Eresii post-socialiste

decembrie 13, 2009 / http://madrizen.wordpress.com

Un text scris de unul din cei mai activi si inteligenti blogeri din MD.. iata si o poza cu Turcul pistolar, fiu de Imperiu otoman, care ii are la picoare pe Ultimii eretici.. Cucerirea si dominarea prin lectura….

Eresii post-socialiste (I)

Ce n-ai zice, dar lecturararea unui autor moldovean cu creionul în mână mi-a mângâiat mândria națională. Lui Vasile Ernu, cu ai săi „Ultimii eretici ai Imperiului”, îi reușește această faptă eroică. Pe bune. Multe idei demne de a fi notate. Cartea (sau să-i zic totuși „roman”?) captivează din prima.
Voi recapitula câteva astfel de idei.

Complexul siberian al geografiei

În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectați” de România.

Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenție, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepție, de fantasme din mintea lor. (pag. 21)
„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. Soția mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aș adăuga aici, este că și noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca și la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia.
Ochii care nu se văd, se uită.

Ideologia zeflemelii

Aplicabilă în egală măsură și în Republica Moldova este ne-credința co-naționalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ține locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul și țeapa.

Așa cum n-a avut sfinți în Evul Mediu și nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într-o idee sau măcar să înțeleagă noțiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27)
Valabil și în RM. Cu următoarea rectificare: Ștefan cel Mare mai e și Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici și mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.

În concluzie, cred că bășcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenției mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil și în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?

Încă nu am evoluționat. Suntem de-ai cuiva.

Banul și discursul politic

O idee foarte intrigantă este cea precum că în URSS politicul a reușit să subordoneze economicul. Cuvintele și discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este rațional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:

Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările și, mai ales, impozitele reprezintă forme prin care un astfel de stat interacționează cu cetățenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcțional și comercial și nimic mai mult. (pag. 77)

Și cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi și își pierd însușirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:

α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulația valorică ține de edificarea Noului socialism (capitalist); sau

β. Diferența e mai puțin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credința în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeți mantra oficială ca să-ți dovedești loialitatea față de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.

Acceptând β suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu mențiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva și a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.

Foarte zen.

Și totuși, trebuie să admit că, deși dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are și anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Șalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.

Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poți genera o creștere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienței capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puțin se câștigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm și mai puțin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).

Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.

Revin în cursul zilei.

Eresii post-socialiste (II)

În „Ultimii eretici ai Imperiului” Vasile Ernu face clară poziția pe care o adoptă: a renunța la socialism nu este același lucru cu a accepta necondiționat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniția noastră, a celor „născuți în URSS” și anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experiența ambelor sisteme, reușindu-ne să fim în capitalism și, totodată, în afara sa.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)
Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)

Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare