Vasile Ernu este un tip surprinzător. Prima lui carte, Născut în URSS, a fost cel mai comentat volum în anul apariţiei, 2006, Editura Polirom realizînd şi o a doua ediţie, ca urmare a solicitărilor venite de la cititori. Acum, cu a doua carte, Ultimii eretici ai Imperiului, apărută tot la Polirom, Vasile Ernu deschide alte perspective şi discută despre România sub comunism, despre elita intelectuală şi politică, despre Gulag şi despre presiunile societăţii occidentale. Dar şi despre poezie – văzută ca un reazăm permament. Din acest motiv, Vasile Ernu e un tip surprinzător, pentru că nu-ţi dă pace, nu te lasă să moţăi, vine mereu şi te zgîndăre: dar dacă nu e aşa cum crezi? Dar dacă putem privi şi altfel situaţia aceasta? În Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu îşi construieşte volumul sub formă epistolară. Sînt două personaje, Vasiliy Andreevici şi A. I., cu experienţe de viaţă
diferite, care se completează, se contrazic şi se susţin. E o formă de precauţie (şi de terapie) de a lansa idei şocante prin gura a două personaje. Cartea s-a lansat, miercuri, 21 octombrie, la MŢR, avîndu-i drept invitaţi pe eseistul Sorin Antohi, pe Artan (de la formaţia Timpuri Noi), pe Florin Dumitrescu (din lumea publicităţii) şi pe Vava Ştefănescu (din lumea dansului), responsabili cu muzica fiind Costin Soare (chitarist), Ion Bogdan Ştefănescu (flautist). În acest număr al revistei Observator cultural, stîrniţi de lectura volumului Ultimii eretici ai imperiului, publicăm un interviu cu Vasile Ernu şi două cronici semnate de Adina Diniţoiu şi de Iulia Popovici. Am adăugat în acest grupaj şi un reportaj despre „Rusia contrastelor“.
Cînd ai început să scrii la această carte?
Am avut o perioadă de tatonări. Nu eram foarte hotărît cu privire la construcţie, la ton. Am început-o de cîteva ori, apoi am luat-o de la capăt; nu eram mulţumit cu ce ieşea.
De ce sub formă epistolară?
Aveam cîteva idei despre ce vreau să scriu, dar nu găsisem structura. Doream să am cîţiva eroi subversivi, care să răstoarne perspectiva, să poarte nişte discuţii „întoarse pe dos“ faţă de ce se gîndeşte în mod obişnuit. La un moment dat, mi-am dat seama că genul epistolar este foarte fecund pentru perioadele de descompunere, de tranziţie. Unul dintre cei mai buni scriitori de epistole este Apostolul Pavel. Acel model creştin, cînd totul se destramă, mi-a folosit. Scrisorile conţin atît lucrurile la îndemînă, din viaţa cotidiană, cît şi cele cu sens istoric.
Deci, cînd ai început-o?
Acum trei ani, dar am scris în salturi. Am avut o bursă la Tescani în care am lucrat continuu. Apoi, mi-am luat concediu fără plată, ca să pot lucra. Mi-am dat seama că nu sînt în stare să lucrez avînd un job full time. Am nevoie de cîte o lună sau două în care doar să scriu. Cred că o altă chestie care îmi dăunează este jurnalistica. În anii de după prima carte, Născut în URSS, am scris foarte mult în presă. Asta m-a fragmentat.
Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“
Cum ai ajuns la cele două personaje?
Ştiam marile teme pe care le doream abordate… Prin cei doi eroi, unul mai tînăr şi unul mai vîrstă, am vrut să pun faţă în faţă cele două generaţii diferite: cea a unui om născut şi trăit în perioada comunistă, care a trecut şi prin Gulag, dar care a trăit şi prin Occident. Cel tînăr, Vasiliy Andreevici, este născut în URSS, trăieşte în România, a scris o carte, Născut în URSS, sînt citate din cartea mea, dar, cu toate acestea, Vasiliy Andreevici nu sînt eu. E un soi de fiction, deşi lumea mă poate identifica în persoana lui Vasiliy Andreevici…
Eşti sau nu eşti acest erou?
Nu sînt. Nu mă asum. „Vasiliy Andreevici nu sînt eu“.
De ce eroii tăi sînt eretici?
Ereticii nu sînt duşmani. Ei ies dintr-un grup dominant, dar gîndesc altfel, creînd o întreagă dezbatere. Ei pun în discuţie temeiul convingerilor noastre. Eu nu cred în oamenii care nu fac compromisuri. Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“, îi prefer celor nepătaţi. Şansa de a avea un dialog cu oamenii care au văzut şi gustat mizeria e mai mare decît cu acei ce se consideră puri, imaculaţi, neatinşi de vremuri.
În Ultimii eretici ai Imperiului sînt pagini întregi despre comunismul din România. Cred că acele pagini vor suscita cel mai mare interes. De ce ai dorit să introduci tema comunismului românesc?
Am o poziţie pe care mi-o asum direct. Vreau să pun comunismul într-un cu totul alt sens decît cel obişnuit, aşa cum se discută în mantra occidentală liberală actuală. N-am nimic cu această grilă de interpretare. Dar, după părerea mea, trebuie să găseşti mai multe forme de interpretare a anumitor fapte. Eu am vrut să scriu mult mai mult despre România şi despre comunismul românesc. N-am, totuşi, foarte multe pagini, România nu s-a copt ca patrie, în mine. România este încă o limbă străină. Multe afirmaţii despre comunismul românesc sînt mai degrabă tatonări raţionale decît sensibile. Am o duritate faţă de România, sînt conştient de asta.
Spui că plecarea trupelor sovietice din România, în 1958, a fost un dezastru. Nu ne-am eliberat?
Eroii mei sînt speciali, ei gîndesc în răspăr. Aici, în România, este o dovadă de mîndrie naţională plecarea trupelor sovietice în 1958; de asemenea, tot din această mîndrie naţională, se spune că Ceauşescu a fost opozantul Moscovei, în 1968. Deja, la nivel istorigrafic, se accentuează pe aceste gesturi, care sînt considerate patriotice. Or, eroul meu pune nişte întrebări… El susţine că, dacă trupele sovietice nu ar fi plecat din România, nu ar fi putut apărea Ceauşescu. Dacă trupele sovietice ar fi rămas în România, opoziţia şi elita socio-politică şi intelectuală s-ar fi constituit în opoziţie cu duşmanul intern. Dacă ne uităm la ţările din jurul României, vedem că, acolo unde trupele sovietice au plecat, s-au creat cele mai decadente forme de comunism. În ţările în care trupele sovietice au rămas, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, elita s-a mobilizat cu totul altfel: duşmanul nu era departe, ci aici. Cînd Imperiul îţi suflă în ceafă din propria ta casă, te mobilizezi altfel decît dacă ar fi în grădină.
Dar era posibil să nu apară un Ceauşescu?
Da. Cînd s-au retras trupele sovietice, am construit propriul chip al comunismului. Ceauşescu sîntem noi, am produs un conducător care ne-a reprezentat cel mai mult. Noi sîntem Ceauşescu.
Mai mult sau mai puţin.
Eu nu spun că acest lucru este adevărat, neapărat. Eu, împreună cu eroii mei, chestionez o situaţie.
Comunismul a fost legitimat de intelectuali
Cartea este foarte aspră cu intelighenţia românească. Spui că elita intelectuală românească nu şi-a asumat comunismul. Nu înţeleg: de ce nu şi-ar fi asumat comunismul?
Sînt multe forme de a-ţi asuma un trecut. Sînt foarte puţini oameni în România care pot să spună cu mîna pe inimă că au greşit, că au participat. Una dintre cele mai mari reuşite ale intelectualităţii româneşti este Raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului. Acest Raport, în opinia mea, porneşte de la o premisă falsă: comunismul este privit ca o formă „ilegitimă“ şi „criminală“. Se încearcă să se acrediteze ideea că sistemul comunist a fost o formă de export, iar românii n-ar fi cu nimic responsabili, li s-a impus comunismul. Este evident că a fost impus din afară, dar a funcţionat şi s-a legitimat după perioada Dej.
Cum s-a legitimat? De o parte erau cei supuşi, oameni care trăiau privaţiunile comunismului ceauşist, pe de altă parte, Partidul şi Securitatea acţionau represiv.
S-a legitimat prin elita intelectuală. Comunismul, în România, a fost legitimat de intelectuali.
Cum? Prin nonopoziţie politică, prin rezistenţa prin cultură?
Comunismul a fost legitimat prin coparticipare: o parte a intelectualităţii a participat la legitimarea sistemului prin diverse forme de colaborare. Din punctul meu de vedere, şi luarea unui salariu este o formă de legitimare. Dacă îţi iei un salariu de la o instituţie a statului comunist, asta e o formă de legitimare. Nu e nimic ruşinos, dar trebuie să recunoaştem şi să înţelegem. Dar, la intelectuali, a fost mai mult decît luarea unui salariu, a fost un sprijin activ prin manifestări publice. În al doilea rînd, cei care spun că nu s-au mînjit, că au rezistat prin cultură, au legitimat sistemul, pentru că acel sistem s-a perpetuat. Mai există o a treia categorie de intelectuali: cei care au tăcut, care şi ei au legitimat comunismul.
Eşti prea dur, prea aspru!
Dar eu nu condamn, eu spun doar să ne asumăm această legitimare a comunismului. Comunismul n-a fost ceva extern, el este un sistem pervers: cetăţenii participă şi legitimează sistemul. Din punctul meu de vedere, cea mai simplă formă de legitimare este salariul.
Ai mai spus acest lucru. Ce era de făcut? Să refuzi salariul?
Nu, dar trebuie să recunoaştem această formă de legitimare. După părerea mea, au fost cîteva forme care au încercat să se sustragă mecanismului comunist. Sînt cele reprezentate de speculanţi – prototipul este Ostap Bender – şi de grupările de tip neoprotestant. Despre ambele grupuri scriu în carte. Şi sînt şi alte zone din comunism despre care nu ştim nimic.
De exemplu?
Dacă două maşini se loveau, în anii ’80, cum funcţionau sistemele de asigurări? Habar n-am. Mai departe: o carte precum cea lui Gheorghe Florescu, Memoriile unui cafegiu, este foarte importantă, pentru că ne arată mecanismele complicităţii. Vedem un soi de încrengătură, coabitare, vedem cum cei mai mulţi erau dispuşi la compromisuri. Genul ăsta de cărţi mi se par importante. Altfel, riscul este să mitizăm sau să construim false clişee.
Cînd vorbeşti despre condamnarea comunismului, prin acel Raport prezidenţial, eşti foarte aspru: „Condamnarea comunismului, din păcate, nu are ca scop crearea unei platforme de cunoaştere a acestuia sau o încercare de a li se face dreptate victimelor acestui regim. Scopul acestui gest este acela de a transfera privilegiile dinspre un regim spre alt regim, precum şi legitimarea simbolică a unei noi elite culturale şi politice“. Nu anulezi, cumva, acel Raport prezidenţial?
Nu. Eu constat. Eu nu sînt împotriva condamnării comunismului. Problema este că încerc să văd care sînt efectele. În momentul în care se stabileşte că am avut un regim „ilegitim“ este ca şi cum noi n-am fi aparţinut acelui sistem. Eu vreau să discut despre problema responsabilităţii. Aceasta aparţine tuturor, în grade diferite. Moş Ion, care era portar la CC, nu are aceeaşi responsabilitate ca secretarul general al CC…
Nu mi-ai răspuns la întrebarea precedentă. De ce condamnarea comunismului ar legitima simbolic o nouă elită culturală şi politică?
Apare o nouă elită – cea care a luptat, a învins, a dărîmat comunismul şi aceasta se consideră legitimă să conducă această ţară. Doar această elită, care este cumva eliberată de o relaţie cu un trecut comunist. Mie mi se pare straniu cum sînt absolviţi de vină foştii membri de partid.
Împotriva monopolului pus pe mărturia din Gulag
Există, în carte, această întrebare: condamnăm comunismul şi nu-i condamnăm pe membrii de partid?
Problema mea nu e condamnarea, ci responsibilitatea. Fiecare membru PCR avea un rol foarte important în această maşinărie. Cine a fost membru adevărat, convins, şi cine a fost fals, a intrat în PCR din oportunism, asta nu contează. Rezultatul e acelaşi: legitimarea regimului prin membrii de partid. Scopul era atins, chiar dacă acel membru de partid spunea, în sinea lui, că minte. Acel membru de partid rostea cu voce tare „Trăiască Ceauşescu!“, legitima prin limbă, prin cuvînt, acel sistem.
Bun, ce să facem cu membrii PCR?
Ori îi plasăm într-o orizont al legii, ori discutăm imoralitatea lor.
E o discuţie surprinzătoare în carte. Discuţi despre mai mulţi disidenţi, îi citezi, le prezinţi protestele: Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Anna Ahmatova, Varlam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn. Cel mai şifonat este Soljeniţîn. Iar pe Varlam Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma, traduse şi în româneşte, îl consideri un mare nedreptăţit. De ce Soljeniţîn şi Şalamov stau în opoziţie?
Să fie foarte clar: Ultimii eretici ai imperiului este o carte de ficţiune, nu mă identific cu părerile eroilor mei. Între Soljeniţîn şi Şalamov a fost o lungă discuţie. Soljeniţîn este unul dintre cei mai importanţi disidenţi sovietici, e compleşitor. Indiscutabil. Şalamov este un alt disident, aproape necunoscut. Şalamov a scris primul despre Gulag şi total altfel decît Soljeniţîn, care l-a respectat. Cei doi au avut o polemică legată de autenticitatea mesajului, de mărturia despre Gulag. Discuţia din cartea mea porneşte de la o lingură, acest obiect, care apare într-o carte a lui Soljeniţîn, provoacă discordia între cei doi. Şalamov, care citeşte O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, îi spune lui Soljenin: „Ce caută lingura în Gulag?“. Şalamov observă că deţinuţii mănîncă ciorba cu lingura şi e contrariat. O lingură n-ar schimba nimic esenţial; Şalamov ridică, totuşi, o problemă esenţială: mărturia autentică despre lagărul de concentrare. Deseori, observă Şalamov, prin aceste mici artificii, noi distorsionăm esenţa Gulagului. Iar Şalamov mai face o afirmaţie: martorii autentici ai Gulagului sînt morţii. Sensul Gulagului este acela de a pune viaţa şi moartea în acelaşi orizont de sens. Mai tîrziu, Şalamov va mai avea o dispută cu Soljeniţîn, împotrivindu-se monopolului pus pe mărturia din Gulag şi intrumentalizării acestui gen de discurs.
Capitolele tale despre Gulag sînt o replică la reproşul făcut primei tale cărţi, Născut în URSS, şi anume că nu discuţi despe Gulag?
Alt reproş a fost că nu vorbesc despre suferinţă. Nu ştiu de ce suferinţa este atribuită doar comunismului. Suferinţa aparţine oricărui regim, iar unele regimuri, cel comunist, de pildă, au o formă mult mai brutală de a marca suferinţa.
Mi se pare important că-i aduci în atenţie pe Varlam Şalamov şi pe Anna Ahmatova. Ideea din cartea ta este că la Soljeniţîn nu e o mărturie pură, că această mărturie se pliază pe o ideologie.
Eroul meu pune nişte semne de întrebare: dacă nu e chiar aşa, dacă există o doză de falsitate? Pe mine mă interesează detaliile. Din cînd în cînd, trebuie să avem curajul să-l întrebăm pe Soljeniţîn despre „lingura din Gulag“. Trebuie să avem curajul să spunem unor oameni pe care îi iubim şi-i apreciem enorm că lucrurile pot fi privite şi altfel. Pentru Şalamov, doar moartea poate să spună ceva despre Gulag.
Dacă o carte te-a enervat, e foarte bine
A doua temă, fac o predicţie, care va provoca destule discuţii, e legată de tema terorismului. Spui în carte: „Terorismul trebuie citit în primul rînd ca o formă de comunicare. Există un grup de oameni care vrea să comunice ceva lumii noastre occidentale“. Crede-mă, Vasile, e ciudat ce spui!
Este ciudat. Dar trebuie să ne obişnuim că s-a spart monopolul asupra gîndirii. Trebuie să avem curajul să chestionăm lucrurile şi altfel decît în formule tabu.
Crezi că Occidentul n-a avut suficientă înţelegere şi suficientă deschidere către lumea musulmană?
Eu nu discut acest aspect. Eu am prezentat un context: o conferinţă în care marii specialişti ai lumii trebuie să analizeze problema terorismului. În acel capitol, sînt discutate vreo trei grile de interpretare. Una dintre ele este legată de faptul că există două comunităţi care încearcă să comunice între ele. Există o ruptură enorm de mare între cele două comunităţi. Acea comunitate minoritară şi marginală este împinsă spre o formă radicală de comunicare. Eroul meu face nişte constatări, nu spune că Occidentul n-a făcut suficient pentru dialog. Sînt nişte constatări: între comunitatea dominantă a lumii occidentale şi comunitatea marginală apare o ruptură. Pentru a atenţiona asupra problemelor lumii marginale se recurge la gesturi radicale. Eroul meu spune că nimeni nu răspunde la un fax, la un e-mail, că televiziunile nu le prezintă mesajul. Realitatea arată că, atunci cînd un gest radical este făcut, mesajul acelei comunităţi ajunge în zona centrală de putere.
Acest dialog n-a fost niciodată absent. Comunitatea occidentală s-a deschis oferind educaţie tinerilor musulmani. Şi din rîndul celor şcoliţi în Occident au apărut terorişti. Occidentul le-a oferit o şansă la educaţie. E o formă de dialog. Nu cred că a fost o ruptură atît de radicală, care să îndemne la gesturi teroriste.
Da, sînt oameni care cunosc Occidentul, terorismul este un discurs pur occidental. Eu n-am zis că n-au existat semne de dialog ale Occidentului faţă de lumea musulmană. Numai că anumite comunităţi au fost împinse şi marginalizate spre o zonă radicală.
Întrebarea poate fi pusă şi invers: această lume marginală a vrut să dialogheze cu centrul?
Nu ştim dacă a vrut sau n-a vrut. Ceea ce ştim este că au vrut să transmită nişte mesaje, nu ştiu dacă au vrut dialog. O scrisoare deschisă prin e-mail, un mesaj transmis prin fax n-ar fi luate în seamă.
Şi au trecut la omorît oameni, ca să le fie remarcat mesajul?
Eu nu sînt de acord cu acţiunile lor. Eşti de acord că, în momentul în care explodează un avion sau un autobuz, mesajul este preluat de toată lumea?
Mai mult decît un mesaj e o crimă. Îţi spun că nu sînt de acord cu ce spun eroii cărţii tale. Problema nu e doar în Occident, care ar fi nepăsător, problema e şi în lumea islamică, acolo unde există, ca principiu, ideea distrugerii Occidentului. Dialogul este refuzat de către lumea islamică.
Eu nu sînt de partea nici unei părţi. Actele teroriste mă îngrozesc. Nu merită nici un mesaj să fie transmis pe o cale atît de radicală. Asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări incomode. Încerc să înţeleg ce vor să facă aceşti oameni şi de ce ajung la acte teroriste. Nici ideologia lor nu este foarte clară. Şi ei sînt foarte amestecaţi.
Eroii mei încearcă să pună în discuţie anumite teme. Dacă unele capitole vor enerva, dacă vor apărea anumite semne de întrebare, atunci efectul cărţii este atins. Literatura nu este un domeniu al divertismentului. Eu nu fac divertisment. Literatura trebuie să incomodeze, să pună întrebări, să enerveze. Dacă o carte te-a enervat şi ţi-ai pus cîteva întrebări în plus, atunci e foarte bine.
Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa
Vasile Ernu, de ce eşti un neadaptat la societatea de consum?
Problema cea mare este legată de pierderea libertăţii. Fiecare societate impune o anumită formă de represiune şi de control.
Ai un personaj, părintele Agheev, care spune: „cel mai mare duşman al credinţei este Banca“. Acelaşi personaj spune că stalinismul a salvat Biserica, tocmai pentru că, în comunism, ne-a fost testată credinţa. Dar acum, dacă mergi la bancă, nu mai eşti credincios?
Eu ironizez creditele. Creditele sînt o bogăţie inversată. Ai o falsă avere pe care ţi-o controlează altcineva. Creditul este una dintre cele mai subtile forme de îngrădire a libertăţii. Nu mai eşti liber faţă de schimbarea jobului, nu mai poţi pleca, eşti dependent de acel job, te condiţionează profesional. Eu nu spun să nu se folosească credite, spun doar: „Mare atenţie!“. Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa. Trebuie să-ţi gestionezi vacanţele în raport cu acel credit, vrei un copil sau renunţi în raport cu acel credit. De fapt, noi trebuie să regîndim fiecare gest pe care îl facem.
„Mahmureala este emblematică pentru tranziţie“
După ce treci prin lumea comunistă, analizezi Gulagul, după ce tratezi perioada de tranziţie, ajungi la literatură. Ultimele pagini sînt o întoarcere spre literatură. Susţii că sistemul, oricare ar fi el, copleşeşte. Doar literatura îţi creează intimitatea, te scoate dintr-o lume artificială.
În cadrul epistolelor, eu folosesc un alt gen literar: poezia. Descoperirea mea, pornind de la Şalamov, este că poezia îndeplineşte una dintre nevoile fundamentale ale omului. În Povestiri din Kolîma, Şalamov porneşte de la constatările lui Thomas Morus din Utopia, care identifică patru trebuinţe fundamentale ale omului, care, odată satisfăcute, produc cea mai mare plăcere. Cele patru trebuinţe erau exact cele de care deţinuţii erau privaţi în lagăr: mîncarea, satisfacerea dorinţelor erotice, urinarea şi defecaţia. Cea mai îngrozitoare nevoie era produsă de foame. Cu toate acestea, Şalamov spune că mai era o nevoie fundamentală: poezia. Gulagul nu este un rezultat al excesului de politică, ci al dispariţiei politicului. Or, Şalamov observă un fenomen: serile în care se spuneau poezii umanizau spaţiul, oamenii începeau să revină la anumite relaţii elementare. În poezie, Gulagul este cel mai bine reprezentat de Anna Ahmatova, poate cea mai tragică şi cea mai curajoasă fiinţă din epoca stalinistă, prin volumul de poezii Recviem. Iar din tabăra rezistenţei la fascism, m-a impresionat Paul Celan. Şi am mai inclus în volum şi poezii contemporane, din cîntece ruseşti sau româneşti. Am descoperit o trupă foarte bună de rock, Timpuri noi, iar pe liderul trupei, Artanu, l-am invitat şi la lansare.
De ce sînt în carte aceste versuri ale unor trupe muzicale?
Eu discut în carte despre consumul de alcool. Mă refer şi la mahmureală. Pentru mine, mahmureala este emblematică pentru tranziţie, mahmureala celui care nu ştie ce-i cu el şi ce i se întîmplă. Numai că mai există şi o generaţie a drogurilor. Un anumit gen de societate produce un anumit gen de sustragere din maşinăria politică. Comunismului şi capitalismului industrial îi corespund foarte bine alcoolul. Acel gen de muncă predispune la alcool, ai altfel de timp, în care poţi să consumi. Tranziţiei îi corespunde mahmureala, iar capitalismul financiar-bancar are drogurile drept corespondent. Cu cît societatea devine mai artificală, cu atît şi formele de refugiu sînt mai artificiale. Drogurile sînt rezultatul unei societăţi de tip Wall Street. Doar cu drogurile mai poţi să rezişti…
Chiar aşa să fie? Doar asemenea refugii să avem? Chiar atît de mare să fie presiunea asupra noastră?
Acestea sînt refugiile vizibile. Sigur, sînt mult mai multe… Şi muzica este un tip de refugiu…
Dar poezia?
Poezia este pe primul plan, întotdeauna, indiferent de sistemul politic.
La final, te scot un pic din carte. Cum ţi se pare toată criza actuală din România?
E important să discutăm într-un orizont istoric. În România, riscul cel mai mare este de a discuta despre micile întîmplări politice ca şi cum ar avea o semnificaţie istorică. Eu cred că ultimii 20 de ani noi i-am trăit din moştenirea comunistă, generaţia formată atunci a fost în prim-plan. În carte spun că, în Rusia, sînt două întrebări ale tranziţiei: „Ce-i de făcut?“ şi „Cine-i vinovat?“. În România, este o singură întrebare: „Eu cu cine votez?“.
Perfectă întrebare! Cu cine votăm?
Eu cred că, faţă de perioada Ceauşescu, trăim sub perioada lui Ceauşescu, la nivel de semnificaţie politică. În comunism, încă exista un sens politic: doream şi speram ca acel sistem să cadă sau să se schimbe. Acum, sensul politicii s-a dizolvat. Nu mai avem proiecţia de schimbare. Întrebarea „Eu cu cine votez?“ devine tautologică, pentru că sensul schimbării nu mai există. Iar intelectualitatea a ajuns sub nivelul perioadei comuniste.
Tu spui în carte că intelectualitatea românească, în marea ei parte, nu vrea să aibă „o poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment“. Şi aminteşti că elita intelectuală a ajuns să fie „acolo unde trebuie“ şi că îşi reglează discursul în funcţie de „joburi, funcţii, bani, poziţii“. De ce ar trebui să avem o intelectualitate care să se opună, de ce n-ar fi şi oamenii pro Putere sau alţii – indiferenţi şi dezabuzaţi?
Intectualul are doar două variante, n-are altele de ales. Fie eşti în exil (interior, geografic) faţă de Putere, fie eşti „intelectual de curte“. Mai mult, orice discurs intelectual trebuie să-şi asume riscuri. Dacă nu sînt riscuri în ce scrii, acele rînduri nu mai sînt discurs, sînt marfă. Între a vinde castraveţi, BMW-uri şi texte nu mai există nici o diferenţă.
