Începând cartea lui Vasile Ernu m-am ciocnit de unii termeni înșirați în legenda ca o prefață; sunt unul din acei cititori care preferă surpriza în narațiune și documentarea; era cât pe ce să las cartea, mai ales că acum ceva ani am avut o experiență bizară citind un volum de poezii în care autorul în unele creații plasa în poem un asterisc iar în subsol dădea explicații.

Apoi am descoperit că narațiunea lui Ernu nu este un Plan Gantt, ci una prudentă, cumpătată, cuminte, cu o peniță ireal de gingașă pentru marile experiențe pe care le urcă într-un bildungsroman ușor melancolic dar echilibrat ca un principiu ortodox. Rar găsești un scriitor care să aibă în traistă atâtea experiențe dramatice și care să scrie fără să acuze. Și bineînțeles că nu doar formării filosofice îi poate atribui acest merit.

Am descoperit în aceste pagini că fiecare pulsație a inimii adolescente are asociată o etapă sau o întâmplare istorică…

Ernu înfățișează alături de exercițiul imperativ al conducerii statale din epocă și păcatele și virtuțile circumstanțelor proletare – puterea limbajului, adecvarea atitudinii oamenilor din blocul muncitoresc.

Într-o perioadă în care puterea supremă își livrează propria țară, cetățenii abandonați caută o identitate care sa o înlocuiască pe cea dinainte.

Dacă vreți să citiți o fascinantă poveste istorico-biografică, excelentă pentru înțelegerea a ceea ce am fost și suntem, vă recomand cartea.

Am descoperit în autorul acesteia un scriitor care prezintă faptele, întâmplările și cunoașterea într-un stil aparte, echilibrat și detașat, ca și cum ar dicta-o dintr-o bulă postumă pentru muritorii de azi.

Sunt destul de rare momentele de umor din roman dar odată apărute poți să râzi la ele de să te împiedici. Eu eram în autobuz, urcam din salină către suprafață, mă țineam cu o mână de bară iar în cealaltă mână țineam cartea și citind frazele de mai jos am pufnit deasupra a patru adolescenți cehi ce stăteau pe scaune unii în fața altora și ascultau o melodie domoală de Bee Gees:

“Primul care m-a topit și a făcut din mine un mare fan al culturii și mai ales al literaturii române, pe care o percepusem atâta timp ca fiind străină, a fost Bacovia. Mai întâi pentru că suna perfect în limba mea, indiferent cum se numea ea (moldovenească sau română). În al doilea rând pentru că era aproape de ceea ce simțeam și gândeam. Era omul de lângă mine. Nu conta din ce lume venea: << aud materia plângând >>. Eram sigur că e punkist”.

Din povestire nu lipsește mai nimic din ceea ce poate cuprinde o adolescență tumultuoasă: întâlnirile cu prietenii educați, anturajul gangsterilor în formare, aventurile de la malul mării din Crimeea, acțiunile semi-clandestine de promovare a unui vis politic măreț și deșart.

Și, bineînțeles, capital, difuzia instinctelor copiilor Dingo, pătrunse inevitabil în materia maturității.