Erezia de la un gulag la altul
Tamara Cărăuş / Contrafort / Contrafort, Nr. 1 – 2 / ianuarie – februarie 2010
Cartea Ultimii eretici ai Imperiului conține un schimb de scrisori dintre un octogenar, A.I., și un personaj cu vreo 50 de ani mai tânăr, Vasiliy Andreevici. Genul epistolar promite delicii deconstructive, căci permite prezentarea a două perspective asupra aceleiași chestiuni. Ultimii eretici nu sunt însă implicați în vreo polemică, dimpotrivă, ambii afirmă lucruri similare, își adresează reciproc cuvinte măgulitoare: „acest lucru m-a atras la tine. Eretic…” (p. 218), spunând repetat cititorului că textul abia citit este „admirabil”, „frumoasă parabolă și plină de tâlc” (p. 172) etc. Atunci când radicalizarea unui punct de vedere devine imperioasă, ereticii fac rezumări ale unor texte atribuite personajelor numite Cinicul, Estetul, Entuziastul, Farmacistul etc. (tehnica borgesiană patentată), iar octogenarul și tânărul urmăresc în continuare reciproca adecvare a perspectivelor eretice. Desigur, genul epistolar poate fi și scriitura pasiunii, împărtășite și a fraternității și nu e neapărat să corespundă unui orizont de așteptare al polemicii.
Ultimii eretici ai cărui imperiu sunt A.I. și Vasiliy Andreevici? Dacă sunt ereticii URSS, atunci cum e posibil să fii ereticul unei societăți și doctrine declarate, de mai toți, defuncte? Dacă ereticul afirmă o doctrină declarată de ceilalți defunctă, nu cumva nu mai este eretic, la margine, ci chiar în centrul ei? Probabil mai provocator este să fii ereticul imperiului care „urlă-toată-ziua-poezia-cu-drepturile-omului” (p. 205), azi înfloritor. Dar în acest caz ereticii noștri nu pot fi nicidecum ultimii, căci imperiul înfloritor generează constant erezii, însă aici ereziile ori se fac marfă, cum afirmă chiar ultimii eretici, ori, prin libertatea de expresie, sunt înghițite de democrație, care le transformă în partide, ong-uri etc. Ultimii eretici ar putea fi ereticii ideali, adică eretici deopotrivă față de imperiul defunct și față de cel înfloritor. Însă relația dintre imperii e specifică: erezia față de imperiul înfloritor este posibilă prin ocheanul imperiului defunct.
Metoda ereticilor e să reamintească strategiile de reprimare din URSS și să arate echivalentele lor în SUA și lumea capitalistă în general: politruc vs PR-ist, teroarea ideologică vs teroarea băncii etc. Axioma ereticilor este că totul trebuie comparat: timpul liber în URSS și timpul liber în SUA, funcția alcoolismului în fiecare sistem, terorismul rus de secol XIX cu terorismul de azi, securitatea și calitatea vieții în ambele sisteme, funcția criticii și a intelectualilor în fiecare sistem etc. Chiar dacă uneori se creează impresia că un corp încă în funcțiune, deși cu unele probleme de sănătate, este comparat cu un cadavru în plină disecție, reamintirea stalinismului servește unui scop imaculat: „Unde e Iosif Visarionovici să ia lecții de la acești politruci noi diabolic de eficienți?” (p. 263), întreabă personajul, cu dreapta intenție să ne ridice vălul de pe ochi, să ne scape de falsa conștiință, să ne arate halul în care suntem manipulați de birourile de marketing și PR. Dar pentru a fi deplin convingători, ultimii eretici ar trebui să rămână în erezia pură, adică în indeterminare și indecidabil, fără a cădea nici în marketing, nici în fantasma tămăduitoare a vreo unei ideologii prezente sau trecute. Însă nici un eretic nu e chinuit de indecidabil, ambii au convingeri și încă ferme. Desigur, orice erezie înseamnă și o convingere fermă, dar aici avem doi eretici și am fi putut avea (tehnica narativă permite, iertată fie-mi repetarea) o ciocnire a două erezii la fel de puternice și care ar fi creat pentru cititor experiența indecidabilului și aporiei, după care cititorul ar fi ales singur ce fals văl să-și tragă peste conștiința nudă.
Excavarea URSS are o funcție critică care însă se diminuează în paginile ce descriu, de exemplu, saltul calitativ „năucitor” care l-a făcut URSS când a trecut „de la aratul cu calul la sateliți” (p. 203), de la părinți iobagi la copii deținători de Premiu Nobel (p. 203) sau în paginile care descriu dolce vita sovietică. Și atunci personajele care celebrează erezia și distanțarea vorbesc despre „25 de ani de stabilitate incredibilă”, perioadă brejnevistă care „ne-a dat o doză de fericire”, când „pe orice obiect, fie metal, sticlă sau hârtie prețurile se ștanțau”, perioadă în care „totul devenea un soi de matrice, ștanțată în mintea şi comportamentul nostru” (p. 175). Însă căderea în nostalgia după dolce vita sovietică nu e definitivă, personajele reușesc să se sustragă fascinației care vine din trecut – „Atunci trăiam de parcă timpul se oprise în loc. Acest lucru mă fascinează și astăzi” (p. 176) – prin câteva încercări reușite de a face o teorie a nostalgiei pure, cu repere în Marx și Heidegger, capturând speculativ intervalul dintre progresul pur și nostalgia pură.
O modalitate de a sublinia că represiunea economică capitalistă nu e substanțial diferită de represiunea politică din comunism este postulatul Gulagului Glamour. În capitalism „schimbăm libertatea pe fericirea consumului… „A trăi mai bine” înseamnă a trăi pe credit și a avea siguranță. Este un sistem perfect. Bine ați venit în Glamour Gulag” (p. 245). Ereticii consideră că experiența concentraționară este una din cele mai importante experiențe ale omului modern și că cei care cred că epoca Gulagului e de domeniul trecutului, sunt naivi (p. 99). Gulagul glamouros e inundat de ecouri agambene. După cum știm, Giorgio Agamben, radicalizând ipoteze din textele lui Foucault, a făcut din Auschwitz şi experiența concentraționară paradigma întregii modernități politice care ar fi, în viziunea lui Agamben, o biopolitică. Ultimii eretici ar vrea să ne sugereze că detectează, pe cont propriu, o „etică biologică a Gulagului” (p. 100), unde dispare politicul și rămâne doar voința corpului și instinctul animal, iar viața și moartea sunt „în același orizont de sens” (p. 100).
Gulagul glamouros este societatea consumului și bunăstării, iar „statul bunăstării consumă mai multe ființe decât statul stalinist” (p. 124). Ultimii eretici demască continuu Marea Teroare capitalistă și instrumentele ei de tortură: creditul, gajul, împrumutul, datoria, cu alte cuvinte Banca. Ultimii eretici depun eroicul efort de a ne sensibiliza față de violența creditului bancar și capacitatea lui de a subjuga pe deplin ființele umane, de a le fura libertatea și viitorul, făcându-ne dependenți de bancă. Ereticii au dreptate. La un timp relativ scurt după ce au cucerit victorioși SUA, extratereștrii şi-au luat, învinși, tălpășița, căci tereștrii i-au hărțuit cu credite, gajuri, depozite, asigurări și întreg arsenalul distructiv al Băncii (aceasta e trama condensată a unui roman SF american din anii ʼ60).
Dacă teroarea politică comunistă putea fi evitată ignorând regulile de joc ale sistemului, subjugarea creditului este definitivă, căci nu confiscă doar viitorul, ci și mântuirea. Împrumutul „îți ia ultima șansă de a te mântui – fiindcă bogatul poate renunța la bogăția lui, greu, dar poate, are o șansă. Pe când la împrumut nu poți renunța, fiindcă nu-i aparține” (p. 238). Ne mai rămâne doar speranța că mântuitorul ar putea fi milostiv… Nemântuirea debitorului ne sugerează, desigur, că relația creditului și a Băncii cu viitorul nu este lipsită de neliniști metafizice. Dar oare rambursarea deplină a creditelor și reglarea definitivă a conturilor nu ar fi o catastrofă? Orice împrumut e din viitor. Totuși, împrumuturile dintr-un viitor virtual, pe lângă subjugarea față de Bancă, pot avea efecte în prezent, de exemplu, o creștere economică oarecare sau producerea de hrană pentru a potoli foamea acum. Poate „magia” economiei capitaliste este tocmai arta de a prelungi jocul virtual, și de a amâna la nesfârșit reglarea definitivă a conturilor? Împrumutul din viitor ar putea fi chiar o condiție inevitabilă a existenței prezente, mai ales că, așa cum afirmă pe bună dreptate ereticii, niciodată nu știm unde se termină foamea și unde începe îmbuibarea (a se vedea pagina 222).
Indecidabilul între foame și îmbuibare asigură o trecere lină de la un gulag la altul, ceea ce nu se întâmplă cu nevoia sexuală și pasiunea erotică care, ne asigură octogenarul, în Gulagul istoric se atrofiază mai mult decât am fi dispuși să credem. „Bătrânul Freud a greșit enorm când i-a acordat atâta atenție. Sau poate din lipsă de experiență concentraționară nu a înțeles acest lucru” (p. 223). E o erezie pe cinste, numai că bătrânul Freud ilustra erezia erotică cu niște cazuri clinice, prin urmare, și A.I. ar avea nevoie de o istorie sexuală a Gulagului pentru a‑și dovedi ipoteza. Deci, dacă în Gulagul concentraționar nevoia sexuală dispare, atunci ce se întâmplă în Gulagul glamouros? Ereticii nu precizează, căci răspunsul este evident: mașina de inventat nevoi a capitalismului ne condamnă la o exploatare fără răgaz a nevoii sexuale, acesta fiind încă un mod capitalist de represiune și subjugare.
Există și alte figuri ale indecidabilului în carte, cum ar fi cea a vampirului, care nu e nici viu, nici mort, și care e prins între două lumi și alimentează angoasa occidentalului. Un efect indecidabil este obținut, firesc, în reflecțiile despre terorism care e prezentat mai întâi ca „o formă de comunicare” (p. 191), un mesaj radical adresat de către sclavi stăpânilor care nu răspund la fax și telefon, apoi teroriștii sunt prezentați drept disidenți care fac o dublă critică atât a aristocrației locale musulmane, cât și a puterilor occidentale, și apoi se sugerează că terorismul e o formă de radicalitate care poate contribui la modernizarea lumii musulmane, care să funcționeze după reguli occidentale.
Însă o altă figură, Ostap Bender, ce pare inițial simbol al ereziei pure, al distanțării față de orice sistem, anulează neașteptat aporia promisă. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sunt disidenții, cei care s-au opus sistemului, însă vorbind aceeași limbă. Adevărații opozanți sunt cei care s-au situat în afara regulilor de joc ale acestuia: sectanții și speculanţii/bişniţarii de tip Ostap Bender. „Ceea ce Ostap Bender a înțeles, nu a înțeles Soljenițîn” (p. 74), și anume „dacă visul nu mai corespunde cu cel al regimului”, nu mai comunici pe limba lui. Pentru a-şi împlini visul, Ostap alcătuiește un dosar cu care dovedește că un contabil a expropriat statul sovietic, scoate dosarul de vânzare, prețul e suma expropriată, iar singurul cumpărător e chiar contabilul. Bender „acționează în spiritul celui mai bun manual de marketing capitalist” (p. 73), adică „produce o marfă pe care o evaluează exact la cât are el nevoie” (p. 73). Iar după căderea imperiului, toată averea statului a trecut în mâinile „fiilor locotenentului Schmidt”, care sunt urmașii lui Ostap Bender „cărora le-a dispărut acea „singură slăbiciune”: respectul față de codul penal” (p. 73). Paradoxal, Ostap Bender, deși se situează în afara regulilor de joc ale sistemului comunist, joacă după regulile de joc ale capitalismului. Și astfel Ostap Bender, față de care ereticii își declară simpatia, devine simbolul victoriei nemărginite a capitalismului. E ciudată această victorie tocmai într-o carte a distanțării față de doctrina dominantă azi. Cartea Ultimii eretici…, în loc de provocarea promisă, ne-ar putea duce la o mai veche constatare: capitalismul e rău, marketingul e rău, democrația e rea, dar nu s-au inventat altele mai bune.
Ereticii spun mai multe chestii intrigante și am avea ceva de spus despre esențializarea românilor drept cei care „nu cred în nimic” (p. 27); despre intelectualul rus care în Occident „este un om mort” și i se face dor de Siberia (p. 205) – mă tem că așa o fi; despre dificultatea rezistenței la întrebările ce apar citind Ultimii eretici… și care denotă o percepție neliterară a textului, cum ar fi „de ce”-urile, sau ticul didactic „dați-mi câteva exemple” etc.; despre nedumerirea mea referitoare la literaturizarea ideilor, ca și cum ideile ar apărea ex-nihilo în capul unui personaj sau al altuia și nu în urma unui dialog cu sau fără contestări ale ideilor enunțate anterior de altcineva și, desigur, am mai fi spus ceva şi despre ecouri și influențe benjaminiene, schmittiene, agambiene și zizekiene… însă am epuizat numărul de semne rezervat impresiilor mele. Să continue, inepuizabilă, erezia.
Comments
Leave a Reply