Text în group – Revista Tomis, decembrie 2006
Ancheta T / Doina JELA
Nu m-am gândit până acum la ideea asta. Am scris o carte, la două mâini, cu Vladimir Bukovski (Reuşeşti sau mori, Humanitas, 2004), fiindcă o carte de interviuri nu pot să spun că a fost. Întrebările mele erau uneori de o jumătate de pagină şi răspunsul lui, de patru silabe. Trebuia să reduc întrebarea mea la două silabe sau să tai tot, în aşa fel încât, până la urmă, să iasă un dialog decent. Decent în ce mă privea, fiindcă el este întotdeauna substanţial, interesant, original şi liber în gândire ca nimeni altul.
La târgul de carte din toamna asta m-am întâlnit cu Vasile Ernu, autorul volumului intens mediatizat anul trecut, Născut în U.R.S.S., şi am schimbat câteva vorbe. Eram la standul Editurii Vremea şi răsfoiam fiecare acelaşi volum despre Occident al lui Zinoviev. Ernu mi-a spus că îl respectă pe Bukovski enorm, dar de citit empatic, îl citeşte pe Zinoviev, eu i-am spus că, dimpotrivă, pe Zinoviev îl citesc cu iritare, admirându-i doar dexteritatea lingvistică. Nici nu m-am îndepărtat bine şi mi-am dat seama că din această deosebire dintre noi ar putea ieşi un dialog de dimensiunile unei cărţi, despre două feluri de a înţelege lumea în care am trăit, două feluri de a fi, două feluri de a asuma, respinge etc. Zinoviev – Bukovski. Mi-ar plăcea să am un dialog cu Ernu despre asta şi, dacă om avea timp, s-ar putea să şi scriem o dată şi o dată aşa ceva, „la două mâini“. Ar fi mai mult decât un dialog între două persoane care au scris diferit despre comunism, cred că ar fi ilustrarea a două atitudini diferite faţă de epocă, pornind de la cei doi. Mie mi se pare că Zinoviev se lasă purtat ca în lesă, de articulaţiile propriului discurs logic (dialectic), ajungând să caute grade de vinovăţie, subcategorii şi subclase despărţite pe acest criteriu, în rândul victimelor. Pierzând din vedere în jocul ăsta sistemul. Homo Sovieticus este un monstru, fireşte, dar e un monstru creat de o maşinărie monstruoasă de creat monştri. Poţi râde de cum arată o broască strivită sub şenilele unui tanc, ea arată chiar caraghios, a orice, numai a broască vie nu, dar s-o acuzi, ironizezi, că arată aşa, nu e în regulă, fiindcă tancul e cel care a făcut-o aşa. La fel, Occidentul e plin de cusururi, dar asta nu înseamnă că spaţiul comunist devine unul simpatic, numai prin contrast şi graţie împrejurării că atunci eu eram cu 20 de ani mai tânără.
Afirmaţia că regimul s-a bazat şi pe tăcerea noastră subînţelege o acuzaţie: de ce aţi tăcut? Asta e o întrebare, dar persistând în ea, uiţi să o pui pe cealaltă: de ce, ca să-mi exprim ideile, trebuie să-mi pierd viaţa? E normal să mi se ceară să mor pentru idei? (Cei care vor să moară pentru idei, nu au decât să o facă ei, cei subjugaţi de idei, nu toată lumea în jurul lor. Or, de regulă, în regimurile acestea s-a ucis pentru idei, nu s-a murit pentru ele).