Vasile Ernu va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Monika Peetz și Cezar-Paul Bădescu. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, se va întâlni cu elevii Colegiului Național Iași, iar sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 13.00, va susține, la Universitatea „Petre Andrei“, o conferință cu tema „Underground-ul sovietic: muzica alternativă în perioada 1945-1991“.

Ce vă face pe dumneavoastră, cei născuți „dincolo“, să căpătați, de la venirea pe lume, harul povestitului?

Nu am visat să devin scriitor, însă am fost atras de text încă din copilărie. De mic, de pe la 5 ani, am fost educat să știu cum să lucrez cu un text, cum să-l citesc și să-l comentez. Asta vine din tradiția protestant-iudaică în care am fost educat. După care m-am îndrăgostit de cărți, iar cultura sovietică era axată și ea, ca și cultura religioasă, pe text, pe poveste, pe utopie. Un mixaj fantastic care a produs multe realități tragice. Suferința și tragedia sunt cea mai bună sursă pentru poveste. Dar scriitor am ajuns din întâmplare și nu consider ceva deosebit. Eu am mai multe preocupări, iar a scrie este doar una dintre ele.

Ca om născut la Odessa, cum vedeți cele care se întâmplă acum, acolo?

Odessa e un mit frumos. Dar așa e, sunt un om crescut în sudul Basarabiei și Ucrainei. Bugeacul e de fapt locul mitic în care mi-am trăit copilăria, care cumva este o extensie, o periferie a orașului Odessa. Acum termin o carte despre această zonă și oamenii de acolo. Ce se întâmplă însă acum acolo este foarte trist și tragic. Acest proces de degradare a început încă din anii 70 ai secolului trecut. Acum vedem doar efectele. Această regiune a fost poate cea mai cosmopolită din URSS, cu un amestec etnic și religios fantastic. Din păcate, în ultimii 30 de ani asistăm la un regres teribil: universalismul este înlocuit de un „particularism“ etnic și religios vulgar și tot mai agresiv, care vine din toate direcțiile. Din nefericire s-a ajuns la un soi de Război civil, poate cea mai tragică formă de război. E nevoie de mult timp și mult efort pentru a depăși această stare de coflict tragic. Tendințele de acolo sunt din păcate globale, iar cauzele ar trebui căutate în puterea hegemonică ce domină politica și economia globală din ultimii 40 de ani.

Sunteți, câteodată, destul de vehement în scris. Ce-ați face dacă cineva v-ar interzice să mai publicați?

Scriitorul în sinea sa vrea, sau cel puțin ar trebui să vrea, să fie interzis, pentru că acest lucru ar însemna că el și textele lui contează. O Putere care-și interzice scriitorii, care și-i bagă în pușcării, îi trimite în exil reprezintă un regim care-și respectă scriitorii și intelectualii. E o formă violentă, brută și vulgară de a le spune că îi respectă. E un respect care vine din frică. Iar visul scriitorului și al intelectualului este să facă din text o forță, o putere de temut. Așa au fost mai toate regimurile antice și medievale. Așa a fost comunismul, ultimul regim care și-a persecutat direct scriitorii. De când sunt lumea și pământul scriitorul este fie unul de curte, fie unul de exil. Scriitorul e mereu pus, din punct de vedere politic, în fața acestei alegeri: la curte sau în exil. Trăim însă vremuri în care „inflația“ cuvintelor și a textelor a atins cote maxime. Scriitorul e împins tot mai mult spre zona divertismentului și comercialului, iar din punct de vedere politic capătă o funcție decorativă. Cum depășim acest impas este o temă destul de delicată și complicată. E marea provocare a culturii actuale, pentru scriitorii vremurilor noastre: cum ne sustragem mecanismului totalizant al divertismentului și pieței, cum redăm puterea de temut cuvintelor și textelor?

Nu mi se pare că v-ați găsit „locul“ în care să vă așezați… Unde ar fi acela, aici, în Republica Moldova?

E mult mai bine să „nu-ți găsești locul“. Confortul, comoditatea reprezintă un mare risc, pentru că nasc ignoranță. A fi mereu în căutarea „unui loc“, a te afla mereu „în drum“, „în trecere“, în provizorat estc o stare care te ține viu. Eu mă tem de comoditate și ignoranță. Dar, firește, „locurile“ care mă interesează în mod direct sunt cele cu care mă intersectez și pe care le cunosc cel mai bine: România, Republica Moldova și Rusia (în forma ei extinsă a Imperiului).