Câteva aspecte ale discursului lui Vasile Ernu – de Arthur SUCIU
Revista Vatra nr.7 / 2017
Cărţile lui Vasile Ernu au fost premiate sau nominalizate la premii pentru roman, memorialistică, eseu, publicistică. Structura textelor sale este una complexă şi variază, desigur, de la o carte la alta, dar dificultatea încadrării nu ţine de această structură, ci de criteriile de operare. Împărţirea în genuri a fost oricum de mult timp contestată, iar Ernu, prin ceea ce scrie, nu face decât să confirme acest lucru. Oricare le-ar fi factura (literară, jurnalistică, filosofică etc.), textele se împart în două mari grupe: cele care contribuie la crearea discursului dominant al unei societăţi la un moment dat şi cele care se opun acestui discurs. În profunzime, cărţile lui Ernu nu sunt altceva decât distanţări faţă de discursul dominant, iar forma textelor sale corespunde strategiei de distanţare (nu dorinţei de a aparţine unui gen). Care este însă strategia lui Vasile Ernu?
În 2006, când a apărut Născut în URSS, cartea sa de debut, discursul dominat era cel pro-european (şi anticomunist). Titlul în sine a şocat şi a creat o serie de atribuiri şi ambiguităţi: sunt născut în URSS, ceea ce poate fi mai rău (dar şi mai bine sau mai relevant) decât să te fi născut în România lui Ceauşescu; sunt născut în URSS, deci sunt un străin sau măcar un român străin; sunt născut în URSS, dar asta înseamnă oare că sunt comunist, că am rămas comunist? sunt născut în URSS, nu în Uniunea Europeană; sunt născut într-un imperiu, sunt născut în Imperiul Răului etc. Când Ernu şi-a scris cartea, URSS nu mai exista, dar ea a însemnat ceva pentru autor de vreme ce apare chiar în titlul cărţii sale. Acesta este un fapt. Putem discuta despre semnificaţiile lui politice (Naşterea este un act politic? În ce măsură, acceptând să ne nască într-un sistem, părinţii noştri au cauţionat acel sistem, noi fiind probele cele mai palpabile ale cauţionării?), dar înainte de orice el este un fapt. Or, tocmai aceasta a atras atenţia, căci atunci când vorbim despre comunism, despre Ceauşescu, despre URSS, avem în vedere nu în primul rând o ideologie sau un sistem politic, ci viaţa celor care au trăit în comunism. În raport cu ideologia anti-comunistă şi pro-europeană, Ernu spune o poveste: noi am trăit în comunism, copilăria, viaţa noastră este acolo.
Aşadar, încă de la început, Ernu adoptă o poziţie dislocantă, cu multiple consecinţe. Ea permite o reconstrucţie a trecutului diferită de a ideologiei anti-comuniste (fără a fi pro-comunistă), precum şi o redefinire a contractului social, a proiectului social, ţinând cont în egală măsură de victimele comunismului şi de cele ale căderii comunismului (masele pauperizate). Cărţile şi articolele lui Ernu (şi mai ales Ultimii eretici ai Imperiului, 2009) sunt, în mare parte, o încercare de a dezvolta aceste idei cuprinse în cartea sa de debut. Mult timp, el a fost identificat cu un marxist pop, iar poziţiile sale publice, provocatoare dar nu scandaloase, au şi încurajat, până la un punct, această identificare. Marxismul pop şi nostalgic este însă doar primul cerc al poziţiei sale. Următorul cerc devine vizibil în primele volume ale unei trilogii a marginalilor, Sectanţii (2015) şi Bandiţii (2016).
Fără îndoială, trebuia să aflăm din aceste cărţi că faptul de-a se fi născut în URSS nu era decât semnul contingenţei şi că, dacă e să fim precişi, locul naşterii este Bugeacul. Această precizare are, la rândul ei, mai multe efecte, dar cel mai important este revelarea indeterminării ontologice a lumii în care Ernu s-a născut şi a trăit. Sunt deja faimoase explicaţiile personajelor din Sectanţii, care mărturisesc că, deşi nu şi-au părăsit locurile natale, au trăit în mai multe ţări şi, evident, sub mai multe regimuri. Bugeacul este simbolul unei lumi lipsite de consistenţă ontologică, dar el rămâne, cu cronica teoriei 54 toate acestea, centrul acestei lumi, cel puţin al lumii lui Vasile Ernu. Paradoxul poziţiei e rezolvat de o nostalgie tot mai grea, care umple nefiinţa locului cu fiinţa plină a copilăriei. S-a observat prea puţin că acţiunea din cele două cărţi ale trilogiei marginalilor descrie o poziţie distanţată faţă de URSS. Sectanţii şi bandiţii săi se luptă cu sistemul sovietic. La Ernu, pro-rusismul nu e nici comunism, nici putinism, ci se manifestă printr-un soi de comportament tipic european, de ”deschidere a dialogului”. Mai multe din cărţile sale (Intelighenţia rusă azi, Intelighenţia basarabeană azi, Ucraina live) sunt încercări de a crea punţi de înţelegere şi de dialog în spaţiul exsovietic, foarte puţin cunoscut la noi.
Cărţile lui Vasile Ernu sunt definite în fel şi chip: naraţiune non-ficţională, studiu antropologic, eseu (eseu înseamnă aproape orice) etc. Două aspecte sunt foarte rar sau aproape niciodată enunţate: caracterul filosofic al textelor lui şi caracterul lor literar. Mihai Iovănel apreciază, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura MLR, 2017) că apariţia cărţii Născut în URSS a fost ”un moment remarcabil al resetării raportului dintre stânga şi dreapta” (p. 73), ceea ce cred că e corect, în plan ideologic. Totodată, cred că, prin dimensiunea ei existenţială, proza lui Vasile Ernu aparţine generaţiei 2000. Critica literară de la noi are, din păcate, un ochi prea puţin filosofic, astfel că producţiile literare ale filosofilor sunt, adesea, pur şi simplu ignorate, considerându-se că ele nu participă la schimbările de limbaj din literatură. La fel de importante ca schimbările de limbaj sunt însă schimbările de idei. Mizele filosofilor generaţiei 2000, care au adoptat discursul literar, sunt invizibile deocamdată criticilor literari. În cazul lui Ernu, discursul literar corespunde unor necesităţi de natură filosofică (nu sunt o schimbare de limbaj, ci o schimbare de poziţie), parte a raportării la câmpul filosofic şi la filosofia universitară. În acelaşi timp, s-a subliniat prea puţin caracterul filosofic al textelor lui Vasile Ernu. Acest fapt este de-a dreptul ciudat, căci Vasile Ernu este, în primul rând, filosof. E drept, filosofia sa nu are un caracter sistematic. Aş spune că are, dimpotrivă, un caracter democratic. În fapt, fiind construită pe o serie de distanţări, ironizări şi autoironizări, ea nu putea lua decât forma pe care a luat-o, fiind un hibrid de genuri. Ernu este însă filosof în cele mai elementare mişcări ale gândirii sale, punând la îndoială şi răsturnând lucrurile deja gândite. Vi se pare că bătaia e un lucru rău? Iată ce spune Ernu: „Bătaia e o formă de explorare a celuilalt” (Bandiţii, p. 86). Vi se pare că a bea alcool e un lucru rău? Ernu: ”… a bea este poate forma maximă a comunicării” (p. 146). Vi se pare că puşcăria este un lucru rău? Din nou: ”Viaţa adevărată începe odată cu puşcăria” (p. 150). Există o productivitate conceptuală (dar una de tip ironic), la Ernu, bine mascată sub poveşti dintre cele mai ciudate. Toate acestea arată predilecţia sa de a vedea lumea pe dos, ceea ce, după Hegel, este chiar dovada existenţei organului filosofic. Când toate ideologiile pe care Ernu le împărtăşeşte sau le combate vor deveni desuete, gândirea sa contestatară şi ironică va continua să fie vie.
Comments
Leave a Reply