Condiţia sectantului în Uniunea Sovietică
Emanuel COPILAŞ / Observator Cultural
Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.
Puterea sovietică şi comunităţile marginale
Alături de alte confesiuni sectante, evreii mesianici au urmat un parcurs social şi politic insolit în Rusia secolului al XX-lea. Au fost apreciaţi, temuţi, izolaţi, respinşi şi, în cele mai multe cazuri, neînţeleşi. Autorul insistă asupra faptului că, la începutul instaurării regimului bolşevic, Lenin însuşi ar fi afirmat de – spre sectanţi că ar fi „«cea mai democrată mişcare religioasă, de la care avem de învăţat»“ (p. 281). Adoptase această opinie după lungi discuţii şi dezbateri politico-ideologice intense cu Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici, un bolşevic apropiat de comunitatea religioasă a evreilor mesianici şi convins de eficienţa acestui tip de organizare democratică, pe care astăzi l-am numi grassroots. Primul deceniu de după revoluţie a fost cum nu se poate mai favorabil sectanţilor, consideră autorul: „au început să curgă pe bandă rulantă decretele. Unele mai bune decît altele: pămînt, electrificare, educaţie, libertate. Viitorul arăta prea frumos ca să fie adevărat. Au început să apară decretele privind libertatea de conştiinţă şi libertăţile religioase. A apărut decretul de separare a Bisericii de Stat. Pentru noi, cei care am fost mereu într-un soi de ilegalitate, totul suna mult prea bine. Biserica majoritară avea să treacă însă, în acei ani nebuni, prin prima ei criză profundă. Noi însă nu am băgat de seamă, pentru că nici nu-i consideram creştini şi nici nu făceam prea mare distincţie între biserica pravoslavnică şi puterea ţaristă. Probabil nici ei nu făceau această distincţie“ (p. 89). Bonci-Burevici a propus, şi a obţinut, organizarea comunităţilor sectante sub formă de soviete.
Practic, puterea sovietică urmărea să fidelizeze comunităţile marginale, dintre care făceau parte, pe lîngă sectanţi, şi evreii, respectiv ţiganii – căutînd să utilizeze voluntarismul şi devotamentul acestora în ceea ce priveşte propriile principii religioase pentru „construirea socialismului“. „Era un proiect care dorea să rezolve conflictul dintre vechea lume şi cea nouă şi aducea la pachet toate ideile de modernizare, emancipare, eliberare. El se adresa în mare parte comunităţilor marginale, minoritare, radicale, precum cele ale sectanţilor, ţiganilor, evreilor. Era o ofertă foarte tentantă, mai ales că se promitea o autonomie totală. Ni se oferea multă libertate, poate şi pentru că noua guvernare avea alte priorităţi acum, iar noi trebuia să-i oferim linişte şi să o asigurăm de loialitatea noastră“ (p. 90). În 1927, existau peste 25.000 de astfel de soviete de tip special, „«kibutzuri » sovietice“, aşa cum le numeşte autorul, avînd denumiri ca Sînul lui Avraam, Poarta Raiului şamd. Chiar şi minorităţile sexuale ar fi primit, pentru scurt timp, dreptul de a îşi organiza un soviet propriu. Refuzul sectanţilor de a lupta în războiul civil de după revoluţie (1917-1922) şi ostilitatea cu care au întîmpinat „Noua Economie Politică“ – un compromis temporar al bolşevicilor cu anumite forme de producţie şi distribuire a produselor alimentare, care ar fi amplificat haosul economic deja existent – i-au transformat în indezirabili. Mai ales că aceş – tia începuseră să arboreze slogane ca „Soviete fără comunişti“ sau „Soviete doar cu creştini“ (p. 92). Foarte mulţi au fost trimişi la „reeducare prin muncă“, în Siberia, în timp ce sovietele lor au fost demantelate, autorităţile optînd acum pentru o nouă strategie de coabitare cu sectanţii: integrarea forţată.
Represiunile staliniste
Represiunile staliniste au fost însă întîmpinate cu stoicism şi chiar cu o anumită satisfacţie. Autorul îşi citează bunicul, care i-ar fi spus că nu trebuie să se teamă de puterea care ia, ci numai de puterea care oferă. Asta deoarece sectanţii şi-au construit stilul de viaţă, care a fost (şi a rămas) unul relativ prosper, în baza interdicţiilor cu care se confruntau, speculînd cît mai avantajos diferitele interstiţii din edificiul puterii. Prin oferirea posibilităţii martirajului, stalinismul a consolidat sentimentul sectanţilor de comunitate aleasă. Puşcăriile pline reflectau certitudinea mesajului lor religios. „O mulţime de reprezentanţi de seamă ai sectei noastre şi ai sectelor cu care colaboram au umplut puşcăriile şi lagărele imperiului. Rezultatul avea să fie însă de-a dreptul halucinant. Efectul nu a fost blocarea, dezmembrarea şi desfiinţarea acestor grupuri, ci exact opusul. Au urmat o explozie şi o înmulţire fără precedent ale acestor comunităţi radicale marginale. Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de foarte bună calitate împreună, să-i organizeze, să le ofere posibilitatea de a se cunoaşte direct, de a fi împreună şi de a face schimb de experienţă. Acesta era factorul intern. Există şi un factor extern: comunitatea a fost pusă în situaţia de a ieşi din propriul mediu, de a se extinde spre alte grupuri, spre oamenii din puşcării şi mai ales din oraşele şi satele în care erau trimişi membrii săi. În cîţiva ani, mici grupuri de sectanţi au apărut în zone în care înainte nici nu visam să ajungem: Asia Centrală, Asia Mijlocie, regiunea Volgăi, oraşele mari şi mici din Siberia. Gulagul şi Stalin, vorba bunicului, au fost o mare binecuvîntare pentru comunitatea noastră“ (pp. 146-147).
Sigur, în acest punct s-ar putea face o comparaţie, neavenită, după părerea mea, cu mistica legionară a morţii. Numai că diferenţa este uriaşă: sectanţii încercau să convingă prin puterea exemplului, necoercitiv, nedorind, în definitiv, decît să fie lăsaţi în pace pentru a convieţui în armonie cu celelalte comunităţi religioase şi cu populaţia majoritară, în timp ce legionarii nu precupeţeau nici un mijloc pentru a îşi impune ideologia criminală prin forţă, cu o totală lipsă de respect pentru celălalt. Aşa cum scrie în Evanghelia după Luca, „cui i se iartă puţin iubeşte puţin“ (7, 47), sectanţii iubeau cît mai mult şi căutau să ierte cît mai mult, nu să urască sau, mai grav, să pedepsească. Tipul de organizare democratic şi raţional a sectanţilor (ştiu, partea cu raţionalul implică discuţii interminabile, dar care nu îşi au rostul aici) i-au făcut să depăşească, fără a fi la fel de afectaţi ca şi majoritarii, şi perioada stalinistă. Aşa cum au depăşit şi marea foamete de după Al Doilea Război Mondial sau perioada administraţiei româneşti (1941-1944), despre care autorului i s-a povestit că ar fi fost chiar mai defavorabilă comunităţii decît cea stalinistă, datorită abuzurilor legionare exercitate în probleme spirituale cum ar fi, de exemplu, ritualurile de îngropare a morţilor.
„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii“
Un episod interesant al formării ideologice a autorului este acela al anilor 1980, atunci cînd începuse să devină ataşat de literatura politică americană despre comunism. I-a trecut repede, mai ales după o discuţie cu un alt tînar sectant, mai experimentat decît el. Pasajul merită citat în întregime: „Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amîndouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. Tocmai prin ceea ce nu spun, ele sînt arme propagandistice. Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. Noi trebuie să înţelegem bine acest lucru. După ce vom «dărîma» comunismul, vom realiza că, de fapt, nimic nu a fost dărîmat şi nici nu va fi, pentru că vom avea de dărîmat ceva mult mai greu de distrus. O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sînt ei? Vei constata că sînt doar cei care le convin promotorilor acestui discurs. În următoarea perioadă vom vedea cum un mic grup de intelectuali sau disidenţi, unii respectabili, alţii discutabili, vor fi transformaţi în nucleul dur al celor care au luptat cu puterea sovietică. Spune-mi un nume de disident important şi eu îţi dau alte o sută, oameni care au luptat cu puterea, mai importanţi, de care tu şi toată societatea nu aţi auzit şi nici nu veţi auzi vreodată. Comunitatea noastră stă prin puşcării de 60 de ani, permanent, şi ştim tot ce mişcă în acest domeniu. De ce despre noi nu se scrie nimic nici în presă şi nici în tratatele ştiinţifice? Şi nici despre grupările naţionaliste, ai căror membri au putrezit cu zecile de mii în Siberia. Şi nici despre grupările radicale de stînga, care au adus cea mai bună critică comunismului şi de care sînt pline puşcăriile. De ce Bulgakov şi Soljeniţîn sînt peste tot şi Platonov abia dacă e amintit? Pentru că aşa convine noii puteri.
De ce lipsim noi? Pentru că noi am fost cel mai bine organizaţi, am fost singurii în stare să înfrunte deschis şi organizat regimul fără a vrea să facem politică de stat. Pe bandiţi unde-i încadrăm însă? Mulţi bandiţi sînt închişi nu pentru că au fost prinşi încălcînd legea, ci pentru că ideea de banditism ar fi căpătat o semnificaţie ideologică şi politică ce ar intra în contradicţie cu linia oficială a Partidului. Pentru Partid, a fi bandit înseamnă a fi mai întîi un element antisovietic şi abia pe urmă un infractor, un penal, cum se mai spune. Unde citim noi toate acestea? Liberalii, occidentalii fac şi ei ce au făcut şi comuniştii. Rescriu istoria după interesele lor, încercînd şi ei să ne reformateze memoria. În timp ce imbecilii de comunişti o făceau brutal, tăiau aproape tot, ăştia lucrează chirurgical, mult mai fin şi mai pervers. În acest caz, ei legitimează doar o parte din disidenţi şi scot din joc cele mai importante grupuri care au existat în această luptă. Acum se vor rescrie toate aceste poveşti. Şi trebuie să fim conştienţi că noi trebuie să rămînem marginali, aşa cum am fost şi pînă acum. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele tari“ (pp. 170-172). În final, trebuie să mărturisesc aprecierea pe care o ofer faptului că autorul nu face deloc paradă de anticomunismul său de la finalul anilor 1980, de protestele la care a participat şi de neplăcerile la care a fost supus din partea autorităţilor, spre deosebire de anticomuniştii „închipuiţi“ de la noi, care nu mai pregetă să lupte cu defunctul sistem acum, cînd nu mai riscă nimic, un sistem căruia, paradoxal, îi datorează în mare măsură ascensiunea profesională de care se bucurau şi înainte de 1989, fie şi numai datorită mobilităţii sociale produse de către regimul comunist, care le-a propulsat părinţii sau chiar pe ei înşişi, din medii rurale sau marginale, în epicentrul vieţii politice şi culturale a României.
Am să închei tot cu un citat din Noul Testament, unul are reflectă, cred, indirect, substanţa cărţii: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei înseşi este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei înseşi, nu poate dăinui“ (Evanghelia după Matei, 12, 25). O societate care nu îşi acceptă sectanţii, în particular, şi marginalii, în general, ba chiar îi persecută, îşi dă seama numai atunci cînd este prea tîrziu cît de mult are, de fapt, de învăţat de la ei.
Comments
2 Responses to “Condiţia sectantului în Uniunea Sovietică”
Leave a Reply
July 2nd, 2015 @ 7:03 pm
Salut! Cumparat cartea ta, placut enorm, mai ales ca am avut si eu o experienta cu MISA (mult mai nasoala).
Ce nu spui tu in carte si m-ar interesa: cum se numea secta de care vorbesti?
July 7th, 2015 @ 12:21 pm
mac gregor, asta e si pontul. Eu fac o tipologie a unei secte, comunitati etc … mersi