Iulia Haşdeu citind Sectanţii
August 2015
Draga Vasile,
Iata in cateva cuvinte notele mele de lectura pe care, nu numai ca ti le-am promis, dar am simtit inca de la inceputul lecturii nevoia sa ti le impartasesc.
Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece.
Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.
Asadar cel mai mult i-am apreciat dimensiunea autobiografica de experienta traita, de marturie confruntata cu alte surse. Cred ca e chiar foarte potrivit sa apara in Ego-grafii. Tot aici trebuie sa spun ca mi se pare absolut excelenta – si te felicit pentru acest artificiu narativ- ideea de carte fondatoare personala (cu capitole biblice) –asumarea ta de eretic dar si misionar al unei cauze, ca un profet/apostol care scrie la randul lui o Thorah/Evanghelie. Daca miza ei principala este sa-ti achiti datoria morala fata de ai tai prin aceasta transmitere mai departe a unui adevar obiectivat dar si subiectivat – da, cartea isi atinge scopul.
Textul tau mai reuseste ceva dupa parerea mea, si anume o antropologie politica a religiosului, in sens de pertinenta a comparatiei : sectantii apar ca asemanatori social si cultural altor grupuri marginale care rezista in fata puterii hegemonice a statului si a unei societati dominante, e forta Gemeinschaft impotriva Gesselschaft : insisti asupra faptului ca – banditii, mafiotii, sectantii (ca si primii crestini) au in comun acest raport de paria cu puterea. Am scris la pag 253 : ‘superba interpretare anarho-libertariana a crstinismului’ si mai jos : ‘foarte inspirat : ‘Isus un sindicalist al pescarilor’. In anii ’60-70, antropologi foarte interesanti precum Claude Meillassoux sau Pierre Clastres erau intens preocupati de asemenea paralele. Si bine faceau. Cred ca in grupurile autogerate de astazi (comunitati autarhice, squaturi, intelectuali de stanga precum Criticatac) ar fi extrem de util sa se citeasca nu numai din Marx ci si din ‘Societatea contra statului’ de P. Clastres, care nu e doar despre indienii Guayaki din Amazonia, ci poate fi si despre noi daca vrem sa invatam ceva de la Guayaki precum Lenin voia sa invete de la staroveri.
Dar sa revin, alt element foarte antropologic e ideea ca ritualul – adica ritmicitatea, disciplina, monotonia – face comunitatea (ai ales ca un antropolog clasic inmormantarea, cantecul drept ilustrare prin excelenta a acestei idei, incercand sa sugerezi ca in ritual e incapsulata toata diferenta, frontiera, distinctia fata de ceilalti). Dar consider ca exagerezi cu acest accent pe rit-ritual pentru ca orice comunitate are rupturile ei, o distanta intre practici si valori, intre ce spun oamenii si ce fac ei, intre reprezentari si idealuri (despre cine suntem noi) si existenta concreta ‘hic et nunc’ (a lui cum suntem noi de fapt) , distanta intre ceremonial pe de-o parte si banal, zilnic pe de alta parte. De altfel chiar tu aderi la necesitatea acestei distinctii prin exemplul acelui unchi bautor dar foarte devotat atat comunitatii cat si credintei, care in retur e cand acceptat, cand respins.
Paginile despre fizgarmonie sunt de etnografie adevarata, un simplu obiect retraieste si capata sens social, simbolic, personal, identitar. As fi vrut ca asemenea intrari prin concret in sensuri mai largi sa fie mai consistente. De multe ori tu preferi insa generalizari argumentative in defavoarea descrierilor.
Daca antropologic, ai niste intuitii excelente, etnologic sau sociologic e insa frustrant sa nu aflam deloc pe parcursul cartii nici numarul, nici aria-zona pe care o cuprind aceste comunitati de ‘pocaiti’ – vorbesti despre orasul tau, dar nu stim niciodata daca e Ismail, Bolgrad sau alta localitate, nici despre continutul de schimburi in retele cu alte comunitati dar si religii, secte, etc.
Nu aflam prea multe nici despre raporturile ierarhice si roluri, pe varsta, gen sau alte criterii. De exemplu, desi spui ca rolurile de gen sunt foarte importante, femeile sunt magnifice prin absenta – ne intrebam de exemplu cum a trait, cum a negociat o noua apartenenta comunitara strabunica evreica – care foarte frumoasa (sic !) dispare in decor inca de la inceput. Capitolul despre femei si scoala care vorbeste despre rolul esential al femeilor nu face decat sa accentueze absenta lor de fond (ramane declaratia care se vrea compensatoare). Cine sunt concret acel ‘noi’ care canta, dezbat, afirma intelepciuni? Care e partea femeilor, barbatilor? De la ce varsta se poate intra in discutii? (din cate am citit despre comunitatile penticostale rome sau gitane practica religioasa neo-evanghelica pare sa fie un loc de emancipare pentru femei; e si cazul ‘sextantilor’ despre care scrii?) Tot in registrul asta aflam destul de mult despre prescriptiile alimentare si despre gestiunea muncii si a timpului liber dar nimic despre casatorii (endogame sau nu?) si sexualitate – uniuni cruciale pentru legaturile sociale in orice grup etnic (bineinteles in sens larg al cuvantului) care se preocupa de omogenitate si distanta fata de societatea inconjuratoare.
Vazand ca si fotografiile sunt nedatate si nespecificate, probabil amestecand imagini de arhiva cu cele din albume de familie, imi spun ca de fapt amestecul intre istorie, mit si autobiografie toate cu lacunele si zonele lor de umbra, e o alegere cumva deliberata impusa din de discretie si respect pentru ai tai. Din perspectiva acestui amestec care e de luat ca atare, cartea ta mi-a adus aminte de Dictionar Khazar de Milorad Pavic (mi se pare ca s-a tradus in romaneste). Si atunci critica mea care se raporteaza la carte ca la o monografie isi cam pierde rostul…
In fine, un ultim element : am asteptat tot timpul fara sa capat satisfactie sa aflu ce ai spus la inmormantarea tatalui tau, ar fi fost lucrul care ar fi lamurit de ce si cum de ai iesit din comunitate si cum te-au reprimit ei dupa atata vreme, simbolic, ritual. Fiindca termind cartea ne intrebam, ce spun si cred Sectantiii despre ce spui tu despre ei…
Insa ca orice carte buna, SECTANTII te provoaca sa-ti imaginezi (si) ce nu a reusit sau nu a vrut ea sa spuna.
Cu prietenie
Iulia Haşdeu
Comments
Leave a Reply