„E mai uşor, se pare, să ajung la puşcărie decît la universitate”
Interviu de DOINA FIKMAN pentru HAIBUN / 21 februarie 2017
Ați debutat în 2006 cu volumul de proză Născut în URSS. Cum se face că asta nu s-a întâmplat mai devreme, luând în calcul „fierbințeala” din facultate pe care o are fiecare?
Vasile Ernu: Recunosc că nu am avut niciodată în cap obsesia să devin scriitor. Am avut multe alte pasiuni, dar nu aceea de a fi scriitor. Ba chiar în acea perioadă îmi displăceau mediile literare, chiar le consideram „inferioare” ca tip de reflecţie şi literaturocentrismul culturii mă irita. Eram tînăr şi aveam o privire asupra lucrurilor mai pe stil „fight club”.
Am ajuns să scriu acea carte din întîmplare. Eu iniţial am vrut să o fac ca pe un dicţionar al amintirilor unei generaţii, a prietenilor mei, un soi de privire personală şi subiectivă asupra a ceea ce am trăit noi. Așa cum toată lumea era foarte ocupată şi fugită în cele patru zări, am decis să o scriu singur. A ieşit această carte care brusc a intrat în toate topurile, cu mare priză la public, dar şi la critica care o etichetase „controversată” şi care nu era clar nici ce gen literar este. M-am trezit brusc cu premii importante şi traduceri în diverse limbi. Peste noapte am devenit scriitor fără să îmi propun asta.
După aceea am intrat încet, încet în acest rol. În timp s-a dovedit că e ceva care-mi place şi se pare că mă şi pricep. Şi important e că ceea ce fac eu place unui public, atîta timp cît îmi cumpără cărţile şi le citesc. În ultima perioadă primesc foarte multe reacţii private de la cititori. Deci, există un public interesat de cărțile şi temele mele. Asta e cel mai important.
Cu excepția simbolurilor distinctive, precum jvacika sau djînsî, a fi născut în URSS este o amprentă personală ori totuși a unei generații? Există ceva din experiența dumneavoastră care n-a ajuns în carte?
Vasile Ernu: Da, povestea aceasta a vieţii cotidiene din URSS-ul tîrziu are amprenta experienţei mele directe, dar şi livreşti sau a unui folclor construit în timp care ajunge la tine din alte generaţii. Experienţele acestea personale sînt, vrem nu vrem, legate de experienţele colective, de viaţa trăită împreună. Există un întreg imaginar, o întreagă iconografie şi cinematografie sovietică care ne-a formatat. Dar asta se întîmplă şi în celelalte culturi. Oare azi nu sîntem formataţi foarte mult de media şi toată noua iconografie socială, politică şi economică? Da, nu mai puţin decît în trecut.
Eu am încercat să povestesc experienţe care, chiar dacă sînt trecute prin filtrul personal, să fie elemente centrale ale culturii sovietice: de la ritualuri la obiecte, de la educaţie la timp liber, de la infrastructură la cultura alternativă, dar şi oficială. De asta foarte mulţi s-au regăsit în aceste poveşti pentru că ele cumva redau nişte locuri comune, nişte paternuri. Totul trecut cumva prin acest stil ironic, autoironic, nostalgic şi tandru. E vorba în definitiv despre viaţa noastră, despre amintire, despre memorie, despre lucrurile intime care au construit viaţa copilăriei şi adolescenţei noastre. Nostalgia e o ţară a memoriei, nu a unei ideologii sau mai ştiu eu ce formă de reconstrucţie. Nostalgia e un fel de a vizita trecutul, ceva ce nu mai există, ceva exilat în memorie, doar în memorie.
Ceva ce nu am povestit? Sînt multe lucruri care pot fi povestite încă. E genul de carte „fără sfîrșit”. Aş putea scrie continuu la ea, dar trebuia să pun punct pentru că sînt multe alte teme care mă pasionează, alte subiecte, alte obsesii. Nu vreau să rămîn cu marca „Născut în URSS”. Cartea e doar o poveste din multele pe care am să le povestesc.
Cartea asta a fost tradusă în foarte multe țări, inclusiv Rusia, Bulgaria, Spania, Italia, Georgia, Polonia. Cum este să fii publicat în străinătate? Ori dacă ar fi să reformulez, este mai „prestigios” să fii apreciat în alte țări decât pe plaiul natal? Ori dacă să ne referim strict la critici, credeți că aprecierea lor este mai obiectivă decât a criticilor de acasă?
Vasile Ernu: Scriitorul este definit de limba în care scrie. Deci, eu scriu în primul rînd pentru cititorii de limbă română. Fireşte că mă interesează universalismul, mă interesează şi un alt public decît cel local, dar nu este o obsesie pentru mine. Dacă apar ocazii este un lucru bun. Traducerea cărţilor este mai degrabă rezultatul unei maşinării de marketing şi ţine de o mulţime de întîmplări norocoase. De ce? Pentru că literatura are mereu bariera limbii şi nu e precum muzica sau artele vizuale care nu au nevoie de un traducător. Cartea are mereu nevoie de un intermediar: traducătorul.
Faptul că există un interes pentru traducerea cărţilor mele, chiar am oferte şi pentru ultimele cărţi, mă bucură. Asta e bine pentru un scriitor. Îi aduce, pe lîngă cititori, prestigiu şi ceva mai mulţi bani şi-l introduce în circuite internaţionale: de la tîrguri şi festivaluri, pînă la rezidenţe, conferinţe şi alte ocupaţii adiacente meseriei de scriitor. Mie îmi place să ţin prelegeri prin universităţi sau în diverse medii alternative ale tinerilor. E interesant că pentru mine e mult mai uşor să ajung la universităţile din Berlin, Bucureşti sau Torino, decît la cele din Chişinău sau Bălţi, dar asta e. Acasă se ajunge cel mai greu. În perioada următoare voi avea o serie de lecturi în puşcăriile din Moldova (şi România): e mai uşor se pare să ajung la puşcărie, decît la universitate. E mai bine aşa.
Ca în orice altă breaslă, lumea scriitorilor nu este lipsită de intrigi, rivalitate și poate chiar ranchiună. Ați simțit asta vreodată în raport cu alți literați? Dacă da, atunci cum se manifestă?
Vasile Ernu: Încerc să mă ţin mai departe de lumea literară sau mai degrabă de grupurile literare sau structuri precum USR sau USM (uniuni ale scriitorilor). Am refuzat să fac parte din orice uniune de acest tip. În acest moment ele sînt instituţii în care nu mă regăsesc, cred că nu-şi îndeplinesc menirea care ar trebui să o aibă şi nu cred că mă ajută o astfel de instituţie. Ba din contra, pe mine mă constipă intelectual aceste instituţii. Dar nu judec pe cei care fac parte din astfel de instituţii. E treaba fiecăruia.
Pe mine mă interesează fenomene şi structuri vii, nu cele ritualice şi aproape moarte. Ţin legătura cu anumiţi scriitori punctual, pe unii îi simpatizez, pe unii chiar îi admir, iar cei care nu-mi plac sau mă lasă indiferent îi ocolesc. Urăsc bîrfa, de asta nu veţi auzi de la mine niciodată cuvinte urîte adresate oamenilor din breaslă şi nu numai. Cînd critic ceva încerc să aduc argumente raţionale şi să nu vizez persoana, ci doar chestiunea în cauză. Dar da, ca în orice breaslă artistică există, cred, destulă invidie, mai ales cînd e vorba de revistele de specialitate, premii, etc. Nu prea mă interesează acest sector. Mie mi se pare că viaţa literară autentică s-a mutat puţin în altă zonă.
Viaţa literară din Basarabia, care e foarte fragilă, o urmăresc de la distanţă. Mă interesează tinerii poeţi şi prozatori, încerc să-i citesc, urmăresc fenomenele noi care apar. Ţin legătura cu cîţiva prieteni. Dar cum activitatea mea de prin 90 are loc în România – acolo m-am maturizat, format şi scris – viaţa mea este legată mai mult de România, chiar dacă sufleteşte sînt foarte legat de Basarabia şi multe din subiectele mele vin de aici.
Dar ce faceți cu haterii care nu sunt din breaslă?
Vasile Ernu: Eu am o răbdare destul de mare. Sînt de felul meu mai zen. Sînt educat să pot rezista la atacuri destul de dure şi să răspund cît se poate de pozitiv. Cred că a răspunde cu bine la rău este o armă mai eficientă în timp. Dar fireşte pot fi şi bandit şi, dacă e neapărat nevoie, pot pune sare pe limbă, pot face lucruri nebănuite. Dar încerc să mă abţin. Mai există o formă de pedeapsă: ignoranţa programatică faţă de hater sau luarea în derîdere ori ironie care e o tehnică ceva mai complicată. Ignori pe cei care nu merită atenţie, rîzi de ura lor ca să o dizolvi. E altă formă de a te proteja. Haterii sînt făcuţi ca să-ţi consume energia, iar tu trebuie să ştii cum să o conservi şi cum să o direcţionezi spre lucruri folositoare pentru tine şi pentru comunitatea în care trăieşti.
Mica trilogie a marginalilor, mă refer la primele două publicate, Sectanții și Bandiții, au avut succes aici, cel puțin mediatizarea a fost intensă. Cum v-ați ales subiectele și de ce trilogie? De ce ați optat tocmai pentru o sectă religioasă, bandiți și izgoi, luând în considerație că există mai multe pături sociale marginale? Ori asta s-a întâmplat pentru că ați reușit cumva să-i vedeți de aproape mai mult decât pe ceilalți?
Vasile Ernu: Da, cărţile au un succes neaşteptat la public şi la presă. Se scrie mult şi mi se solicită interviuri. Editorul îmi spune că se vînd bine, se reeditează deja, ceea ce mă bucură. Un autor trăieşte din asta, el vrea să aibă cititori reali, nu închipuiţi. Şi cred că e pentru prima dată cînd primesc atît de multe reacţii de la cititori. Primesc mesaje cu opinii şi păreri, întrebări şi comentarii de la cititori. Neaşteptat de multe. Asta mă bucură.
Cum am ales subiectele? N-a fost simplu. Am avut o perioadă de cercetare. Ştiam sigur că vreau să scriu despre marginali. Acest lucru îl stabilisem. Mă interesa subiectul: lumea văzută prin ochii marginalilor. Ştiu că arată altfel. Lumea povestită de cel vînat arată radical diferit decît lumea povestită de cel care vînează. Cum am ales este cumva mai complicat. Mi-am dat seama că nu mă interesează doar marginalul, ci şi anumite mituri sociale fondatoare. Cu „sectanţii” mi-a fost mai simplu pentru că îi cunoaştem, aveam o poveste de familie cu ei şi aveam Bugeacul care este exemplar în acest amestec etnic şi religios. E zona mea de origine în care am copilărit. Adică aceşti marginali îmi erau familiari, iar tema marginalităţii religioase este fundamentală pentru un secol fascinant, dar tragic precum sec. XX în care am avut toată nebunia omenirii concentrată în 100 de ani. „Sectanţii” erau îngerii păzitori.
A trebuit să aleg şi ceva opus lor, îngerii căzuţi. Şi ce e mai la îndemînă decît lumea criminală, lumea bandiţilor? Această poveste are însă mai multe straturi pentru că ea se ocupă de mitul lui Cain şi Abel, al felului în care unul alege o cale şi altul o altă cale, e despre economia acumulării şi a sacrificiului, e despre educaţie şi dresaj, e despre cum un copil se maturizează şi despre ce şi cum alege în viaţă. Şi care sînt condiţiile care-l fac să aleagă anume aşa şi nu altfel. E despre o lume întoarsă pe dos în care furtul este o formă de muncă. Dar şi cerşetoria este o formă de muncă, însă a unor altfel de oameni, a unor oameni fără de şanse. E despre legătura dintre grădiniţă şi puşcărie, e despre cum se dresează puricii şi oamenii. Deci, nu e o istorie a unui grup, nu este o antropologie a unui grup, ci are mai multe registre. E un soi de literatură documentară care are la bază poveşti reale, dar care capătă multiple sensuri.
Următoarea carte a trilogiei vreau să fie despre un război civil în care Iacov şi Esau, cei doi fii ai patriarhului Isaac, intră într-un conflict pe viaţă şi moarte pentru o binecuvîntare furată. Însă toată această poveste biblică va avea loc la noi pe străzile orăşelelor din Bugeac, a Chişinăului, Odessei, Iaşiului şi Bucureştiului. Totul se va petrece în secolul XX. Centrul lumii sîntem noi, acolo unde vrem noi să fie şi unde e povestea noastră.
Chestionarul lui Proust într-o formă adaptată este nelipsit din interviurile noastre. Care este definiția succesului unui scriitor sau a unei cărți după Vasile Ernu?
Vasile Ernu: E atunci cînd începi să nu mai cunoşti oamenii care vin să te asculte cînd citeşti. E atunci cînd începi să primeşti scrisori de la cititori care sînt realmente interesaţi de ceea ce scrii.
Dacă ar fi să vă descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acestea?
Vasile Ernu: Curios, iertător şi furios blajin.
De ce vă este frică cel mai mult?
Vasile Ernu: De ignoranţă, de propria ignoranţă care ar putea nedreptăţi pe celălalt de lîngă mine şi de ape adînci (la propriu).
Dacă vă întâlniți cu Dumnezeu și aveți șansa să-i puneți doar o singură întrebare, care ar fi aceasta?
Vasile Ernu: Dacă e greu să fii Dumnezeu?
MPC: www.bookaholic.ro
Comments
Leave a Reply