„Drumul lui Gogol şi al lui Joyce spre iadul personal“
Text-interviu de Simona Chitan in Adevarul / Marţi 28 dec 2010
Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu au publicat un epistolar, „Ceea ce ne desparte“, în care fac o trecere prin marea literatură a lumii, fiecare susţinându-şi opţiunile literare
„Despărţirea de inocenţă”
Bogdan-Alexandru Stănescu, în vârstă de 31 de ani, joyce-ian prin excelenţă, spune că, după ce descoperi urâţenia vieţii, e mai uşor să-l înţelegi pe Dostoievski.
„Adevărul”: De ce ai mizat necondiţionat numai pe Joyce la începutul epistolarului vostru? Cum ai descoperit că Joyce a fost proprietarul unui cinematograf în Bucureşti?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Pariul nostru a fost un simplu pretext, de unde şi simplitatea barbară a opţiunilor. Bineînţeles că un cititor serios nu ar putea să pună un pariu de acest gen. Am vrut să îngroşăm liniile tocmai pentru a putea lărgi apoi orizontul discuţiei. De fapt, ce ne-a făcut să pornim la drum a fost tocmai sentimentul că despre autorii mari se vorbeşte foarte mult, fără ca grupul majoritar (creator de se impersonal) să se întoarcă cu adevărat la cărţi. Ne-am inclus în această paradigmă tocmai pentru că aşteptam un imbold spre recitire. Sursa informaţiilor mele a fost biografia monumentală a lui Richard Ellmann. Obsesiile scatologice sunt revelate în scrisorile lui Joyce – poate cea mai frumoasă corespondenţă de dragoste ţinută vreodată. Cât despre cinematograful deţinut de Joyce, în parteneriat, pe strada Doamnei, am găsit chiar locul exact, cu ajutorul unui mare prozator român, care între timp a murit. E vorba despre Ioan Lăcustă.
Prin ce rezistă Joyce în literatura secolului XXI? Ce înseamnă Bloomsday pentru tine?
Joyce face parte din grupul acela de scriitori fără de care modernismul literar de secol XX nu poate fi conceput, alături de Marcel Proust, Hermann Broch, Virginia Woolf, Robert Musil, Samuel Beckett (da, îl arondez modernismului umanist, nu postmodernismului) sau Franz Kafka. Bloomsday, pe lângă o acţiune de marketing cultural bine pusă la punct de un oraş pe care Joyce nu l-a prea iubit, ca să fim sinceri, nu înseamnă prea mult pentru mine. Aşa cum nu înseamnă mult nimic din ce îndepărtează literatura de condiţia ei esenţială: solitudinea. Aşa cum dragostea nu e posibilă în grup (pentru că se transformă în orgie sau ritual de iniţiere), nici literatura nu se face/citeşte decât de unul singur.
Ce a însemnat toată această trecere prin „Canonul Occidental” al lui Bloom, prin lista lui Nabokov pentru a ajunge la Roth, Mandelştam, Bulgakov, Grossman sau Platonov?
Da, cuvântul trecere exprimă cel mai bine drumul nostru. L-am asemănat cu o călătorie cu poştalionul. În multe staţii am preferat să nu oprim, fie pentru că se făcuse târziu, iar în pădurea din apropiere fojgăiau sălbăticiuni, fie pentru că hanul era deja plin până la refuz. În fond, mi se pare penibil să-mi dau eu cu părerea despre Shakespeare (dacă vrem să abordăm cercul suprem al lui Bloom). Poate peste câţiva ani…
Bogdan-Alexandru Stănescu
Cum ţi-ai revizuit canonul literar şi ce te-a provocat cel mai mult în acest schimb epistolar?
Nu am revizuit prea mult, eu personal nu am făcut altceva decât să citesc cu alţi ochi clasicii ruşi, să mă apropii de memoriile Nadejdei Mandelştam (pe care le păstram în bibliotecă ca pe sfintele moaşte, dar nu le citeam), să mă cert cu Grossman (iarăşi, fără motiv) etc. Cel mai profitabil a fost însă drumul în răspărul lecţiilor de literatură ale lui Nabokov: e uşor să dai cu Dostoievski de pământ atunci când te cheamă Nabokov. E prea uşor, poate. Când, însă, reciteşti Dostoievski la 30 de ani, adică după ce ai descoperit moartea, boala, urâţenia absolută a vieţii, când de fiinţa ta fragilă prin excelenţă deja depind alte câteva fiinţe chiar mai vulnerabile, ţi-e mult mai uşor să înţelegi ce vrea să spună, în fond, Dostoievski.
Cum ţi-ai reevaluat opiniile faţă de Gogol, Tolstoi, faţă de literatura rusă, în general? Cum găseşti literatura contemporană rusă?
Faţă de Gogol nu am reevaluat nimic. Este, în continuare, pentru mine, un scriitor genial. Ce am descoperit, citindu-i în paralel, a fost drumul comun, circular, parcurs de Gogol şi Joyce spre iadul personal. Aceeaşi circularitate a coborârii în infern, asemănată de Nabokov cu inelele unui vierme (şi, cum spune iarăşi Nabokov, cu inelele de pe omuleţul Michelin)…. La Tolstoi am învăţat să iubesc micile povestiri, micro-romanele, la fel la Dostoievski. Cartea asta a fost un exerciţiu în vederea unei despărţiri. Despărţirea de inocenţă…
Tânăr cronicar
Bogdan-Alexandru Stănescu, născut în 1979, a publicat cronici literare în cele mai importante reviste culturale, „Adevărul literar & artistic”, „Luceafărul” şi „Ziua literară”. Din 2004, a devenit producător executiv al emisiunii „Parte de carte”, realizate de Cristian Tabără la ProTV. Din 2005 a fost angajat ca redactor-şef al colecţiei „Biblioteca Polirom”, pentru a deveni director editorial în 2006. Este prezent cu un eseu în antologia „Generaţia 2000″ (Pontica) şi cu proze în antologiile „Primul meu fum”, „Prima mea călătorie în străinătate” şi „Prima mea carte”
(Editura Art).
„Poezia te salvează de nimicnicie”
Vasile Ernu, în vârstă de 39 de ani, afirmă că „lecţia Gogol” arată cum se produce o mare literatură şi îl consideră pe Bulgakov cel mai gogolian scriitor.
„Adevărul”: Poţi să-i faci un portret al lui Gogol în cinci rânduri?
Vasile Ernu: Un tânăr scriitor de provincie vine să cucerească capitala marelui imperiu fără a încerca să imite moda vremii, curentele literare dominante şi fără a încerca să-i imite pe scriitorii-cult ai momentului. El vine cu lumea lui şi o povesteşte de o manieră care fascinează pe toată lumea. În câţiva ani, acest straniu Gogol, cu câteva texte scurte şi un roman-poem pe jumătate ars reuşeşte să pună temelia a ceea ce se va numi „marea literatură rusă”. De la Dostoievski ştim că toţi scriitorii ruşi se trag „din Mantaua lui Gogol”.
Până la urmă de ce „Mantaua lui Gogol” nu se plimbă şi pe malul Dâmboviţei lui Caragiale?
Parţial se plimbă. Tema „omului mic” prin care debutează literatura rusă odată cu Gogol este şi o temă caragialească. Însă procesul e cumva invers. Gogol, şi pe urmele lui mai toată literatura rusă, reuşeşte să facă din problemele omului mic, din fapte nesemnificative, teme de mare anvergură. Micimile acestei lumi sunt transformate în problematici metafizice sau sociale de proporţii. La noi, procesul e invers: lucrurile mari, oamenii aparent importanţi, teme de importanţă majoră sunt aduse în derizoriu. Şi mai este un lucru greu de explicat: dacă din „mantaua lul Gogol” a ieşit o întreagă literatură, din „fracul lui Caragiale”, din păcate, nu. Întotdeauna m-am întrebat de ce Caragiale e singular şi nu a produs „urmaşi literari”.
De ce l-ai ales pe Gogol şi nu pe Tolstoi, Dostoievski sau Cehov?
Eu cred că literatura rusă are mai mulţi scriitori de factura lui Tolstoi şi Dostoievski, care scriu în aceeaşi manieră, cu acelaşi tip de problematică şi de intensitate apropiată. Evident că nu au avut acelaşi impact din multe considerente politice, sociale şi istorice. Însă autori de factura şi stilul lui Gogol nu prea mai găsim. Poate doar Bulgakov se apropie de el, căci el este, cred eu, cel mai gogolian scriitor. Cehov e şi el un însingurat al literaturii, dar de el trebuie să te apropii foarte atent. E unul dintre cei mai inteligenţi şi delicaţi scriitori ruşi. Te anesteziază când ţi-e lumea mai dragă. Pentru mine însă, Gogol rămâne cheia spre înţelegerea sensului de literatură. „Lecţia Gogol” este lecţia despre cum se produce o mare literatură şi mai ales cu ce se ocupă o literatură.
Cum te-a modificat acest schimb de idei?
Acest epistolar nu mi-a modificat canonul literar, însă m-a făcut ceva mai deştept şi mai modest. Mi-am dat seama că de multe ori anumite idei pe care le aveam despre unii autori erau idei preconcepute, că trebuie să-mi pun tot mai des sub semnul întrebării propriile convingeri şi că ar trebui să mă apropii de unele cărţi cu mai multă modestie. M-am convins pentru a câta oară că literatura este un remediu bun împotriva propriei prostii şi ignoranţe. E un exerciţiu foarte bun care are o funcţie igienică.
Cum îl priveşti pe Stalin, criticul literar?
Una dintre temele mele preferate este legată de literatura şi relaţia ei cu puterea. Stalin este un element-cheie în această ecuaţie dacă analizăm literatura rusă a sec. XX. Există o legătură foarte strânsă între Stalin şi scriitori precum Platonov, Bulgakov, Pasternak, Ţvetaeva, Mandelştam şi cam toată pleiada acelei generaţii. O luptă foarte inegală între Creator şi Dictator. Fiecare autor caută un anumit tip de strategie în raport cu Stalin. Acesta însă este cel mai bun lector al acestora şi de departe cel mai important critic literar al epocii. Cel care a înţeles cel mai bine acest lucru nu e naivul de Bulgakov, ci lucidul de Platonov. Încerc să analizez acest lucru în câteva epistole. Mi-ar plăcea să scriu o carte pe această temă.
De ce poezia e pentru tine „o problemă de viaţă şi de moarte”?
M-am apropiat foarte mult de poezie în ultima perioadă. Nu că aş citi mai multă, ci doar că am o simpatie mai mare. Am scris două epistole pe această temă şi ţin foarte mult la ele. De ce poezia este o problemă de viaţă şi moarte? Eu încerc să demonstrez un lucru destul de complicat: ultimul sens al poeziei, deci al esenţei literare pure, nu este esteticul, ci politicul. Atât în rai, cât şi în iad poezia are o ultimă funcţie, care este una eminamente politică. Această analiză o pornesc de la observaţiile lui Şalamov din Gulag: în spaţiul în care omul îşi pierde ultimele elemente de umanitate cea care umanizează este poezia. Poezia, literatura te salvează de banalitate, prostie, nimicnicie, iar salvarea este un act eminamente politic.
Cum comentezi reproşurile aduse de Herta Müller faţă de tăcerea intelectualilor români în perioada comunistă?
Despre această temă am scris în „Ultimii eretici ai Imperiului”. M-am regăsit în ceea ce spune Herta Müller. Am afirmat acum câţiva ani şi îmi păstrez aceeaşi opinie: intelectualii români iubesc prea mult curtea sau preferă să rămână în raport nonconflictual cu ea, şi mai puţin exilul. Iar „rezistenţa prin cultură” naşte monştri ceauşişti şi stalinişti. Am şi argumentat în cartea mea de ce.
„Născut în URSS”
Vasile Ernu, născut în URSS în 1971, este absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi al unui master de filosofie din Cluj-Napoca. A debutat în 2006 cu volumul „Născut în URSS” (Polirom), distins cu Premiul pentru Debut al „României literare” şi al Uniunii Scriitorilor din România. „Născut în URSS” a fost tradus în Rusia şi în Bulgaria, fiind în curs de apariţie la edituri din Spania, Italia, Ungaria şi Georgia. În 2009 a publicat volumul „Ultimii eretici ai imperiului” (Polirom), care va fi tradus la Editura Ad Marginem din Rusia.
CONTROVERSĂ LUCRATIVĂ
Pretextul cărţii „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, de Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu, o constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la „Lecţiile de Literatură” ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri îşi apără opţiunile literare. Un punct esenţial al dialogului e tocmai o anumită opoziţie între funcţia estetică şi cea socială ori, mai ales, politică a literaturii.
„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi”, spune scriitorul Radu Cosaşu, în prefaţa cărţii.
„Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare.
Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov… Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaste sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, apreciază Radu Cosaşu.
Info
Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu
Comments
Leave a Reply