“Nascut in URSS” – Ziarul de Iasi, 1 noiembrie 2007
de Nichita DANILOV
Demersul lui Vasile Ernu poate fi privit ca o incercare de recunostituire a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice. Munca sa se aseamana cu cea a unui arheolog al societatii umane, ce sondeaza, luind mostre de sol, la diferite adincimi ale sedimentelor istoriei noastre apropiate.
“Uniunea Sovietica n-a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii. Ea te face sa te minunezi, te fascineaza, iar fascinatia pentru ea lasa urme si rani adinci. Cum ar spune prima intelighentie revolutionara de dupa 1918, acolo nu arta imita viata, ci viata trebuia sa devina arta”.
Constatarea aceasta am extras-o din volumul tinarului scriitor basarabean Vasile Ernu, intitulat, sugestiv, “Nascut in URSS”. Cartea, dupa cum marturiseste autorul, a fost gindita initial ca un experiment, care urma sa fie scris pentru sase sau opt voci; cum, insa, prietenii lui Ernu nu au dat curs invitatiei sale, ci s-au multumit sa discute in culise despre ea, Vasile Ernu a scris-o singur, interpretind insa si rolurile cerorlalti. In acest sens, experienta topita in paginile pe care le-a asternut, scormonindu-si sufletul, pe hirtie nu e numai a lui. Ea apartine unei intregi generatii de tineri care si-au trait copilaria si adolescenta (si o parte din tinerete) in interiorul granitelor unui imperiu ce s-a prabusit la fel de repede cum a aparut. Hazardul l-a scos ca pe un as din bezna minecile sale, intr-un moment in care la masa de joc a istoriei totul parea intors cu susul in jos, si tot hazardul l-a inghitit in neantul sau, intr-un alt moment, in care jocul a capatat o alta turnura. Si intr-un moment, si in altul, hazardul a trisat, dar istoria si-a urmat cursul. “Tara mea, constata autorul, a disparut pe neateptate, asa cum a si aparut. Nimeni n-a luat-o in serios la primele semne ale creatiei, iar cind au luat-o in serios, era prea tirziu ca sa se mai poata face ceva”.
Ajungind aici, Vasile Ernu face o afirmatie incitanta, deschisa mai multor interpretari. “Specialistii capitalisti ar fi tinut-o in viata inca mult si bine, insa tara mea era mult mai bolnava decit credeau ei…”. Nu voi incerca sa interpretez aceste afirmatii, facind speculatii pe marginea lor. Ii voi lasa cititorului placerea de a le decodifica, tragind singur concluziile de rigoare. Nu pot, insa, sa nu pun totusi o intrebare: ce interes aveau “specialistii straini” sa mentina sitemul comunist in viata? Era, cumva, acesta o pavaza a bunastarii si stabilitatii lor? “Nascut in URSS” este un glosar, o radiografie a diferitelor paliere ale societatii sovietice din anii de inghet si nu numai: cautind sa inteleaga prezentul, lumea in care a trait, Vasile Ernu e nevoit sa scruteze cu privirea si trecutul sovietic, mai mult sau mai putin apropiat, trecutul care a marcat viata generatiei parintilor, bunicilor si strabunicilor sai.
Textul, dupa cum marturiseste autorul, “incearca sa sintetizeze teme, eroi, situatii, amintiri, lucruri si cuvinte-cheie, sub forma unor piese de puzzle”. Intregul rezultat este o fresca, alcatuita din fragmente mai mult sau mai putin semnificative. “Desi fiecare piesa-text, spune el, poate fi citita separat, intregul nu poate fi vazut decit montind piesa cu piesa”. Imi pare rau, dar sint nevoit, referitor la acest pasaj, sa-l contrazic. Intregul poate fi perceput in fiecare particica. Tabloul pe care incearca sa-l reconstituie Vasile Ernu nu e o natura moarta, ci un organism social complex, ale carui molecule contin toate datele intregului. Imaginile pe care le realizeaza Ernu in Nascut in URSS sint ca niste holograme. E suficient sa descifrezi una dintre ele pentru a putea reconstitui mental (uneori si afectiv) monstrul afla in interiorul ei.
Parcurgind capitolele Komunalka I si II, De ce bea cetateanul sovietic, Sex in URSS sau Oda tualetului (WC-ului, n.n.) sovietic, De la kuhni la oceredi (de la coada la bucatarie, n.n.), intelegi in amanunt, si in mare, modul cum functiona intregul sistem. Voi ilustra afirmatiile mele apelind la un citat: “Nu exista ceva mai intim in viata cetateanului sovietic decit tualetul. El este poate cel mai intim cuvint pe care-l stiu toti. Tualetul este locul unde tu si numai tu rezolvi lucruri pe care nimeni nu le poate rezolva in locul atu. Nimeni, nici tatal, nici mama, nici sotia sau prietenul tau si nici macar Primul Secretar nu te poate inlocuit la vizita obligatorie pe care trebuie s-o faci tualetului… Tualetul este intimitatea colectiva in intimitatea ei maxima. Cetateanul sovietic se constipa in fata budoarului capitalist, din simplu motiv ca acest spatiu nu se afla intr-un raport de intimitate cu el…”.
Demersul lui Vasile Ernu poate fi privit ca o incercare de recunostituire a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice. Munca sa se aseamana cu cea a unui arheolog al societatii umane, ce sondeaza, luind mostre de sol, la diferite adincimi ale sedimentelor istoriei noastre apropiate. Puzzle-ul sau arheologico-social incape intre copertile unei carti. El poate fi extins insa la scara unui Disneyland al URSS-ului, in care, in locul ratoiului Donald, al lui Popey Marinarul etc., pot juca Marx, Engels, Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev sau reformatorul si groparul sistemului, Gorbi… Ar fi si acesta, poate, un mod de a scapa de complexele unei istorii de care sintem inca marcati si vom ramine marcati pentru mult timp inca. Trecutul nu piere insa odata cu noi, ci se contiuna sub o forma sau alta. Generatiile viitoare vor avea insa si ele parte, fiti siguri, de propria lor istorie, care nu va fi mult mai presus decit a noastra…
Sa ne intoarcem, insa, la cartea lui Vasile Ernu. Uniunea Sovietica, afirma el, a fost mai mult decit o tara. “Acolo, scrie autorul, am trait cu totii cea mai grandioasa scriitura politica a secolului XX, cu avinturi eroice, cu eforturi inumane, cu tragedii cutremuratoare, cu victorii si infringeri singeroase”. Si tot el conchide: “Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, al unui proiect neterminat si am vazut gloria si decaderea acestei utopii…”. In cadrul acestei “grandioase scriituri politice a secolului XX” noi am fost doar simple litere (unii doar virgule sau puncte, altii – ma refer la cei din lagare – doar parantezele unui timp istoric mort), poate nici atit, ale unor fraze frumos articulate, care proclamau egalitatea si libertatea dintre oameni, dar care in realitate nu reprezentau decit simple lozinci. Si totusi, in ciuda tuturor acestor neajunsuri, printre rindurile cartii lui Vasile Ernu se citeste un regret: “Privind inapoi – scrie el – imi dau seama ca, odata cu disparitia Uniunii Sovietice si a comunismului, s-a pierdut ceva. N-as putea sa va spun ce. Poate ca s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de-a vedea lucrurile si de-a trai viata de zi cu zi, poate entuziasmul de-a mai crede in idealuri, poate un anumit fel de-a suferi. Nu sint capabil sa identific pierderea, traiesc insa tristetea acestei pierderi. Cred ca s-a pierdut ceva esential si semnificativ in experienta noastra umana…”.
Marturisesc ca aceste rinduri m-au uimit. Am meditat indelung la ele. Le-am intors pe fata si pe dos. Afirmatiile sale par destul de socante. Ele nu ar fi putut fi scrise si nici macar gindite acum zece ani. Avatarurile tranzitiei pe care am trait-o si o traim pe propria noastra piele ne determina sa reconsideram in fiecare etapa altfel istoria precedenta. Pasind cu stingul, la propriu si la figurat, intr-o societate bazata pe concurenta, unde legile sint dure, incepem sa regretam ce am “pierdut”. Poate ca experimentul comunist a avut si laturile sale bune. In timp, peste citeva generatii, vom putea trage concluziile de rigoare. Deocamdata, ne traim in continuare istoria la modul paroxistic, intrebindu-ne mereu care e sensul sau. Or, paradoxul istoriei, si poate si al vietii, e acela ca istoria nu are sens. Totul nu e decit un experiment. Un happening, de la inceput pina la sfirsit…