Ziaurl de Gardă – Aliona Ciurcă / NR. 594 (1 DECEMBRIE 2016)  

— Cum aţi „ieşit” din cartea recent lansată, „Bandiţii”? Ştim că aţi lucrat mult timp la documentare…

— Am lucrat mai mulţi ani la docu­men­ta­re, aceas­ta bazându-se pe câte­va aspec­te: pe de o par­te, pe un anu­mit tip de lite­ra­tu­ră pe care a tre­bu­it s-o cunosc şi, pe de altă par­te, pe lucrul cu oame­nii, a tre­bu­it să cunosc per­so­na­je din aceas­tă lume ca s-o înţe­leg mai bine. În ace­la­şi timp, car­tea e puţin mai com­pli­ca­tă, căci are şi regis­trul vieţii mele, sau, mă rog, al ero­u­lui care este la per­soa­na I. Exis­tă acest erou, un copil care cre­ş­te, şi lumea aceas­ta a hoţi­lor pro­fe­si­o­ni­ş­ti, a decă­zu­ţi­lor şi a cerşe­to­ri­lor, care, cum­va, pen­tru mine, e un soi de edu­ca­ţie prin nega­tiv. A fost des­tul de greu la par­tea asta: să-i cunosc îndea­proa­pe, pen­tru că e o lume care, în gene­ral, nu accep­tă intru­şi, oame­ni din afa­ră, şi atun­ci îţi tre­bu­ie reco­man­dă­ri, tre­bu­ie să capeţi încre­de­re, pen­tru că sunt sus­pi­cioşi când vine cine­va în casa lor şi îi întrea­bă anu­mi­te lucru­ri. Pen­tru ei, noi sun­tem un peri­col, aşa cum sunt ei pen­tru noi. „De la ăştia din lumea bună poţi să te aşte­pţi numai la lucru­ri rele”, spun ei. Cum­va, noi sun­tem cau­za pro­ble­me­lor lor. A fost inte­re­sant. Cel mai greu mi-a fost cu cerşe­to­rii.

— Pen­tru că e o lume foar­te decă­zu­tă, e o lume tris­tă, tra­gi­că. Cel mai dur aco­lo nu e atât sufe­rinţa, cât lip­sa de spe­ranţă. Oame­nii ăia ştiu că s-au năs­cut într-o „lume decă­zu­tă” şi nu vor mai ple­ca de aco­lo cu uşu­rinţă. E ca o cas­tă. De aco­lo nu se iese. Şi asta doa­re foar­te mult, mai ales când vezi copii, ei n-au nicio vină. Ei cum­va tră­iesc cu conş­ti­inţa asta: ne-am năs­cut cerşe­to­ri, o să murim cerşe­to­ri. Din asta vom trăi. Şi e greu… Încerc să arăt lumea lor, să arăt cau­za­li­tă­ţi­le aces­tei lumi. Prin poveş­ti de via­ţă să explic toa­te aces­te feno­me­ne soci­a­le şi eco­no­mi­ce.

— Spuneaţi undeva despre bandiţi că la ei „timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent”. Făcând o paralelă, credeţi că dacă ne-am axa mai mult pe cum stau lucrurile în prezent şi mai puţin pe disensiunile din trecut şi pe speranţele de viitor, lucrurile ar merge oarecum mai bine la noi?

— Des­tul de com­pli­cat când facem aceas­tă tre­ce­re de la o comu­ni­ta­te la alta. Comu­ni­ta­tea lor nu are o isto­rie. Noi sun­tem foar­te isto­ri­ci­zaţi, mai ales în Euro­pa simţi asta enorm de mult, sun­tem ca un soi de bătrâ­nei într-un maga­zin de anti­ca­ri­at, fie­ca­re obiect are isto­ria lui. Ei sunt mult mai bio­lo­gi­ci, sunt aproa­pe mai „ani­ma­li­ci”, ei gân­desc în ter­me­ni de acum, de ins­tinct, pedeap­sa şi răs­pla­ta sunt acum, nu cân­d­va sau cum­va, nu ţin atât de mult la pro­pria lor isto­rie, n-au conş­ti­inţa asta încăr­ca­tă a isto­ri­ei. Şi pe ei îi aju­tă ches­tiu­nea asta ca teh­ni­că de sub­zis­tenţă, pen­tru că nu sunt lega­ţi atât de mult de isto­rie, de care noi, de exem­plu, sun­tem foar­te lega­ţi. Eu con­si­der că e nevo­ie să cunoa­ş­tem isto­ria, dar, în ace­la­şi timp, une­o­ri cred că aceas­ta încur­că. Bună­oa­ră, în Mol­do­va, e aceas­tă obse­sie per­ma­nen­tă cu iden­ti­ta­tea, cu isto­ria pro­prie şi aşa mai depar­te, care a deve­nit un soi de cân­tec, pe care, cam o dată la 15 ani, îl repe­tăm obse­siv. Eu cre­deam că am scă­pat de poves­tea asta prin anii ’90. Adi­că, lucru­ri­le s-au rezol­vat. Am tras o linie şi gata. Acum văd că iar se revi­ne la ace­lea­şi obse­sii: cu cine sun­tem, de unde venim, unde ne ducem, şi ches­tia asta mie mi se pare că joa­că rolul unui soi de fumi­ge­ne, care ne fac să nu vedem pro­ble­me­le rea­le ale soci­e­tă­ţii. Noi nu vor­bim prea mult des­pre sără­cie, des­pre aceş­ti oame­ni aban­do­na­ţi, des­pre copi­ii răma­şi fără părinţi, des­pre pro­ble­me­le migra­ţi­ei, care mi se par fun­damen­ta­le acum, mult mai impor­tan­te decât cine sun­tem. Din punc­tul meu de vede­re, sunt pro­ble­me fal­se, pen­tru că, în gene­ral, ştim cine sun­tem, doar ne între­băm obse­siv, ca şi cum s-ar rezol­va ceva dacă am răs­pun­de. Asta cred că ne ţine pe loc, nu ştim să con­struim o agen­dă rea­lă, cu pro­ble­me­le actu­a­le ale soci­e­tă­ţii, care mie mi se par puţin alte­le decât aces­te obse­sii isto­ri­ce.

— Revenind la carte, până la urmă, cititorul va afla cine sunt aceşti bandiţi?

— Vom vedea, deo­a­re­ce car­tea are mai mul­te sub­stra­tu­ri, chiar o să se ter­mi­ne într-o for­mu­lă des­tul de tra­gi­că, într-un fel, aceas­tă întâl­ni­re cu un fost ban­dit deve­nit oli­garh, iar apoi un stâlp al soci­e­tă­ţii noas­tre, aşa cum se întâm­plă în Est. Cam pes­te tot are loc acest feno­men, avem niş­te dis­cu­ţii des­tul de inte­re­san­te des­pre cum s-au întâm­plat lucru­ri­le, vor­bind des­pre actu­a­li­ta­te. Vom afla şi nu vom afla, pen­tru că pe mine nu mă inte­re­sea­ză atât de mult ban­di­ţii în sine, ci cum ne aju­tă isto­ri­i­le lor, via­ţa lor, să ne înţe­le­gem pe noi. Văd că rea­cţi­i­le care vin (car­tea a fost lan­sa­tă recent) sunt foar­te bune, oame­nii spun că, dacă înce­pi s-o citeş­ti, nu te mai poţi opri, că vrei s-o ter­mi­ni nea­pă­rat. E foar­te mul­tă mate­rie pen­tru medi­ta­ţie, şi asta sper să aju­te citi­to­rul.

— Ar trebui să ne temem de bandiţi?

— Eu aş pune alt­fel între­ba­rea: ar tre­bui să ne temem de ei sau ar tre­bui să ne temem de noi, cei care pro­du­cem o lume de ban­di­ţi? Adi­că, tre­bu­ie să înţe­le­gem care sunt cau­ze­le aces­tor feno­me­ne ce pro­duc niş­te ine­ga­li­tă­ţi, niş­te rup­tu­ri, ce pro­duc niş­te oame­ni care nu se înca­drea­ză într-o lume pe care noi o cre­dem per­fec­tă. Tre­bu­ie să ne temem mai degra­bă de noi, cei care pro­du­cem acea lume ce cre­ea­ză aceş­ti oame­ni de care ne temem.

— În prima carte din trilogie, „Sectanţii”, aţi vorbit despre un fel de îngeri care idealizează, în cea de-a doua, „Bandiţii”, de îngerii căzuţi, aşa cum i-aţi numit dvs. De ce societatea, în mod cultural, să spunem, îi preferă pe cei din urmă, sunt mai uşor de înţeles, mai transparenţi, mai accesibili? De ce iubim bandiţii? Pentru spiritul lor de revoltă?

— Cul­mea e că, în cul­tu­ra stră­zii sau în cul­tu­ra popu­la­ră, ei au o aură pozi­ti­vă, şi asta se întâm­plă în tot spa­ţi­ul ex-sovietic. Şi în spa­ţi­ul ame­ri­can fun­cţio­nea­ză la fel. De exem­plu, toa­tă tra­di­ţia fil­me­lor cu gan­gs­te­ri este exact des­pre acest lucru – des­pre aceş­ti ban­di­ţi, hoţi, cri­mi­na­li care, brusc, devin un soi de stâlp al soci­e­tă­ţii, oame­ni de onoa­re, roman­ti­ci, care aju­tă, care ştiu să iubeas­că, care ştiu să facă ges­tu­ri cu mână lar­gă ş.a.m.d. Dar, lucru­ri­le sunt mult mai dure în rea­li­ta­te. Eu folo­sesc aceas­tă tra­di­ţie roman­ti­că, folo­sesc chiar şi cri­ti­ca lui Şala­mov, care e foar­te dur, el spu­ne că ei con­stru­iesc o lume inu­ma­nă, mult mai dură chiar decât Gula­gul. Exis­tă, însă, şi o tra­di­ţie pe linia sla­vă, puţin reli­gi­oa­să, în care ei sunt pri­vi­ţi ca un rezul­tat al lup­tei din­tre Cain şi Abel, în care unul con­stru­ieş­te o lume pe ofran­dă, pe sacri­fi­ciu, pe eco­no­mia daru­lui, iar altul – pe eco­no­mia acu­mu­lă­rii, care se bazea­ză pe cri­mă şi furt. Şi eu, cum­va, merg pe aceas­tă linie. Mă inte­re­sea­ză foar­te mult de ce au ei mag­ne­tul aces­ta atât de puter­nic. Într-adevăr, au niş­te codu­ri foar­te auten­ti­ce. Eu folo­sesc, de exem­plu, mul­te poveş­ti lega­te de dre­saj – car­tea mea este des­pre edu­ca­ţie, i-o dedic copi­lu­lui meu de cin­ci ani – toc­mai pen­tru că încerc să fac un soi de manu­al alter­na­tiv – cum (mă) educ prin nega­tiv, prin lucru­ri rele. Mă inte­re­sea­ză felul în care insti­tu­ţi­i­le – pen­tru că noi sun­tem oame­ni care tre­cem printr-un lung şir de insti­tu­ţii: fami­lie, gră­di­ni­ţă – fac dintr-un buş­tean un Pinoc­chio, care tre­bu­ie să fie cumin­te, dră­guţ, să ascul­te de regu­li. Şi brusc apar niş­te oame­ni care nu vor să fie Pinoc­chio, care nu res­pec­tă regu­li­le, pen­tru care este o onoa­re să nu res­pec­te regu­li­le noas­tre, care au regu­li­le lor. Eu îi numesc oame­ni goi, pen­tru că ei, ca să ara­te cine sunt, se dez­bra­că. Ei îşi fac CV-ul lor pe pie­le, ide­ea de tatu­aj la asta se rezu­mă. Noi ce facem ca să ară­tăm cine sun­tem? Ne îmbră­căm. Adi­că vrem să minţim. De ce ne punem uni­for­me, de ce ne punem anu­mi­te gra­de? Sunt sem­ne ale pute­rii, sun­tem puter­ni­ci numai atun­ci când punem ceva pe noi. Ei – invers, ara­tă cine sunt dezbrăcându-se. Sunt două cul­tu­ri foar­te dife­ri­te şi eu medi­tez în ce măsu­ră putem învă­ţa ceva din poveş­ti­le aces­tea ale lor, mai ales des­pre lumea noas­tră.

— „Nu cred în reguli şi mai ales în formule exacte când e vorba de educaţie, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit”, spuneţi în carte. Să existe totuşi şansa ca, mergând pe un anume sistem educativ, să reuşim să creştem copii, nu obligatoriu cei pe care ne-am dori să-i avem, dar care, cel puţin, să nu eşueze în viaţă?

— În gene­ral, ne batem foar­te mult pe pro­iec­te edu­ca­ţio­na­le, toc­mai pen­tru a crea, să zicem, un pro­dus uman cât mai adec­vat unei anu­mi­te cul­tu­ri, ca să fie efi­cient ş.a.m.d. Aici e o bătă­lie între ce tip, ce model să avem ca să fun­cţio­ne­ze ast­fel încât să pro­du­că un om per­fect. Până în acest moment, isto­ria uma­nă are o tra­di­ţie lun­gă a peda­go­gi­ei în sis­te­mul aces­ta de edu­ca­ţie. Fami­lia este un element-cheie, noi cre­dem întot­dea­u­na că fami­lia este nucle­ul, iar acum exis­tă revi­ri­men­tul aces­ta, de care ne temem foar­te mult, cu fami­lia ca o zonă con­ser­va­toa­re. E foar­te inte­re­sant, de exem­plu, că hoţii pro­fe­si­o­ni­ş­ti nu au fami­lie, ei lucrea­ză în afa­ra aces­tui sis­tem. Fami­lia i-ar face vul­ne­ra­bi­li. Totu­şi, ei au un sis­tem de edu­ca­ţie alter­na­tiv, şi găsesc cum­va tine­ri pe care-i pre­iau şi-i intro­duc în sis­te­mul aces­ta al lor de regu­li mini­ma­le. Noi ne-am con­stru­it insti­tu­ţii toc­mai pen­tru a îmblân­zi vio­lenţa şi a ne pro­te­ja. Noi ne temem, ne tre­bu­ie un anu­mit cod de regu­li uni­ver­sal, ca să fun­cţio­năm după ace­lea­şi regu­li, de ace­ea ne deran­jea­ză când ies anu­mi­te „rebu­tu­ri” din sis­tem. Pe de o par­te, toţi vrem să se res­pec­te regu­li şi codu­ri eti­ce, dar, în ace­la­şi timp, sunt foar­te atrac­ti­vi pen­tru noi aceş­ti „defe­cţi”. Rebe­lii, oame­nii care nu se supun regu­li­lor, întot­dea­u­na ne fas­ci­nea­ză, ne atrag, şi ei devin foar­te cre­a­ti­vi, e o zonă foar­te cre­a­ti­vă. E o lup­tă între aces­tea două: vrem şi sigu­ranţă, dar ne atrag şi aceş­ti eroi, să le spu­nem aşa. Rar găseş­ti cărţi bune des­pre oame­ni cuminţi. Eu mă ocup de cei care au ales nesu­pu­ne­rea tota­lă.

— Cum vă creşteţi sau cum aţi vrea să vă creşteţi copiii?

— Pen­tru mine e o pro­ble­mă foar­te mare, am un copil de cin­ci ani şi… Clar că exis­tă o anu­mi­tă pre­siu­ne soci­a­lă, lucru­ri­le tre­bu­ie să se petrea­că după un anu­mit cala­pod. Mun­ca pe care o faci te obli­gă să ţii copi­lul cin­ci ore la gră­di­ni­ţă, n-ai de ales. Mie mi se pare că con­tea­ză enorm tim­pul petre­cut împre­u­nă, cred că tre­bu­ie să ai timp foar­te mult pen­tru jocu­ri şi poveş­ti. Asta aju­tă foar­te mult. Cred că e nevo­ie nea­pă­rat şi de comu­ni­ta­te. De mul­te ori, mul­tă lume, cred eu, greşeş­te înscri­ind copi­lul la nume­roa­se cur­su­ri, iar lui nu-i mai rămâ­ne timp de joa­că sau de stat cu părinţii, sau cu alţi copii. Ade­sea, o oră de stat în parc poa­te fi mai efi­cien­tă din punct de vede­re al edu­ca­ţi­ei per ansam­blu decât mul­te ore de cur­su­ri stan­dar­di­za­te. E nevo­ie de un anu­mit tip de liber­ta­te, ca copi­lul să aibă timp să se con­vingă sin­gur de lucru­ri, să veri­fi­ce, să încer­ce.

— Cam pe unde se află cultura în R. Moldova?

— Mie mi se pare că anu­mi­te lucru­ri s-au dezvol­tat, iar alte­le au intrat într-un regres. De exem­plu, sis­te­mul edu­ca­ţi­ei a intrat în regres. Chiar dacă exis­tă gru­pu­ri care au acces la o edu­ca­ţie mai bună, la gene­ral, sis­te­mul e în regres. Via­ţa cultural-artistică e, de ase­me­nea, în regres. Vor­besc nu de anu­mi­ţi scri­i­to­ri, cân­tă­reţi, ci de cul­tu­ră per ansam­blu, de sis­tem şi infras­truc­tu­ră. Apoi, cul­tu­ra ţine foar­te mult de dezvol­ta­rea social-economică a ţării, şi totul este într-o pro­fun­dă fărâ­mi­ţa­re. Eu aş numi ches­tia asta un soi de depre­sie soci­a­lă. Or, când mer­gi în oră­şe­le­le mici, în afa­ră de Chi­şi­nău, din cau­za sără­ci­ei, migra­ţi­ei, se sim­te o depre­sie pro­fun­dă, oame­nii nu se mai regă­sesc, nu mai au plă­ce­rea de a face anu­mi­te lucru­ri. E o reve­ni­re inte­re­san­tă puţin stu­di­ată în zona eco­no­mi­ei alter­na­ti­ve şi în zona for­mu­le­lor de rela­ţio­na­re soci­a­lă tra­di­ţio­na­lă. În rest, depre­sie soci­a­lă.

— Aţi lansat un volum care se cheamă „Născut în URSS”. Vă e dor de URSS? Ce înseamnă URSS pentru dvs.?

— Exis­tă o nos­tal­gie, dar nu una faţă de regim, ci o nos­tal­gie a tim­pu­lui, toţi sun­tem nos­tal­gi­ci după copi­lă­rie. Nos­tal­gia e o patrie a tim­pu­lui, nu una a geo­gra­fi­ei, a isto­ri­ei. Evi­dent, sunt nos­tal­gic după anii copi­lă­ri­ei. Cine nu e? Că pur întâm­plă­tor anii copi­lă­ri­ei mele au fost în URSS e deja alt subiect. Evi­dent, sunt pro­fund legat de niş­te amin­ti­ri de atun­ci: de gus­tul îngheţa­tei, de acea cio­co­la­tă, de acel „Bura­ti­no”, dar toa­te astea fac par­te din memo­rie. Din când în când, vreau să mă întorc în ţara mea, ţara mea nu mai exis­tă şi e bine că nu mai exis­tă URSS-ul, dar ea exis­tă în memo­ria mea, unde pot s-o vizi­tez întot­dea­u­na.

— Credeţi că această nostalgie a influenţat alegerea pe care au făcut-o oamenii la recentele alegeri prezidenţiale din R. Moldova?

— Cred că nu. Nu-mi aduc amin­te ca Dodon să fi pro­mis să refa­că URSS-ul, cred că nime­ni nu vrea, nici ruşii nu vor, aco­lo con­duc niş­te oli­gar­hi inte­re­sa­ţi să deţi­nă pute­rea, ca şi la noi. E vor­ba, mai degra­bă, de dis­pe­ra­rea oame­ni­lor, de sără­cie, de dez­a­mă­gi­rea faţă de gru­pul care a repre­zen­tat vec­to­rul pro­e­u­ro­pean. Evi­dent, oame­nii sunt dis­pe­ra­ţi şi votea­ză cum cred că e în inte­re­sul lor. Am fost prin sate şi am vor­bit cu ei, cred că ar vota şi un extra­te­res­tru, dacă ar avea garanţii că ţara ar mer­ge spre bine.

— Mulţi nu au mers deloc la vot. A devenit cinismul, în acest context, o formă acceptabilă de renunţare, de inacţiune?

— Din momen­tul în care votul meu nu mai schim­bă nimic şi, ori­ce aş ale­ge, este ace­la­şi rezul­tat, nu mai văd ros­tul unui ast­fel de gest. Ştiu că schimb şap­ca pe pălă­rie o dată la patru ani şi rezul­ta­te­le sunt ace­lea­şi, via­ţa mea e tot mai rea, con­di­ţi­i­le de trai tot mai rele. Atun­ci, e drep­tul meu să spun: „ Îmi cer scu­ze, nu văd de ce aş mai legi­ti­ma o şap­că sau o pălă­rie”. E firesc ca oame­nii să nu mai aibă încre­de­re şi să nu mai mear­gă la vot.

— Aveţi în carte un capitol care se cheamă „Despre bătaie, dresaj şi ritual de împerechere”. Dresajul, în forme variate, funcţionează pentru o bună parte a societăţii. Ce fac cei care nu acceptă dresajul? Şi ce putem face pentru a-i dezvăţa pe ceilalţi de adaptarea la acest dresaj, dacă e nevoie să-i dezvăţăm, bineînţeles.

— Pro­ble­ma este că tre­bu­ie să înţe­le­gem cum fun­cţio­nea­ză aces­te for­me de dre­saj, pen­tru că ele fun­cţio­nea­ză din toa­te dire­cţi­i­le pen­tru a ne for­ma­ta, într-un fel. Eu dau dese­o­ri exem­plul cu dre­sa­tul puri­ce­lui. Nu e greu să dre­se­zi, mai greu e să prin­zi puri­ce­le. Deci, iei puri­ce­le, pui un borcan pes­te el, şi el sare şi sare în decurs de un minut de mii şi mii de ori. Şi, sare hao­tic. După câte­va zile, scoţi borca­nul şi for­ma aces­tu­ia îi rămâ­ne for­ma­ta­tă în memo­rie puri­ce­lui, că s-a lovit de mili­oa­ne de ori cu capul de borcan. El nu mai sare mai depar­te de limi­te­le borca­nu­lui. Când scoţi borca­nul real, rămâ­ne borca­nul ima­gi­nar în cre­ier. Asta se chea­mă dre­saj. De fapt, e şi des­pre noi, des­pre cum sunt seta­te să fun­cţio­ne­ze anu­mi­te lucru­ri în min­tea noas­tră, des­pre cum media se com­por­tă une­o­ri ca un ast­fel de borcan, până să des­co­pe­rim că putem face paşi şi în alte dire­cţii.

— Spuneaţi într-un interviu că ceea ce nu spui contează foarte mult. Ce consecinţe au tăcerile?

— În cărţi con­tea­ză, de mul­te ori, ceea ce nu spui. Înce­pi să poves­teş­ti ceva, lăsând să se înţe­lea­gă, lăsând citi­to­rul să cau­te solu­ţii şi răs­pun­su­ri, îl pui în situ­a­ţia de a gân­di. De mul­te ori, e bine ca lucru­ri­le să nu fie spu­se până la capăt pen­tru a-l tre­zi, pen­tru a-l face pe citi­tor să devi­nă par­te acti­vă.

— Vă mulţumim.