Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc: review de Alex Goldis
Nu ştiu dacă Bogdan-Alexandru Stănescu avea dreptate să se îndoiască, într-una din ultimele epistole către Vasile Ernu, cu privire la interesul publicului larg (n-am la îndemână statisticile de marketing), însă cert e că volumul lor, „Ceea ce ne desparte”, n-a prea intrat în atenţia criticii literare. Pot fi numărate pe degetele de la o mână cronicile apărute în cele şase luni de la publicare. Semn că, poate, prejudecata genurilor literare strict delimitate şi a tematicilor imediat clasabile mai face încă ravagii în câmpul literar românesc. Ce-i drept, pentru cine-l cunoaşte deja pe Vasile Ernu, cartea de faţă poate fi considerată numai cu greu o surpriză. Căci în ultimii ani scriitorul născut în URSS – Ernu nu omite niciodată acest aspect – a devenit unul dintre cei mai importanţi artizani de experimente din literatura română. Primele două volume („Născut în URSS” şi „Ultimii eretici ai Imperiului”) se află la limita dintre eseu, comentariu politic, memorialistică şi literatură pură. Le uneşte, însă, pregnanţa conceptului. Vasile Ernu nu se poate aşeza la masa de scris decât dacă găseşte în prealabil o idee-forţă sau un format ingenios, menit să devină un brand cultural. Faptul că pentru el canalul de comunicare sau ambalajul produsului cultural sunt cel puţin la fel de importante ca mesajul însuşi a făcut din Ernu unul dintre cei mai profesionişti scriitori pe care-i avem, capabil deopotrivă să reţină atenţia publicului larg şi să genereze dezbateri.
„Ceea ce ne desparte” nu face excepţie de la regula cărţilor-concept. Doar că pentru acest proiect Vasile Ernu îşi împarte doza de „vinovăţie” (ingenioasa copertă a cărţii îi prezintă pe cei doi în postura de infractori, pozaţi ca la poliţie) cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Unul dintre cei mai cunoscuţi cronicari literari ai tinerei generaţii, ultimul a renunţat de ceva vreme la critica curentă în favoarea posturii de editor. De fapt, nici nu ştiu dacă e nimerit să se vorbească de o „renunţare” în acest caz, căci Stănescu şi-a transportat, cu arme şi bagaje, întreaga expertiză de critic şi de pasionat al literaturii în activitatea de editor. Prin mâna dedicatului „funcţionar” – cum îi place să-şi zică mai mult sau mai puţin ironic – a trecut, în ultimii cinci ani, un număr impresionant de titluri semnificative ale literaturii universale. Surprinzător e doar faptul că ritmul impus de noua meserie n-a tocit receptivitatea criticului. Dimpotrivă. Lecturile la kilogram au sporit parcă atenţia pentru stil şi pentru nuanţă.
O înfruntare butaforică
Faptul reiese destul de clar din „jucăreaua” literară instrumentată în paginile volumului „Ceea ce ne desparte”. Epopeea epistolară dintre cei doi – publicată în „Suplimentul de cultură”, „Observator cultural” şi în „Noua literatură” – îşi are originea într-un mic pariu copilăresc cu privire la cel mai important prozator din toate timpurile. Dacă la început taberele par destul de ferm aşezate – Ernu luptă înflăcărat în favoarea lui Gogol, în timp ce Stănescu apără onoarea lui Joyce –, în scurt timp, poziţiile se nuanţează într-atât, încât se pierde pe drum însuşi obiectul disputei. Farmecul cărţii nu stă în argumentele pe care fiecare le aduce în favoarea scriitorului preferat şi nici măcar în încercarea de a convinge, ci în scenografia înfruntării. Înrămat în forma retro a epistolei (hârtia se termină întotdeauna prea repede pentru reflecţiile turbionare ale celor doi, toate scrisorile par întrerupte), discursul din „Ceea ce ne desparte” are un grad considerabil de autoreflexivitate. Cei doi se văd tot timpul, în timp ce scriu, ba pe o tablă de şah, ba într-o competiţie sportivă din faţa blocului. Mingi ridicate la fileu, deturnări voite de sens, omisiuni vinovate, contestarea terenului de joc sau doar piedici imaginare în calea propriei argumentaţii, sunt, toate, tactici simpatice de deturnare a discursului de la cearta originară. Uneori, adversarul pare că dă, cavalereşte, câştig de cauză celuilalt doar pentru ca lovitura să fie mai de efect. Dimpotrivă, când se apropie prea mult în cuget şi simţire, unul din ei îşi ia seama şi se repliază pe poziţia băţoasă de la început.
Detectivistica literaturii
Frapant e însă că, dincolo de această savantă regie a dialogului şi de câteva crezuri diferite, vocile din volum se omogenizează văzând cu ochii. Comun celor doi e gustul pentru anecdotica istoriei şi pentru coincidenţele fericite ale literaturii cu viaţa. Cartea se construieşte ca o colecţie de curiozităţi şi de paradoxuri reţinute atât de istoria literaturii, cât mai ales de folcloristica ei. Bârfa de tip superior, problematizantă şi doldora de imaginaţie, e registrul comun în care interlocutorii îşi ordonează (împrăştie?) reflecţiile. Amuzanta detectivistică culturală, nu lipsită de tâlc, porneşte de la Bogdan-Alexandru Stănescu – care-l redescoperă pe Joyce în postura de proprietar al primului cinematograf bucureştean sau în cea de autor de epistole cel puţin picante –, luând, desigur, proporţii macrantropice la Vasile Ernu. Pus mai întotdeauna pe o nevinovată deconstrucţie, cel din urmă e interesat de faţa nevăzută a istoriei şi mai ales de întrebările ei neformulate. Unele mai serioase, precum relaţia directă a lui Stalin cu Platonov sau a lui Nabokov cu Bulgakov, altele complet neserioase, dar pline de haz: ce-a făcut Stalin, de pildă, cu cele 200 de ruble împrumutate, printr-un bileţel secret, de la un înalt nomenclaturist din propriul guvern? Şi unde explicaţia raţională lipseşte, Vasile Ernu se şi grăbeşte s-o furnizeze în cheie SF-ironică: „Evenimentul şi bileţelul are loc în perioada în care Stalin citea destul de mult şi era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii. Stalin însă era aprovizionat cu tot necesarul de structura de protocol a statului. Însă aprovizionarea cu cărţi era o problemă din cel puţin două motive: pe de o parte, nu putea avea încredere în gusturile politrucilor de la protocolul de stat, iar pe de altă parte, nu dădea bine să comande el, direct prin structurile statului, cărţile pe care le voia. De unde deducem că suma de 200 de ruble îi era necesară pentru a achiziţiona cărţi. Altfel, cum ar fi putut «polemiza» cu Bulgakov şi Platonov?”.
Chiar când se concentrează pe subiecte strict literare, pe cei doi nu-i interesează tipicele încadrări ale criticilor sau istoricilor, ci detalii rămase în fundal, paralele riscante, sau asumări existenţiale inutile/stânjenitoare pentru orice teză de doctorat respectabilă. În rarele cazuri când citează critici, aleg cu grijă expresiile cele mai cuprinzătoare şi mai plastice, susceptibile ele însele de contagiunea literaturii. Căci, aşa cum remarcă undeva Bogdan-Alexandru Stănescu, „scrii literatură când scrii despre literatură”. Comentariile aplicate dedicate volumului „Oamenii din Dublin” reţin mai degrabă amănunte, culori, forme, replici sau senzaţii. Întreaga semnificaţie a celebrei povestiri „Morţii” se concentrează, în lectura empatică a lui Stănescu, într-un singur detaliu: „E momentul în care derulezi şi înţelegi că acel frig proaspăt, care fie năvălea din cutele paltonului, fie se insinua pe sub uşă, nu e altceva decât parfumul morţii”.
Redusă la mesajul ei esenţial, „Ceea ce ne desparte” e o carte despre bucuria literaturii şi despre libertatea absolută a cititorului. De-ar fi să ţinem cont chiar şi numai de frecvenţa superlativelor cu care îşi alintă scriitorii preferaţi – volumul e populat de fantasme cu scriitori geniali şi/sau extrem de influenţi, gata să se ia de guler cu dictatori – şi tot ne-am da seama că, în ciuda anecdoticii şi a stilului detabuizant ce condimentează scrisorile, pentru cei doi, literatura e, încă, o valoare înaltă. Ceea ce-i desparte e mai puţin important decât ceea ce-i uneşte. Fie că o poate face doar la nivel personal, cum crede Bogdan-Alexandru Stănescu, sau că are o largă acoperire socială ca la Ernu, literatura e o forţă care mai poate încă modifica destine. Nu lipsesc de altfel din volum nici problematizări şi reflecţii cât se poate de acute despre statutul literaturii/culturii de la noi. Sunt complet de acord cu Vasile Ernu – ideea ar merita, de altfel, exploatată – că „Literatura semnificativă apare nu acolo unde sunt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frământărilor şi al dezbaterilor publice”. Din păcate, pudibonderia societăţii româneşti, inconsistenţa discuţiilor teoretice, teama de a nu atinge „subiecte sensibile” se reflectă indirect şi asupra literaturii, redusă permanent la un minorat estetist. După cum admir rezervele editorului de meserie faţă de marketingul literaturii şi mă bucur, la fel ca el, de avantajele unei societăţi încă incomplet comodificate: „Să ştii că simt câteodată bucuria de a trăi încă într-o societate retardată, doar şi pentru faptul că păstrează din farmecul bucoavnelor prăfuite”.
Pe scurt: o carte vie, frumoasă şi extrem de actuală, făcută să alunge „complexul dinozaurului”, tot mai persistent chiar şi în rândurile celor mai pasionaţi cititori de literatură.
Comments
Leave a Reply