Natural born communists – Cultura nr.22, joi 22 iunie 2006
Mihai IOVĂNEL
Vasile Ernu, „Născut în URSS”, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, 272 pagini
Am terminat de şaisprezece ani cu comunismul. Chiar aşa? La revoluţie eram într-a cincea şi deja era prea târziu pentru ca una bucată creier pe care o am în dotare să mai poată face pe niznaiul. O lobotomie ar fi putut rezolva problema, dar n-a fost să fie.
Am avut totuşi noroc. Alţii aveau mai mulţi ani, mult mai mulţi, şi virusul vieţii în comunism se prăsise ca iepurii în creierele lor. Ghinion: dar ce puteau face? Să privească încruntaţi spre trecut? Era nasol. Să trăiască în prezent? Şi ăsta era nasol. Să trăiască în viitor? Ce a aia? Care viitor? Viitorul sună bine, adică există, doar în reclame.
Din păcate, la noi a fost aleasă soluţia cea proastă. Despărţirea de comunism s-a făcut în România prin vorbe; dar singurul lucru de care vorbele acestea au fost în stare să se despartă a fost o caricatură. Profitabilă, desigur, pentru designerii ei. Cât timp comunismul a fost bucătarul şef, mai toată lumea a tăcut mâlc, curajul şi „atitudinea” sinonimizându-se cel mult prin bancuri. După, toţi au început să aibă crampe, să emită, cu faciesuri sumbre, discursuri patetice despre coşmarul pe care l-au trăit. „Am trăit într-un coşmar”, e sound-ul dominant, „am trăit într-un coşmar şi abia acum ne dăm seama de asta: până acum doar am visat, acesta e motivul pentru care am tăcut”. Vorbe de oligofreni care tocmai şi-au făcut upgrade de IQ; de fapt, vorbe de şmecheri care exploatează portofelul anticomunismului cu aceeaşi căldură cu care au făcut-o şi cu portofelul comunismului. (Ar fi interesant de comis un studiu despre cât datorează anticomuniştii postrevoluţionari – anticomuniştii cu gura: Blandiana, Paler, Liiceanu etc. – comunismului; şi nu numai în sensul truistic-identitar al amprentei unice lăsate de o realitate unică).
Inevitabil, despărţirea de comunism a fost o păcăleală. Singurul mediu în care ea s-a manifestat a fost cel retoric.
Faceţi cunoştinţă cu Vasile Ernu
De fapt, tot ce vreau să vă spun e că am citit o carte care m-a entuziasmat, pentru că oferă un răspuns – sub forma implicită a unei filosofii existenţiale. Se numeşte „Născut în URSS” şi e un volum de „memorii”/ „autoficţiuni”/ amintiri-despre-ceea-ce-înrăma-viaţa-în-comunism. E scrisă de un tip născut în 1971 în Odessa, adică în marele imperiu URSS, şi care din 1990 trăieşte în România. Cum? Cu ironie şi în acelaşi timp cu tandreţe. Vasile Ernu inventariază aproape toate lucrurile mărunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele şi rutinele printre & cu care a trăit. Şi nu lasă nimic în urmă (decât la modul distanţei ironice), pentru că toate acestea fac parte din el.
Ce spune în esenţă, din punctul de vedere al atitudinii, Vasile Ernu? Două lucruri extrem de simple, dar în acelaşi timp greu de asumat:
(i)„lumea în care am trăit nu a fost nici atât de rea şi nici atât de bună pe cât cred unii sau alţii. La această lume din care am ieşit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreţ, dragoste sau ignoranţă, ci trebuie doar să încercăm să o înţelegem şi să ne-o asumăm. (…) ceea ce am trăit nu e neapărat «greaua moştenire», ci un dat, o realitate care e şi rea, dar şi bună. Important e ce facem cu ea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm.”
(ii)„între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Ambele sunt forme de represiune şi de control. Ambele ne controlează şi ne subordonează; încearcă să ne transforme în sclavi şi maşini care răspund unor comenzi prestabilite. Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient.”
Apare în aceste fraze o atitudine esenţială: indiferent de spaţiul unde ne naştem şi trăim, răsuflarea unui Sistem ne ventilează spinările. Unele sisteme sunt vizibile, altele mascate; unele mai rafinate, altele mai brutale, etc. etc. Dar: acesta este un dat, un punct de plecare. Nu la asta ni se reduc vieţile. Sistemul este în cele din urmă o abstracţiune (chiar dacă efectele şi pionii sunt concreţi); viaţa este cât se poate de reală. Dacă o scriem şi rescriem în funţie exclusiv de abstracţiunea numită sistem, cine e fraierul? Sistemul (care, neavând existenţă individuală, nu are conştiinţă; şi deci e perfect nesubiectiv, adică perfect „obiectiv”, adică perfect rece/ „nepăsător”) sau noi?
Până să ajungă la aceste concluzii (care multora le vor părea scandaloase), Vasile Ernu îşi revizitează viaţa de ex-cetăţean sovietic (atenţie! nu de român). Cu fraza asta intru în două paranteze.
(i)De ce e Ernu atât de sovietic
Pentru că e preferabil să vii dintr-un centru decât dintr-o colonie. OK, Odessa nu e în centrul URSS; dar măcar făcea parte din corpul sistemului comunist; nu era, precum România, căţelul care păpa firimiturile acestui sistem.
Pentru că URSS e patria-mămică a comunismului: spaţiul unde brandul comunismului a fost inventat (pe bune) şi avortat (tot pe bune).
Pentru că în URSS comunismul şi-a maximizat măreţia (care nu poate fi negată, oricât de criminală, ticăloasă a fost ea); iar, din câte ştiu, ruinele relevante sunt acelea ale unei cetăţi erecte – nu ale unei cocioabe precare.
(ii)Câteva comparaţii: de ce e Ernu atât de tare
Într-o anumită măsură, tocmai pentru că vine din URSS, dintr-un spaţiu cultural pe lângă care România a făcut şi va face întotdeauna o figură la fel de serioasă ca republica de la Ploieşti.
(Paratenteză în paranteză: uitaţi-vă, ca fenomen, la scriitorii tineri basarabeni, care importă/ adaptează pentru uzul României literare scriitori ruşi. Oricât de la mâna a doua ar fi, oricât de xeroxate ar părea versiunile lor după „sufletul rus” – tot sunt extraordinar de interesanţi, de vii, de atinşi de o „nebunie” pe care la noi o găseşti doar prin mediile nescriitoriceşti de la 9.)
Vasile Ernu e lipsit de complexele şi frustrările de care dădea dovadă, într-o lucrare aproximativ similară, Paul Cernat. Îl amintesc pe acesta din urmă şi nu pe altul pentru că Paul Cernat reprezintă plafonul momentan al unui dezgustător machiaj autoficţional: discursul lui amorsa o serie de fantasme ale subversiunii, chipurile asumată precoce încă din grădiniţă (perioadă în care ia cunoştinţă de existenţa Europei Libere şi sabotează intonarea imnului de stat, înjurându-l în gând…)
Desigur, Vasile Ernu nu e tare doar pentru că vine dintr-un spaţiu cultural de primă mână sau pentru că nu e frustrat ca unii autohtoni. Şi nici pentru că are curajul de fi în răspăr cu lumea bună a anticomunismului caricatural.
Dar trebuie şi astea numărate.
Fără batiste!
Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg.
Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.
La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism: care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi-o, indiferent de ideologia la modă, spune printre rânduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.
Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum suntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehicolul (care nu e lumea în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de lemn sunt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.
22 June, 2006 in: Cronici
Comments Off on Natural born communists – Cultura nr.22, joi 22 iunie 2006