Generația canibală – recenzie de Natalia Onofrei
L-am prins!
L-am descoperit pe Vasile Ernu când era deja un autor consacrat, acum cinci ani, prin intermediul unui prieten virtual. Dacă V.E. nu ar fi fost un basarabean care să fi venit cu mine în același tren în ’90 în România, nu cred că m-aș fi aplecat asupra a ceea ce scria foarte tare. Am citit, una după alta, cărțile din trilogia marginalilor – „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții”, apoi „Sălbaticii copii Dingo”, iar acum „Generația canibală”. Am mâzgălit paginile în trei sau cinci sau șapte culori, am umplut caiete cu notițe, am recenzat aceste cărți și am publicat observațiile pe blogul meu și pe fb. Întâmplarea face să avem cunoștințe comune în fața cărora am apucat să mă exprim că Ernu este un autor român pe care nu l-am „prins”. Adică nu înțeleg ce vrea să spună poetul, nu-mi dau seama ce-l mână în luptă, deși are o prezență publică dintre cele mai copleșitoare, este formator de opinie, fie că intenționează asta, fie că nu. Totuși, cărțile, textele din ziarul „Libertatea” și cele de pe rețele, uneori, se bat cap în cap. Primul calificativ care-mi venea în minte era „alunecos”. Nu puteam să-l dibui și gata. Să scrii tu atâta și eu să nu te „prind”?… Acest lucru începuse să sape la rădăcina stimei mele de sine.
Publicitate
Setări pentru confidențialitate
Cu cât e mai complex ca formare un individ, cu atât mai sârguincios și abundent se îngroapă în „dosarele” pe care le pune la dispoziție cititorilor: na poftim, săpați! Înecați-vă!
Autorul repetă deseori că scriitura lui este un jurnal de călătorie – acesta e sensul postărilor de fb și al cărților – așa susține, dar cuvântul cheie nu este jurnal, ci călătorie. Fizic sau imaginar, toată viața lui Vasile Ernu este o lungă călătorie împărțită în două: prima, până la 19 ani, a fost una de formare a identității culturale pe întinderea unei țări imense – URSS. Acest mediu cultural (unde e înglobat și politicul) are ca trăsătură psihologică individuală și de grup esențială întinderea, amploarea, imensitatea, spațiul fără margini. În a doua parte, după 19 ani, călătorește prin toată România, prin Europa, ajunge în Statele Unite ale Americii, se întoarce din nou în Moldova și în Rusia, înapoi în România, observând și investigând socialul și scriind. Ce urmărește el cu aceste călătorii, pe care le ține lanț, din partea a doua a vieții sale?, m-am întrebat.
Voi lăsa la o parte cărțile în care a publicat interviuri și eseuri și mă voi referi la cele care conțin ceea ce el numește conținut de jurnal, volume care cuprind, de fapt, biografia autorului. După „Născut în URSS”, carte care înțeleg că a scandalizat mulți cititori, simțindu-se pângăriți de prezența în spațiul public românesc a unui copil format în Imperiul Sovietic, au urmat „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții” – o trilogie despre comunități marginale. Autorul a botezat acest tip de scriitură, ca gen, „docufiction” probabil din cauză că a umplut unele spații goale (lucruri pe care nu și le amintea cu exactitate sau le știa din surse secundare) cu intuiții și dialoguri reconstituite, fără a avea pretenția unor reproduceri exacte ale unor situații. De fapt, acestea nici nu sunt esențiale în economia textului.
Impresia mea este că ruptura politică și culturală din 1989-90, reprezentată de destrămarea Imperiului Sovietic și reorientarea Basarabiei către „Patria mamă”, România, așa cum se repeta ca o mantră în spațiul public din două în două cuvinte, i-a zdruncinat ceea ce nici nu știuse până atunci, ca orice tânăr abia ieșit din adolescență, că are: conștiința propriei identități culturale.
În cele trei volume, Vasile Ernu își reparcurge toată viața, în „Izgoniții” întorcându-se în timp în istoria familiei sale. Eu înțeleg aceste călătorii virtuale prin investigație, rememorare și scris ca pe o recapitulare și o înțelegere mai profundă a propriei identități, o confirmare pentru propria conștiință a conținutului de sine. Și-a „verificat” latura sectantă protestantă, pe cea de evreu mesianic (un fel de evrei creștini, pe linia mamei), calitatea de marginal, mereu în opoziție cu statul și în legătură indirectă cu straturile ilegale banditești și, în special, fondul de formare imperial ca amploare și amplitudine a gândirii. Lucrul pe care Vasile Ernu nu-l pune la îndoială și nu-l „verifică”, pentru că nu simte nevoia, este etnia – e moldovean, român. Aici nu are ce investiga. În „Sălbaticii copii dingo” continuă cu vremurile și mediul cultural și social care i-au finalizat formarea, oscilând între școlile și grupurile marginale de la Ciocana (un cartier muncitoresc nou din Chișinău pe vremea aceea) și școlile de elită din centru, populate de copii privilegiați, dar și de oameni de cultură ai momentului, toți având un fond psihic de indivizi ai Imperiului, cu gândire de tip estic, de întindere de câmpie rusă, conștienți și de etnie (moldovenească).
Identitatea autorului, compusă din elemente marginale religioase, dar având conștiința apartenenței la Imperiu, care era organizat ca societate egalitaristă, cu femei emancipate și cu acces neîngrădit la studii și călătorii pe suprafața imensă a colosului multinațional și multicultural-religios, pe fondul etniei moldovenești – putem să-i spunem moldovenești sau românești, este neimportant, pentru că termenul se referă la aceeași limbă și bagaj cultural-mitologic -, reiau, această identitate complexă este supusă unei dislocări puternice în 1989 – 90. Tânăr, la vârsta revoluțiilor, V. Ernu pleacă în aventură, cu intenția de a se întâlni și contopi cu „Patria mamă”. În acest punct al biografiei sale, începe cartea publicată în 2024 – „Generația canibală”.
Reconstituind filmul regăsirii cu Patria, autorul își amintește că n-a fost perceput și întâmpinat tocmai ca un fiu pierdut și regăsit, ci ca un „rus”. După șocul dislocării politice, a urmat șocul percepției din România. Îmi este greu să nu fac o paralelă cu amintirile, percepțiile și sentimentele mele în timp ce făceam aceeași călătorie, pe care eu am trăit-o ușor diferit. Nu am avut o criză identitară de proporții, deși mi-a luat o vreme să mă reașez în mine, revenindu-mi din șocul aceleiași zdruncinări, ci am trăit mai degrabă un sentiment acut de a fi fost percepută ca eternă venetică, descendenta unor cotropitori mitologici, ancestrali, dar și ca responsabila căderii din Paradis. Mie, partea cu etnia, de asemenea, mi-a fost foarte clară – am fost și sunt corcitură de român cu bulgăroaică, nu am avut nimic de investigat.
Conținutul
Întreaga carte este o înșiruire a observațiilor sociale din perioada de după 90, revăzute prin filtrul gândirii de acum. Sunt descrise toate schimbările de la rușinosul comunism strict reglementat și egalitarist către Raiul capitalist al libertății absolute, unde urma să aibă toată lumea bogăție, lapte și miere sau cel puțin posibilitatea de a se îmbogăți. Atunci, libertatea însemna să ai dreptul să faci bairam la orice oră, oriunde, să-ți cumperi blugi, pepsi, țigări de contrabandă și să faci în general tot ce te taie capul – doar drepturi, fără obligații și responsabilități. Autorul ia pe rând fenomenele economice și sociale și constată destrămarea violentă a economiei, a familiilor, pierderea bunăstării, atâta câtă era, a predictibilității și siguranței fizice chiar.
Disponibilizarea – acest cuvânt frumos care cosmetiza ideea de șomaj, deci întrerupere a veniturilor, a dus la castrarea psihică a bărbaților care nu mai puteau să-și întrețină familiile și alunecarea lor în alcoolism și ulterior moarte. Pe lângă victimele dezintegrării industriei, fărâmițarea terenurilor agricole și distrugerea infrastructurii din domeniu prin restituirea pământurilor către foștii proprietari produce și ea o masă uriașă de oameni dezorientați, lipsiți de capacități organizatorice și cunoștințe profesionale, care se iau la omor sau se judecă în tribunale câte 10-20 de ani pentru o fâșie de pământ. Disperarea, sărăcia și vidul de autoritate duc la fenomene sociale de o violență de neconceput cu numai câțiva ani în urmă. Iau avânt bișnița, furtul, contrabanda, hoțiile pe linie administrativă, de stat, jafurile civile, constituirea grupurilor infracționale organizate în ambele țări – România și Republica Moldova. În plus, în Basarabia se extinde și un alt tip de banditism – крыша (acoperiș, în rusă), protecționismul cu taxă – care înlocuiește orice reglementare și autoritate de stat, subjugându-le pe acestea din urmă, și rachetul – sistemul adițional de represiune, recuperatorii. Acest fenomen nu a putut fi implementat în România, deși infractorii de import au încercat insistent, din cauza unei deosebiri culturale fundamentale dintre un stat național și Imperiul Sovietic. Și să nu uităm de nenorocirea națională Caritas, crimă de o violență atroce, produsă cu girul statului nou de tip capitalist.
Nu intenționez să dezvălui mai multe detalii despre violențele și canibalismul intern și extern, pătruns sistemic în toți, din cele 565 de pagini, cititorul le va descoperi singur și le va recunoaște, dacă le-a trăit. Pe mine mă interesează să urmăresc traiectoria basarabeanului prin țară, prin Europa, America și din nou prin Imperiu și sensul acesteia. Ce face, de fapt, el?
În primul rând, recunoaște că s-a orientat de la început către grupurile de studenți români (mă voi referi, pentru claritate, cu „români” la cetățenii României), rupând legătura cu ai săi. Admite sincer că a fost un gest de apărare, de căutare a protecției împotriva respingerii de tipul „vin rușii!”. Confundarea cu românii din toate mediile – academice, religioase, economice și de vârstă – ar fi trebuit să-l facă invizibil, deci complet integrat. S-a împrietenit cu fete românce și vizita familii din Iași de pe toate palierele sociale. Trebuie să recunosc că și eu am făcut la fel, dar mult mai abrupt: m-am căsătorit din anul doi cu un cetățean român și am încercat să mă lepăd de mine ca să nu mai fiu „rusoaica”. Totuși, rămâne constant faptul că, începând de la mijloace de transport, vameși, mâncăruri, băuturi, moduri de a petrece, bea și până la a relaționa în general, în toate mediile, împărțirea era inevitabilă între noi și ei, ai noștri și ai lor, de ambele părți.
Noua ordine liberală venită din Occident promova la adresa populațiilor din blocul estic o rușinare generală și o împovărare cu vina de a fi provenit dintr-un mediu fost socialist, dintr-o orânduire „rea”, dar pentru un basarabean venit în România se mai adăuga și vina și rușinarea de a se fi născut și format în URSS, în Imperiul atât de profund urât aici.
Studentul de la filozofie pleacă în Ardeal, la Cluj, să facă un doctorat, încercând o pătrundere sau chiar o cucerire a acestei zone care nu mai oferea confortul limbii și aerului moldovenesc. Căuta, în înțelegerea mea, o integrarea absolută în spațiul Patriei. Dar aici s-a izbit de zidurile „cazematelor”. Casele românilor din Cluj sunt cetăți de nepătruns, spune el. A urmat un an cumplit de singurătate, cu evadările de rigoare în alcool. Primii care l-au adoptat au fost ungurii, care l-au și diagnosticat corect: Ernu era minoritar în Cluj cum erau și ei la Budapesta. Prin maghiarime a reușit o oarecare pătrundere în mediul românesc din Ardeal, dar Clujul, spune autorul, rămâne pentru el „în ceață”.
Totuși, după multe experiențe și încercarea de a le diseca, informându-se și din izvoare istorice, înțelege că nu există posibilitatea confundării cu acel spațiu din Transilvania, deși îl iubește și îl apreciază. Ungurii și evreii de acolo rămân amintirea cea mai primitoare și mai confortabilă din acea perioadă.
Probabil că există ceva inexplicabil, necunoscut nouă la suprafață, care ne mână în calea unor oameni de care avem nevoie ca să ne repună pe șine. La Universitatea din Cluj, a întâlnit un profesor de origine franceză, cu aer de bizară superioritate și nonșalanță – Claude Karnoouh, antropolog, sociolog și filosof – care i-a spus, în calitate de autoritate didactică, academică și de senior în general, că formarea lui imperială de natură estică e un dat de care nu are rost să încerce să scape pentru că este imposibil. Ar trebui, dimpotrivă, să și-o exploreze și să și-o valorifice, în loc să se lupte să se autoanuleze. Lucru pe care și distinsul profesor l-a făcut în viață. Din acel moment, realizează Vasile Ernu, s-a produs o oarecare restabilizare interioară.
Ceea ce îi rămâne autorului să lămurească nu doar pentru sine, ci pentru întreaga orânduire care l-a format și îl legitimează, inclusiv pentru spațiul românesc, este dacă aceasta a fost realmente „rea” și dacă avem toți vreun motiv de rușinare, de autodenigrare și autoumilire în fața celei „bune”, de tip liberal, capitalist, unde fiecare se poate afirma doar mușcând ori pișându-se pe semenii săi. În acest sens are câteva metafore foarte reușite.
Pentru a aprofunda fenomenul personalizării și atribuirii calităților morale sau a imoralității unor orânduiri sociale, călătorește prin Europa capitalistă, prin statele din fostul bloc socialist și în America. Peste tot găsește oameni emigrați cu aceleași complexe și frustrări, cu dorința de a se lepăda de sine și a se integra în Raiul liberal capitalist, dar toți și-au luat în bagaj pământ de acasă și au încercat să recreeze peste mări și țări mediul cultural care i-a format.
Nu trage concluzii explicite în legătură cu aceste experiențe de cunoaștere prin călătorie, dar afirmă fără echivoc, deschis, că este român, în mod clar un copil de imperiu, de formare profund estică, egalitaristă, colectivistă în sens de solidaritate, de stânga. Concluzia mea este, cum se spune în popor, că nimeni n-a reușit până acum să-și sară umbra.
Probabil pentru că avea nevoie să-și pună la punct problema dislocării complexe la care a fost supus independent de voința proprie, complet în afara posibilității de control individual, Vasile Ernu și-a ales o profesie (sau profesia l-a ales pe el!) care i-a permis să călătorească și să se exprime în spațiul public. Motivul este același pentru care a pornit la drum inițial: nevoia sistemică de a aparține, de a fi acceptat și integrat. Meserie care, la fel ca în toate timpurile, presupune anumite compromisuri. Fiecare își asumă atâtea câte are nevoie pentru a-și duce epopeea vieții până la capăt.
Cartea conține, spre final, un pomelnic al prietenilor săi din presă, foști promotori ai liberalismului și capitalismului, așa cum fusese și autorul în anii 90, răspopiți, deveniți conservatori ai mediului care i-a format, roși de remușcări, întrucât își asumaseră și un soi de calități de lideri, de voci formatoare, convingându-i și pe alții de mirajul lumii „bune”. Prieteni care au ajuns să se înece în alcool, iar azi sunt morți.
Aș avea oareșce observații în ceea ce privește conceperea structurală a volumului, aș fi tăiat pe ici-pe colo ceva balast, dar despre asta o să-i scriu o scrisoare lungă lui Vasile personal.
Altfel, Ernu confirmă ca observator social fin care abordează lucrurile în amploarea lor, nu se uită doar sub nas, obsedat de propria persoană resentimentară, căreia îi este datoare toată planeta, înțelege imensitatea și complexitatea factorilor sociali, așa cum îi stă corect și bine unui om cu formare largă, imperială.
Pentru prima dată, Vasile are umor degajat, relaxat, pe gustul meu.
Ce nu am găsit în cartea lui? O perspectivă venită dinspre fetele basarabence, de aceeași formare. Acesta e un subiect mult mai delicat și, într-un fel, apreciez faptul că nu s-a băgat. În afară de complexele, rușinarea și vinovăția induse de Vest pentru a fi provenit din Imperiu și dintr-o orânduire socialistă, femeile poartă și vina biblică. La violențele economice, de limbaj, de atitudine și excluziune culturală, la adresa femeilor venite din exterior se adaugă violența sexuală. Hărțuirea și agresiunile sexuale, metode cât se poate de naturale, biologice sunt o formă de asimilare, prin posedarea femeilor, a întregii comunități venite din afară. Și nu numai în România, ci în întreg Occidentul. Dar despre asta, probabil, ar fi corect să scrie o femeie.
Comments
Leave a Reply