Are aproape 40 de ani, dintre care 20 trăiţi în Rusia sovietică, iar alţi 20 – în capitalismul de tranziţie al României. Represiunea economică capitalistă nu este substanţial diferiţă de represiunea în comunism, spune el, mai ales că “a trăi mai bine” înseamnă a trăi pe credit, astfel încat statul bunăstării ajunge să consume la fel de multe fiinţe precum statul Stalinist, doar că nu atât de brutal.
EVZ: Până la urmă ce este “ceea ce ne desparte”…
Vasile Ernu: E o carte care a venit cumva întâmplător. Nu am programat-o. Eu cu amicul meu Stănescu, un bun cunoscător al literaturii, la o bere am început să ne ciondănim ca nişte copii: cine-i cel mai mare scriitor. El era fan declarat Joyce, eu Gogol. Aşa s-a pornit tot. A început un schimb epistolar unde discută până în pânzele albe obsesiile noastre legate literatură. Farmecul acesei cărţi e că ambii ne pricepem cât de cât pe anumite domenii. Bogdan este poate unul din cei mai citiţi şi pricepuţi oameni în ai literaturii pe cărei are ţara asta, fiind şi omul care face cea mai importantă colecţie de carte străină, Biblioteca Polirom. Eu sunt mai aporape de un anumit tip de interpretare contextuală, istorică şi politică a literaturii ruse. Totul este scris pe un ton degajat, deloc academic, foarte pasional şi pe teme care efectiv ne obsedează. Sincer să fiu la început am avut o strângere de inimă, căci nu ştiam cum arată când pui text lângă text. E scrisă în decursul a aproape 3 ani. Însă, când Radu Cosaşu ne-a făcut o laudă neaşteptată în Dilema veche, iar domul Cosaşu nu prea laudă pe multă lume, şi când am recitit-o cap coadă ca pe o carte, pot spune cu mâna pe inimă că începe să-mi placă tot mai mult. Fără modestie, garantez că este mai bună decât “Inamicii publici” ai tandemului Michel Houellebecq & Bernard-Henri Levy. Din păcate avem o altă istorie, o altă ţară şi o altă cultură.

Până la urmă… Gogol sau Joyce? Poezie sau proză? Cine a câştigat pariul şi cât de infantil a fost acesta?
Până la urmă cred că am câştigat, în primul rând, noi, că am fost nevoiţi să recitim o multime de cărţi, să citim şi să ne apropiem de autori pe care nu-i frecventam prea des. Uneori chiar ne-am revizuit radical anumite poziţii, cum este cazul amândurora faţă de Tolstoi. A mai câştigat, sper, şi publicul, care este psionat de astfel e teme: avem, totuşi o carte. Iar Gogol şi Joyce au rămas neclintiţi în inimile şi mintea noastră, însa mult mai actuali.

Şi-a sondat trecutul în cartea de debut, “Născut în URSS” (ajunsă acum la ediţia a III-a şi tradusă, între timp, în şapte limbi), a protestat faţă de violenţa creditului bancar în cea de-a doua carte a sa, “Ultimii eretici ai imperiului”, este pesimist cu privire la viitorul lumii şi crede că Ceauşescu este cea mai semnificativă operă cultural-politică modernă produsă de români.

“Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc” de Bogdan-Alexandru Stanescu şi Vasile Ernu (cu o prefaţă de Radu Cosaşu) este cel mai recent volum de publicistică al autorului, apărut în colecţia “Duplex” a editurii Polirom şi lansat ieri, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus în desfăşurare în Bucureşti.

Născut în URSS… fie el şi la a treia editare….
Am scris o carte în care am încercat să argumentez toate lucrurile despre care urmează să vorbesc. Fără să vreau să generalizez, mi se pare total neproductiv modul în care discursul dominant din România continuă să se raporteze la trecut, fiind vorba de o răfuială cu trecutul şi de o intenţie manifestă de distrugere a acestuia. Trebuie să pui trecutul la treabă. Este trecutul nostru, Dumnezeule, de ce să ne răzbunăm pe trecutul nostru? Până la urmă, în felul acesta, ne distrugem propria viaţă. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să avem un ochi critic faţă de trecut. Dar trecutul nu trebuie urât, nu trebuie iubit, ci trebuie înteles şi asumat, atâta tot.

Am trăit 20 de ani în comunismul sovietic şi 20 de ani în capitalismul românesc. În primii ani şi eu am avut o reacţie foarte dură faţă de trecut, experienţa sovietică mi se părea catastrofală, aveam impresia că doar mi-a dăunat în viaţă. După 20 de ani de capitalism, pot să spun, da, comunismul a avut pentru mine evident şi efecte negative – dar mi-e greu să cred ca individul născut la New York nu resimte şi efectele negative ale ale propriului regim – însă trebuie să admit că am acumulat şi o experienţă umană copleşitoare. Chiar şi o experientă în Gulag este o experienţă imensă, pe care nu o arunci la gunoi pur şi simplu, este experienţa noastră, care trebuie asumată, refolosită, resemnificată. Mai bine ar fi să o analizăm, să vedem ce s-a întâmplat, naibii, acolo.

Când am scris “Născut în URSS”, mă gândeam mai degrabă la reutilizare, la reciclarea acestei experienţe colosale, mai ales că am trăit în Uniunea Sovietică, cea mai mare ţară, cea mai nebună, cea mai utopică. Ar fi mare păcat să tragi linie şi să spui “totul a fost rahat, hai să trăim acum în nouă lumea, o nouă viaţă”. Îmi pare rău, dar a existat viaţa şi în comunism: am iubit, am urât, am dansat, am cântat, am suferit şi am fost din când în când fericiţi.

Ce i-ai spune, însă, Hertei Muller despre asta…?
Cred că Herta Muller tocmai asta face, chiar dacă ea are o altă abordare, potenţată de o anumită încrâncenare. Ea încearcă mai degrabă să explice şi, sigur, fiecare îşi alege o anumită cale de interpretare. Toţi suferim, dar acest trecut a lăsat o urmă în noi şi nu-l putem respinge. Până la urmă, până şi dorul de copilărie este parte din acest trecut, am simţit fiecare nostalgia pentru anumite elemente de acolo şi toate acestea reprezintă trecutul nostru şi n-avem cum să ne despărţim de el. Experienţele oamenilor care au avut relaţii directe cu anumite forme foarte dure de represiune nu pot fi trecute cu vederea.

În acelaşi timp, comunismul nu este făcut numai din Gulag, ci este compus din multe compartimente ale vieţii, trebuie să încercăm să le înţelegem, ceea ce nu înseamnă că încercăm să-l reabilitam. Cine vrea să reabiliteze trecutul? Remarc în discursul anticomunist, însă, o altă capcană. Dacă-l critici, înseamnă că trebuie să susţii noul regim, ceea ce nu este adevărat. Noul regim trebuie chestionat la fel de dur. Să nu uităm că regimul comunist a fost construit mai degrabă de cei care n-au reacţionat la el.

Teoria mea este că regimul comunist nu s-a construit în primul rând prin cei care l-au lăudat, ci prin cei care au tăcut. Aşa cum noua formă de orânduire nu se construieşte în primul rând prin politrucii de la Bruxelles, ci prin marea masă care suportă în tăcere nedreptăţile de zi cu zi. Câte nu se întâmplă în România zi de zi şi nimeni nu reacţionează? Puterea tace, intelectualitatea tace, există mici scântei, mici jocuri de culise, şi atât. Ce probleme există în sistemul sanitar, în sistemul universitar? În acest moment în România aproape că s-a demonetizat însăşi ideea de revoltă.

În România nu mai există un ideal pentru care să scoţi oamenii în stradă, deşi se întâmplă un lanţ întreg de nedreptăţi la toate nivelurile. Puterea sindicatelor a picat, despre puterea grupurilor de presă e greu să vorbim, uită-te în zona medicinii, la ce se întâmplă acolo de ani de zile…

Ai şi un alt proiect cultural “de stânga”, revista www.criticatac.ro…
Proiectul CriticAtac.ro a venit cumva natural. Îl coordonez cu câţiva amici de-ai mei Ciprian Şiulea, Costi Rogozanu şi Mihai Iovănel, la care participă mai multe grupuri din ţară şi intelectuali din România şi din străinătate. Cred că este unul dintre cele mai importante fenomene culturale, care vine din zona de reflecţie social- politice, apărute în ultimii ani în ţară. Ce vrea CriticAtac de fapt? Cum spune şi manifestul: platforma porneşte de la un spaţiu cu “pofta de critică autentică, de teme analizate convingător, de subiecte care pot anima o viaţă publică aflată în moarte clinică, de promovarea unor oameni noi, de intrarea în circuitul dezbaterilor zonale şi occidentale” etc. Asta e partea reflexivă, care produce texte şi produce proiecte teoretice. Însă nu ne oprim aici. Vrem să împingem totul spre o pratcică socio-politică: crearea diferseolor reţele dintre grupuri marginale şi active, crearea unor noi practici de luptă şi apărare civilă, regîndirea şi practicarea politicului în alte sfere decît cea a “politicii de partid” şi “societăţii civile”. Fiţi cu ochii pe noi!

Proeuropean?
Care este de fapt proiectul european nu-mi este foarte clar. Cultural? Aparţinem arealului european oricât de orientali nu am fi. Mie îmi place orientalismul nostru de tip european. Îl gestionam cam prost, dar asta e o altă problemă. În ceea ce priveşte proiectul politic European, el nu prea există. Există un soi de “instrucţiuni tehnice” de funcţionare a unui aparat numit UE, cu reguli juridice şi mecanisme de gestionare a banilor. Să fie extensie a pieţei capitaliste de tip neoliberal? Sunt sceptic faţă de astfel de proiecte. Politcul nu este o chestiune tehnică. Dar nici România nu are un proiect, iar acum ţărişoara noastră e o banală colonie care consuma şi distruge şi ultimele rămăşiţe ale infrastructurii socio-economice ale “proiectului comunist”. Ce se va întâmpla când totul va fi distrus, e greu de zis… În acest moment nu ne mai uneşte nimic, cea ce numim naţiunea româna e pe cale să se dizolve. Ne mai uneşte doar limba, care nu o duce nici ea prea bine şi, poate, creditul bancar.

Noile forme de revoltă?
Nu putem vorbi global, ci numai despre forme concrete. Presa a fost fărâmiţată, subordonată ratingului şi profitului. În definitiv, a fost distrusă. Modelul seamănă cu Rusia foarte mult. De fapt, ne place sau nu, România seamănă foarte mult cu Rusia din toate punctele de vedere. Zilele trecute am lucrat pentru un proiect pentru radioul naţional, trebuia să punem pe CD piesele clasice ale lui Gogol, faimoasele piese din arhiva de aur din anii ’70. M-au rugat să scriu prezentările. Le-am ascultat şi mă gândeam că, dacă am înlocui numele, daca în loc de Ivan Ivanovici am scrie Ion Popescu, totul ar fi teribil de similar, este sută în sută România. Cu acelaşi gen de problematici şi cu acelaşi gen de abordare. Evident că toate lucrurile în Rusia sunt la alţi parametri, Rusia e foarte mare. Dar modul de control al presei, modul de construcţie a formelor de putere în cadrul unor grupări, modul în care grupurile intelectuale se apropie de putere, totul pare aproape identic. Diferenţa esenţială: orice detaliu mic în Rusia devine metafizică şi problemă fundamentală, iar la noi orice metafizică şi problemă fundamentală devine derizorie şi detaliu nesemnificativ. Dacă vorbim de noile forme de revoltă, în primul rând, nu cred că trebuie să ne aşteptam în următoarea perioadă la fenomene venite de la grupurile dominante. Totul trebuie construit pe margine, încet, sistematic, pornind de la grupurile de periferie, care construiesc sistematic noi forme de revoltă. Fiecare încearcă în felul lui. Niciunul dintre noi nu va rezolva problemele în mare. Fiecare şi le va rezolva pe ale lui.

Promovez teoria partizanului, a deconectării, teorie care presupune ca în primă fază să te îndepărtezi cât mai mult de zonele centrale de putere şi financiare. Ca să fii cât mai autonom, trebuie să te plasezi cât mai spre margine. În următoarea perioadă, fenomenele importante culturale, sociale, vor veni dinspre margine, vor merge dinspre periferie spre centru. De la centru nu mai avem ce aştepta. Centrul s-a compromis total. Această se va întâmpla peste tot. Pentru mine nu mai există est şi vest. Sigur, la noi lucrurile se petrec mai trivial, într-o formă brutală, iar la New York – cu băieţii cu costume frumoase, cu limbaj de lemn cizelat şi cu ceasuri scumpe.
Vasile Ernu, scriitor
România se află acum în fază non-definirii ideologice. Ideologia nu funcţionează de nicio culoare, nici cea de dreaptă, nici cea de stânga, din păcate. Aş vrea să văd o doctrina de dreaptă bine închegată, suficient de bine încât să poţi construi în raport cu ea un discurs. Sărmanul Cristian Preda, cu tot respectul, a încercat o reforma în PDL şi singură reforma care i-a reuşit a fost să scoată cratimă din siglă. Omul a vrut să introducă nişte criterii de dreapta, să impună o viziune, dar a eşuat.

“Diferenţa esenţială: orice detaliu mic în Rusia devine metafizică şi problemă fundamentală, iar la noi orice metafizică şi problemă fundamentală devine derizorie şi detaliu nesemnificativ”.

Crezi că un program de stânga, dacă ar fi real şi aplicat corect, chiar ar rezolva problemele României?

În acest moment, singurul criteriu care funcţionează în România este oportunismul. Aşa că, avem nevoie de redefinirea atât a dreptei, cât şi a stângii. România are nevoie de ambii poli de putere şi de redefinirea lor pe nişte criterii cât de cât rezonabile, astfel încât oamenii să poată discută între ei despre asta. De stânga avem nevoie că de aer în România, din punctul meu de vedere. E vorba de un discurs public care trebuie să existe, nu de un partid la putere. Puterea este o chestie delicată. Cum se ia, cum se construieşte, cum se controlează – acolo îi lăsăm să se întrebe pe cei care se ocupă de formă ei procedurală. Important este să existe partid cu privire la discursul căruia să poţi spune clar ceva.

În acest moment nu avem un partid de stânga. N-am votat PSD-ul niciodată, pentru că până în acest moment, ei nu au reprezentat o stângă viabilă, sunt în mare parte un partid de parveniţi, care a lucrat până acum cu o acumulare de capital de tip oligarhic, într-o formă foarte barbară, iar politic seamănă mai mult a partid de dreaptă. Dar şi dreaptă e tot acolo.

Vorbeai cândva despre traumele unei societăţi, despre felul în care ruşii, de pildă, vorbesc, chiar şi la întâlnirile de bere, despre dezmembrarea imperiului, despre teamă că vor rămâne familiile lor în altă ţara după o altă potenţială dezmembrare, şi că va fi scump transportul. O fi la fel şi în România, să vorbeşti despre comunism şi de proprietăţi la comun?
Dar dacă vorbim de o stânga modernă, stânga în Europa a funcţionat foarte bine. Avem o tradiţie europena foarte bogată, cu multe rezultate excepţionale. Până în acest moment, dreapta nu a confirmat în România. Am trăit vreme de 20 de ani mai degrabă pe o formulă de dreaptă, pe o privatizare excesiva, pe o distrugere continuă a infrastructurii, ştiu că poate părea un loc comun, dar trebuie să o spun – nici perioadă fanariotă, nici războiul nu a distrus atâtea.

Comunismul ne-a lăsat, până una-alta, nişte case, nişte şcoli, nişte terenuri de fotbal, nişte parcuri. Nu spun că este bun comunismul, dar avem o moştenire, de ce s-o distrugem? De ce să facem magazine de chiloţi din reţeaua de librării? Pentru că sunt comuniste? Trebuie să reînvăţăm ideea că societatea trebuie să aibă şi nişte bunuri în comun. Să mai facem o şcoală, un teren de fotbal, un parc.

Destrămarea unei societăţi s-a făcut în perioadă unui liberalism dus la extremă. Să luăm că exemplu oricare orăşel X, în care în perioadă comunistă aveai un cinematograf, o librărie, o bibliotecă, bunuri comune care contribuie la structurarea coeziunii unei societăţi. După dispariţia acestora, i-ai împins să meargă în afară să culeagă căpşuni, ai distrus această comunitate. În momentul în care distrugi un canal de comunicare, un simbol de coeziune socială, nişte noduri infrastructurale, distrugi o comunitate. În momentul în care între Paşcani şi Suceava dispare calea ferată, cele două oraşe nu mai au legătură. Am fost în Suceava acum câteva luni. Vreau să văd ce se întâmplă, e un interes personal să-mi verific anumite teorii. Acolo nu e cinematograf, nu e teatru. Totul a dispărut, singură chestie care-i mai uneşte este mall-ul. Sigur, mall-ul care se transformă într-o formă de socializare pe măsură ce se schimbă lumea, dar mall-ul nu poate înlocui celelalte forme, pentru că mall-ul are altă funcţionalitate. Pe stradă mea, era o librărie, un cinema şi un părculeţ, şi acum sunt numai sedii de bancă. Oamenii nu se întâlnesc la sedii de bancă. În sediile de bancă se face altceva. Dispar spaţiile publice, bunuri comune şi apar ghetouri de lux, iar cele vechi se amplifică.

Banca, o tot spui, este noua formă de teroare contemporană. Este singura?
Dacă ai distrus toate spaţiile publice, l-ai băgat pe om în casă, spaţiul social a dispărut, îi împingem pe oamenii ăştia spre ce? În rest, da, banca este una dintre formele cele mai puternice de control şi are o mulţime de funcţii. Banca controlează mult mai puternic decât o mulţime de structuri din vechiul regim. În momentul în care ai un credit, nu mai poţi fi liber. Şi nici nu mai poţi fi creştin, aruncam eu o chestie în răspăr în cartea mea. Dar cred în chestia asta: creditul este, până la urmă, o formă de bogăţie inversată.

Să ne amintim teoria cu salvarea din Noul Testament, potrivit căreia mai degrabă trece cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor. Eu aş spune că mai degrabă intră bogatul în împărăţia cerurilor, decât cel cu credite. Asta pentru că bogatul poate renunţă la bogăţia lui, că e a lui. Dar cel cu credite nu poate renunţa, căci bogăţia în cauză nu e al lui, e a altuia.

Când vorbesc de salvare, însă, vorbesc, de fapt, în termeni politici. Pentru că un om cu credite nu-şi mai aparţine. În momentul în care ai credit, tot ceea ce vorbeşti, tot ceea ce faci, este întotdeauna în corelaţie cu creditul cu pricină. Lanţurile contemporane nu mai sunt lanţuri de fier, sunt lanţuri de aur. Tocmai din cauza asta vorbesc eu despre un “Glamour Gulag”, un Gulag strălucitor, care devine foarte represiv şi care controlează societatea până în cele mai fine straturi ale sale. Până la controlul naşterii.. el afectează modul de viaţă, modul de odihnă, modul de reproducere – te vei gândi de zece ori când să faci copilul ăla, că n-ai job-ul, n-ai casă… Nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei, mai ales că cei mai mari conspiratori ai lumii contemporane sunt, de fapt, PR-iştii în combinaţie cu publicitatea şi marketingul. Managerii, marketingul de azi, relaţiile publice, toţi au aceeaşi funcţionalitate a politrucilor din vechiul regim.

“Comunismul e joacă de copii pe lângă Gulagul glamour generalizat al zilei de azi. Fiecare epocă cu idolii şi lanturile ei. Azi idolii sunt sub formă de bancomate, iar lanţurile sunt de aur sau plastic”
Vasile Ernu, scriitor

Alte instrumente de control?
Asta acoperă cam tot. Problema este că această armată contemporană a devenit o elită, cu o putere enormă. Ce mă deranjează pe mine cel mai tare este, însă, faptul că în perioada comunistă toţi ştiam, dacă vrei, la nivel intim, că în momentul în care cineva intra în partid, devenea politruc, îi era jenă, avea un motiv să se ruşineze şi dădea explicaţii cu jumătate de gură, explicaţii pentru care aveam cu toţii înţelegere, că “măi, am făcut-o pentru că trebuia, am făcut-o pentru familie…”. Cel puţin în ultimii ani ai comunismului. Politrucul era un erou negativ. Acum ei au devenit eroi adevăraţi. Cei care înainte erau negativi şi îi ştiam toţi au devenit eroi şi ni se propune să-i admirăm. Dom’le, asumă-ţi chestia asta, spune că ai făcut-o pentru copii, pentru ce vrei tu, dar asumă-ţi chestia asta. Nu, acum ei au pretenţia să fie eroi, model de viaţă şi asta chiar mă scoate din sărite.

Problema libertăţii este una destul de complicată. Eu, în ultima mea carte, “Ultimii eretici ai Imperiului”, ironizez această situaţie. Un erou de-al meu vrea să facă gesturi mai radicale. Să construiască o piramidă, de exemplu. Vrea să fie erou autentic. Şi îşi dă seama că nu poate, deoarece, pentru a face o piramidă trebuie să facă cerere la primărie. Un erou nu face cerere la primărie, nu citeşte presa, mai ales dimineaţa, şi nu lasă bacşis. Un erou nu intră în bancă şi, mai ales, nu îşi ia credit.

Comunismul e joacă de copii pe lângă Gulagul glamour generalizat al zilei de azi. Fiecare epocă cu idolii şi lanţurile ei. Azi idolii sunt sub formă de bancomate, iar lanţurile sunt de aur sau plastic.

Pentru că eşti foarte familiar cu cele două sisteme, ce crezi că trebuie să ne facem acum cu prietenul de la răsărit?
Prietenul nostru de la răsărit este interpretat greşit. Prietenul de la răsărit a devenit una dintre cele mai liberale ţări de o anumită factură şi, alături de China şi Statele Unite, culmea este că reprezintă viitorul, în măsura în care acolo se împletesc două forme de control foarte interesante. În viitor, marea bătălie se va duce cu o nouă clasă politică, care va fi un amestec între elita privată şi elita birocratică a statului. Statul şi privatul îşi dau mâna şi construiesc o nouă putere. De ce trebuie statul să salveze privatul, parca zicea că e piaţă liberă! Pai să moară, naibii, dacă nu e eficient! Nu, statul le salvează, pentru ca ne salvează şi pe noi, muritorii, ei, ce să spun… Asupra acestei noi forme de putere noi nu avem forme de control şi de luptă.

Din punctul meu de vedere, în urmatoarea perioadă, noua bătălie se va da cu această nouă formă de putere, care vine din zona privat-stat. Rezultatul este o elită mult mai puternică şi mult mai perversă. România trăieşte aceleaşi experienţe. Structurile Statului şi privatul sunt mână în mână, iar treaba noastră este să ne luptăm cu ele. Lupta e o chestie destul de concretă, trebuie să ai o platformă, structuri şi o viziune foarte clară. Cred că urmatoarea perioadă va fi una de regândire şi de recreere a unui discurs şi a unor noi forme de luptă.

Ce se întâmplă la Chişinău? Podul peste Prut pare să apară alta dată şi în altă formă decât îl gândeau unii care acum par pur şi simplu romantici..
Dacă podurile de piatră se dărâmă, podurile de flori se ofilesc şi se dărâmă după două zile. A trecut perioada romantică şi naţionalismul de secol 19 nu mai este funcţional azi, cu toate că văd că e vehiculat la toate nivelurile. România nu are un proiect politic coerent şi clar faţă de Moldova, şi invers. Văd că în ultima perioadă a apărut un interes sporit faţă de Moldova, iar în Moldova se dezvoltă un anumit naţionalism de secol 19. Nu cred că asta e “calea”.

Nu sunt multe opţiuni, mai ales că situaţia socio-econimică a celor două state nu arată bine. Moldova trebuie să se reinventeze şi să-şi construiască propriul său proiect. De la România nu mai am demult aşteptări de acest tip. România nu are instinct istoric, ea nu a facut şi nu poate face istorie: ea, vorba cronicarului, “trăieşte sub vremuri”.

Spuneai, sau îţi asumai zicerea altcuiva, că în viaţă sunt lucruri mai rele ca moartea..
E Ahmatova, febleţea mea, un simbol al suferinţei si demnităţii umane. Singura femeie care l-a înfruntat pe Stalin. Lucrurile mai rele decât moartea sunt legate de anumite forme de deminitate umană… Sunt momente în viaţă care pur şi simplu nu merită traite, nu trebuie să cădem, nu exista lucru în lume pentru care să merite să cazi atât de jos, să-ţi pierzi identitatea. Sunt anume chestii de demnitate umană sub care nu merită să cazi. În momentul în care ai căzut, atunci ele sunt într-adevăr mai rele decât moartea.

“De la România nu mai am demult aşteptări de acest tip. România nu are instinct istoric, ea nu a facut şi nu poate face istorie: ea, vorba  cronicarului, “trăieşte sub vremuri”.
Vasile Ernu, scriitor

One Response to “Ernu in EVZ”

1. Monica
   December 2nd, 2010 @ 1:07 am

   Absolut terifiantă această teorie despre înfrăţirea statului cu privatul. Chiar că nu mai vedem luminiţa în aceste cndiţii.

Leave a Reply