Cu Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu ridică, vizibil, mizele spectaculosului şi… ereticului Născut în U.R.S.S. (2006), dar le şi clarifică. „Ostalgia“ ironică a volumului de debut a fost interpretată de unii ca o apărare şi ilustrare a Imperiului sovietic defunct, nu ca o „luptă cu inerţia“ gîndirii. Lucrurile stăteau însă exact pe dos. Ulterior, implicarea fostului redactor al revistei Philosophy & Stuff în coordonarea proiectului colectiv Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (2008) l-a aruncat în plin război politico-intelectual (boieri vs oieri ai minţii, intelectuali băsescieni vs antibăsescieni etc.). Dar Ernu e un intelectual critic independent şi liber, nu un căuzaş partizan. A-i lipi etichete de genul „stîngist“, „neomarxist“, „nostalgic al comunismului“ mi se pare – mai ales în urma lecturii Ultimilor eretici… – complet inadecvat. În realitate, „avocatul U.R.S.S.-ului“ este un deconstructor radical: nu numai al comunismului, ci al tuturor sistemelor dominante din ultimul secol. E, în plus, înzestrat cu un umor versatil şi cu un spirit critic ieşit din toate canoanele. Educat la şcoala literară a lui Dostoievski – Cehov – Ahmatova – Platonov – Şalamov – Ilf şi Petrov – Venedikt Erofeev, el combină liber, într-un simpatic cocktail Molotov al ideilor, Biblia cu Nietzsche, Marx, Heidegger, Agamben, Schmitt, Foucault şi gîndirea anarhistă.

Principala problemă a acestui volum greu clasabil va fi una de receptare. Atît lectura pur literară, cît şi cea pur ideologică sînt nerecomandabile, iar eventuala înfierare a ideilor cărţii de către fanii necondiţionaţi ai Raportului Tismăneanu sau susţinerea simetrică venită din partea anti-„boierilor minţii“ ar fi la fel de nepotrivite. Ultimii eretici… nu este nici manifest ideologic, nici ficţiune artistică. Receptarea abundentă – elogioasă pe ansamblu, dar nu lipsită de controverse –, a opului anterior venea, cu siguranţă, şi din caracterul său asumat nonfictiv, autobiografic. De astă dată însă, Ernu schimbă parşiv strategia, cu riscul de a-şi diminua drastic audienţa: avem de-a face cu o narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită, în cadrul unui scenariu epistolar cu măşti: cine va încerca să impute exageraţiuni sau reducţionisme personajelor o va face pe proprie răspundere. Mai ales că bîrfele şi trimiterile ad personam lipsesc cu desăvîrşire: nu anumiţi indivizi sînt puşi aici în discuţie, ci comportamentele sociale şi ideile unor tipuri umane generice: de la, să zicem, profitorii comunismului pînă la beneficiarii consumismului sau ai anticomunismului.

 

Comentatorii au remarcat deja faptul că formula Ultimilor eretici… este una „clasică“, descinsă din romanul pedagogic de secol XVII (Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Micromégas de Voltaire etc.), în vreme ce titlurile lungi şi ceremonioase ale capitolelor se înscriu în buna tradiţie a romanului european premodern („În care este vorba de…“). S-ar zice că însăşi această formulă „retro“ (rezultat al unei „nostalgii progresiste“) reprezintă o erezie în raport cu noile trenduri. (Non)ficţiunea străinului trimite, frapant, la Scrisori persane, cu deosebirea că filonul epic şi abundenţa de interlocutori din textul lui Montesquieu lasă locul, la basarabeanul nostru din Odessa, unei naraţiuni reduse la epură şi unui tandem „tradiţional“ de protagonişti: discipolul Vasili Andreievici, alter ego al lui Vasile Ernu, şi bătrînul său maestru A.I., numit, dostoievskian, „Marele Instigator“. Primul e un vechi anarhist, membru, în anii ’30, al unui complot împotriva lui Stalin, trimis în Gulag, eliberat şi ajuns în Occident pe post de critic al capitalismului. Celălalt – un om încă tînăr, născut într-o familie de neoprotestanţi moldoveni din U.R.S.S. şi descins la studii într-o Românie pe care o comentează acid. Celor doi actori principali li se adaugă, indirect, o sumă de personaje abstract-alegorice: Cinicul, Entuziastul, Estetul, Farmacistul. În mod derutant, aceşti noi Ilf şi Petrov schimbă între ei scrisori pe suport de hîrtie, deşi folosesc curent e-mai-lul sau messenger-ul… Ceea ce îi leagă, peste timp şi mode, este – pe lîngă umor – marginalitatea anarhică, eretică în raport cu orice Sistem dominant şi cu orice formă de falsificare a libertăţii interioare.

 

Rama narativă e sumară, bazată pe vechi convenţii de gen (epistolarul, manuscrisul recuperat), dar inteligent ticluită: stimulat de mesajul soţiei lui A.I., Vasily Andreievici străbate, într-un tren, maica Rusie în cîteva zile pentru a ajunge la căpătîiul maestrului său muribund. Nu-l mai prinde în viaţă, dar recuperează o ultimă scrisoare prin care Marele Instigator îi încredinţează arhiva epistolară, „manuscrisul corespondenţei lor din ultimii ani“: „Citindu-l, de cîteva ori, mi-am dat seama că acest volum este cartea ta, îţi aparţine în întregime, eu nefăcînd decît să scriu lucruri pe care le-am discutat, le-am auzit de la tine sau care m-au făcut să duc mai departe anumite gînduri ale tale. (…) Mai cred că e bine ca acest volum să apară mai întîi în propria ta ţară, în «noua ta Patrie», cum spui tu, unde poate avea mai mulţi sorţi de izbîndă. Şi te rog mult să-l traduci tu în româneşte pentru a-i păstra trăsăturile stilului tău“. În felul acesta sînt eliminate, dintr-un foc, orice posibile acuze privind uniformitatea stilistică.

 

Stilul direct şi maliţios, „dialectic“ şi paradoxal, combină, savant şi cu umor incisiv, ceremonialul tacticos al prozei ruse cu rafinamentul speculativ al gîndirii critice occidentale. Ernu testează, pas cu pas, potenţialul tuturor armelor de subversiune modernă fabricate de mintea umană: de la anarhism şi amorul liber predicat de Alexandra Kollontay la terorismul islamic, de la economia subterană şi strategiile lumii interlope la comunităţile religioase paralele în raport cu societatea dominantă, de la eliberarea „naturală“ prin alcool (reluată din Născut în U.R.S.S.) la cea „artificială“ prin droguri. Cei doi protagonişti îşi analizează lucid, à tour de rôle, propriile experienţe de viaţă şi le dezvoltă comparativ, cu o ironie conţinută: A.I. radiografiază nemilos fizionomia stalinismului şi capitalismului, „strategiile imperiale“ de manipulare şi reprimare din U.R.S.S. şi S.U.A. (PR-ul vs politrucul, presiunea creditului bancar vs teroarea ideologică, deportarea în Siberia vs expulzarea în Occident, politizarea vs comercializarea trupurilor moarte…), neevitînd locurile comune despre caracterul „religios“ al fiecărui sistem.

 

Iar Vasily Andreievici, copil al brejnevismului şi adolescent al perestroikăi, descins la studii în România – patria de adopţie, ce se cere a fi „învăţată“ –, denunţă deopotrivă zelul delator inspirat de „mitul“ copilului sovietic Pavlik Morozov şi turnătoria de masă din timpul comunismului românesc. Apreciază disidenţa pentru că a facilitat dialogul între două sisteme opuse, dar o denunţă drept „comunism pe dos“. În materie de scrieri ale Gulagului, V.A. nu-l creditează prea mult pe mesianicul Soljeniţîn (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici i se pare inautentică – vezi episodul lingurii din lagăr… – şi cam „hrusciovistă“), fiind, în schimb, un admirator al izolatului Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma şi al lui Platonov (Cevengur e considerat cea mai profundă critică a utopiei totalitare). Fript cu mesianismul exclusivist al intelighenţiei ruse, el scrie cele mai drastice pagini despre establishmentul anticomunist din România actuală – sau, în termenii lui Adam Michnik, despre „anticomunismul postcomunist“: „Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. […] Puterea financiar politică a înţeles foarte bine strategiile de poziţionare oportunistă a intelighenţiei şi a jucat cu ea această carte. Aşa că i-a oferit remunerări simbolice şi financiare, fiind, de fapt, foarte puţin interesată de adevăratele probleme ale culturii, educaţiei, cercetării etc., dovadă bugetele execrabile acordate acestor domenii“. În plus, nu ezită să vadă în comunism o „ultimă epocă de aur a creştinismului“ şi a sentimentelor sublime (iubirea, prietenia), devenite căi de salvare de sub dictatul ideologic. Înseamnă oare asta o reabilitare a vechiului regim? Nici vorbă: e doar o provocare a inteligenţei… Eretici inclusiv faţă de ateismul stîngist, V.A. şi A.I. nu ignoră, altminteri, „soluţia mistică a credinţei“ – dimpotrivă, o recuperează ingenios (vezi, între altele, episodul întîlnirii din tren cu un straniu călugăr rus, fost copil al Partidului şi beneficiar al capitalismului).

 

Rezultatul final la care Ernu ajunge este mai degrabă minimal: împotriva capitalismului consumist şi hedonist, dominat de tirania moale a eficienţei mercantile, singura soluţie de rezistenţă e lupta de „partizani“ – şi de ariergardă – pentru salvarea sufletului individual. Nu confruntarea directă, violentă cu Adversarul constituie, aşadar, cea mai bună „lovitură“, ci eschiva şi replierea spre margini. Că autorul e un radical benign şi un anarh rezonabil se vede inclusiv din faptul că nu urmează calea soluţiilor violente antisistem, chiar dacă le înţelege motivaţiile: personajele sale nu propovăduiesc nici amorul liber made in Kollontay, nici terorismul şi violenţele de orice fel, nici activităţile antisociale. Admirator al omului singur, dispus să îşi asume toate riscurile, el nu vine, cum s-ar crede, dinspre Marx (denunţat, nu o dată, drept vetust), ci dinspre Ilf şi Petrov. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sînt, în viziunea sa, cei care s-au opus Sistemului, ci cei care s-au situat cu totul în afara regulilor de joc ale acestuia: speculanţii şi traficanţii (la noi: bişniţarii) de tip Ostap Bender, marii izolaţi sau sectele neoprotestante, cu modul lor paralel de viaţă la marginea societăţii… Ca să rezişti cu adevărat, trebuie să-ţi asumi pînă la capăt condiţia de perpetuu marginal: iată lecţia esenţială a cărţii. Ernu scrie pagini admirabile despre erezie şi condiţia periferică („Erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar. Este periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“). Pe aceeaşi linie, el „comite“ şi cîteva reflecţii excelente despre romanul lui Bram Stoker şi figura vampirului – emblematică, în opinia sa, pentru condiţia românească. Devine însă de-a dreptul irezistibil cînd dizertează, amuzat, despre „tranziţia ca mahmureală“ şi cînd pune alături – într-un comparatism antropo-ideologic halucinant – constipaţia esticilor cînd ajung în Occident cu diareea occidentalilor ajunşi în „tualeturile“ ruseşti…

 

Două-trei capitole, naive sau prea diluate, puteau să lipsească fără mare pagubă: bunăoară, cel în care Vasily Andreievici se evocă, după 1990, în ipostază de „consultant în domeniul furtului, învăţîndu-i pe marii bandiţi ai vremii că furtul este munca cu nivelul cel mai mare de profit“. Există şi pagini în care cazuistica filozofică atinge un nivel prea ridicat de abstractizare pentru a „trece ecranul“ (de exemplu, capitolul XXV, cu consideraţiile sale despre valoare în capitalism). Unele speculaţii promiţătoare se dezumflă prematur (cele despre amorul liber, de pildă). Însă, pe ansamblu, cartea entuziasmează prin verva speculativă, umorul coroziv şi curajul intelectual cu care atacă aproape toate „marile teme“ ale unui secol ieşit din ţîţîni. Aflat la răspîntie de Imperii, de civilizaţii şi de tradiţii culturale, dar şi la frontiera a numeroase discipline (filozofie, antropologie, politologie, sociologie), Ernu riscă, aparent, totul în planul ideilor pentru a ateriza – confortabil – în plasa de siguranţă a literaturii, singura care-i conferă, de fapt, identitate. O literatură de idei situată în vechea tradiţie a maeştrilor gîndirii critice… Nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul ei mucalit: protejat de alibiurile literare, Ernu pune în discuţie toate cele, într-o tentativă exemplară de a regăsi – dincolo de orice Imperii şi Sisteme – ultima ratio a libertăţii. Nota bene: a libertăţii ca erezie…

Ce este, totuşi, Vasile Ernu? Eseist? Prozator? Din toate cîte ceva, dar, înainte de orice, un gînditor inteligent, incomod şi personal, remarcabil prin amprenta stilistică şi prin poziţia spirituală. Ultimii eretici… e o carte, în felul ei, clasică, ale cărei deschideri vor „rodi“ tot mai mult odată cu trecerea timpului. Mai vorbim peste 20 de ani.