“Sectanţii” lui Vasile Ernu
AUTOR: NICOLAE CREŢU / Ziarul de Iasi
Este în librării Sectanţii (Polirom, 2015), volum de deschidere a unei anunţate/ plănuite trilogii. Ba a fost chiar o lansare, joi, 28 mai, la Librarium-Palas, pe la care, din păcate, doar trecând, nu l-am putut asculta decât pe colegul George Bondor de la Filosofie, nu şi pe ceilalţi vorbitori ai serii, între care şi autorul, Vasile Ernu, aşa cum mi-aş fi dorit. În schimb, am citit cartea, despre care ar fi prea puţin să spun că “interesează”: adevărul e că dă de gândit. Şi nu doar din unul, ci din multiple puncte de vedere.
Autorul scrie “povestea”/ istoria unei destul de restrânse (totuşi, nu chiar mică, adaug) comunităţi religioase, izolată undeva în Bugeacul Basarabiei, din care, cum ne-o spune încă “din prag”, se trage şi face parte. E vorba de cei pe care noi, “ceilalţi”, dacă e vorba de români, îi numim îndeobşte “pocăiţi”, dar mai precis, despre “evreii mesianici”. Reface, între document(ar) şi naraţiune sau “fişe” de personaje, imaginea unor figuri reale şi a existenţelor lor, de natură să explice originea, avatarurile şi devenirea istorică a “enclavei” celor câteva sate de “sectanţi”, toate acestea urmărite în raporturile cu contexte destul de schimbătoare, statale, politice şi de ordinul propagandei oficiale, ca şi, în fine, cu bisericile (clerul şi credincioşii) recunoscute de stat, spre deosebire de “secte”. Străbunicul Culachi şi Iosif Rabinovici sunt eroii săi, Vasile Ernu îi dă cititorului impresia pătrunderii în configuraţia unui “dosar”, textul absoarbe în secţiuni şi capitole “materia”, de la o “piesă” la alta se câştigă nu numai în cuprinderea faţetelor fenomenului astfel evocat şi studiat, dar şi “treptele” unei înscrieri în timp a experienţelor trăite, traversate de comunitatea în discuţie, în frunte cu liderii ei. Cei care, ca mulţi dintre noi, ortodocşii, nu ştim mare lucru despre “secte”, avem multe de aflat din cartea despre care scriu aici.
Moartea tatălui, el însuşi “unul dintre cei mai respectaţi lideri ai comunităţii din care provin”, îl face pe autor (pe un fond de vinovăţie faţă de lumea sa originară, de care se desprinsese cândva şi la care se întoarce “acum”, după ce o “iubise”, dar o şi “trădase”) să scrie ce a scris, evocând acele începuturi ale raskolnicilor/ staroverilor (figură tutelară: episcopul Avakkum) în reacţia lor de cabrare, de respingere a reformei Patriarhului Nikon. Accentul e de la început pus pe împotrivirea faţă de alianţa Statului cu Biserica oficială (“pravoslavnică” = ortodoxă rusă) şi pe suspiciunea de infiltrare, pe acea cale, a unui spirit “străin”. Dar Geneza (titlul primei “cărţi”) nu trimite la “schisma” de atunci decât pentru a ajunge foarte repede la interesul “străbunelului” Culachi, negustorul “coborât din Ardeal” în ţinutul Bugeacului, pentru atât de cinstiţii bezpopovţî (creştini fără preoţi) şi pentru Katrina (străbunica to be), fiica cizmarului Abraam Moskovici, acesta, la rându-i, fiind dintre “ucenicii” lui Iosif Davidovici Rabinovici, cel văzut de autor ca protoliderul întemeietor (pentru “comunitatea mea”). Numeroase şi destul de diversificate sunt piesele unui întreg puzzle etno-cultural şi religios, dintre ale cărui componente unele au şi implicaţii politice(sionismul evreiesc, avant la lettre), tangenţe cu Reforma (colonizarea germană, satele lutherane), de pildă. Cel mai mult se insistă asupra principiului cardinal al comunităţii evreilor mesianici: recunoaşterea lui Iisus/ Ieşua drept aşteptatul “Moşiah”, ceea ce cultul mozaic nu face, aşteptându-l pe “cel adevărat” în continuare, de peste 2000 de ani.
Totul ar arăta prea labirintic, dacă aş intra în textura afinităţilor şi mai cu seamă a distincţiilor: în afară de trunchiul principal deja pomenit (staroverii), intră “în scenă” şi alte ramuri, molocanii(băutorii doar de lapte = moloko), bezpopovţî, lipovenii, “mesianicii” de provenienţe şi nuanţe diferite, dar prelungind moştenirea rebelului Avakkum şi mai ales dubla ostilitate/ “luptă”, contra statului (“Cezarul”, “Leviathanul”) şi a religiei majoritare, fie ea “pravoslavnică” rusă, ori ortodoxă, românească, bulgărească, grecească, armenească, în “cocktail”-ul etnic al Bugeacului. Factori emoţionali (“sfârşitul lumii” şi înmormântările de vii – familia Kovaliov: 25 de oameni – în pragul “demonicului” recensământ ţarist), învăţături orale (Rabinovici, dar şi o cateheză “iudeocreştină”), lecturi (Maimonide ş.a.) îl convertesc pe străbunelul Culachi la o comunitate în răspăr, cum apare din interior, cu tot felul de “conformisme” şi “ipocrizii”. “Patria noastră e Iisus” e în fond o deviză (un slogan?) al cărei revers e respingerea oricărei forme de stat, ca şi a oricăror alte confesiuni religioase odată cu bisericile/ templele şi clerul lor. O străvezie “dimensiune” de anarhism organizat religios (“comunitatea”) şi democratic, fără nici un rabat făcut alianţei Biserică majoritară (oficială)-Stat (fie ţarist, fie comunist: URSS, fie românesc sau azi “moldovean”).Idealizare a unei ideologii anarhice şi a complementului ei de principii morale, chiar cu unde de nostalgie a comunismului incipient (“Poarta Raiului”?)? Exaltări pe tipar de martiriu paleo-creştinsub Stalin? Statul român – simţit drept ceva “străin”? Oare ce ar zice din mormintele lor sau de prin fundul Siberiei cei deportaţi acolo numai pentru “vina” de a fi români, fie ortodocşi, fie “sectanţi”, şi, dacă au memoria istoriei (neretuşată la Moscova), de “amneziile” şi blândeţea lui Vasile Ernu urmaşii deportaţilor din Basarabia, ca să facă loc rusofonilor de soarta cărora se înduioşează Putin la Kremlin? Nu poţi să nu recunoşti valabilitatea unor argumente în critica adusă statului birocratic şi parazitar în mare măsură, cum nu poţi, de asemenea, să înţelegi dorinţa mitică a unei astfel de comunităţi “de a trăi total diferit şi în contradicţie cu tot ce se întâmplă în jur”, totuşi, e destul de limpede că “povestea” comunităţii originare a autorului se întâlneşte în paginile cărţii cu o anumită utopie. Şi, la urma urmelor, “sectele” (inclusiv cea a “evreilor mesianici”) nu au şi ele, la rândul lor, o ierarhie, transnaţională, care poate lega şi ea alianţe, inclusiv politice?
Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi,critic şi istoric literar
Comments
Leave a Reply