Arthur Suciu despre Generația canibală
S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În “Generația canibală”, Ernu se autodenumește “ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la “Ultimii eretici ai Imperiului”, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult din punct de vedere filosofic și care e cartea sa cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este MAI MIC. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător de literatură română, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, el nu prea citează autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Toată această perspectivă imperială se răstoarnă la el și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea României, dar și prin dezvăluirea care are loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este “un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei. De aceea, antropologismul lui Ernu devine, dintr-o perspectivă imperială, unul integrativ. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România și care să cunoască mai mulți oameni ca Ernu. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
Deci, la Ernu imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. “Generația canibală” nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această “migrație” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar “Generația canibală” (despre care voi mai scrie) e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
Comments
Leave a Reply