Pe Vasile Ernu nu este complicat să-l prezint: un eretic născut în URSS, preocupat de funcția politică a scrisului. La moment dânsul pune la cale un eveniment care se încadrează excelent în „demonopolizarea” despre care am vorbit anterior: Zilele Literaturii Române.

Despre ce anume este vorba aflăm imediat.

Z: Evenimentul este preconizat în zilele de 19-21 mai. Ce face literatura română la Chişinău în restul zilelor?

V.E.: E un eveniment la care mă gîndesc de mai mult timp. La Bucureşti fac un Festival Internaţional de Literatura (www.filb.ro) împreună cu amicii Oana Boca şi Bogdan-Alexandru Stănescu şi am zis că ar fi bine şi la Chişinău să fie ceva pe acest model. Cînd am fost să-mi lansez cartea (Ultimii eretici ai Imperiului), am vazut foarte multa lume. Am urmărit lansările din librăriile Cartier şi am fost surprins să văd foarte multă lume prezentă. Deci, există public, există interes. Atunci am început să mă gîndesc la ceva mai special în acest domeniu pentru Moldova. Proiectul care se va derula în mai este un proiect pilot care îşi propune nişte scopuri precise, are o anumită strategie şi un anumit concept. În funcție de cum se va derula, voi vedea dacă-l modific, dacă îl amplific sau dacă îl continui în această formulă.

De fapt, prima întrebare de la care pornesc cînd gîndesc un astfel de proiect e următoarea: ce vreu cu acest proiect, care e sensul lui? Nu mă interesează să mă scot eu în evidenţă sau să fac o „tusovkă” cu amicii scriitori. Un astfel de eveniment consumă prea multă energie pentru a avea doar nişte plăceri mărunte (care de altfel, nici nu ar avea nevoie de atîta mobilizare de resurse). Şi mie oricum îmi place să gîndesc pe termen mediu şi lung, pe picior mai mare: aşa că e mai bine să facem pe bani puţini şi cu energie cît mai puţină lucruri care să dăinuie mai mult şi să aibă efecte mai consistente. Cînd vrei să construieşti un eveniment, şi folosesc aici sensul lui prim de „fapt de mare importanţă”, atunci trebuie să gîndeşti strategic.

Sînt cîteva puncte importante în această schemă pe care eu încerc să le urmăresc. a. Mai întîi cred că astfel de proiecte pot contribui la stoparea a cee ce eu numesc „mecanisme de ignoranţă şi necunoaştere reciprocă”. Şi asta se face de jos în sus, prin construirea de diverse reţele, relaţii între grupuri profesionale. Iar scriitorii sînt foarte importanţi în această ecuaţie, căci ei crează poveştile şi imaginarul societaţii în care trăiesc. b. O circulaţie a literaturii vii, actuale, de bună calitate din RO în MD şi din MD în RO. (Lista invitaţilor spune tot: Gabriela Adameşteanu, Vladimir Beşleagă, Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Doina Ruşti, Dan Lungu, Aurelia Borzin, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu). E foartre important ca scriitorii să se şi cunoască între ei, să aibă legături directe. Dar şi ca aceşti scriitori să fie cît mai bine cunoscuţi şi de cititori, presă etc. c. Acest evenimen să facă cunoscuţi, în mod special, scritorii din MD propriului lor public dar şi publicului din RO (e o formă de mediatizare importantă). d. Am văzut că marea parte a scriitorilor din RO nu prea ştiu multe lucruri despre MD, iar după ce vin, au poveşti foarte frumoase. Atunci, să-i aducem aici, şi să-i punem la „produs” poveşti, căci la asta se pricep şi asta poate creşte „valoare spaţiului”. Dacă nu le place, nu avem ce pierde, căci, oricum, valoare spaţiului cultural creşte cu de la sine putere, căci sînt mecanisme care se produc de la sine. Ar mai fi şi altele, dar voi reveni cu completări pe parcurs.

Z: Ce facem, domnule – Cabaret Voltaire la Chişinău? Căci nu e un festival tocmai tipic: zilele literaturii ne plimbă prin biblioteci şi librării, dar şi prin parcuri şi restaurante.

V.E.: Eu nu vreau să fac ceea ce se face deja. Şi mai ales, mă tem de lucruri şi de locuri moarte. Una din datoriile noastre, a acelei specii pe cale de dispariţie, numite intelighenţia, e aceea de a recunoaşte „spiritul vremii”, de a vedea pericolele şi riscurile la care sîntem supuşi. Avem funcţia proorocilor de pe vremuri, însă nu a celori falşi care-s mulţi, ci a celor puţini, care în general, mor izgoniţi sau omorîţi cu pietre. Bun, dar să nu dramatizăm…

De ce la crîşmă şi nu doar la academie, de ce şi în parc şi nu doar la biblioteca x, de ce la restaurantul de lîngă universitate şi nu la Uniunea scriitorilor? Ei bine, din cîteva motive foarte simple. Mai întîi, eu cred ca literatura trebuie să iasă din propriul său mediu instituţional. Ea trebuie să-şi depăşească apartenenţa sa strict profesională. Mă interesează publicul tînăr, care vine şi din alte medii decît cele strict literare sau chiar artistice. Azi, nu prea mai avem proletari în sensul clasic, însă avem armate de oameni educaţi care sînt „proletari de birou”, „ofisnîi proletariat”, cum îi numeşte amicul meu, Sadulaev. Pe aceşti oameni educaţi, pe care se sprijină puterea actuală, trebuie să-i reînvăţăm să viseze, să se regîndească. Iar literatura e un bun remediu. Această clasă de mijloc mă interesează foarte mult, de aceea, multe din acţiunile mele îi vizează direct. Dar nu numai pe ei. De aceea, trebuie să aleg cu grijă locul şi modalitaţile de desfăşurare. Cum eu nu stau în Chişinău şi nu am timp şi energie să resuscitez spaţii moarte sau căzute în transă mioritică, prefer să merg pe zone neutre pe care să le resemnific sau să lucrez cu oameni care deja fac lucruri importante. În al doilea rînd, vreau să încerc să depăşim percepţia puţin vetustă legată de literatură şi de scriitori. Discursul literar nu este unul doar pur estetic, ci are şi importante funcţii politice, educătive şi sociale. Literatura nu este numai povestea care sună frumos, ci şi povestea care te disperă, îţi dă insomnii, te enervează, de la care înveţi să gîndeşti, să interoghezi, şi de care uneori chiar te temi. Iar poetul nu e neapărat un cuvînt pereche a sintagmei „poet naţional” care le zice frumos toată ziua cu nemul, limba şi patria, sau boemul „care nu munceşte”. Poeţii, scriitorii mari ai lumii au fost în general fiinţe care au scormonit mai peste tot şi au ridicat probleme pe care de la „opincă la vlădică” nu prea au vrut să audă de ele. Istoria ne arată că, în momentul în care această specie dispare din societate, atunci, e vai şi amar de acea societate. Spune-mi ce preţ pune societatea în care trăieşti pe această categorie şi o să-ţi spun în ce societate trăieşti. E uşor de diagnosticat.

Z: Impresia mea de cititor este că literatura română scrisă de scriitorii basarabeni este în mare căutare în Republica Moldova. Au şi scriitorii aceeaşi impresie?

V.E.: Sincer, nu m-am gîndit la chestiunea asta. Dar dacă e aşa, e foarte bine. Şi în România, după 90, a existat o nebunie cu traducerile şi oamenii aproape că nu mai citeau literatură română. Nimeni nu mai edita literatură română. Acum vreo 7 ani, a renascut interesul pentru literatura română, iar în ultimii ani, acest interes a crescut încurajator de mult. Un mare merit aparţine editurii Polirom care a relansat editarea scriitorilor români şi, în mod special, a celor tineri. Ea a scos şi mulţi scriitori din Republica Moldova. Nu am nişte date concrete ca să compar. Dar, de exemplu, cărţile mele se gaseau greu aici din nu ştiu ce cauze tehnice de export. Însă, întra-devăr, la lansare s-au vîndut toate cărţile pe care le avea librăria (vro 50 bucăţi cee ce nu e puţin pentru o lansare).

Z: Chiar aşa, care e situaţia scriitorilor basarabeni în România – s-au integrat sau formează un grup aparte, mai exotic aşa… un fel de paveli stratani ai României?

Eu nu aş vorbi despre un grup, cu toate că am văzut chiar la critici de top precum Paul Cernat vorbind de un “desant basarabean” atribuindu-mi chiar un rol în acest “contra-atac” al literaturii basarabene în România. Nu cred în grupuri şi nu-mi atribui roluri de acest tip. Cred că în literatură, şi în artă, în general, fiecare e pe cont propriu şi e responsabil pentru carţile şi actele sale. E greu să faci comparaţii între Alexandru Vakulovski şi Vasile Ernu, între Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi şi Iulian Ciocan, între Emilian Galaicu-Păun şi Mihai Vakulovski, între Constantin Cheianu şi Nicoleta Esinencu. Sau pe oricare alt scriitor cunoscut pe aici, de la Vitalie Ciobanu, Val Butnaru, Leo Butnaru şi pâna la Oleg Garaz, Iulian Fruntaşu sau Andrei Gamarţ. Sîntem foarte diferiţi şi aşa e bine să fie.

Însă, fireşte există şi lucruri care ne unesc. Există în spate o experienţă comună colosală a unei istorii, a unei vieţi trăite într-un imens Imperiu. Ne place sau nu ne place, sîntem copiii unui Imperiu. Eu aş spune că sîntem copiii periferiei de Imperiu, iar acest lucru spune multe. Spaţiile de frontieră ale Imperiilor au nişte trăsături aparte. Aici, în zona noastră, e vorba de hotar, de frontiera a mai multor Imperii, nu doar cel rus-sovietic. Asta se simte, iar cel ruso-sovietic e profund impregnat în noi. Şi asta, nu este neparat rău. Din păcate, nu prea ştim ce să facem cu experienţa nostră. Eu întotdeauna am susţinut că trebuie să ne exploatăm diferenţa, şi nu asemănarea. Repetiţia nu interesează pe nimeni. Nu trebuie să încercăm să fim ca “ei”, ci ca “noi”. Trebuie să fim autentici în ceea ce facem. Nu trebuie să exploatăm exotismele, ci diferenţa, şi chiar “negativitatea” şi suferinţa. Mulţi dintre scriitorii noştri încercă să fie un soi de “escu” care mai mereu iese la mîna a doua. Exemplul din muzică ilustrează perfect această diferenţa de care zic. Muzica venită din zona culturală basarabeană a adus un suflu nou pieţei de muzică din România şi a fost poate cel mai important fenomen din domeniu în ultimii 10-15 ani.

Z: Care sunt “întrebările existenţiale” în RO şi MD? Ne-am lămurit cu epoca comunistă? Ne-am lămurit cu economia de piaţă? E ceva neregulă cu noi?

V.E.: Uf… cred că nu ne-am prea lămurit nici cu vechiul regim, nici cu noul. Nu ne-am împăcat nici cu noi însine, nici cu trecutul nostru, că de prezent ce să mai zic! Am început să urîm fanatic trecutul pe care l-am slujit fără să ne revoltam la momentul potrivit, iar acum, nu mai încercăm să-l înţelegem şi să ni-l asumăm. E trecutul nostru totuşi, nu putem scăpa de el condamnindu-l. Nu poţi să-ţi arunci istoria la gunoi. Externalizăm vina prea uşor: nu-i aşa… întotdeauna sînt de vină ruşii şi comuniştii, noi, însă, nu sîntem niciodată vinovaţi. Dărîmăm monumente fără să încercăm să punem nişte întrebări simple şi să căutăm nişte răspunsuri, fără să înţelegem că fiecare dintre noi, dintre părinţii şi bunicii noştri au fost părtaşi la trecutul recent într-o formă sau alta. Fie şi prin supunere tăcută. Construim monumente noi, care se răfuiesc cu cele vechi, şi care nu prea ştim ce semnifică. Dărîmarea unui monument nu înseamnă dispariţia sensului acestuia căci în urna lui rămîne un loc gol, care este o rană dureroasă şi are o semnificaţie profundă care ne va bîntui mult timp. Schimbăm numele bulevardelor din 2 în 2 ani uitînd că faptele şi cuvintele au o semnificaţie şi un rost, iar ele se vor răzbuna în timp. Începem să reîncălzim o ciorbă naţionalistă de secolul XIX care nu mai este “funcţională”, nu mai “ţine de foame” şi ducem bătălii simbolice fără rost, iar cînd ieşim epuizaţi din ele, ne trezim în faţa unei realităţi cumplite care ne poate distruge. Înlocuim icon-ul Ilici cu Icoane noi sau vechi, comunismul ştiinţific cu bazele ortodoxiei, cu acelaşi patos bolşevic pe care-l urîm. Totul îmi aduce aminte de un film sovietic. In perioada razboiului civil, în care o saptamînă erau la putere albii, o alta erau roşii, ca să nu se mai complice, un ţaran şi-a tras o căciulă cu steaua roşie pe exterior şi crucea pe interior. La fiecare schimbare de regim, întorcea cuşma cu icon-ul puterii: vin ai noştri, pleacă ai noştri. Tare mă tem că şi gălăgia asta cu Pro şi Contra seamănă de fapt cu întoarcerea ambalajului de pe o faţă pe alta, fără a schimba nimic în esenţă. Şi tare mă tem că în spatele ambalajului Pro Europa, de exemplu, se ascunde un conţinut care conţine tare multe fobii şi probleme.

Marele păcat al relaţiei dintre RO şi MD este necunoaşterea şi ignoranţa reciprocă. Nu putem construi mai nimic împreună şi ne re-descoperim unii pe altii doar o dată la 4 ani, cînd vin alegerile sau cînd vreun politican vrea să facă valuri. Nu trebuie să lăsăm această relaţie pe seama politicienilor. De aceasta fac un astfel de eveniment fiindcă, eu cred în evenimente mici care schimbă lucruri de jos în sus, produc relaţii care se pot devolta şi creşte.

Z: Se găsesc eretici şi în România?

V.E.: Hehe. Eretici se găsesc peste tot, dar mai pe la periferie. Lor nu le place în centru şi nici cocoţaţi pe soclu. Ei sînt, aşa, mai la periferie şi mai subteran. În România, din păcate, ereziile sînt respinse din faşă, căci deranjează pe majoritari. Aici se preferă discursul noncotradictoriu, cuminte, placut urechii şi văzului. Cu cît mai puţin deranjezi, cu atît viitorul e mai luminos. Dacă ai calităţi de a aduce osanale cui trebuie şi cînd trebuie, atunci viitorul este strălucit. Dar mai sînt unii care-şi asumă această funcţie ingrată de a merge pe contrasensul ideologiilor şi discursurilor dominante. Însă, foarte puţini…. Eu mi-am asumat acest rol nu prea plăcut de a aduce veştile proaste şi de a arăta părţile mai puţin plăcute ale societăţii.

Z: Există literatură română în RO şi MD în sensul literaturii scrise în română. Dar există şi literatură moldovenească în sensul literaturii scrise de basarabeni în română şi rusă. MD şi RU în Republica Moldova – în ce măsură ne cunoaştem?

V.E.: Eu lucrez cu concepte simple şi clare. Unul din credourile mele conceptuale spune: O entitate nu trebuie să fie complicată mai mult decît este cazul (briciul lui Occam). Apartenenţa la o literatură este definită de limbă şi punct. Toţi cei care scriu în limba română aparţin literaturii române, iar cei care scriu în limba rusă aparţin literatrurii ruse. Sînt situaţii în care anumiţi scriitori pot lucra cu două limbi. Vezi cazul celebru al lui Nabokov, scriitor care a scris în două limbi şi în ambele s-a impus, aşa că aparţine celor două literaturi. În aceste două limbi s-a afirmat că a mai încercat el şi în altele. Fireşte sînt şi cazuri mai speciale precum belgienii care scriu în franceză şi ţin de literatura belgiană, sau ţările de limbă spaniolă care ţin de literatura ţării de apartenenţă. Dar mie mi se pare că noi nu ne încadrăm în această situaţie căci avem la baza o istorie literară comună (cronicarii, literatura clasică etc).

Cazul nostru (MD) este puţin mai complicat, dar nu foarte, din cauza istoriei noastre şi apartenenţei la un Imperiu (ruso-sovietic). S-a inventat această “limbă moldovenească” de unde şi literatura ar trebui să fie “moldovenească” pentru a face o diferenţiere şi pentru a legitima ceva. În spate, e un întreg angrenaj ideologic. A fost însă o poveste artificială, aşa cum e toată cultura de altfel. Însă nici acest lucru nu trebuie să-l privim cu prea multă ură şi să ne răfuim cu fantomele trecutului. Fenomenul invenţiei moldovenismului e foarte interesant, căci se vede foarte clar care sînt mecanismele inventării unei culturi. Cultura e ceva artificial, nu natural. Cultura româna, sau oricare ar fi ea, nu creşte în copac, nu e un produs natural, nu este un dat, ci se creează după nişte mecanisme mai complicate unde ideologia şi puterea au nişte roluri esenţiale. În acest sens, e foarte interesant de vazut ce s-a întîmplat în diverse perioade istorice în Basarabia, caci ea a prins citeva rupturi culturale şi socio-politice foarte importante. Trebuie să învăţăm din acest trecut şi trebuie să-l înelegem şi să-l folosim. E singurul lucru pe care-l avem. Petru Negura a scris recent o teză de doctorat pe cîteva din aceste subiecte. Cartea a apărut în Franţa, că noi nu prea sîntem interesaţi. Oricum, cărţile cele mai interesante şi importante despre noi le scriu străinii.

Z: Ministrul culturii e la curent? Vă ajută? Vă încurcă?

V.E.: Nu ştiu nimic despre miniştrii culturii nici din RO, nici din MD. Poate la anul. La capitolul bani, Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii şi cei de la departamentul de cultură a primăriei Chişinău au tot meritul. Eu sînt cu conceptul şi organizarea, dar sînt ajutat de mulţi oameni.

Z: Care sunt aşteptările faţă de eveniment? E vorba de prima ediţie. Va urma?

V.E.: Vom vedea cum se va derula această prima ediţie. Cum am zis, ediţia pilot. După care vom lua o decizie. Insă, eu cred că va fi un succes, deci de ce să nu facem anual? În general, nu mă apuc decît de evenimente care pot fi dezvoltate şi continuate în timp. E greu căci am luat cam pe cont propriu acest eveniment şi eu sînt prins în multe alte activităţi. Lunile mai-iunie sînt mai mult pe avioane (Bucureşti, Leipzig, Torino, Berlin, Budapest, Moscova, Chişinău). Dar cei de la ICR m-au ajutat mult, precum şi echipa Cartier, Punkt, cei de la departamentul de cultura a primariei Chişinău, băieţii de la Europa Liberă şi cîţiva bloggeri simpatici şi devotaţi cauzei.

Z: Întrebare personală: cum se face omul scriitor?

V.E.: Simplu: se apucă şi scrie. Şi e preferabil să se lase de jobul obişnuit. Trebuie să fii puţin nebun ca să te apuci de meseria asta, în vremuri ca astea şi în ţări ca ale noastre.

2 Responses to “Povești de zile mari la margine de imperiu”

1. Zenu
   May 27th, 2010 @ 8:57 pm

   Iaca grand mersoi pentru de la „blogul tău preferat” pentru apreciere. 🙂

   Tare-mi pare rău că n-am frecventat mai multe „zile”. Mai ales după ce a sovestit Vladimir B. intelighentia. S-a referit la intelectualii de profesie, știu, dar parcă tot mi-aș fi dorit să fiu mai prezent cumva… Și mai ales, după ce l-am auzit pe Negrici live.

   Bun eveniment. Felicitări! (Și la ICR că merită ;-))

2. vasile
   May 28th, 2010 @ 11:27 am

   haha
   dada
   las ca mai repetam… o facem si mai lata la anul…
   ca betonul local trebuie maruntzit si transformat in alte forme…
   uh… fug la moscova pe 10…. am lecturi cu toti aia de care ai scirs tu in ultima perioada… haha Astvatzaturov, Prilein & com… si citiva romani… buni… Rusti, Lungu si Lazarescu… sint mindru ca am reusit sa duc omaneii astea la Mosocva….sper sa-i aduc si pe aia de acolo aici

Leave a Reply