O mitologie a originilor – Sectanții, de Vasile Ernu
Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor.
Întoarsă cu fața spre trecut, spre începuturi, ea așază în legendă întemeierea unei comunități religioase a cărei istorie se suprapune, de la un punct încolo, cu istoria Basarabiei. Piatra de temelie a grupării este străbunicul Culachi, văzut ca un patriarh veterotestamentar, ca un erou al Greciei antice, ale cărui convingeri vor hotărî soarta urmașilor săi pentru un timp al cărui sfârșit nimeni nu-l cunoaște. Sectanții, căci așa îi numește autorul, par că trăiesc într-un vid temporal, într-un spațiu anistoric, în care opoziția făcută Puterii, Leviathanului, e forma cea mai pregnantă de situare în lume.
Cuvântul sectant are astăzi, oricum ai lua-o, o conotație peiorativă: exprimă disprețul majoritarului față de ceea ce el își imaginează a fi străin și la o adică amenințător. Sectanții sunt priviți ca niște contaminați, față de care se impune o atitudine de frondă. Nu este suficient să-i ignori, trebuie să îi detești și să faci din ostilitatea îndreptată împotriva lor un instrument prin care să îți construiești identitatea.
Nu e mai puțin adevărat că și sectanții au orgoliul singularității. Cu cât e mai mare supliciul la care sunt supuși, cu atât mai mare va fi sentimetul elecțiunii lor. Un personaj spune că Stalin și Gulagul au fost o binecuvântare pentru comunitatea lor religioasă, dat fiind că le-a pus la-ncercare credința, astfel că martiriul lor e comparabil cu acela al primilor creștini. Personajele, să le numim astfel, au privilegiul unor revelații care se transmit ca un morb. Avem de-a face cu o suită de iluminați. Credința le mijlocește întâlnirea cu propriul sine. Atmosfera e de ieșire în afara timpului, povestirea în sine are nuanțe vag arhaice, de început de lume.
Apartenența naratorului la această categorie a sectanților este un dat, e o fatalitate ce îi va structura toată viața reporturile cu lumea. Nu se dezice de ei, ba mai mult, și-i revendică. Sunt ai lui. Cultura filozofică și teologică acumulată pe întreg parcursul vieții nu e de ajuns să-l îndepărteze de învățăturile primite în copilărie. Nu e doar o carte despre sectanți, e o carte despre cum suntem locuiți de trecutul nostru și al părinților noștri. Despre cum ne lăsăm confiscați de valorile în care suntem crescuți, având impresia că ni le-am apropriat.
Una dintre madlenele autorului e fizgarmonia, un amestec de pian și orgă, un instrument muzical care îi încorporează copilăria și i-o evocă. Mai mult decât orice doctrină, obiectul acesta, transmis din generație în generație, stă mărturie pentru un mod de viață care tinde să se perpetueze și care însemnă rigoare, un sentiment acut al excepționalității, al diferențierii de restul (pravoslavnici, de exemplu).
Represiunea legionară, războiul, foametea, comunismul sunt încercări cărora sectanții le-au făcut față în primul rând prin coeziunea grupului, și abia apoi prin tăria credinței. Ei întrupează un personaj colectiv a cărui forță rezidă în unitate. „Persecuții”, „clandestinitate”, „oprimare” – acesta este datul tuturor sectanților, nu doar al sectanților lui Vasile Ernu. Compasiunea și admirația lui se revarsă asupra tuturor minorităților religioase, fie și numai pe motiv că destinul lor contrazice varianta oficială asupra istoriei (ca de exemplu aceea că perioada interbelică ar fi fost epoca de aur a României).
Din când în când, cartea capătă un aer doct, impregnată fiind cu eseuri de politologie, istoria religiilor, antropologie etc. Poate că acest suport teoretic ar trebui să explice, să susțină cauza sectanților. Paginile care au însă cea mai mare densitate sunt acelea în care acest personaj colectiv e văzut în cotidian, în aspectele rutiniere ale existenței, în care ideologia fondatoare se decantează în ritualuri și interdicții. Sectanții își etalează spiritul antreprenorial într-un stat comunist, se profilează pe alegerea unor meserii de nișă (gen sobar, cojocar, dulgher, zidar) care le asigură pe de o parte un câștig mulțumitor, iar pe de altă parte le permite să evolueze paralel cu puterea, eludând-o.
Singurele neînțelegeri din sânul comunității sunt legate de interpretarea diferită a pildelor biblice. Odată luată o decizie, comunitatea acționează în consecință, devierile de la punctul de vedere statutar nu sunt admise. Nu mai rămâne loc de individualism, asimilat cel mai probabil cu răzvrătirea, cu păcatul. E o ironie până la urmă că, o astfel de comunitate strictă, castratoare, pornită să își educe membrii în supunere și disciplină, nu a prins de veste că în sânul ei se ridică un scriitor, un artist deci, care mai comite și imprudența sau impudoarea de a le pune pe tapet marginalitatea.
Sectanții au devenit, în cartea lui Vasile Ernu, un studiu de caz, s-au trezit aruncați în lumină, ei, a căror condiție este să se strecoare în cele mai tainice cotloane. Au voit să salveze lumea, naiv și îndrăzneț, dar se pare că lumea îi înghite. Cum altfel să înțelegi această autobiografie, cu aerul ei când nostalgic și meditativ, când amenințător și revanșard, dacă nu ca pe o încercare de a salva ce este de salvat? Măcar trecutul.
Comments
Leave a Reply