Spre deosebire de Trilogia marginalilor, volumul de față este mai profund, se regăsesc observații care vin și dinspre specialistul Ernu (să nu uităm că are studii de Filosofie și preocupări privind menta­litățile colective), dar aceas­tă rafinare este dublată de dez­lănțuire identică greu de înțeles la prima lectură. Sunt multe pasaje pe care le citești cu sufletul la gură – la Tatiana Țîbuleac mi s-a mai întâmplat la fel – și asupra cărora vrei să revii, tocmai pentru că ai sen­zația că ți-a scăpat ceva. Și Ernu aduce multe detalii pe fiecare pagină, deloc întâmplătoare. Din acestea se compune sub ochii noș­tri o lume întreagă, un univers întreg din care, vrem – nu vrem, facem parte.

Un construct literar aflat la graniță

Când a apărut Sălbaticii copii dingo am văzut câteva reacții venite din partea unor oameni care citesc constant și una dintre ele mi-a atras atenția în mod deosebit: nu-i place cum scrie Vasile Ernu pentru că se repetă și este dezlânat! Înainte să lămuresc ce e cu cele două etichete (prima este adevărată, a doua falsă) vreau să lămuresc o problemă care ține de încadrarea lecturii ca act de sine stătător: cărțile lui Ernu nu sunt cărți de beletristică. Un construct literar aflat la granița dintre memorii personale (departe de orice jurnal, fie el și literar – dacă țin minte bine, a și spus la un moment dat în Sălbaticii copii dingo că n-a ținut niciodată jurnal în sensul clasic al cuvântului), note de călătorie și cercetare sociologică (pentru cunoscători, multe dintre observațiile lui pot fi cuprinse în adevărate monografii sociale sau studii sociologice), deci nimic despre stilul și tehnica literară!

Vasile Ernu are vocație de povestitor, unul căruia îi șade bine în poiană (fie ea și a lui Iocan), de aceea tot ceea ce scrie poartă această amprentă a oralității dusă pe culmile perfecțiunii. Îl auzi vorbindu-ți, îți răsună în urechi cuvintele lui rostogolite cu o viteză uluitoare, care ascund în spatele lor o logică imbatabilă. Din unghiul lui de vedere (mereu altul, de aici și imaginea caleidoscopică), oamenii și locurile cărora le aparțin ei sunt la locul lor, sunt de-ai noștri (în sensul bun al cuvântului) și reușesc să ne rămână în memorie pentru multă vreme.

Revenind la cele două etichete, încerc să lămuresc de ce pe prima o accept, pe a doua o resping în totalitate. Da, Vasile Ernu se repetă, reia de multe ori evenimente, le relatează parțial sau integral în multe locuri, dar niciodată n-o face la întâmplare, pentru că, vezi Doamne, s-a lăsat purtat de val. Ernu e prea rațional pentru astfel de scăpări. Dacă ați citit măcar un singur volum din Trilogia marginalilor, atunci veți regăsi în Sălbaticii copii dingo în multe locuri evenimente sau detalii care privesc oamenii, dar de această dată ele capătă o im­portanță personală, devin părți ale poveștii lui Vasea. Așa se explică și de ce Ernu n-a început să scrie despre el și povestea lui, ci cu istoria neamului din care face parte.

Un demers panoramic

Găsim aici o încăpățânare (transformată în atribut specific) de a refuza să uite și obsesia pentru înțelegerea evenimentelor așa cum au fost. De aceea nu sunt de acord cu a doua etichetă pusă scriiturii lui Ernu – aceea că ar fi dezlânat. Oralitatea de care pomeneam mai sus n-are nimic de a face cu dezlânarea. Ca să fii convingător când scrii într-o asemenea manieră, trebuie să ai o logică interioară imbatabilă, dar și o expresivitate accentuată, derivată direct din alăturarea surprinzătoare a unor elemente și detalii care scapă marii majorități a cititorilor. Eu personal nu las o carte scrisă de Ernu din mână până n-o termin. Nu vreau să citesc pe bucăți, m-aș lipsi de viziunea aceea caleidoscopică atât de rar întâlnită în ultima vreme.

Paranteză: istoria și studiile sociale din ultimii treizeci de ani au cunoscut transformări profunde de ordin paradigmatic. Astfel, astăzi nimeni nu mai vorbește despre istorie universală, așa cum am studiat-o – de la preistorie și până în prezent –, iar studiile sociale s-au specializat și ele foarte mult, accentul fiind mutat pe specific și evidențierea acestuia, în defavoarea studiului ansamblului, a contextului; paradoxul este că se vorbește foarte mult despre inter- și transdisciplinaritate, adică despre studiile de graniță, care se bazează pe informații, date, teorii și legi care alcătuiesc corpusuri științifice distincte. De aceea este de admirat ceea ce face Ernu: o recuperare a istoriei unei comunități din care face parte. Dar vorbim despre un demers panoramic, care combină datele clasate deja, cele despre marile evenimente (revoluții, războiul din Afganistan etc., despre care vor­bește doar pentru că are nevoie de fixarea unui cadru, a ramei), cu evenimentele trăite de unii sau alții dintre prietenii lui. Acestea sunt importante în măsura în care intră în acest cadru și acoperă fiecare parte rămasă liberă.

Sectanții și Vara

Sectanții, Bandiții și Izgoniții sunt cele trei volume care alcătuiesc Trilogia marginalilor. Sectanții reprezintă dimensiunea religioa­să a studiului – deloc întâmplător primul volum în ordine cronologică, căci explică multe dintre particularitățile de dezvoltare specifice populației din sudul Basarabiei (Bugeac). Ecouri din Sec­tanții se regăsesc în Sălbaticii copii dingo, mai cu seamă în pri­ma parte, Vara, unde acestea se combină cu o nostalgie a Paradisului pierdut greu de uitat. Pe această cale devin explicabile rigoarea și profunzimea multora dintre observațiile scriitorului, dar și ale personajului Vasea, căci în multe puncte nu știi câtă ficțiune este și cât este redare a lucrurilor „așa cum au fost“.

Cine s-ar fi gândit că într-o carte de acest gen va găsi o adevărată microistorie a muzicii pop din Basarabia (formația Kino, Victor Țoi, Sofia Rotaru și alte câteva nume apar frecvent în volum). Nota bene: excelente traducerile lui Igor Guzun și Mihail Vakulovski, ambii scriitori născuți în Basarabia.

De asemenea, cine s-ar fi gândit că ne vom completa din mers golurile cu privire la scriitorii și literatura de peste Prut. Sunt savuros povestite amintirile cu Tatiana Țîbuleac și Dumitru Crudu, doi scriitori emblematici pentru tot ceea ce numim literatura spațiului moldovenesc cuprins între Nistru și Prut (amintirile cu cei doi sunt consemnate în economia volumului mai târziu, dar le-am menționat aici din motive evidente).

De asemenea, tot în Vara gă­sim și foarte multe referințe cu privire la ritualuri: excursia la mare cu grupul de prieteni, ne­însoțiți de nici un adult, devine un adevărat prag de trecere, pentru ca la finalul acesteia copiii dingo să fie adolescenți în toată regula, viitori adulți revoluționari și dornici de schimbare. Accentul cade pe identitatea personală – cum se cristalizează și cum se ajunge la ideea persoană-individ-personalitate –, dar pe fond există tot timpul comunitatea, oamenii ei sunt acolo, în umbră, gata să ajute oricând.

Sunt pagini în care refe­rin­țele la tată și frate sunt foarte dese – în Trilogia marginalilor cei doi sunt pomeniți foarte puțin, mai degrabă mama, mătușile și alte rude. Călătoria la Simferopol este o călătorie inițiatică, din toate punctele de vedere, iar Liuda unul dintre personajele feminine de referință ale cărții.

Bandiții și Toamna

Bandiții reprezintă dimensiunea normativă a unei societăți bine definite. Iar moldovenii de dincolo de Prut sunt o comunitate cu un trecut aparte, despre care știm în continuare prea puține, fie pentru că nu găsim niciodată timp pentru aprofundare, fie pentru că etichetele și prejudecățile devin active la nivel de mental(i­tate). Îi regăsim pe bandiți în Toamna, cea de-a doua parte din Sălbaticii copii dingo: Ciocana și Sonia (alt personaj feminin emblematic pentru întregul volum), asumarea independenței cu toate pericolele unei desprinderi timpurii de părinți și familie – o desprindere bruscă, cauzată de un eveniment despre care Ernu amintește adesea, dar despre care nu dă foarte multe detalii, mai mult ne lasă să ghicim/ intuim. Sunt pagini foarte dense în infor­mații, dar mai ales în emoții.

Vasile Ernu se dezlănțuie aici, practic se scutură de toate pre­ju­decățile și duce istoria pe o treaptă superioară; de aceea, de aici încolo nu mai ești convins că toate personajele sunt reale, dar nici nu mai contează acest aspect.

Este impresionantă acribia cu care recompune un întreg univers uman, unul care tinde să devină concentraționar pe alocuri. Ciocana putea fi foarte bine un spațiu al pierzaniei, dar s-a transformat într-unul al salvării personale, al escatologiei, tocmai pen­tru că Vasea a știut să se ferească de pericole. Încăpățânarea de a rămâne în afara oricărei găști este admirabilă și găsim aici o posibilă explicație pentru luciditatea caracteristică comentariilor politi­ce, economice sau sociale pe care le face Ernu în mod obișnuit.

În momentul în care am citit Iarna, gândul mi-a fugit tot la Bandiții, am corelat multe dintre amănuntele de acolo (pe care la acel moment le-am găsit nesemnificative) cu altele noi; am compus și recompus viziuni și tablouri pe care le credeam definitiv puse în rame. Capitolul dedicat triburilor este un studiu în sine de neratat pentru orice cercetător în domeniul științelor sociale. De aici încolo, Vasile Ernu nu va mai pune atât de mult accentul pe identități, pe indivizi, ci pe grupuri, găști și comunități. Este extrem de importantă aceas­tă mutare de accent, pentru că așa înțelegem de ce este atât de prezent cultul prieteniei la Vasile Ernu-omul.

Sunt excepționale paginile dedicate anilor ’80; cred că acestea sunt cele în care autorul contribuie în mod decisiv la înțelegerea specificului acestei decade, prin comparație cu decadele șase și șapte ale secolului trecut, dar și cu ce va urma după 1989. Abandonul, pofigul (miserupismul), descompunerea, oboseala și zenmarxismul sunt concepte-cheie, cărora Ernu le dedică pagini întregi și, din acest punct de vedere, cred că aici se simte cel mai bine pregătirea lui științifică, anii de facultate de la Iași și Cluj-Napoca.

Izgoniții și Primăvara

Ultima parte din Sălbaticii copii dingo – Primăvara – este și cea mai aerată din punctul de vedere al emoțiilor stârnite. După Iarna extrem de grea, dificil de trecut (și în sens metaforic, nu doar ad litteram) urmează dezghețul, spe­ranța. Oamenii în­cep să scape de ideea de abandon (sau poate că s-au obișnuit și acum încearcă să meargă mai departe), iar Vasea reușește să plece din Ciocana la Școala nr. 32, o școală unde există o cu totul altă ierarhie, structura socială este la antipozi față de cea din Ciocana, cele două reprezentând extremele unui univers cultural și civili­zațional unic.

Este momentul să pomenesc de două capitole speciale, care fac parte din economia volumului din rațiuni foarte clare, deși de facto nu prea au legătură cu șirul evenimentelor descrise: capitolul dedicat limbii ruse și cel dedicat cinematografiei rusești. La prima vedere ai impresia că Vasile Ernu vrea să-și reconfirme admirația pentru Tarkovski (tatăl și fiul). Pe fond, filmele marelui cineast devin pretext pentru a descrie în amănunt fenomene sociale întâlnite și la noi în acei ani, adică vizionarea de filme pe casete video în apartamente, într-un regim de semiclandestinitate. În capitolul dedicat limbii ruse, cititorul în­țelege odată pentru totdeauna de ce moldovenii născuți în Basarabia gândesc în limba rusă; mă refer, evident, la generațiile născute până la debutul anilor ’80. Excelent inserate regăsim și detalii cu privire la epoca Gorbaciov, semnificative pentru înțelegerea unui context sociopolitic cu adevărat aparte.

În Primăvara, Vasea se transformă sub ochii noștri în viitorul Ernu, cel pe care-l știm prea bine: omniprezent, sociabil, cu o pre­zență de spirit rarisimă, nostalgic, revoluționar, pătimaș pe alocuri, imbatabil când e vorba de structuri argumentative specifice, foarte documentat, cu o cultură literară, muzicală și cinefilă greu de egalat.

În Primăvara îi regăsim pe izgoniți, pe oamenii obligați să plece în călătorii fără sfârșit, într-un exil fără speranța reîntoarcerii. Izgoniții, titlul celui de-al treilea volum din Trilogia marginalilor, vin aici, în ultima parte din Sălbaticii copii dingo, să depună mărturie că fără asumarea trecutului nu se poate merge mai departe. Copiii dingo sunt mari deja, vor libertatea economică și socială, nu și pe cea politică (cu care n-au ce face), sunt furioși, dar și plini de speranță. Este partea din volum în care optimismul dă tonul, spiritul boem dă culoare întregului.

Copiii dingo se vor face mari

Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operând cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers, de aceea cred că și colecția în care a apărut Trilogia marginalilor, Egografii, colecție de referință a Editurii Polirom, nu este una din care să facă parte și Sălbaticii copii dingo. De aceea, consider că e mai bine că acest volum a apărut „în afara colecțiilor“.

Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună când se întâlnesc, de aceea cărțile lui sunt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.

Dacă în cele trei volume din trilogie găsim ilustrațiile lui Laurențiu Midvichi, în Sălbaticii copii dingo ne întâlnim cu Ro­man Tolici, nume de referință pentru artele plastice din Republica Moldova. Tolici e un copil dingo, unul dintre cei mai reprezentativi pentru generația din care face parte, iar tandemul Vasile Ernu – Ro­man Tolici func­ționează asemenea unui binom: cu o precizie matematică.

Sălbaticii copii dingo va avea o continuare, o spune chiar autorul în multe locuri din carte. Urmează tumultoșii ani ’90, ani grei, în care izgonirea din Paradis dictează mersul evenimentelor și din care aproape toți am ieșit profund transformați. Ani despre care, pe alocuri, e încă prea devreme să vorbim, de aceea sunt curioasă cum va arăta tabloul lui Vasile Ernu. Sunt convinsă că va fi unul personalizat, greu (dacă nu chiar imposibil) de încadrat.