Citindu-l pe Ernu
Liviu Ornea in Observator cultural / Numarul 505 din 17.12.2009
Cum vă spuneam, o săptămînă lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu, Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare, capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă, vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor.
Privirea „de sus“, superioară, asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează „istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii, toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?
Mergînd pe firul argumentaţiei, cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul, nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt: opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism. Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“ excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau „ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de dulciuri şi alte bunătăţi.
Sînt pasaje în care cei doi epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească – să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred că mi-era mai bine înainte.
Foarte amuzant e că cei doi călătoresc neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat, că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică uneori.
Comments
10 Responses to “Citindu-l pe Ernu”
Leave a Reply
December 19th, 2009 @ 5:18 pm
Eu spun că acest text NU e elogios deloc. Dimpotrivă. Dar are o hibă conceptuală, se compară cu autorul, dar aceștia au trăit realități diferite! iar bancurile cu Ceașescu nu au apărut în anii’70, ci cam peste un deceniu, iar asta schimbă, parcă, datele problematizării. În mod esențial.
Bref: cartea vorbește despre una, recenzentul — despre sine. Iar acesta din urmă nu se regăsește în ”realitățile” cărții. Interesant.
December 19th, 2009 @ 5:19 pm
Din coada comentariului meu lipsește semnul mirării, adică: ?
December 19th, 2009 @ 5:50 pm
Eu am obiceiulde a posta toate textele, nu doar pe cele elogioase… ajuta mai ales cele citice… imi este greu sa inteleg genul asta de critica dar incerc… dar cum mi-am propus sa nu rapsund la cronici ma abtin… dar pe anumite teme se poate discuta… cu siguranta voi povesti cu Liviu Ornea (daca ne permite timpul pe anumite teme pornind de la carte…. ajuta
v.
December 19th, 2009 @ 6:05 pm
Uite ce mi-a scris mie un om la o varsta inaintata, decis sa se mute acum in Australia, pentru a muri acolo, dupa o viata traita in Romania, nascut in sudul Basarabiei, la Cetatea Alba>
“Un studiu daca vrei pe teme de detalii semnificative este: cum sa ne petrecem viata pe alte meridiane sau latitudini. Nu cum sa intelegem viata cum am trait-o noi cu cei care ne-au ostracizat ridicand non-valorile la paroxism. E pierdere de timp sa studiezi saracia.”
Nu pot sa nu fiu de acord! Asta da, provocare…
December 20th, 2009 @ 11:12 am
Draga Vladimir,
eu am o alta viziune
1.Cred ca avem un dat esential care se numeste viata si ea depunde foarte putin de geografia, “mallul” sau designul spatiului din jur. Ultimele nuanteaza dar nu schimba nimic esential si semnificativ. deci a fugi spre “geografii” indepartate pentru a salva viata mi se pare absurd. Schimbi geografia din cu totul alte considerente decit din dorinta de a salva viata. Asta se poate intimpla doar in cazuri limita.
2.Cred ca trebuie sa ne intelegem viata, istoria vietii nostre si a locului in care traim. E o obligatie morala, altfel nu ne mai deosebim de animale… Daca acceptam ca nu sintem doar animale atunci terebuie sa intelegem care este sensul nostru (de aici vin si valorile).. altfel poti sa schimbi 100 de tari si tot acolo ai ramas de fapt…
3. Sorry, dar saracia este mult mai interesanta si profunda decit bogatia… fireste ca ambele la extreme sint diabolic de periculoase..
dupa cum vezi am o viziune despre viata destul de crestina… nu intimplator sustin ca capitalismul este o forma de cultura profund barbara si anticrestina…
v.ernu
December 24th, 2009 @ 1:06 am
Vasile,baiatule
Te-am citit prima data in Romania libera, apoi am citit Nascut in URSS, iar acum ,cam de vreo saptamana buna, am incheiat lectura la “Ultimii eretici…” A fost un crescendo/glisando receptiv. Esti un om inteligent, chiar foarte inteligent. Amprenta studiilor filosofice pe care lea-i incheiat se simte de la o posta. “Ereticii” dumitale sunt , evident, un eseu filosofic. Naratiune nu exista(poate rudimente) E o compozitie de idei/concepte/reprezentari asamblate intr-un mesaj destul de clar ,desi cu foarte multe ambiguitati.Contradictoriu din cale afara, paradoxal (firul sau,al paradoxului e chiar o axa centrala)la fel si care , imi pare rau, mi-a lasat un gust amar. Nu sustin ca ideile etc aduse in fata tribunalului interior nu sunt si valabile sau ,ma rog,suficient de valabile,scoase dintr-o realitate interioara vizavi de vietuirea in comunism a ta / a mea, a noastra / a voastra.Dar , cata convergenta , atata diferenta intre una si alta/ unora si altora. Geografic este un spatiu comunist comun. Necomun este ecoul sufletesc, reactiile intrinseci resimtite si repercutate constient /inconstient. Mai mult as zice, nostalgia ” noastra” la comunism nu e si nostalgia”voastra” la comunism. Aici ar trebui sa exemplific, sa dezvolt experimential nostalgiile “noastre” . Cere timp, cere spatiu, cere concentrare si nu am cum sa o fac acum.Este atat de rusesc , modul in care se declanseaza nostalgiile tale , fata de ale mele, nostalgiile romanesti ale comunismului. Insist asupra diferentei pentru ca asta e si esential in ceea ce vreau sa spun. Uite, am senzatia ( la lectura mi-a fost si mai acuta) ca nostalgia ta e …imperiala, la modul nostalgiei imperiale rusesti. Asta a e si nuanta capitala dintre nostalgia ta si a mea. Poate ca ma poti intelege cu adevarat ce spun , poate nu. Egalitate intre o traire , in speta a mea, fata de o traire a ta, in fata aceleasi situatii nu e egala. Am vazut ca il stii pe Freud si-l combati. E ok. Dar Carl Gustav Jung iti este asimilat pe deplin in elucidarea misterului launtric reverberat al unei stari fenomenologice ? Vezi, asta e, de aici incepe diferenta . Hai sa exemplific putin. Am fost la Petersburg (si Moscova) intr-o excursie in 1988, august. Ghidului inturistului sovietic i-am cerut sa ne conduca la palatul lui Dimitrie Cantemir. Am fost refuzati politicos, intr-un fel de ruga irezistibila , o milogeala sentimnentala slava sa o intelegem , sa o iertam, sa o scuzam. (Ce-am putut face? am inteles-o) Motivul? O conferinta f. importanta pt ea unde vorbea , in plina perestroikam o somitate americana. ” Pt noi e foarte important sa cunostem cum gandesc si cum ne interpreteaza americanii. Suntel singurele supraputeri ale lumii”! Asta a fost raspunsul si motivatia. Intr-o clipa am inteles totul . Dar absolut totul. Lumea se reducea in acceptia ei la “noi, rusii” si “ei, americanii. Restul nu mai conta. Mentalitate tipica. Nostalgia personajelor tale din ” Ultimii eretici… draga Vasile e aceeasi. Am regasit-o aproape intacta, drapata , fireste in vestmintele ceasului de fata. Spui ca ai trait o copilarie fericita, nu esti tu vinovat de restul si , atunci , de ce sa -ti refuzi nostalgia ei? Esti sigur de tot sufleteste ca e tocmai ff bine ce simti , vizavi de mine? Nu stiu cat sunt de clar in ceea ce vrea sa spun. Poate totusi ma ajuti tu imaginativ cu restul de simtire, imi suplinesti lacunele si rationale si irationale. Pt. ca banuiesc ca-mi accepti asertiunea ca un Om e un Tot(rational+irational)
Inca un mic amanunt. Tinerel eu nu mai sunt si sigur ti-ai dat seama. Am dat fiului meu sa-ti citesca lucrarea . Este cu un an mai mare ca tine(1970) A sezisat exact ce ti-am impartasit eu acum. “Ei au trait comunismul in felul lor , noi cu totul altfel” Asat a fost concluzia lui. Pe a mea nu am anticipat-o de fel. Sigur, trairea asta e consecinta multor factori obiectivi si subiectivi. Oricum , noi o simtim in paralel, dar diferit. Voi nu v-ati batut capul , generatia ta mai ales, cu soarta de popor marunt, mic care trebuie sa-si suporte Golgota lui si care nu poate influenta cu nimic, cu absolut nimic(inclusiv cu ceausecu lui cu tot ) soarta harazita de altii. Raul lui Ceausescu era tot raul impus de altii si decat cu raul altora direct pe capul nostrum mnai bine unul dintr-al nostru.( la un moment dat chiar ne-a sedus dandu-ne in 1965-68 o raza de speranta) Asa ca daca si la noi sunt nostalgii- si sunt- ele sunt totusi altele decat ale voastre si ale prietenilor vostri rusi. “Pionierul” roman, adaptat si el la vremuri si imersat in ele , are totusi alt tip de nostalgii. De felul meu sunt banatean. Un amanunt, fara importanta. Si totusi , draga Vasile, banateanul participant la revolutie a urat comunismul din toti raruchii lui, cu toate isteria lui, cu toata paranoia si ce mai poti tu adauga si urat va ranane cel putin 3 generatii de aici incolo. Pana cand se vor stinge ,poate ura aceea viscerala pentru lipsa de libertate, de miscare, lipsurile de tot felul. Veneau sarbii lui Tito aici zeci de ani la rand, voiosi, bisnitari de mama foclui, cu masinile lor Zastava si aruncau bomboane pionierului roman fluturand in fata vanzatorilor din magazine verzisorii si mnarcutele. Mureau impuscati pe capete baieti din toate colturile Romanieila frontiera cu Jugoslavia iar in familiile pionierului roman se vorbea si se comnenta , se blestema si se plangea. Iar pionierul roman se prefacea ca stri ga din toti plamanii PCR – bastionul pacii ei. Ba si intre ei umbla folclorul : Stalin si poprul rus,/ne-au intors cu curu-n sus. Lor nu li s-a vorbit cat de prima in lume e tara lor ,ci de cat de eliberata a fost la 23 august de marele prieten de la rasarit care daca nu era pe lume am fi ajuns precum intrega lume capitalista , la margine prapastiei. Ei nu au avur un Gagarin , nici un Laika , nici un Baikonur cu care se se simta mandri. Ei jinduiau la o ciocolata venita de la rude din strainatate, la o portocala cumparata piperat de la un sarb sau un ungur sau un neamt din RFG! Este ca toate astea fac altfel sa fie nostalgiile pionierului roman fata de pionierul sovietic? Sau te pomensti ca nu?
December 25th, 2009 @ 11:04 am
mersi pentru comentarii
raspund dupa sarbatori
v.ernu
December 29th, 2009 @ 5:46 pm
Îl regăsesc aici pe serenisimul Ulpius, cu un comentariu pertinent și dătător de idei — îl salut din nou!
vl.
December 31st, 2009 @ 10:59 pm
Domnule Vasile,
Mare multam pentru urarile de sarbatori si Anul Nou 2010! Au fost o surpriza placuta. Dar chiar ca nu le meritam. Deci… cu atat mai mult subliniez multumirile.
Undeva zici(citez din memorie):Sper sa-ti placa istoria ironica. Pai,zau ca-mi place. Si inca tare de tot.
December 31st, 2009 @ 11:15 pm
Domnule Vladimir B.
V-am vazut poza pe un blog. Daca, sa zicem ,v-as intalni pre cele strazi ale Chisinaului romanesc (basarabean), aflati ca v-as recunoaste `mediat.Fireste ca v-as saluta reverentios si cu placere.