Dacă primele două volume ale Micii trilogii a marginalilor stau sub semnul tatălui și al angoasei morții tatălui, în al treilea volum, Izgoniții (Polirom, 2019), mama este aceea care stimulează memoria naratorului. Într-o vizită la cimitirul satului, ea oferă prima semnificație concretă unor morminte funerare vechi și ciudate, spunînd că acolo sînt înmormîntate „niște rude îndepărtate“. Acestei referințe vagi, misterioase i se adaugă apoi un indiciu: „[…] caut-o pe Teotea Pașa“ (pp. 32 – 33). Aflăm despre Teotea Pașa în ultimul capitol al cărții, care încadrează, împreună cu primul, întreaga poveste despre Basarabia de dinaintea căderii Imperiului Țarist și, în mod special, despre evreii acelei perioade. Tot sub semnul mamei stă și această poveste, căci Sara, personajul principal, este mama Teotei Pașa. Femeile ocupă deci prim-planul noului volum, ele îi construiesc trama.
Știm din cărțile anterioare ale lui Vasile Ernu că Basarabia este pentru el un teritoriu dislocat. Același loc va fi reîntemeiat periodic de puterea care-l stăpînește. Perspectiva aceasta este mai puțin pregnantă în Izgoniții, a cărei poveste a fost construită prin raportare la puterea țaristă ca putere definitivă (deși, peste cîțiva ani, Basarabia avea să devină, temporar, românească). Apare însă o nouă reprezentare asupra spațiului basarabean, care este aceea a evreilor: Basarabia ca loc de trecere, de fugă din calea puterii și ca stație către Țara Făgăduinței. În același timp, ca origine a unei dislocări fundamentale, emancipatoare, care abolește istoria, transformînd locul într-un nonloc, adică într-o utopie. Toată acea luptă revoluționară de la începutul secolului al XX-lea este reconstruită de un narator delocalizat din secolul al XXI-lea și folosită ca poveste morală în vremurile de astăzi. Ea nu are o semnificație locală. Deși căutările lui Vasile Ernu urmăresc obiective idiosincratice (ceea ce face ca poveștile lui să pară foarte personale și stranii), ele se adresează unui public globalizat, unei internaționale a minților lucide dintr-un exil perpetuu și abstract, care este exilul revoluționarilor fără revoluție. Acesta este punctul său de vedere, iar el corespunde unei gîndiri care pare să nu-și fi pierdut tonusul și nici reperele ideologice.
Structura însăși a cărții respectă un scenariu revoluționar: prima parte prezintă o evaluare a situației, este descrierea unui iad și a instrumentelor sale de tortură. Ne aflăm în ultimii ani ai țarismului. Nedreptatea socială ajunge la cote extreme, iar puterea – în ciuda instrumentelor ei complexe de control și de opresiune – se vede depășită de forțele sociale ale modernității. Ca și în celelalte cărți, Ernu este scrupulos în dezvăluirea structurii și mecanismelor puterii, ca și a diverselor forme de rezistență și luptă socială, analiza sa situîndu-se în concurență cu narațiunea propriu-zisă. În această carte însă, el este parcă mai narativ ca niciodată, părțile analitice sau filozofice avînd o pondere mai mică în ansamblul cărții sau integrîndu-se în dialoguri. Celor care s-au săturat de small talk-ul generalizat, Izgoniții le va oferi satisfacția reîntîlnirii cu discuțiile înfierbîntate, dostoievskiene despre sensul vieții și dorința de a schimba lumea. Unul dintre imperativele lui Ernu este revenirea la dezbaterile reale, directe, contondente despre problemele care ne frămîntă și abandonarea tematicii fade și manipulatoare a mass‑mediei. Cartea însăși este un impuls către schimbarea agendei de discuții, readucînd în actualitate problemele fundamentale ale relațiilor dintre individ și putere.
A doua parte, intitulată Spre Noul Ierusalim, valorifică întregul arsenal luptei radicale, dar nu pentru a susține o anumită formulă ideologică, așa cum s-ar putea aștepta unii, ci pentru a analiza tendințele principale ale forțelor schimbării și mijloacele pe care acestea le folosesc. Acestea sînt aparent nenumărate, la începutul secolului al XX-lea manifestîndu-se diverse curente radicale: nihiliste, socialiste, naționaliste etc. Ele se confruntă cu Statul rus, dar și unele cu altele. După cum spune unul dintre personaje: „noi sîntem într-un mare război civil care a început în interiorul nostru“ (p. 285). În mijlocul acestor curente, minoritatea evreiască are ea însăși de dus un război între socialiști, eseri și sioniști, dar în primul rînd între vechea generație, obișnuită să coabiteze cu autoritatea și, adesea, să-i cadă victimă, și noua generație, radicalizată împotriva autorității. Luptele au loc pe fronturi mai mici sau mai mari, și adesea iau forme violente, dar nu s-a ajuns încă la unificarea lor într-o forță compactă, capabilă să genereze o transformare socială totală. De fapt, miza celei de-a doua părți este tocmai aceea de a prezenta, într-o formă narativă, opțiunile dialectice ale schimbării, căile acestei schimbări. Narațiunea capătă un nou ritm, iar poveștile se succed ca niște flashuri, uneori fără o legătură directă între ele. Fiecare personaj are însă o anumită orientare ideologică. El devine slujitorul unei cauze, la fel ca-n romanele socialiste din trecut. Acest schematism nu le face însă mai puțin autentice, căci toate își asumă pînă la sacrificiu direcția pe care au luat-o. Intensificarea luptei revoluționare transformă oamenii în instrumente ale cauzei, într-un context în care „miroase a praf de cocaină și dinamită“ (p. 250). Ei nu mai au o viață personală decît în interludiul dintre două atentate și, în orice caz, viața lor nu mai seamănă cu viața tihnită a unui om obișnuit. Trăiesc mult mai intens și, în același timp, au murit deja pentru că ei nu mai sînt ei, ci cauza pentru care luptă.
Povestea lui Vasile Ernu ar putea fi ecranizată cu succes și ar avea o semnificație ideologică în sine, dar partea cea mai interesantă este proiectarea ei în prezent prin metaîncadrarea operată, așa cum am spus, în primul și ultimul capitol. Vocea Teotei Pașa dezvăluie alunecările de sens ale luptelor revoluționare: „Noi ne îndrăgosteam de anarhiști și luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor se îndrăgostesc de fundamentaliști islamici gen ISIS și vor să revină la ce a fost cîndva, să renunțe la drepturile cîștigate“ (p. 297). Această închidere, această revenire spune, poate, ceva despre irealitatea proiectului de emancipare, despre nevoia unei continue resurecții sau, dimpotrivă, poate că nu spune decît că istoria este oarbă și toate generațiile se ridică la luptă sub steagul nonsensului. Nu ne-ar rămîne atunci altceva de făcut decît să ne îngrijim de pietrele funerare, precum mama lui Vasile Ernu. Aceasta ar fi singura dovadă că am înțeles cum stau lucrurile.
Totuși, Ernu nu pare atît de sceptic. Spunînd povestea izgoniților, el încearcă să reactualizeze și relegitimeze caracterul radical al luptei. El arată ce înseamnă să lupți cu adevărat și cît de tristă, cît de lipsită de speranță este această luptă. Izgoniții este o carte tristă pentru că vorbește despre oameni care și-au abandonat liniștea vieții ca să lupte. Cînd au făcut ei acest pas? Atunci cînd li s-a luat ceva esențial din viață. Cînd, descîntați de putere, nu mai aveau nici unde să plece. Cînd s-au trezit captivi. Cînd și-au dat seama că viața lor nu mai e viață, ci moarte. Astfel, lupta devine singura cale de a da viață morții.