Interviu Vasile Ernu: ”Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat”
Jovi Ene / Filme-carti.ro / 4 august 2015
Nu am scris încă despre cea mai recentă carte a lui Vasile Ernu, ”Sectanții”, primul volum din Mica trilogie a marginalului, apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Ego-grafii. Va veni și timpul acestei recenzii, dar până atunci am stat de vorbă cu autorul, iar interviul născut din această discuție atinge câteva teme deosebit de interesante, precum religia, influența acesteia asupra comunității, marginalii religiei, dar și actuala literatură românească și basarabeană.
-Să intrăm brusc în atmosfera celei mai recente cărți scrise de tine-”Sectanții”. Despre ce sectă este vorba? În carte am descoperit o descriere exactă a acesteia, dar parcă nu am regăsit nicăieri denumirea ei; cum își spuneau ei?
Să intrăm abrupt. Bine. La lansarea din Iaşi, Ovidiu Gherasim-Proca observa că dacă citeşti cartea atent este foarte greu să identifici despre ce sectă e vorba. E foarte greu de pus degetul pe una din ele şi mai ales nu e deloc simplu să-l identifici pe Ernu acolo cu toate că el spune „noi”, „comunitatea noastră”, „eu”.
Aşa e. Am avut grijă de asta pentru că pe mine mă interesează să construiesc cumva un prototip al „marginalului sectant” din această parte a lumii, din această periferie de istorie şi geografie numită Bugeac. Pentru mine asta e foarte importat. Ce ştim însă bine, din toată povestea expusă pe 350 de pagini, este genealogia lor. Adică ştim clar care este compoziţia lor, de unde se trag, care este genealogia lor, care sînt elementele centrale ale crezului lor şi mai ales ale practicilor lor cotidiene în raport cu Puterea şi cu grupurile majoritare.
Şi ce ştim? Ştim că la baza „sectei prototip” de care mă ocup stau trei comunităţi: raskolnicii ruşi, cei ieşiţi din revolta împotriva bisericii pravoslavnice oficiale şi fugiţi spre gurile Dunării pentru a se ascunde de mîna lunga a ţarului şi bisericii majoritare, o comunitate care cred că a inventat „buntul”, tipul de revoltă rusească;evreii meisanici, cei care reinventează un soi de creştinism primar, cel de catacombă, de o radicalitate fără precedent; şi comunitatea germanilor colonişti care sînt nişte protestanţi, dar care în acest context par din alte lumi, radicali prin puritanismul şi practicile lor cotidiene.
Deci pracitic avem un cockteil compus din cele trei ingrediente care au dat un „produs” exploziv foarte diferit de tot ce avem în această „faună” etnică şi religioasă din Bugeac. Totul se întîmplă pe parcursul a 100 de ani în patru structuri statale diferite: Imperiul Ţarist, România Mare, URSS şi RM/Ucraina.
E mult mai fecund acest tip de literatură care de multe ori nu spune, ci creează „secrete”, pe care cititorul le tot caută, pune întrebări care îl fac pe cititor să caute.
-Îmi aduc aminte din satul în care mi-am petrecut copilăria că acolo erau mai mulți ”pocăiți” – Adventiști de ziua a șaptea -, iar lumea îi privea distant, ba chiar cu neîncredere. Nici acum nu s-au schimbat prea multe în această (pre)concepție, am observat zilele trecute, cei din jurul meu, când au văzut titlul cărții pe care o citeam, au exprimat direct sau indirect o anumită formă de retincență, dacă nu o spaimă sau un dezgust. De ce crezi că există această stigmatizare a pocăiților, a sectanților, mai ales în România? Vina e în integralitate a Bisericii ortodoxe?
E foarte semnificativ ce spui şi cumva de aici au venit multe reţineri şi temeri ale mele legată de munca la această carte, de titlul şi cuvîntul delicat „sectanţii”. Am discutat mult cu amici care se pricep în aceste domenii. Cum să numesc cartea, Pocăiţii sau Sectanţii? Cum utilizez acest cuvînt în carte? Pentru că eu cunosc destul de bine toate aceste clişeee. Pînă la urmă, am mers pe acest termen-stigmat dat de majoritari (Biserică, Stat, spaţiu laici) minoritarilor religioşi din Bugeac (Rusia Ţaristă, URSS, RM).
Reacţia şi mărturisirea ta îmi confirmă cumva ceea ce gîndeam eu şi îmi susţine anumite idei de bază pe care mi-am construit întreaga carte. Este foarte vizibil că majoritarii nu cunosc mai deloc formele acestea marginale şi radicale religioase. Şi le tratează cu un întreg arsenal de clişeee, obsesii şi fobii. Aceştia sînt „străinii” de lîngă noi,TOTAL
necunoscuţi. Şi să nu uităm că în joc este şi elementul religios foarte sensibil într-o cultură dominată excesiv de o singură biserică.
Însă pe mine mă interesează mai puţin partea religioasă, care este prezentă mereu ca un fond sau context, şi urmăresc mult mai mult tot soiul de mecanisme de protecţie, tipuri de organizare, moduri de a fi al unora în raport cu alţii. Este o carte puţin mai complicată, pe mai multe planuri, dar povestită prin istorii de viaţă.
Nu cred că vina este doar a Bisericii ortodoxe şi a majoritarilor. Ei, sectanţii, au ales o tehică de supraveţuire prin închidere, prin fuga dinspre centru spre periferie. De aici şi o anumită dificultate de a pătrunde în mediile lor şi de a-i cunoaşte. Închiderea şi fuga de centru e o formă de rezistenţă, protecţie, apărare. Confruntarea e riscantă pentru că forţele sînt inegale. Cu toate că în anumite momente au fost astfel de confruntări. Şi de multe ori David l-a învins pe Goliat.
-De altfel, la adresa bisericii pravoslavnice/ortodoxe folosești, mai ales în relația cu comunitatea descrisă în carte, cuvinte destul de dure. Deși mie mi s-au părut foarte pertinente. Care este relația ta cu această biserică, cu membrii ei, cu adepții ei?
Da, comunitatea acesta mică este destul de critică şi are o opinie radicală faţă de biserica pravoslavnică majoritară, fie că e vorba de fostul spaţiu sovieitic, fie că e vorba de România. A avut şi de pătimit destul de mult de pe urma ei.Dar criticile dure nu sînt legate neapărat de această formă de violență care vine dinspre majoritarii ortodocşi, cu care, în diverse situaţii de viaţă, dincolo de instituţia bisericii, ei au trebuit să se înţeleagă şi convieţuiască. Cu excepţia perioadei legionare, care a fost cea mai violentă perioadă pentru ei, pentru că aceştia au reuşit să instige întreaga comunitate majoritară împotriva sectanţilor, dîndu-i afară pînă şi din cimitire, în rest ei au convieţuit relativ „suportabil”.
Problema mare e legată de modul de a înţelege şi practica credinţa. Pentru un sectant, pentru un pocăit, ortodocşii sînt nişte păgîni atît prin modul lor de a crede, cît şi prin practicile lor, prin viaţa şi prin etica lor diluată şi confuză. La rîndul lor, ortodocşii cred despre sectanţi că sînt nişte „eretici”. Deci e o excluziune reciprocă. Chiar dacă în ultima perioadă de „europenizare” se mimează un soi de ecumenism, noi trebuie să fim conştienţi că nucleul dur al celor două comunităţi se neagă reciproc, ca să nu spunem mai mult. Întreabă la o mănăstire ce cred călugării despre sectanţi şi o să înţelegi esenţa poveştii.
Ce cred eu despre BOR este cu totul altă discuţie. Cartea nu e despre mine, ci despre o comunitate. Pe mine personal mă interesează BOR strict ca o instituţie socială, politică şi economică. Şi celelalte biserici la fel. Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat. Însă la BOR sînt foarte atent pentru că este o instituţie cu o putere imensă în România.
-”Sectanții” a apărut în Colecția Ego-grafii a Editurii Polirom, deci se presupune că mare parte din acest volum este o confesiune a autorului. Cum a fost ”să te dezbraci” în fața cititorilor și cu un subiect atât de greu, atât de delicat, atât de intim cum este religia personală? Există pericolul ca publicul să te judece altfel, acum că te consideră parte a unei secte?
Ideal era să apar într-o colecţie mai puţin „ego-grafică”. Dar editura Polirom, cu care colaborez foarte bine, au decis asta şi am acceptat. Riscurile sînt foarte mari pentru că din experienţă cunosc tipul de reacţii pe care le poate produce un text de o asemenea factură. Născut în URSS mi-a adus o mulţime de etichete de tipul „comunist”, „nostalgic după comunism” eu de fapt făcînd cu totul altceva. Dar şi un succes pe care nu aveam cum să-l anticipez dacă ne uităm la cît text s-a scris pe acest subiect, cîte ediţii are cartea şi cîte traduceri. E genul de carte după care poţi să nu mai scrii nimic. Dar e uşor să pui etichete pentru a încerca să-l desfiinţezi pe celălalt.
Sectanţii împinge „ego-grafia” într-o direcţie aproape opusă. Dar nu prea. Deodatădescoperim un Ernu foarte diferit care poate speria atît „stînga”, cît şi „dreapta”, atît zona „marginală” cît şi zona „mainstream”. Subiectul e delicat, acest tip de marginali sînt damnaţi cam de toată lumea şi nu e deloc comod să te pui în pielea lor. Ce poate fi mai damnabil într-o România de azi în care să ai eticheta: „și comunist, şi sectant”? Doar să mai vii cu cîteva stigmate clasice. Dar în următoarele cărţi s-ar putea să descoperim şi un „bandit” Ernu, şi un naiba ştie ce minoritate „straşnică”. Terenul e mare, iar din păcate establishmentul nostru e destul de puţin creativ pînă şi la stigmate, el fiind unul ultraconservator. O fi bine? Discutabil…
Mie personal îmi place acest gen de risc şi joc, „pe muchie de cuţit”. Ştiu la ce tip de risc mă supun. Ştiu că pot uşor pierde într-o astfel de bătălie. Însă numai cine riscă poate avea cu adevărat o viaţă palpitantă, autentică.
Ce e mai plictisitor decît să fii parte a unei majorităţi comode, confortabile şi automulţumite: în comunism să fii comunist, în capitalist să aplauzi bancherii şi Troica, în viaţa obişnuită să fii etnic, religios, lingvistic, social etc. în grupul celor majoritari şi puternici, să aiJOB
-Ai scris în carte că a existat un moment în care tu te-ai îndepărtat de comunitate, nu numai fizic, urmare plecării la studii sau a mutării definitive în România, dar mai ales la nivel principial. Ai devenit ”oaia neagră”, ”fiul risipitor”. Ne poți descrie acest moment, nu ți-a fost teamă de ”excomunicare”?
În text sînt multe lucruri. Multe poveşti. În carte îmi este mai simplu să vorbesc pentru că naratorul, Ernu, „eu”, „noi” îndeplinesc diverse funcţii, se suprapun, se amestecă şi mai bagă cititorul în ceaţă pentru a-l pune în situaţia de a gîndi şi re-trăi alături de autor.
Acest element de „excomunicare” este foarte important, dureros şi radical. În comunităţile majoritare, el nu prea există pentru că aceste coduri, reguli sînt destul de fluide, negociabile, neluate în serios. Comunitatea majoritară, culmea, reacţionează mai dur cînd un membru al ei fuge la „radicalii periferici”, pentru că ei sînt „străinii” şi „duşmanul” care dă un sens majoritarilor.
În comunităţile mici şi marginale, regulile sînt foarte severe şi foarte greu de negociat. Severitatea codurilor şi a regulilor fac ca aceste comunităţi să reziste. E un soi de act de identitate, indiciu că ele sînt cele „alese” şi nu majoritarii „rătăciţi”. E ceva ce unifică. Orice încălcare a regulilor şi a codurilor îl pune pe cel care le încalcă într-o poziţie de a trece printr-o instituţie numită „pocăinţă”. Eu analizez acest mecanism ca pe un act socio-politic. Partea religioasă rămîne secundară. De aici le vine şi numele. Această instituţie a „căinţei”, care lipseşte cu desăvîrşire în mediul pravoslavnic, instituie un mecanism al legii. Instituie legea. Mă rog, e o temă mai complicată la care lucrez. E o temă obsesivă în filmografia ţărilor scandinave protestante.
În momentul în care această instituţie nu mai are efect asupra „fiului risipitor”, el este alungat din comunitate. Comunitatea se delimitează de el. Însă rămîne deschisă într-un soi de aşteptare şi negociere de la distanţă. Din păcate eu nu m-am ocupat mult de povestea asta pentru că e o temă separată pe care cîndva sper că o voi trata aparte. Dar tema este prezentă, subînţeleasă. Însă, în cartea mea, secretul „ego-grafic” tehnic este următorul: nu ştii niciodată unde se începe sau se termină Ernu şi unde începe „celălalt”. E mai multă tensiune aşa. Şi oare nu asta vrea citirorul? Mă întreb…
-”Sectanții” nu se putea realiza fără oMUNCĂ de documentare enormă, mai ales că nu ai mai trăit în ultimii ani în comunitate, aceasta se află la o distanță mare față de locul în care locuiești, iar arhivele sunt greu de cercetat. Cum a decurs această documentare, cum ai reușit să ajungi din nou în fața amintirilor familiei și prietenilor?
O documentare de vreo patru ani. Ea decurge pe cîteva planuri: lectura cărţilor de specialitate, de analiză, de antropologie, istorie etc. aplicată pe sectanţi. Mai sunt cărţi legate de istoria zonei pe toate palierele ei: religios, etnografic, folclor rural şi urban etc. Cînd lucrezi cu o comunitate mică şi marginală trebuie să lucrezi cu multe detalii exacte pentru că ele sînt lipsite de un anumit „universalism local” şi ţin de un anumit „specific”. Practicile lor sînt însă destul de universale. Pentru asta mai lucrezi cu oamenii din comunitate care îţi oferă pe de o parte materiale scrise, jurnale, însemnări, dar şi istorii orale, poveşti de viaţă din care trebuie să sustragi esenţa unor situaţii. Din păcate, ei au lăsat foarte puţine documente scrise. Însă există totuşi destul de mult material încît să poţi afla lucrurile esenţiale. Mai există martori. Dar ei vor muri şi va dispărea şi lumea lor. Ca peste tot, fenomenul dominant este cel de distrugere a diferenţelor. Ei nu şi-au produs propria istorie, iar majoritarii preferă să-i scoată din istorie. Vînătorii nu se ocupă de istoria vînatului. Şi toţi vor să fie vînători.
-Spuneai în acest volum că aproape toate aceste comunități de oameni credincioși și muncitori au început să se disipeze odată cu căderea comunismului. Comunitatea descrisă de tine mai există sau a dispărut? Mai există posibilitatea, în aceste timpuri moderne și foarte adaptate tehnologic, ca o astfel de comunitate restrânsă și autoreglementată, să reziste?
Cel mai mare duşman al acestui tip de comunitate se pare că nu este nici violenţa, nici represiunea, nici marginalitatea, ci un soi de împingere a acesteia spre centru, spre establishment, spre Putere. Comunismul de tip stalinist a fost mai prielnic dezvoltării acestor comunităţi decît liberalismul de tip capitalist. Cel puţin ca mod de a fi marginal. ÎnCAPITALISM
Astea sînt paradoxurile. Eu constat acest lucru fără să fac o teorie din asta. Cititorii mei sînt destul de deştepţi încît să tragă singuri concluzia. Am văzut că mulţi s-au impacientat, mai ales cei din zona conservatoare, cînd explic fenomenul: „Stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului”. Da, pentru că vorbim de starea de martiraj, de starea de excepţie a credinţei acestei comunităţi, de martiraj ca garant al salvării lor. Un fenomen deosebit de fecund şi care încă aşteaptă cercetătorii. Dar nu e un subiect interesant pentru anticomuniştii din Primăverii sau de pe Calea Victoriei.
Unul din eroii mei preferaţi din carte, bunicul din poveste, spune: „Teme-te nu de cel care-ţi ia, ci de cel care-ţi dă. Nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate. E mult mai uşor să lupţi cu cel care-ţi ia decît cu cel care-ţi dă”. Acum ceva vreme frazele lui păreau o nebunie. Acum ele devin tot mai actuale. Priviţi cazul Greciei. Stalin e mic copil: să controlezi, să subjugi şi să distrugi doar prin cifre fără să foloseşti un foc, asta e deja „next level”. Şi cu instituţii precum Eurogrupul care nu are nici o bază legală. Mă scuzaţi, dar asta e fie mistică, fie nebunie, fie un război care se anunţă. Bandiţii numesc asta altfel, dar o să vă spun data viitoare.
-Care este miza lui Vasile Ernu prin publicarea acestei trilogii (le reamintim cititorilor că ”Sectanții” este primul volum din ”Mica trilogie a marginalilor”)?
Miza reiese, cred, din conţinut, nu din “obiectivul” propus. Sînt teme care pe mine mă obsedează. Sînt întrebări la care caut răspuns, mă frămîntă. Eu nu scriu “cărţi cu miză”, ci mai degrabă cred că sînt obsedat de “teme cu miză” şi de subiecte care ar trebui să ne frămînte în vederea înţelegerii actualităţii şi a viitorului.
Tema majoră a trilogiei este despre felul în care văd marginalii lumea. Eu cred că lumea arată radical diferit prin ochii marginalilor. Eu cred că tehnicile lor de luptă şi rezistenţă sînt foarte diferite de cele ale majoritarilor. Şi noi nu ştim mai nimic despre istoria, viaţa şi modul lor de a rezista. Mie mi se par teme foarte actuale, care vor fi tot mai acute. Cum îmi place mie să spun: cartea mea este despre salvare, însă o salvare care nu este despre religie, ci despre social, economic, politic, lăsînd religiosul în seama fiecăruia. Salvarea de acest tip este individuală, dar nu poate avea loc în afara grupului.
-Iei în considerare opiniile bloggerilor sau consideri importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Citesc pe toată lumea cît apuc. Nu contează că e blogger sau critic profesionist. Eu „nu mă uit la faţa oamenilor”. Mă interesează textul. Încep însă să fiu mai imun emotiv la critici, dar ţin cont
Însă primesc foarte multe reacţii de la „simpli” cititori. Încurajator de emoţionale.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai ai timp să citești? Dacă se poate, recomandă cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ai lua cu tine pe o insulă, în concediu. Și, pentru că ești mereu la curent cu ceea ce mișcă în spațiul literar rus, recomandă-ne și trei autori ruși contemporani, care ar merita să fie traduși în limba română.
Da, cum să nu. Eu citescm marea parte a literaturii române contemporane. Mă rog, asta cu insula e mai greu că-mi trebuiesc mai multe cărţi. Dar cîţiva autori buni pe care îi recomand fără probleme din cei încă tineri: Adrian Schiop – Soldaţii, Florin Lăzărescu – Proza scurtă, Dan Sociu – Poezie, Gianina Cărbunariu – teatru. Am ales genuri diferite că nu poţi trăi numai cu un fel . Poezia noastră bate însă proza.
Rusi: Zahar Prilepin; Mihail Elizarov, Alexei Ţvetkov. Aici pot spune o listă de 20 de autori care pot fi traduşi şi care fac faţă oricărei literaturi. Se scrie foarte multă proză bună în Rusia. La ei proza bate poezia.
-Am pus această întrebare lui Mihail Vakulovski, dar sunt sigur că ne poți da și tu informații interesante: Poți descrie, pentru cineva care are foarte puțină informație, cum arată peisajul literar din Basarabia de astăzi? Cât și ce se scrie în limba română? Cât și ce se scrie în limba rusă? Care sunt relațiile între cele două comunități de scriitori?
Uh. Un subiect durut. În Basarabia se face poezie de foarte bună calitate. Eu aş distinge dintre basarabenii care stau aici în România de cei care stau acolo în Basarabia, nu pentru că sînt mai buni sau mai nuştiucum, ci pentru că au contexte social-economice diferite, instrumente diferite etc. Unii pendulează între cele două spaţii. Cei din Basarabia sînt de multe ori dezavantajaţi. Dar în definitiv toţi sînt scriitori de limba română. Pentru scriitor, limba este definitorie.
La poezie fireşte că toată lumea ştie pe Emilian Galaicu Păun sau pe Dumitru Crudu. Însă sînt mulţi tineri foarte talentaţi: Alexandru Cosmescu, Aurelia Borzin, Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Ţvetov, Hose Pablo şi mulţi alţii. Cred că în poezie scriitorii din RM sînt o voce mai aparte, puţin diferiţi de cei din ţară.
La proza din cei mai tineri sînt iarăşi nume cunoscute (unii nu mai sînt aşa tineri): Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Pavel Păduraru, Ştefan Baştovoi etc Şi asta aşa în fugă cîteva nume pe care îi citesc şi urmăresc. Încă nu m-am documentat asupra celor sub 30 de ani. Dar cred că merită o discuţie separată pe tema asta. Mai există eseu de bună calitate. Critica de acolo esteTOTAL
Există şi o literatură rusă de bună calitate în Basarabia, dar iarăşi foarte puţin cunoscută. Cele două comunităţi nu se prea cunosc între ele din păcate. Cenaclul Republika din cîte văd încearcă o apropiere: Moni Stănilă şi Sandu Vakulovski fac o treabă bună. Personal ţin legătura cu cîţiva foarte buni scriitori rusi: Oleg Panfil, Oleg Krasnov, Vladimir Lorcencov, Vadim Lungul, Vika Chembartseva etc. Ar merita să-i cunoaştem mai bine şi să-i traducem. Mulţi dintre ei scriu pe teme foarte actuale şi legate de RM. Mai este şi comunitatea găgăuză şi evreiască. Deloc de ignorat. Dar cred că e prea mult pentru cititorul român mainstream care crede că totul se face la Londra şi New York.
-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrii, unde scrii, ai superstiţii în legătură cu scrisul?
Scriu în biroul care, acum, după naşterea copilului, este un balcon special amenajat.Scriu doar cu uşa închisă. Prefer să nu fie nimeni în apropiere căci altfel îmi vin alte idei decît cele legate de text. E obligatoriu să am multe cărţi în jur. Lucrez după program cînd sînt în faza scrierii efective. Am perioade de documentare care sînt din păcate foarte lungi. Cînd scriu, îmi place să fac duş după fiecare pagină. Uite asta nu am mai spus-o nimănui. Mă uit la multe poze. Mă ajută să mă concentrez. Facebook-ul este unul din cei mai mari duşmani al literaturii şi cred că începe să devină şi unul dintre cele mai mari focare de prostie. Cu toate că e doar un instrument, care între timp a devenit altceva…
Mulţumim!
(Sublinierile ne aparțin.)
Comments
Leave a Reply