Interviu de  RĂZVAN CHIRUȚĂ / Scena9.ro

Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.

Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.

Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?

Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.

Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el?  Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”.  Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.

A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.

Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.

Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?

Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.

Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…

De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?

Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.

Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.

Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.

În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.

După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.

Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?

Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.

Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.

De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?

Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.

De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.

Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.