Faptul că scriu şi pentru publicul rus impune anumite restricţii – trebuie să păstrezi un punct de echilibru într-o lume profund divizată în două părţi. De această divizare reală, definitorie, capitală, mi-am dat seama încă odată atunci când am asistat la lansarea cărţii    „Ultimii eretici ai imperiului” a lui Vasile Ernu, scriitor din Bucureşti, născut în URSS. La eveniment a fost invitat şi unul dintre liderii comunişti, Marc Tkaciuc. Intenţia autorului cărţii a fost de a provoca o dezbatere între cele două tabere – cea românofilă şi cea rusofilă – o dezbatere ale cărei consecinţe nu erau de mare interes pentru autor. Conta lupta, confruntarea şi ciomăgirea adversarului. Dar Tkaciuc n-a venit, deşi promisese. N-au venit, însă, şi foarte mulţi intelectuali din cealaltă tabără care au condiţionat propria prezenţă prin excluderea lui Tkaciuc din lista invitaţilor. Astfel, ambele armate n-au vrut să dea ochii unii cu alţii, retrăgându-se în tranşee şi preferând să se înjure indirect pe bloguri şi în pagini de ziare.

Faptul că în Moldova persistă o ură crâncenă, viscerală, ineradicabilă între intelectualitatea vorbitoare de română, pe de o parte, şi cea vorbitoare de rusă, pe de altă parte, este de netăgăduit. Această aversiune profundă îşi găseşte expresia şi în politică, ambele tabere încercând alternativ să-şi elimine adversarii. La început au fost Matei, Hadârcă, Cimpoi, Ungureanu, Vatamanu şi Istrati. După asta s-au impus Tkaciuc, Starâş, Petrenco şi Petcov. Fiecare, desigur, poate avea propriile viziuni despre greutatea intelectuală a celor două tabere, dar este de netăgăduit că ambele părţi se văd în propriii ochi ca intelectuali.

Nu este de nasul meu să curm această luptă. Putem totuşi indica asupra defectelor ambelor tabere de intelectuali. Principala meteahnă e, s-o recunoaştem, provincialismul. Intelectualii români din Basarabia au mentalitate de cetate asediată. Mai puţin preocupaţi de a scrie opere de artă, ei se percep drept ultima redută a românismului, fiind obsedaţi de ideea apărării acestei frontiere de „liftele păgâne”. În acelaşi timp, această mentalitate de ultim apărător („noi nu creăm, noi luptăm”) provoacă efectul închiderii într-un turn de fildeş. Obsesia  românismului face să arunci peste bord multe alte elemente, aparţinând altor culturi, fără de care intelectualii moldoveni îşi pierd propria faţă (şi, dacă vreţi, neaoşismul necesar creaţiei). Din această cauză, Pavel Stratan mi se pare mult mai organic şi firesc în exprimare decât mulţi intelectuali basarabeni, preocupaţi doar de recuperare şi de aliniere la standarde.

Dar şi intelectualii ruşi par provinciali până la disperare. Starâş e o copie palidă a lui Dorenco; Tkaciuc – a lui Pavlovschi; Nazaria – o umbră invizibilă a lui Dughin etc. În timp ce intelectualii ruşi (din Rusia), enumeraţi mai sus, argumentează şi gândesc, „ai noştri oameni” (intelectualii ruşi de la noi) stau pe baricade fără a avea proiecte politice. Principala lor armă este agresivitatea. Discursurile lor sunt acide, tunătoare, pizmaşe. Singura dorinţă ce se degajă din ele este răzbunarea. Nici ei nu au timp pentru creaţie. Ce să creezi, când matuşka Rusia este în pericol? La arme, tovarăşi!

În aceste condiţii, lupta nu poate fi curmată. Nici nu ştiu dacă are rost să le organizezi ambelor tabere şezători sau „strelci” culturale. Dar rămâne un vis pe care nu ni-l putem refuza. Ce ar fi dacă ambele tabere vor începe să lupte pe tărâmul culturii? Ce ar fi dacă Tkaciuc ar scoate o carte mai temeinică decât „Arheologia libertăţii” – o apologie exagerată a voluntarismului şi libertăţii de creaţie? Ce ar fi dacă Iulian Fruntaşu ar publica o carte mai serioasă decât „O istorie etnopolitică a Basarabiei” – o mărturie a prizonieratului deplin în faţa culturii şi istoriei? Ar fi o chestie!