Ernu şi ENRON – Suplimentul de cultură nr.82, 24-30 iunie 2006
C. Rogozanu
Consum haotic de obiecte culturale! Doar începe vara. Mai întîi un Ernu care îşi permite luxul iresponsabilităţii, lux extrem de costisitor întro cultură de provincie. Apoi, un film despre megafalimentul ENRON, o ciudată companie americană susţinută politic (de clanul Bush) şi „piaristic“ care sa prăbuşit cu zgomot asurzitor în urmă cu cîţiva ani. Un text despre formele servituţii şi ale opresiunii în diverse ordini. Şi despre tot soiul de impertinenţe ale observatorilor realităţilor de azi şi de ieri.
Ernu evocă trecutul comicglorios al cetăţeanului uresesist. Aparent îşi asumă o nostalgie soft, fără mari pretenţii, de amuzament, în care sînt povestite amestecurile alcoolice ale lui homo sovieticus, în care sînt trecute în revistă şocurile cineerotice ale aceluiaşi, în care toaletele intră întrun soi de turbion nostalgic înduioşător. Dar acesta nu este decît un ambalaj comercial pentru cîteva mesaje dure, asumat de stînga, pentru afirmaţii curajoase, tupeiste sau iresponsabile. Cum altfel poate părea o echivalare relaxată a comunismului cu capitalismul? Cum pot părea, cu un discurs intelectual dominator asumat anticomunist în România, meditaţiile asupra mîndriei cetăţeanului sovietic versus mîndria cetăţeanului american?
Aici apare acea iresponsabilitate de lux despre care vorbeam la început şi pe care Ernu o propune nonşalant. Formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Aceasta e finalitatea, fără dorinţă de rezolvare a aporiei. Este un exerciţiu care prinde foarte greu în culturile provinciale. Un complexat nuşi va recunoaşte niciodată superficialitatea inevitabilă mai ales în discuţiile despre marile teme istorice ale lumii. Iar această frică de superficialitate îi va inhiba pe vecie spiritul critic.
„Băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi“
Ernu se face micmic, un foarte mic cetăţean al URSS, careşi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de lifestyle înainte de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi“ şi îţi şi fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptătorii“ anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „nonintelectuale“ în România, cea de stînga. Iată un atac frumos, curajos la un anumit simplism care pînă la urmă a şi ineficientizat complet lupta anticomunistă prin prea multă emfază: „Mare parte a intelectualilor din spaţiul postcomunist au învăţat acest film banal cu good guys şi bad guys şi şiau construit întregul discurs pe această dihotomie. Peste noapte sau înrolat în gaşca celor supranumiţi good guys pentru construirea şi propăşirea unei noi societăţi, iar băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi şi rădăcina tuturor relelor. Practic, sau schimbat stăpînii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. Ştiam că intelighenţia trebuie să se angajeze, dar mai ştiam şi că în primul rînd trebuie să se îndoiască – şi să se îndoiască mai ales de putere“. Avem o suită de locuri comune reformulate. Un soi de „şi ăştias la fel!“ popular. Dar există un patetism al formulării „să se îndoiască de putere“ care chiar are o forţă în a reaminti misiunea primordială individului careşi cîştigă traiul din spirit critic.
Paralelă între politruk şi PR
Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de autoconservare ale nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, sau protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici sau protejat prin discurs public şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate, nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă carei propune individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar în discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă între politruk şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult ca homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că, atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă în societate. Am văzuto şi pe asta“. Dincolo de amuzament, avem dea face cu un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PRii lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă“… Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate“ profesii din spaţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie denunţat măcar la un pahar de bere plin cu vodcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog“).
„The smartest guys“ / „cei mai şmecheri“
În orice caz, cu gîndul la aceste echivalenţe intrigante, puţin cinice, dar construite strict pentru înviorare cerebrală şi ideologică, am urmărit nemaipomenita aventură a companiei ENRON povestită de regizorul Alex Gibney în ENRON: The smartest guys in the room. Pe aceştia Ernu ia uitat, despre „băieţii deştepţi“ vorbim. The smartest guys se plasează întotdeauna în terenul lăsat liber de fighturile ideologice dintre the good guys şi the bad guys despre care vorbeam mai sus. Sintagma „the smartest guys“ aş traduceo prin „cei mai şmecheri“. Sînt acei afacerişti care profită de reţele politice bine unse cu un număr infinit de comisioane şi contribuţii la campanii electorale; ei nu cunosc limite în jocul la cacealma. ENRON este o companie care a fost umflată la bursă printro enormă maşinărie de produs imagine, printro enormă aroganţă construită în şedinţe de corporaţie (alea de partid sînt nişte palide fantome) în care informaţia falsă, negarea absolută a oricărui eşec fac legea. Figuri gen „the smartest guys“ a produs şi regimul comunist, mai ales prin sistemul poliţiei politice. Aţi observat siguranţa securistică a unor Voiculescu sau Vîntu? Ei nu sînt nici the bad guys, nici the good guys: sînt the smartest. Jongleriile lor transideologice cu o pojghiţă civilizată de „finanţism“ lucrează de fapt la construirea unei aroganţe corporatiste periculoase. Documentarul despre ENRON spune multe despre capitalism, dar şi mai multe despre combinaţia letală dintre politică şi business, care de multe ori subminează însăşi ordinea democratică.
Duşmanii ideologici nu sînt nocivi
Probabil una dintre cele mai şocante scene din film o constituie difuzarea unor înregistrări ale convorbirilor dintre diverşi agenţi de vînzare de energie electrică de la ENRON: în timp ce un întreg stat, California, suferea enorm din lipsă de energie, agenţii respectivi făceau cinic rost de „surplusuri“ pe care să le vîndă mai scump şi apoi comentau rîzînd cum au lăsat o bucată sau alta de metropolă fără curent. Aici apare iresponsabilitatea provocată de cîştigul virtual. ENRON a fost un enorm balon de săpun umflat de propria aroganţă şi de „tupeu“ ca politică a companiei. A mers cît să umple de bani cîţiva băieţi deştepţi, iar apoi a lăsat fără pensii zeci de mii de americani de rînd.
După îndelungi meditaţii asupra acestor realităţi ale unor defuncte sau actuale superputeri, după ce am început să mă simt reantrenat întrun soi de război rece de cafenea, concluzia a fost simplă. Nu cunosc duşmani ideologici – ăia sînt cel mult penibili, nu sînt nocivi. Cu adevărat corozive sînt politicile de „the smartest guys in the room“… Ştiu că nu aduce a distracţie de vară tot ceam recomandat aici. Dar, uneori, în loc de vreun roman uşurel, merită săţi rafinezi trăsăturile feţei cu ceva încruntări ideologice.
Casetă:
Vasile Ernu, Născut în URSS,
prefaţă de Sorin Antohi, colecţia „Egografii“, Editura Polirom, 2006
Alex Gibney,
ENRON: The smartest guys in the room
24 June, 2006 in: Cronici
Comments Off on Ernu şi ENRON – Suplimentul de cultură nr.82, 24-30 iunie 2006