Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul…
de Petru Negura / Suălimentul de cultură
Sectantii este primul volum dintr-o trilogie, anuntata de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului sau de caz, „sectantii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, intr-un „tinut de frontiera“, aflat el insusi la marginea unor mari imperii si state-natiune pe parcursul ultimelor doua secole: Bugeacul, aceasta regiune situata astazi in Ucraina, in URSS intre 1940 si 1991, in Basarabia romaneasca intre 1918 si 1940, in Imperiul Tarist din 1812 pana in 1918, intr-o raia turceasca, pana in 1812 etc.
Dar autorul isi asuma el insusi un statut de marginalitate prin aceasta carte (si prin alte carti ale sale). S-a remarcat ca subiectul „religios“ al cartii si, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neaparat una cu autorul) drept un „sectant“ sp. 20 si altelet au indus o anumita stare de perplexitate, de confuzie chiar, atat in randurile intelectualilor de stanga, mediu de la care autorul insusi se reclama, cat si, poate mai ales, in sanul intelectualilor conservatori. Cand spun „marginal“, am in vedere o pozitie ex-centrata, aflata „in marginea“ unor lumi sociale si, astfel, in apropierea (si la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvant care exprima aceasta stare „marginala“.
Pozitia marginala, pe care autorul o castiga mai cu seama prin aceasta carte (si prin altele care au mai fost si, din cate se anunta, vor mai veni), este una dificila, pentru ca pozitia de outsider nu este, in general, una confortabila din punct de vedere social. Naratorul cartii lui Ernu, care se prezinta drept „sectant“, un credincios deci, joaca in oglinda cu un orizont de asteptare – valabil pe ambele esichiere, de stanga si de dreapta, ale mediului intelectual – in care autorul este vazut ca „stangist“ si, deci, „agnostic“, daca nu de-a dreptul ateu. Naratorul-crestin contrasteaza abrupt cu imaginea „omului de stanga“, pe care autorul si-a cultivat-o el insusi cu staruinta si a carui pozitie politica este considerata a priori suspecta in Romania si in celelalte tari din regiune, de la 1989 incoace. Totusi, nici titlul de „sectant“, de la care se revendica – rasunator – Ernu, nu este si nu a fost unul cu mult mai magulitor in regiune decat cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“, venit din partea comunitatii confesionale majoritare, „sectantii“ au fost perceputi si ei de catre autoritatile statului, de slujnicii si enoriasii bisericii ortodoxe si de intelectualii cei mai influenti din regiune drept un grup strain corpului natiunii si al bunei sale credinte, si asta imediat dupa aparitia in regiune a primilor „bastinasi“ convertiti la una din confesiunile neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabila si de cealalta parte a povestii, chiar in interiorul intrigii cartii, atunci cand marturiseste ca s-a instrainat de „sectantii“ sai si ca, pana la urma, este si aici o „oaie neagra“ a familiei – un perfect outsider.
O situare in acelasi timp inauntru si in afara
As vrea sa interpretez aceasta pozitie marginala in cheia unei triple logici si functionalitati sociale: de cunoastere, de atitudine si de mediere.
Marginalitatea este, in primul rand, o pozitie care ii permite autorului (prin intermediul naratorului) sa cunoascaistoria si pozitia sociala a unui grup din care provine, dar de care s-a rupt de cateva decenii si in sanul caruia revine, la inmormantarea tatalui, intr-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu buna stiinta). Aceasta marginalitate epistemologica are avantajul de a reconcilia distanta obiectivanta a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeste Claude Lévi-Strauss) cu „cunoasterea locala“ a indigenului (pe care un cercetator implicat se cazneste sa o surprinda si sa o inteleaga in dinamismul si „ingenuitatea“ ei, prin „observatie participanta“). Nici strain, nici localnic, Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afara“, pe limba noastra, ceea ce se petrece „inauntru“, in calitate de cunoscator „nativ“ al limbajului, al eticii si al habitus-ului localnicilor, traducand povesti de viata, franturi de experienta si categorii de cunoastere ale unei lumi, accesibile majoritatii doar prin putinele stereotipuri ale vremii si tot atatea relatari folclorizante, produse de discursul hegemonic. Pozitia de marginal pe care o adopta naratorul este asadar una privilegiata, pentru ca permite o situare in acelasi timp inauntru si in afara – vne sau inside out, cum i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunand spre contemplare prin participare si, totodata, prin adoptarea unei distante epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).
Dar aceasta adeziune la un grup, perceput cu suspiciune in egala masura dinspre „stanga“ si dinspre „dreapta“, isi dobandeste intregul sens ca un act de solidaritate fata de o categorie sociala oprimata sub toate regimurile din regiune de-a lungul ultimelor doua secole. Astfel, pentru un „om de stanga“, „sunt sectant“ echivaleaza cu o forma de atitudine, rezonand cu „je suis juif“ sau, mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militanta a unei identitati victimizate, pentru a lupta pe fata, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieste si stratifica lumea sociala, sacralizand, tabuizand si stigmatizand, la stanga si la dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, dupa cum spunea polemic Barthes).
Personajele – individuale si colective – despre care se vorbeste cu cea mai multa daruire de sine in aceasta carte nu sunt atat confesiunile crestine „minoritare“ in sine si in bloc, cum ar fi evanghelistii sau baptistii (din randul carora, de altfel, se trage si autorul), care fac subiectul cartii datorita statutului lor minoritar si dominat. As inclina sa cred ca „sectantii“ prin excelenta ai lui Ernu ar fi manifestarile cele mai eretice, sincretice si „revolutionare“ ale credintelor, grupurilor si dogmelor religioase din regiune. Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanti“ este reprezentat de strabunelul naratorului, Culachi, personaj central al cartii, a carui fire, se spune, „era un amestec straniu intre credinta neclintita, darzenia si revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanista si rigoarea evanghelistilor germani si ceva din nebunia mistica si aventura iudaica ale evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-fictional, istoriografic, al acestui „actant“ liminal in povestirea lui Ernu este publicistul si literatul Iosif Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“ iudeo-crestine. Aflam din cartea lui Ernu, intre altele, ca Rabinovici ajunge la ideea crestinarii voluntare a evreilor din Imperiul Tarist, mai exact din zona de vest unde acestia aveau dreptul sa locuiasca, ca o posibila solutie la „chestiunea evreiasca“, idee care ii vine dupa valul de pogromuri care izbucneste in Imperiu in anii 1880 si dupa ce viziteaza Palestina, unde se arata tulburat de saracia profunda in care traiesc oamenii locului (evrei si arabi deopotriva). Asemenea curente („secte“) sincretice si eretice de toate culorile – iudeo-crestine, iudeo-musulmane, musulman-crestine etc. – au existat, de la sud la nord, in toata zona Europei centrale si orientale si in Balcani (a se vedea, intre altele, recenzia lui Claude Karnouh in aceasta privinta).
Istoria alternativa a unui tinut de frontiera
Din punct de vedere social, aceasta marginalitate se exprima, in cartea lui Ernu, prin personaje paradoxale si oximoronice: un sectant ateu (naratorul), targoveti evlaviosi, evrei crestini, crestini iudaici etc. Felul in care Ernu plaseaza accentele in aceasta poveste despre „liminalitate“ arunca lumina asupra unei semnificatii, pe care putini comentatori au surprins-o in aceasta carte. Tind sa cred ca grupurile si personajele „marginale“ (in intelesul schitat mai sus) il intereseaza pe autor nu doar prin pozitia lor dominata/oprimata sau prin calitatea lor deoutsider-i si de revoltati (buntovsiki) fara voie, ci prin misiunea pe care acestia si-o insusesc tacit, de mediatori, aflati la rascrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia si reconcilia, intr-un context de tensiune crescanda, alimentat colateral de transformarile majore care insotesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare, nationalizare) din secolele XIX si XX. Am putea presupune, stimulati de lectura acestei carti, ca sectele eretice care iau avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in Europa orientala si in Balcani (urmariti de Ernu, la scara locala, in Bugeac) sunt emanatia unui proces risipit de revolutie molcoma, izvorat de jos in sus, si care va fi inabusit de proiectele revolutionare si modernizatoare (si ultra-moderniste) operate in secolul XX pe o directie de sus in jos de catre niste state-leviatan, cu ambitii totalizatoare.
S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca si in cartea sa de debut, Nascut in URSS, in Sectantii Ernu cultiva un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar numi-o melancolica (nu una restitutiva) – pe care autorul o marturiseste printre randuri fata de niste vremuri in care Basarabia (dar si alte tinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi si confesiuni si in care teritorii intregi erau locuite de asa-zisi „marginali“, in fapt comunitati etnice, lingvistice si/sau religioase, acomodate mai degraba decat integrate la un sistem dominant, el insusi pe cale de a se cladi in niste vremuri de neostoita schimbare (i.e. modernizare). Sectantii este o istorie alternativa a unui tinut de frontiera (Bugeacul Basarabiei), povestita „de jos“ – in raspar fata de discursul dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – si in urma sa, cititorul – nu se lasa coplesit de aceasta nostalgie, ci o foloseste cu metoda, ca pe o lentila in care lucrurile si evenimentele prind contur si culoare, acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevarul lor pretins peremptoriu sau sa te intunece prin negreata unei istorii in care deportarile de masa si purificarile etnice au mers alaturi cu mostre autentice de omenie si solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolica si fata de un trecut/prezent conditional, in care aceste comunitati eretice, „marginale“, ar fi supravietuit si, poate, si-ar fi dus pana la capat vocatia de revolutie mesianica, in urma careia tot omul, de orice credinta, limba si culoare, si-ar fi dat mainile. Inainte sa fi coborat Leviatanul.
Ca si in opera sa de debut, Ernu ne povesteste o istorie, cu ironie (in sensul primar, de intrebare – maieutica) si, totodata, cu un soi de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv si fata de propria conditie de „marginal“ – care face si din aceasta carte un demers reflexiv sanatos si o opera autentica.
Vasile Ernu, Sectantii, colectia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015
Petru Negura este lector la Universitatea Pedagogica de Stat din Moldova (Chisinau), doctor in sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este coeditorul portalului platzforma.md. Ultima sa carte:Nici eroi, nici tradatori. Scriitorii moldoveni si puterea sovietica in epoca stalinista, Chisinau, Editura Cartier, 2014.
Comments
Leave a Reply