De mai bine de o ora încerc sa scriu ceva consistent, o analiza, o sinteza, ceva, ca sa va conving s-o cititi, știți ca nu încerc sa fac asta in fiecare zi, deși doar in in ultimul an, al pandemiei, am citit peste 50 de volume. Dar cartea “Sălbaticii copii dingo” trebuie citita de orice roman care vrea sa-și înțeleagă mai bine trecutul.

O sa fac ce ziceam mai sus: voi cita câteva paragrafe din ea, dar nu la întâmplare, ci doar acelea care m-au atins personal, idei cu un grad înalt de universalitate, cele care ne marchează existența de mai bine de 2000 de ani, idei care ma preocupa in mod obsesiv de când m-am născut.

Câteva paragrafe, așadar, despre traumele umanității provocare de război, despre suferința purtată in suflet de generații întregi de oameni nevinovați. Comunismul și capitalismul sunt doua fețe ale aceleași monede, război.

“Afganii și vietnamezii – soldații americani care au luptat in Vietnam -, s-au întors tăcuți, demni, dar cu o trauma imensa. De ce? Pentru ca și-au făcut datoria fața de țara lor, așa cum o cer codul și onoarea militară. Doar ca țara lor a dus un război nedemn, iar in acest război ei au fost doar carne de tun și pusi in situația sa facă lucruri murdare pentru acea țara care nu-i merita.”

“In război, cei care pierd sunt întotdeauna civilii, oamenii nevinovați, ostașii, iar cei care câștiga sunt politicienii, porcii ăștia cinici de la Kremlin sau de la Casa Alba. Cu cât mor mai mulți civili și soldați amărâți, cu atât se îngrășa mai mult afaceriștii, generalii din spatele frontului și oamenii puterii.”

“Și de doua mii de ani e război, un război fără niciun sens

Iar războiul e treaba de tineri, te păzește de riduri și sens”. (Versuri din cântecele trupei Kino, pe care Ernu le citează adesea in carte)

Și încă unul de-a dreptul sfâșietor:

“Perestroika asta a insemnat: o forma accelerata de abandon al puterii. Accelerația e ca un drog: sa nu simți durerea. De partea puterii nu a mai rămas nimic: tronul era gol.

A ieșit țarul cu sfetnicii săi și ne-a spus: “Tovarăși, ne scuzati. Totul a fost o farsa, o minciuna. Dragilor, va anunțam ca ați luptat cu voi înșiva: ați murit degeaba, ați omorât degeaba, ați îndurat o suferința teribila degeaba. Tot entuziasmul și toată suferința voastră au fost in zadar. Sacrificiul vostru a fost in zadar”.

Cartea aceasta se termina cu episodul in care autorul, impreuna cu primii tineri basarabeni de vârsta lui, se urca in primul tren Chișinău-Bucuresti, care avea sa-i aducă la studii in România – patria mama.

Ernu ne promite o continuare, sunt curioasa cum i-a transformat pe ei România ultimilor 30 de ani, dacă i-a făcut mai Fericiți decât fuseseră in prima parte a vieții din comunism, sau capitalismul i-a dezamăgit, ca pe mulți dintre noi.