Cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, recent apărută în colecţia „Ego-grafii“ a Editurii Polirom, este, cu siguranţă, o carte dintre cele mai demne de interes ale acestui sfîrşit de an 2009, ingenios construită şi incitantă cu „metodă“ (sau mai bine zis cu „sistem“, după o distincţie care-i aparţine autorului „născut în U.R.S.S.“), plină de vervă, de idei şi – condiţie sine qua non – de umor. Ca şi volumul de debut (Născut în U.R.S.S., Polirom, 2006), deşi în alt fel, Ultimii eretici ai Imperiului adoptă o formulă literară hibridă, un mix între ficţiune şi eseu, în care contează în mod esenţial o voce, o anumită „dicţiune“ a ideilor ce îmbracă, pentru a se afişa, haina generoasă, (auto)ironică, savuroasă a ficţiunii. O carte de idei, aşadar, deghizată în corespondenţa a două personaje insolite (Vasiliy Andreevici, respectiv A.I.), dintre care unul îşi cere – la publicare – anonimatul, o carte ale cărei condiţii de constituire sînt ambiguizate chiar de autor, la modul ironic-complice şi postmodern: „Această carte a fost o întîmplare. Ce e adevărat şi ce e fals, ce e ficţiune şi ce e realitate nici autorul nu mai ştie. Volumul e un cumul de întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei. De aceea, mai nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine. Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici nici autorul nu mai e sigur că ştie. Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului“ („Nota autorului“).
Această bruiere a pistelor, ocolire a oricărei „asemănări cu realitatea“, asociată cu asumarea unor personaje cosmopolite, între două (sau mai multe) identităţi ori călătorii creează măsurile de precauţie pentru afirmarea în forţă a unui discurs socio-politic critic la toate nivelurile lui, cum vom vedea. Un discurs incitant – fără să fie niciodată inflamat –, care-şi asumă deliberat riscul, optînd adesea pentru teza contrară, periculoasă, doar pentru a stimula, pentru a evita clişeul gîndirii, ideile primite de-a gata: cu alte cuvinte, un discurs de pe margine, de pe poziţia ereticului în raport cu centrul de putere al „Imperiului“, fie el Occidentul capitalist ori (fostul) imperiu(l) sovietic. Absolvent de Filozofie la Iaşi, dar născut la Odessa (în 1971) şi cunoscut deja – din cartea de debut – ca posesor al unei nostalgii literare (de bună calitate, nelipsită de luciditate, dar asumată biografic) pentru „cetăţeanul sovietic“ şi „komunalka“ lui idilică, Vasile Ernu continuă aici exploatarea filonului cultural rusesc şi sovietic de care dispune – şi care-i asigură „diferenţa“ pe piaţa culturală (sau, cu vorbele proprii – dintr-un capitol sclipitor, capitolul XXIV –, condiţia de „vampir“ la marginea „Imperiului“) –, dar o face printr-o serie de replici eseistice, teoretice, comparatiste, consonante, puse în gura celor doi corespondenţi.
Obsesiile de care vorbea autorul mai sus se adună în carte într-un bric-à-brac, pasat elegant de la unul la altul: totalitarism capitalist (represiune economică) vs totalitarism comunist (represiune politică), disidenţi, speculanţi, sectanţi vs sistemul comunist (trei forme de a i se opune, dintre care de succes în capitalismul care înlocuieşte comunismul par a fi mai ales ultimele două), rolul şi statutul intelighenţiei în comunism vs capitalism, discursurile asupra Gulagului, Banca vs Biserica, ritualurile stalinismului (cvasiidentice cu ritualurile creştine) vs ritualurile capitalismului (precum ritualurile păgîne), ideea conform căreia „interesul pentru marea literatură rusă nu ţine de calitatea literară, ci de puterea armelor“ (într-un alt capitol extraordinar, capitolul XXIII), portrete-tip ale românului (în tranziţie şi în inflaţie) şi rusului (vezi savuroasele capitole despre băutura la ruşi şi nu numai, despre alcoolismul comunist şi mahmureala tranziţiei capitaliste – capitolele XXXVII, XXXVIII şi XXXIX, ultimul făcînd trecerea de la „rezistenţa prin băutură“ la „rezistenţa prin cocaină“, ambele opunîndu-se, fireşte, „rezistenţei prin cultură“), marea literatură rusă ca „formă de reacţie la o natură vitregă“ şi la plictiseala timpului liber (mult) aferent, privatizarea lui Lenin, „cadavrul nr. 1“ din stat şi reorientarea în afaceri a echipei lui de îmbălsămatori (care vor îmbălsăma, după căderea imperiului, trupurile mafioţilor ruşi) ş.a.m.d.
Idei incomode, tranşante, evocări sumbre şi secvenţe speculate literar, pline de haz ori senzaţional, analize literare (pornind de la mari autori ruşi, Ilf şi Petrov, Platonov, Cehov) şi fragmente literare încorporate în text construiesc discursul complex, hibrid al acestei cărţi pasionante – un singur discurs în fond, pe care şi-l pasează două personaje, într-un jeu de paume. În „Nota autorului“, această „uniformitate stilistică“ e pusă pe seama traducerii din rusă a manuscrisului, pe care, la finalul cărţii, Vasiliy Andreevici îl primeşte de la A.I., după moartea acestuia, cu menţiunea ca cel dintîi să şi-l asume la publicare, căci ultimul n-a făcut decît să continue, în epistole, ideile aceluia).
Romanul de idei reloaded
Toată această ironică şi sofisticată convenţionalitate vrea să îmbrace, peste timp, după toate aparenţele, forma romanului de idei iluminist, dar şi libertin, în care, sub deghizament, prin delegare, se fac cele mai şocante şi mai provocatoare ipoteze şi afirmaţii. Personajele, cosmopolite, adoptă, de fiecare dată, perspectiva clasică (complice) a străinului, vorbind despre comunismul românesc ca despre comunismul „vostru“, ori despre capitalism de pe poziţia unui disident sovietic etc. Mărturie stau titlurile capitolelor: lungi, rezumative, în stilul romanelor de secol XVII-XVIII. La Vasile Ernu, ele concentrează, de altfel, savuros-senzaţionalist tot ce poate fi mai incendiar în cuprinsul lor. Să luăm, de pildă, capitolul XIV: „În care ni se transmite o ştire şocantă: Ceauşescu nu a existat! El nu a existat, ci a fost o hologramă a poporului său, a oamenilor din anturajul său şi a intelectualilor acestui neam“.
Dar să lămurim, totuşi, convenţia de ansamblu: cartea are 43 de capitole, reprezentînd corespondenţa din anii ’90 dintre Vasiliy Andreevici şi A.I., pe care ultimul i-o lasă, după moarte, spre publicare. Cine sînt personajele? A.I., sau Marele Instigator (pe tot parcursul cărţii vor apărea diverse personaje alegorice, generice, precum Entuziastul, Scepticul, Cinicul, Farmacistul, Estetul), a fost în tinereţe un „socialist convins“, absolvent de Filozofie la Moscova şi şef, în anii ’30, ai unei mici organizaţii teroriste care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Condamnat la moarte, apoi trimis pe front în „Al Doilea Război pentru Apărarea Patriei“, se salvează şi în anii ’60 e expulzat din ţară pentru opiniile „incomode“. Ajuns în Occident ca disident, el devine personaj controversat şi acolo din cauza criticilor aduse inclusiv „noii lumi“. Cel dintîi e mai tînăr şi îl întîlneşte pe cînd se pregătea să dea la Facultatea de Filosofie de la Moscova, o perioadă în care Instigatorul se întorsese din exilul occidental în ţară.
La începutul cărţii, Vasiliy Andreevici urcă în trenul rusesc cu „perdeluţe“ şi „covoraş persan roşu“ pe hol pentru a ajunge – „peste 36 de ore“! – la Moscova, unde prietenul său e pe moarte. În ţara unde „distanţele se măsoară în timp“, trenurile sînt ca o (a doua) casă pe roţi (în care ai haine şi încălţăminte de schimb), răsunînd, în toate compartimentele, de sunetul „atît de specific spaţiului rusesc, al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai“.
Un posibil risc
Condiţia literară a cărţii e excelentă, cele două personaje au eleganţă epistolară, farmec şi haz. Însă formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare. E vorba de iniţierea, în aceste pagini, a unui discurs intelectual critic asupra comunismului (românesc şi sovietic), dar şi asupra capitalismului care-l înlocuieşte, după ’90, în Europa de Est şi Rusia. În fond, întrebarea fundamentală a cărţii este cum se poate rezista la spaţiul totalitar şi concentraţionar, ce raport trebuie avut cu un asemenea stat pentru ca individul să-şi salveze sufletul şi conştiinţa. Cum se arată la un moment dat, nu disidenţii au reuşit să-şi păstreze autonomia în comunism, ci bişniţarii sau speculanţii (ca şi sectanţii), căci primii operează în interiorul sistemului, cu aceleaşi „arme“ discursive, în vreme ce ultimii i se adresează într-un limbaj diferit, necunoscut de sistem (limbajul comercial, capitalist de fapt); iar sectanţii duc la ultimele consecinţe această autonomie, căci ei se izolează complet de sistem, refuză un limbaj comun. După căderea comunismului, tot bişniţarii sînt cei care preiau frîiele puterii economice şi politice, în vreme ce disidenţii se pierd în peisaj.
În privinţa paralelismului critic între capitalism şi comunism, pe baza laturii lor represive şi manipulatoare comune, aş vrea să observ că Mircea Nedelciu folosea inteligent această analogie – în proza sa optzecistă – pentru a strecura, în subtext, critica sistemului comunist în act. Critica artei alienate, supuse pieţei capitaliste, o făceau deja, în anii ’50, reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (un Adorno, un Marcuse, ultimul citat adesea de Nedelciu). Vasile Ernu o împinge foarte departe – provocator, desigur, căci admiră îndrăzneţii şi avangardele – postulînd ideea că, cu cît sporeşte siguranţa individului (în capitalism, prin asigurări şi credite) cu atît scade libertatea lui (Banca exercită prin excelenţă o constrîngere de tip totalitar, de la care nu poţi deroga, odată prins în sistem). Ideile vehiculate sînt numeroase – în esenţă chestiunile cele mai „arzătoare“ ale momentului, deci mai incendiare, ajungînd pînă la problema terorismului islamic (teza e, mereu în răspăr, încercarea de a înţelege mesajul transmis de terorişti, ascultarea lor), la discursurile asupra Gulagului şi comparaţia (de pe poziţii filozofice şi ideologice) a Auschwitz-ului nazist cu Gulag-ul sovietic. I s-ar putea reproşa autorului un anumit partizanat sovietic, asumat biografic şi autoironic, dacă n-ar fi transparentă, în acelaşi timp, permanenta frondă a discursului teoretic, propus prin „abuzarea“ personajelor sale, cum singur zice.
Cu deosebire prima jumătate a cărţii conţine mici texte teoretice in nuce, după care cartea începe să se relaxeze, să ficţionalizeze mai intens, să fie mai ludică. Autorul a asamblat diverse texte, care fac distincţii filozofice, incursiuni în economia capitalistă şi în ultima ei fază, societatea de consum şi mediatică de azi, în care intelighenţia îşi pierde impactul în societate, producînd un discurs-marfă, supus legilor pieţii. Statul comunist presupunea un sistem dominat de politic, constituit prin discurs, avea nevoie, aşadar, de intelectualii-vedetă: „Limba este mediul prin care se instituie şi se dizolvă puterea statului de acest tip“. Faliile apar în sistem odată cu acceptarea şi practicarea dublului discurs – de către putere, de către intelectuali – iar „comunismul a murit în momentul în care cuvintele nu mai spuneau nimic“. Problema „sectei intelectuale“ se pune la fel de intens şi în democraţia capitalistă, unde discursurile sînt mărfuri, iar cuvintele riscă să-şi piardă, încă o dată, semnificaţia: Vasiliy Andreevici e de părere că secta cu pricina „produce doar viruşi, care „aduc moartea“, dar, din fericire, şi antidotul.
Tezele referitoare la „internalizarea“ comunismului românesc şi a lui Ceauşescu ca produs colectiv al românilor, la analiza asumată şi critică a perioadei comuniste, văzute ca „cea mai coerentă, consecventă şi consistentă din epoca modernă a României“ (Vasile Ernu este coautor al Iluziei anticomunismului, carte ce a stîrnit multe reacţii simptomatice) se înscriu în orizontul unei dezbateri intelectuale – în spaţiul nostru public – care se lasă încă aşteptată. Dar repet, asamblarea acestor discursuri într-un roman epistolar şi de idei mă/ne obligă să le luăm ca atare, cum grano salis şi, nu în cele din urmă, ca discurs-marfă, care vinde, căci intrigă. Poate că ficţiunea cu talent şi umor va „internaliza“ mai cu folos, în rîndul publicului, asemenea teme-tabu şi va îndemna, cum o face marea literatură, la ocolirea clişeelor gîndirii. Cele două personaje sînt „ultimii eretici ai Imperiului“, în contextul în care „erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar“, „periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“, „mai întotdeauna pedepsită şi condamnată“. De ce ultimii? Pentru că comunismul este defunct, iar în ce priveşte capitalismul occidental, erezia din nefericire nu mai este posibilă în spaţiul lui. Ea a intrat de mult în zona comercialului, a mărfii şi a spectacolului.
Scriitorul o ştie şi nu se dă în lături de la „paradă“: „Cînd eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinîndu-mă de mîna dreaptă şi cu Lenin de cea stîngă“. Pe coperta cărţii, într-o sculptură de Alexander Kosolapov (Hero, Leader, God, 2006), Mickey Mouse defilează vesel, de mînă cu Lenin (dreapta) şi Moise cu tablele legii (stînga). Departe de a mai fi un eretic, eroul (hero) este astăzi nici mai mult, nici mai puţin decît (capitalistul) Mickey Mouse.