„Bandiții”- note de lectură de Bogdan Rusu
Pe BookHub de Bogdan Rusu (profesor de filosofie stabilit la Paris)
Am citit „Bandiții” lui Vasile Ernu. Subiectul îmi era cunoscut dintr-un documentar văzut pe Arte, care cred că e acesta: „L’honneur des brigands”, (aici și cu subtitrări în engleză pentru non francofoni). Totuși, îmi aduc aminte de un alt hoț în lege care nu apare aici și care nu era genul căruia să-i placă filmările. Făcuse, din motive numai de el cunoscute, o favoare documentaristului, apărând foarte puțin și răspunzând la întrebări pe care acesta le punea, manifest, cu foarte multă târșă. „-Ce se întâmplă dacă cineva nu vi se supune? – Nimeni nu face acest lucru.” Poate că, totuși, documentarul fusese altul. Dar informațiile despre lumea hoților în lege, „vori v zakone”, sunt aceleași și cititorul le va putea găsi și în cartea lui Vasile Ernu.
Lumea pușcăriilor m-a interesat dintotdeauna și am avut „tovarăși” pușcăriași, minori și „bighidii” pe vremea aceea. Ierarhia din pușcărie, sistemul de „caste”, cum scrie Ernu, este comparabil cu ierarhia din lumea hoților sovietici, Voroskoi Mir. Diferența majoră este, totuși, insurmontabilă. Toată fauna pușcăriilor românești pare să încapă în clasa „curvelor” sovietice, a celor care fac compromisuri cu puterea, trădează și fac „fărădelegi”. Pegra românească nu cunoaște „hoți în lege”, lumea interlopă de la noi nu este Voroskoi Mir, pentru că nu cunoaște Legea. Jupânul din celula de la Rahova, deși este în vârful piramidei, într-o ierarhie care persistă și după ieșirea din închisoare, nu este nici pe departe un blatar, un hoț în lege, ci un golan scârbos fără niciun fel de principii, un fel de bullshiter deontologic. Aici se observă un mare contrast cu lumea sovietică: borfășia românească de sub comunism și de acum nu se opune puterii și nu se constituie ca lume paralelă, precum cea a hoților în lege, apărută în timpul stalinismului. Unii hoți în lege se prezintă ca bandiți onorabili, cum o fac și mafioții italieni. Mafia a apărut, după unele ipoteze, în timpul ocupației franceze, deci tot împotriva unei puteri politice; o etimologie, fantezistă dar semnificativă, căci populară, face din „mafia” acronimul pentru „morte ai francesi Italia anela” sau „morte ai francesi invasori assassini”. Pe scurt, ceea ce caracterizează lumea hoților și lumea mafioților este structura lor de „cosmoid” cum ar spune Blaga, autonomia lor față de lumea noastră. Autonomie – n-am ales cuvântul întâmplător, căci Legea este cea mai importantă. Lumea hoților are o lege proprie, lege care obligă pe orice „hoț în lege” să nu colaboreze în niciun fel cu puterea. Mediul interlop de la noi nu cunoaște astfel de lege, ceea ce face ca radiografia lui să fie ca a unei fecale, pentru a prelua expresia unui scriitor în vogă ?.
Subiectul cărții lui Ernu este, așadar, interesant în sine și Ernu îl explorează cu măiestrie literară și cu acuitate antropologică. Cărui gen aparține „Bandiții”? Știu că pe autor nu-l interesează să răspundă la această întrebare. Unii au spus roman non-ficțional. Bildungsroman. Nu sunt de acord. Este o carte de povestiri și de eseuri. Povestitorul are unele afinități cu Adrian Zografi, vizible mai ales, cred eu, în „Iașa Țîgan”. Ca și Adrian, naratorul din „Bandiții” restituie lumea bandiților așa cum se vede ea prin ochii copilului fascinat de ea. Care băiat n-a fost fascinat de bandiți, de briganzi, de mafioți? Din acest punct de vedere, este interesant de urmărit evoluția, maturizarea naratorului prin intermediul onomasticii: trecem, pe măsură ce întoarcem paginile cărții, de la Vasika la Vasea și, în sfârșit, la Vasile sau chiar domnu’ Vasile. Și trecem, tot la fel, de la basm cu eroi și lucruri mai mult bănuite decât înțelese, care fascinează, la reportaj cu victime care încrețește carnea pe noi și la critica socială. Domnu’ Vasile, care nu mai este nici măcar acel Vasea Pisateli ce face vizite unor bandiți legendari aflați la pensie, este un eseist redutabil, de înaltă clasă. Cartea are patru cărți, câți cavaleri ai Apocalipsei. În ultima carte îl găsim pe eseistul Ernu la apogeul meșteșugului său; acest eseist caracterizat de un bandit ca „revoluționar socialist creștin” (chit că el își zice agnostic; dar tot el zice că n-ai cum să scapi de educația sectară – și nimeni nu mai invocă Biblia la noi ca Ernu, nu ca pe o relicvă istorică, ca pe o referință culturală, ci ca pe locul din care își ia sensul de fiecare dată (tiens! am dat-o în jargon) timpul pe care îl trăim).
Eseul despre cerșetori este preferatul meu. Nu-s de acord deloc că cerșetoria este o muncă. Dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupație prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem. Dar să spui că asta înseamnă „muncă” în sens propriu, este să lași deoparte tocmai ceea ce e central, din punct de vedere antropologic, muncii: producerea de valori de întrebuinţare. Ernu forțează nota atunci când sugerează, mi se pare, că cerșetoria are o valoare de întrebuințare pentru noi, că cerșetorii produc un serviciu societății. El atribuie cerșetorilor funcția pe care o atribui eu poliției: cea de organisme coprofage, „asemenea peştilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urîţi peşti din acvariu, dar care mănîncă şi curăţă rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoşi şi scumpi”. Figura cerșetorului este plasată în prelungirea celei a bufonilor, a nebunilor întru Hristos și a profeților iudei (cei mici) ai Vechiului Testament. Este mult Foucault în analiza lui Ernu, dar eu cred că el comite sofismul pars pro toto, atribuind ceea ce este adevărat despre unii cerșetori în anumite contexte istorice, tuturor cerșetorilor. Alăturarea cerșetoriei și sfințeniei sau, mai general, virtuții are o lungă tradiție (cea cinică, mai ales), cum are o lungă tradiție și asocierea nebuniei cu sfințenia (cea a proorocilor, mai ales). Dar a le pune pe toate: nebunie, sfințenie, cerșetorie laolaltă, nu se cade. Ca să revin de unde am pornit, cerșetorii nu sunt oameni ai muncii. În general, ocupațiile lucrative ale bandiților, caramangiilor și cerșetorilor nu sunt muncă, antropologic privite. Cu totul altfel e cazul prostituatelor (și aici aș avea niște mârâieli, dar trec). Economic, situația e mai complicată. Cu toată această opoziție teoretică a mea la tezele lui Ernu, n-am citit cu mai mare plăcere intelectuală și suferință sufletească niciun alt capitol din carte.
Tot în cartea a patra găsim un eseu literar despre raportul dintre banditism și oligarhie, despre cum bandiții-curve au devenit parte a puterii hegemonice. Astfel, bandiții „clasici” au dispărut ca și castă. Cerșetorii sunt și ei pe cale să dispară. Bordelurile, la fel. Vasile Ernu citește aceste dispariții ca pe niște simptome ale unor boli grozave ale societății post-comuniste. Și își asumă, sau cere, ca purtător de cuvânt al unei generații, de la această generație asumare eșecului uman al societății noastre, care este eșecul generalizat al membrilor generației. Dar aceasta este o temă de discuție prea vastă ca s-o abordez aici.
Dacă aș mai avea ceva de obiectat lui Vasile Ernu, ar fi caracterul nenuanțat al explicației banditismului și cerșetoriei. Frați gemeni, împinși în existență de nedreptatea socială. Parabola Dreptății sau, mai degrabă, a inexistenței Legii este bună, literar vorbind dar mai puțin bună, filosofic vorbind. Oricum, tema Legii este centrală în cartea lui Vasile Ernu: despre Lege este cartea, despre legi care sunt în luptă până când capitalismul le distruge pe toate și instaurează fărădelegea. Spuneam că, filosofic, parabola (e cam forțat termenul, dar scriu repede și n-am chef să mă gândesc la un termen mai adecvat), această parabolă, deci, nu mă satisface. De ce? Pentru că acolo vorbesc numai Trasimahi, Glauconi și popi. Adică numai sofiști și bullshiteri. Nu există Dreptate, ci numai dreptăți, cu caracter istoric și de clasă. Legile impun dreptatea celui puternic. Proletarii, cei umiliți și obidiți în genere, trebuie să-și facă dreptatea lor etc. Sigur, este explicația unui bandit, Profesorul. Acest Profesor este un sofist și, mi se pare, sofiștii au cam pierdut meciul cu Socrate și cu Platon. Explicația infracționalității prin referință la capitalism (muncitorul e concediat abuziv, nu e solidaritate între muncitori,muncitorul își caută dreptatea peste tot, află că dreptatea urmează capitalul, muncitorul se revoltă și apoi ajunge la pușcărie, copiii rămân pe drumuri, ajung hoți, curve și cerșetori etc) nu ține seama de faptul că pegra a existat cu mult înaintea capitalismului și a proletariatului; ea n-a fost mereu ieșită din lumpenproletariat.
Vreau, totuși, să spun cât de mult mi-a plăcut cartea. Și mai vreau să spun că această carte ar trebui judecată ca beletristică. Ernu face literatură. În multe locuri, de foarte bună calitate. Aș observa că, de îndată ce autorul intră într-o alveolă de spațiu-timp autobiografică, capacitatea lui de a transmite emoții crește. Rândurile despre mirosurile toamnei, despre praful ulițelor sau despre ciulinii stepei Bugeacului sunt exemplare. La fel, efectul pe care îl obține reproducând versurile cântecelor unor grupuri celebre, precum Kino sau cele ale cântecelor din folclorul banditesc. Scurtele digresiuni despre, de pildă, zgomotul de dimineață și zgomotul de seară al orașelor sunt, iarăși, reușite literare. Ernu este un scriitor angajat, sigur; poate chiar un revoluționar socialist creștin. Dar este, în primul rând, un scriitor bun.
În încheiere, o observaţie: în mijlocul percutantului capitol despre drumuri și contrabandă, Israel Markeladze, blatar și hoț în lege, zis Korj (n.b. Korj a fost un partizan bielorus celebru în cel de-al doilea război mondial, unul dintre eroii care încântau copilăria sovieticilor) – Israel Korj, deci, devine Vasea Korj. Acesta este numele de pe piatra lui tombală. S-a născut Israel, „tată al celor mulți”. El este der Urvater, arhetipul blatarului hoț în lege. Cu Korj, ultimul bandit trecut prin Kolîma, se stinge, într-un fel, și Vasea, avatarul adolescentin al naratorului. Moartea unei părți a sinelui? Cea fascinată de bandiții onorabili? Retragerea uni arhetip din istorie? Ieșire din vârsta inocenței? Citiți cartea și formați-vă propria părere.
PS: De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu.
Comments
Leave a Reply