Pogromul, sionismul și revoluția
Observator cultural / 12-05-2021 / Nr. 1061 / Octavian SOVIANY
Vasile ERNU
Izgoniţii
Editura Polirom, 2019, 304 p.
Începînd din 2015, Vasile Ernu a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanții (2015) și Bandiții (2017), care vădesc o gîndire politică originală și nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experiență de viață: s-a născut și a fost educat în mijlocul unei familii de sectanți din Bugeac, unii dintre acei sectanți sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorității de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiților“ („nume dat de putere și de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiții își spun hoți. Cîteodată folosesc și termenul de bandit, dar fără conotația negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“).
Sectanții și bandiții reprezintă fața diurnă și fața nocturnă a marginalității, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, și anumite puncte de convergență. Și unii, și alții consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei își construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi și valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît ești mai aproape de centru, cu atît ești mai puțin liber.
Trilogia „marginalității“ va fi încheiată în 2019 cu volumul Izgoniții (Editura Polirom), care evocă o altă lume a „marginii“, universul uman al comunității evreiești din Chișinău, cu dramele și frămîntările sale specifice. Dacă în cărțile sale mai vechi, Vasile Ernu era preocupat de fenomenul descompunerii lente a Uniunii Sovietice, de data aceasta evenimentele prezentate de scriitor se desfășoară în epoca de agonie a regimului țarist, fixîndu-se asupra unei epoci care debutează odată cu marele pogrom de la Chișinău din 1903 și se sfîrșește undeva în apropierea Primului Război Mondial și a Revoluției bolșevice. Este o perioadă extrem de zbuciumată din istoria Rusiei, care include înfrîngerea din războiul Ruso-Japonez, revoluția din 1905, intensificarea activității organizațiilor revoluționare, proliferarea atentatelor teroriste apariția în societatea petersburgheză a lui Grișa Rasputin, manifestările antisemite care se declanșează după principiul „evreul e întotdeauna de vină“.
Pe fundalul acestei epoci, care poartă semnele prevestitoare ale prăbușirii țarismului și în care toată lumea aștepta – unii cu speranță, alții cu spaimă – revoluția, se desfășoară povestea celor doi frații, Aaron și Sara, care încearcă să se sustragă condiției de „suboameni“, la care îi supuneau legile, jocurile de interese, mentalitățile, o condiție pe care o împărtășeau toți evreii, cu excepția celor foarte bogați.
Ca și lumea sectanților sau cea a bandiților, lumea evreimii este o lume închisă, conservatoare, care își urmează tradițiile ancestrale și nu-și propune decît să supraviețuiască, supunîndu-se legilor, plătindu-și taxele către Stat, mituindu-i pe reprezentanții autorităților și trăind cu sentimentul pericolului permanent care le amenința nu numai bunurile, ci și viața. Pogromul de la Chișinău din 1903 a arătat în ce măsură o mulțime fanatizată de instigările unui gazetar veros poate ajunge, în absența poliției (care dispăruse ca prin minune în timpul masacrului), la cele mai cumplite acte de violență. Dar, în timp ce generația vîrstnică își acceptă cu resemnare condiția, tinerii încep să caute soluții de viață, vor să-și depășească statutul de paria.
Frații Kaliminovici aleg drumuri diferite: Aaron alege soluția sionismului, asumîndu-și pînă la capăt condiția de evreu, în timp ce Sara optează pentru „universalismul“ doctrinelor socialiste, devenind o activistă de vază a Partidului Socialist Revoluționar, artizanul marilor atentate politice ale epocii. Două căi total incompatibile, dar viabilă fiecare în felul ei: „Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul de celălalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare îl ura nu atît pe celălalt, cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într‑o teacă poate încăpea o singură sabie. Ei erau două săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte“.
Trecînd de la universul lui homo sovieticus la lumea agonizantă a regimului țarist, Vasile Ernu abordează în Izgoniții și o nouă formulă narativă. Dacă în precedentele volume scriitorul recurgea la o modalitate apropiată de aceea a reportajului literar și întrebuința un bogat material autobiografic, de data aceasta Ernu e mai apropiat de formula romanului, iar „autorul“ nu-și face apariția decît într-un capitol final, în care amintește de relația lui de rudenie cu familia Sarei.
Dintr-o asemenea perspectivă, Izgoniții poate fi privit foarte bine ca un roman istoric, care urmează tradiția realismului și plecînd de la dramele unei mici capitale de gubernie să configureze tabloul de ansamblu al societății rusești de la începutul secolului al XX-lea. Alături de mediile evreiești, în carte este prezentă lumea marilor demnitari, ca ministrul von Plehve și cneazul Urusov, guvernatorul Basarabiei, apar figuri reprezentative ale intelectualității ruse (Korolenko), polițiști corupți și agenți ai ohranei, sînt evocate cercurile revoluționare și sioniste și chipuri de teroriști. Detaliile realiste (mai cu seamă cele comportamentale) dau concretețe acestor personaje. Iar în buna tradiție a romanului rusesc, dialogurile au caracterul dezbaterilor de idei cu caracter politic, moral sau existențial.
Dacă în legătură cu primele volume ale trilogiei semnalam afinități între scrisul lui Ernu și cel al lui Egon Erwin Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza, de data aceasta ingenioasa îmbinare de ficțiune și documentarism din Izgoniții mă trimite cu gîndul la Soljenițîn.
Comments
Leave a Reply