Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
Nu prea am mai văzut bilanțuri de cărți zilele astea, e normal – cînd mă gîndesc cîte apariții importante sau relevante pe 2024 nici nu am apucat să răsfoiesc… În fine, dintre ce mi-a trecut deja prin fața ochilor, aș semnala cîteva apariții-eveniment într-un top 5 personal (e vorba, țin să precizez, doar de cărți originale autohtone care au tangențe cu literatura, altfel ar mai fi fost de menționat multe: între ele, „Filosofia lui Blaga” de Marta Petreu, Veronica Lazăr, „Luminile revoluționează istoria…” sau „Furtuna barocă…” de Bogdan Suceavă):
– Despre „Jurnalul” (1933-2017) lui Paul Cornea am postat recent; cu el încep. Cartea anului, nu doar pentru mine.
Tot la Polirom, „Generația canibală” a lui Vasile Ernu – continuare a experienței consemnate în „Sălbaticii copii dingo”: o cronică antropologico-socială (și generațională) irezistibilă, cu fond biografic și aspect narativ-eseistic, a lumilor Estului post-sovietic, din perspectiva intelectuală a unui student itinerant de la marginea Imperiului. Călător avid printr-o Românie postcomunistă deopotrivă stranie și familiară, Ernu e, și aici, un trickster; un mediator subversiv care te ajută nu doar să „vezi”, ci și să gîndești o epocă mai mult decît un raft de studii „specializate.” De referință.
– La aceeași editură – „Alte Muzici și faze”, extensie amplă a salingerianului „Muzici și faze”, romanul adolescenței pop din România anilor `70. Încă o restituire inedită a regretatului și prematur dispărutului Ovidiu Verdeș, a cărui carieră de autor postum se arată spectaculoasă.
– Costi Rogozanu, „Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Petru Dumitriu” (Editura Tact). Am comentat-o deja pe fb nu o dată, nu mai insist. E cartea de critică a anului, „revoluționară” în multe privințe și, nu în ultimul rînd, singura relectură de pondere a lui Petru Dumitriu „realist-socialistul” (și nu numai) la centenarul nașterii sale despre care s-a tăcut, altfel, impardonabil.
– Bedros Horasangian, „Sala de așteptare” (Ed. Cartex), contopire a amplului roman omonim din anii optzeci cu alte două, postdecembriste, într-o carte substanțial diferită – mare cît burta unei balene (meta)ficționale care înghite istoria confuză și enigmatică a unui secol.
Voi reveni „bilanțier” și cu alte apariții care mi s-au părut semnificative, la varii categorii; asta a fost doar prima strigare.
Comments
Leave a Reply