„Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună”
Interviu / Caţavencii / 2 noiembrie / de Cristian Teodorescu
S-a născut în URSS, a absolvit Filosofia la Iași. Vasile Ernu scrie proză și eseu. Autor de succes. Numeroase premii. Tradus cu mari ecouri în străinătate. Cartea lui Născut în URSS a ajuns la a patra ediție.
Cristian Teodorescu: Mai zice careva despre tine că ai fi omul rușilor (ceea ce mi se pare o stupizenie)?
Vasile Ernu: Am un răspuns ironic, chiar autoironic: da, sînt omul rușilor. Și încă unul foarte important. Atît de important încît am devenit un garant: atîta timp cît lui Ernu îi merge bine în România, Rusia nu va îndrăzni să deranjeze România. Deci să avem grijă de Ernu. Cred că ăsta e cel mai bun răspuns la astfel de afirmații halucinante. În rest, textele mele stau mărturie. Faptele la fel. În România toți trebuie să fie omul cuiva. Ești suspect dacă nu ești omul cuiva. Aici aproape nimeni nu poate fi pe cont propriu. E fie omul lui Soros, fie omul americanilor, fie omul rușilor etc. Întotdeauna problema noastră și soluționarea ei sînt în afara noastră. Asta e tragic și spune mult despre noi. E timpul să revenim la noi înșine și să înțelegem că atît problemele, cît și soluțiile noastre se află în noi. În rest, cu rușii e cam așa: am o carte, Intelighenția rusă azi, unde discut cu peste douăzeci de intelectuali de top ai Rusiei. Am scris despre literatura rusă. Am mulți prieteni de toate culorile politice din mediul intelectual și jurnalistic. Și da, sînt unul dintre foarte puținii oameni de la noi care din două e-mail-uri sau telefoane pot vorbi cu orice intelectual, jurnalist sau expert din Rusia. Așa a fost să fie.
C.T.: De ce nu te-ai făcut sovietolog sau expert în treburi rusești, la Externele din București?
V.E.: Din două motive simple. Mai întîi fiindcă nu vreau să fac carieră pe acest domeniu, pentru că are un formalism care nu-mi place. Sînt însă cîteva zone în care mi-ar plăcea să lucrez și la care cred că mă și pricep. Citesc mult, știu să disting bine sursele. Știu foarte bine „anatomia” și „genealogia” grupurilor, experților, păturilor sociale. Și, cînd nu cunosc, știu unde să caut și pe cine să întreb. Iar asta e un mare atu. Și doi: ministerele noastre sînt corupte. Cel de Externe e la fel cînd e vorba de cadre. Mecanismul prin care se selectează cadrele este catastrofal. Mai prost decît cel din comunism. Iar expertiza pe Est este aproape inexistentă. Aici se vor oameni docili, servili, care recită poezii traduse din presa anglo-saxonă secundară. Dacă unul ca Ernu ajunge în astfel de instituții tulbură liniștea clanurilor. Eu ce gîndesc, aia spun și acționez ca atare. Cui îi trebuie asta? Oricum nu avem politică externă spre Est.
C.T.: Din cauza cărții tale despre sectanții din Rusia, parte a unei trilogii, m-am luat în bețe cu vechiul tău admirator, Claude Karnoouh, eu susținînd că Sectanții e un roman non-ficțional, el zicînd că ar fi un eseu. Tu cum te vezi, mai ales că urmează și al doilea volum al trilogiei, Bandiții?
V.E.: Cînd am debutat, cartea mea a intrat în toate topurile posibile: ficțiune, non-ficțiune, eseu, memorialistică. Lipsea de la o singură categorie: poezie. Ce putem spune sigur e următorul fapt: Ernu nu scrie poezie. Eu numesc acest gen klezmer stilistic. Combin mai multe genuri. În rest, e treaba criticilor și istoricilor literari. Să-și bată ei capul.
C.T.: Rudele tale apropiate din Uniunea Sovietică cred că erau de dreapta, cu credința și cu inițiativa lor particulară în plin etatism. Tu cum de ai ajuns de stînga?
V.E.: E o chestiune foarte interesantă. Cultura „sectantă” mai veterotestamentară în care am crescut eu nu a permis aderarea la structurile de partid: nimeni nu a intrat în PC sau în UTC. Nimeni, niciodată. Pentru asta generații la rînd am plătit un preț: de la pușcării la blocarea carierei și a studiilor superioare. De asta mă și enervez cînd primesc lecții de anticomunism de la foști membri PCR. Nu, mersi. Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună. Am fost și arestat la 16 ani și nu fac caz de asta. De ce? Am făcut ce trebuia: lupta cu Leviatanul. Practic, ai mei au avut o credință și o practică deosebită: separarea totală de stat. Iar asta au rezolvat-o prin marginalitate: au fugit la marginea societății unde mîna lungă a Puterii era mai slabă. Asta i-a marginalizat și stigmatizat, dar i-a și salvat. Aici ei și-au construit o comunitate aproape autonomă: educație separată, sistem de ajutorare, sistem economic alternativ etc. Noi ne transformam într-un soi de chibuțuri. Deci, în timp ce regimul comunist făcea un adevărat capitalism de stat, noi făceam mica noastră „comunitate socialistă”. Povestesc în Sectanții. Deci eu am fost educat simplu: cu Leviatanul, puterea hegemonică, trebuie să te lupți, să-i tai limba și să nu-i devii rob. Iar viața ta este dată pentru a o oferi celorlalți, nu pentru a acumula: să-i ajuți mai ales pe cei neajutorați. Economia pentru sine, individuală și egoistă, produce pe termen lung pustiu și moarte. Mult mai tîrziu, cînd am început să mă confrunt cu realitatea dură a tranziției, a nebuniei anilor ’90, cu acumularea asta primitivă, mi-am dat seama că eu știam ceva, dar uitasem. Și am început lecturile și am înțeles că mă regăsesc în valorile de stînga. Mai ales trăind într-o realitate radical de dreapta, cum observa și amicul Rogozanu în discuția voastră.
Cînd am declarat, prin 2006, ferm, că sînt un om de stînga, establishment-ul nostru intelectual s-a uitat la mine ca la un extraterestru și s-au aruncat asupra mea toate etichetele posibile și imposibile. Au început să mă trateze ca pe un ciumat, de aceea le spuneam că stînga, ca și dreapta, nu e o boală, ci un mod de gîndire care nu se ia, ci are anumite valori, ține de o anumită reflecție și practică. În definitiv, ce spun eu și cei cîțiva oameni de stînga e un soi de social-democrație de prin anii ‘60. Adică noi spunem că drepturile politice nu fac doi bani dacă nu sînt susținute și de drepturi economice și sociale. Adică, într-o țară în care sărăcia, inegalitatea au atins cote foarte ridicate, iar drepturile sociale au fost distruse, cred că este de datoria noastră să ne solidarizăm cu aceste pături sociale perdante ale capitalismului și să luptăm pentru drepturile lor. Totul a deraiat atît de tare spre dreapta încît cerințele elementare ale social-democrației clasice, care atunci păreau firești și normale, acum par radicale. Aici am ajuns!? Acum tot statul e pus în slujba unei părți a populației, a cîtorva pături privilegiate. După calculele mele, pînă în 30%. Alți 10-15% mai cîștigă indirect. Restul de 55% sînt oamneni abandonați, lăsați pe cont propriu. Iar prăpastia crește. Statul, legile și economia sînt puse în slujba acestor maximum 45 de procente, din care cîteva iau grosul. Pentru restul doar munca a mai rămas un privilegiu pentru că nu mai au acces la ea. Vor să fie exploatați și nimeni nu-i mai exploatează. Un fel de neoiobăgie la salariu minim.
C.T.: Ce zici despre Putin și despre ce vrea el?
V.E.: Putin a fost divers în perioade diverse. Putin nu este o persoană, ci un sistem. El este doar un nume care semnifică o multitudine de practici diverse. „Putin” poate fi cuvîntul care denotă cel mai bine situația complicată a violenței economice contemporane: bătălia pentru acumulare și hegemonie. Putin este un conservator pe model neoliberal: ne vinde același model american, dar de o calitate mai proastă, ambalat rusește.
C.T.: Îți place stînga politică autohtonă?
V.E.: Nu avem așa ceva. Avem un partid proclamat de stînga care e conservator și care are cea mai neoliberală agendă economică. Dacă aș fi de dreapta aș vota PSD. Cum nu sînt, nu am ce vota.
C.T.: Vasile, regreți că ai venit în România?
V.E.: Nu. Pentru un scriitor limba este importantă. Mie îmi place Estul. Plus că România este una din puținele țări care oferă trei falii culturale bine definite ale celor trei imperii vecine: habsburgic, otoman și rus. Ele au marcat cele trei regiuni istorice. Aici le ai buchet. Noi nu ne dăm seama ce comoară avem. Mai avem și o capitală care este cea mai orientală capitală din UE. Iar Orientul e o chestiune complicată și subtilă. Amestecurile acestea mie îmi plac. Am început să privesc în ultimii ani puțin altfel. De multe ori lucrurile cărora le-am dat conotații negative s-ar putea să fie micile noastre comori. Mai rea decît colonizarea este doar autocolonizarea. E adevărat că avem și multe probleme. Dar asta mă ține în priză.
C.T.: Ce (mai) speri în România, ca unul care are și un copil, nu numai cărți publicate?
V.E.: Da, sper pentru că e țara în care vreau să-mi cresc copilul. Eu nu plec nicăieri, chiar dacă sînt un internaționalist. Știi, circul mult prin țară cu trenul, cu clasa II-a, și mă opresc prin haltele uitate de lume. Și pot să-ți spun că țara asta se ține nu pe investori strategici, nu pe elite corupte la toate nivelurile, nu pe oamenii care pot să se urce în primul avion și pot pleca chiar dacă au vile în Pipera. Această țară se ține pe oamenii care nu pot pleca. Și să știi că acești „oameni abandonați” sînt mult mai „teferi la minte” decît „elita conducătoare” și clasa de mijloc cu pretenții. Ei au rezistat și vor rezista în pofida disprețului și iresponsabilității pretinsei noastre elite.
Comments
Leave a Reply