Cu Vasile Ernu nu poți avea un dialog decât „altfel”, dar plin de miez, sinceritate și cât se poate de serios. Ideea a pornit de la „Adevăr sau provocare”, joc care, se pare, i-a plăcut. Cât despre bragă, vă spun eu, dacă nu ați băut niciodată o asemenea licoare, nu știți ce ratați: băutură mai răcoroasă ca asta nu există!
Ce apreciez eu la Vasile Ernu (înainte de orice) este sinceritatea. Cât de greu este să vă păstrați această calitate, într-o lume în care mercantilul pare că pune în balanța trocului aproape orice?
Da, sinceritatea este una din trăsăturile mele specifice care nu ştiu de unde vine. Eu şi cînd fac prostii mari sînt sincer. Nu pot ascunde nimic. Ştiu că e riscant, mai ales într-o cultură ca a noastră foarte diferită la acest capitol de cea rusească, însă asta e. Îmi asum. E un mare risc pentru că poţi fi uşor etichetat, stigmatizat sau luat în derîdere, băşcălios, cum numai aici poţi întîlni. Dar sinceritatea uneori şi dezarmează, trezeşte sentimente puternice. În literatură e mult mai utilă decît în viaţă unde poate lăsa răni adînci. Dar la sinceritate, cînd e vorba de scris, mai echilibrăm şi cu ironia, autoironia, umorul sau tragismul. Se poate şi în viaţă. Sînt tehnici mai subtile de protecţie.
Scriitor sau activist politic? Sau ambele?
Scriitor mai mult decît activist, cu toate că mi-ar plăcea să fiu implicat mai mult în acţiunile politice. E adevărat că eu muncesc mai mult cu textele decît cu practica, dar asta e cumva şi funcţia noastră. Alt tip de proletariat. Ştiu că termenul „activist” sună rău în mentalul postcomunist, dar politicul ţine în mod fundamental de praxis, fără a ignora deloc partea teoretică. Dar recunosc că eu sînt de felul meu mai „narodnicist”, pentru că îmi displace atitudinea elitistă şi sînt pasionat şi interesat de păturile de jos şi, mai ales, de grupurile lipsite de protecţie. De aceea vizitez multe astfel de pături sociale, discut cu ele, încerc să ajut. Asta vine şi din tradiţia mea de familie: o zi pe săptămînă se dedica pentru ajutorarea unor bătrîni, nevoiaşi etc., aveam familii concrete pe care le ajutam sistematic cu ce se putea. Asta face parte dintr-un soi de practică obişnuită de viaţă, fără a fi privită ca ceva excepţional. Cumva pe acest fond vine şi această trilogie a marginalilor pe care o scriu. Mă interesează lumea văzută prin ochii marginalilor, tehnicile lor de supraviețuire şi luptă. În curînd vor fi foarte utile, tot mai utile.
Cum e să scrii radiografia propriei tale descendențe? Mi se pare foarte greu să-ți păstrezi luciditatea, să nu te pierzi prin labirintul subiectivității.
Este un exerciţiu destul de delicat şi dificil. De aceea a şi durat mult timp pînă am scos această carte. Aproape patru ani. Dar mă bucur că este primită cu o notă atît de pozitivă de categorii foarte diferite de cititori.
Mi-a luat mult documentarea de teren, dar, mai ales, am avut probleme cu alegerea stilului şi tipului de naraţiune. A ieşit un gen compozit în care ai de toate: de la proză la eseu etc. Dar cel mai dificil şi delicat lucru e legat de decizia mea de a scrie la persoana întîi şi de a implica un soi de „eu colectiv” prin acest „noi” folosit foarte mult.
Tema sectelor e o temă totuşi sensibilă, cu conotaţii negative şi stigmatizări, cu elemente religioase lunecoase, cu clișee care domină mentalul colectiv majoritar. Pe bună dreptate lumea se întreabă: unde se termină Ernu şi începe secta? Despre ce sectă e vorba? Care e crezul ei, de fapt? Nu mai înţelegem nimic din Ernu cel de pînă acum şi Ernu-sectantul. Dacă oamenii au astfel de neclarităţi şi rupturi de planuri şi înţelegeri, totul e bine. Eu am avut grijă ca lucrurile să nu fie uşor de priceput, să fie multă ceaţă în anumite locuri. În ceaţă nu e foarte clar ce vezi, iar pentru a vedea trebuie să faci mai multe mişcări reflexive, e nevoie de întrebări. În ceaţă e uşor să te înşeli asupra a ceea ce vezi şi ţi se prezintă. Însă mai apare, din cînd în cînd, soarele şi ceaţa se risipeşte, dacă ai răbdare şi pui întrebările corecte.
Însă totul se construiește în jurul unor istorii de viață care ridică multe întrebări. Cartea mea e o mare întrebare legată de salvare. Care sînt condițiile salvării? Cum se poate realiza salvarea? Şi am luat acest grup marginal de la marginea geografiei, periferic, pentru a-l povesti şi chestiona. Salvarea, însă, pentru mine este un act eminamente politic care se leagă de social, economic, politic, cultural şi, fireşte, indirect, are şi un element religios, care la mine e doar ca un sunet de fond.
Până la urmă „Sectanții” este o carte care vine să completeze un șir de apariții editoriale început acum ceva ani. Cum e: a crescut interesul cititorilor pentru toate cărțile scrise de Vasile Ernu? Sau a crescut interesul pentru activitățile dvs. din spațiul public? Reușesc oamenii să deceleze între cele două componente ale personalității dvs.?
Eu sînt pasionate de teme. De mari teme care mă obsedează şi la care caut un răspuns. Unele din aceste răspunsuri pot fi gesturi practice, acţiuni concrete, iar altele necesită timp pentru a scrie o carte. Eu încerc să-mi răspund, în primul rînd, mie la nişte întrebări care mă frămîntă. Uneori la astfel de întrebări stai ani de zile fără un răspuns, fără un rezultat. La unele probabil nu vei răspunde niciodată şi va trebui să trăieşti în această continuă căutare. Unele căutări capătă forma şi conţinutul unor cărţi. Acestea pot fi citite şi apreciate: pozitiv sau negativ. Eu sînt mai existenţialist, aşa că amestec de foarte multe ori textele cu viaţa şi invers. Cu toate că ştiu care e diferenţa dintre cele două. Sau mă înșel?
Am citit „Sectanții” cu o curiozitate nedisimulată și cu un simț critic peste medie. Am căutat cu acul să găsesc ceva greșeli de care să mă agăț, însă în afara unor mici scăpări de editare, nu prea am găsit motive. Cartea „curge” din punct de vedere narativ, personajele sunt la locul lor, trăsăturile acestora sunt extrem de bine conturate, detaliile de ordin socio-politic completează firesc tabloul. Cât a durat documentarea, având în vedere că vorbim de o comunitate destul de numeroasă?
Documentarea a durat trei ani. Nu neapărat continuu, dar pe parcursul acestei perioade am citit, m-am documentat, am făcut teren, am avut discuţii cu oamenii locului, am bătut satele şi oraşele la picior. Partea aceasta ultimă e cea mai fascinantă. Din această hălăduire prin cătunele din Bugeac vin şi multe povestiri de detaliu (pe care nu l-am mai încercat pînă acum).
Bănuiesc că au fost și critici negative pe marginea „Sectanților”. (Eu am avut în facultate doi colegi de alte religii, ambii membri a două culte neoprotestante, care au fost ținta multor prejudecăți de-a lungul anilor, deși nu ar recunoaște asta niciodată). Cum e să vii cu o asemenea carte pe o piață literară plină de prejudecăți și stereotipuri? Să recunoaștem, românii mai au mult de recuperat la capitolul toleranță.
Spre surprinderea mea, au venit multe laude din zone foarte diferite. Antropologii şi sociologii au reacționat primii cu aprecieri bune şi chiar cu invitații de a ține prelegeri la Universitate pe această temă. Critici literari importanți au scris de bine şi laudativ. Mulți cititori, lucru poate cel mai important, mi-au scris în privat aprecieri neașteptat de elogioase. Mai periculos e cînd încep să te laude duşmanii…
Recunosc că eu am avut temeri şi multe reţineri legate de această carte din motivele pe care le spuneam mai sus: tema şi stilul ridică anumite riscuri. Deci, cumva, reacţiile pozitive m-au încurajat şi surprins, în acelaşi timp. Cred însă că vor veni şi critici, cum altfel? Unele au şi început să apară de pe filiere diferite, însă încă destul de firave şi cuminţi. Că scot în evidenţă mai mult legionarismul decît stalinismul, că ideologic nu e foarte „cuşer”, că istoric lucrurile au fost puţin altfel. Posibil că sînt anumite inadvertențe istorice, elemente de detaliu discutabile, însă eu nu mă ocup de factualitatea acestor lucruri, cu toate că ţin la detalii, ci de memoria unui grup, de felul lor de a înţelege, explica şi reacţiona la nişte fenomene. Mă interesează în mod special sensul unor poveşti. Dar criticile sînt întotdeauna binevenite, dacă sînt făcute asumat şi cu argumente. Nu m-am temut de critici niciodată. Oricum, oamenii de care m-am temut eu cel mai mult, cei din comunitate despre care scriu şi cîţiva amici la care ţin, au dat deja nota. Şi am trecut examenul acesta cu brio. Pentru mine asta contează mult. Şi mai contează enorm de mult cititorul şi reacţiile lui. Faptul că primul tiraj s-a epuizat în doar 7 săptămîni şi deja a apărut tirajul al doilea e un semnal bun. Pentru un scriitor asta e o mare bucurie pentru că vede că are cititori. Oare nu asta ne dorim cel mai mult?
Urmează în completarea Trilogiei un volum despre bandiți. Cum se realizează documentarea pentru un astfel de volum? Știu fotografi, mă refer la Cosmin Bumbuț, care merg efectiv în mijlocul comunității; din punct de vedere al științelor sociale, noi numim asta observație cu observator uitat sau ascuns. Care sunt tipurile de bandiți de care se va ocupa Vasile Ernu în carte? De unde provin ei?
Ştiu proiectele lui Cosmin, ne cunoaştem, îl urmăresc. E un fotograf foarte talentat şi am fost implicat în organizarea primei lui expoziții din Cluj. Prin 1999 (?) la Insomnia. Însă noi facem lucruri destul de diferite. Poate complementare cumva.
Documentarea pe care o fac eu se petrece în ani de zile. Eu am teme mari pe care lucrez şi de-a lungul timpului adun materiale. „Marginalii” e o temă în lucru de 4-5 ani. Ea creşte odată cu documentarea. Cum se face? Sînt cîteva paliere pe care lucrez. Pe de o parte, literatura de specialitate pe care e musai să o cunoşti. Mai e literatura marginală a domeniului: jurnale, memorii, tot soiul de reportaje. Mai e istoria locului unde se petrece acţiunea şi o mulţime de alte istorii de detaliu. De exemplu: tipurile de instrumente muzicale folosite de sectanţii din Bugeac. Sau: tipurile de pistol sau cuţit folosite de bandiţii din Odesa la începutul sec. XX, sau tipurile de lacăt şi cum se deschid ele, altfel decît cu cheia. Astea sînt informaţii de detaliu care trebuiesc culese în timp.
Mai există o parte foarte importantă în procesul de documentare: mărturiile, întîlnirile şi discuţiile lungi cu diverse comunităţi despre care vrei să scrii. Da, trebuie să stai cu aceşti oameni să povesteşti şi să discuţi ca să-i poţi înţelege mai bine cum gîndesc, cum se comportă, cum acționează în diverse situaţii. Pentru mine foarte important e să le simt transpiraţia, mirosul. Să le văd culoarea pielii sau ochii. Aici e, însă, o mare problemă, pentru că grupurile marginale sînt grupuri închise şi foarte greu te primesc şi e nevoie de timp şi multă persuasiune inteligentă pentru a căpăta încrederea lor. Bandiţii şi sectanţii se pricep foarte bine la oameni: te citesc în cîteva clipe. E foarte greu să-i minţi, iar mediul intelectual le displace. Oare de ce? Pentru că există multă falsitate şi minciună în aceste medii „culte”.
Dar, evident că atunci cînd pui totul în scris ai o cu totul altă realitate. Ce fac eu nu e istorie, antropologie, sociologie, reportaj, ci mai degrabă un soi de ficţiune documentată, roman documentar. E totuşi ficţiune, dar care are în spate toate cele enumerate mai sus bine ascunse.
Despre bandiţi încă e prematur să discut căci sînt în lucru. Dar vreau să-ţi spun că sînt oameni foarte interesanţi, mai ales cei de modă veche. Sînt oameni cu care poţi să discuţi lucruri deosebite şi de la care poţi învăţa enorm de multe. Ei gîndesc foarte diferit de noi, majoritarii „legali şi civilizaţi”. Sînt oameni care gîndesc după cu totul alte norme şi repere. Au o cu totul altă etică. O să afli la anul cine sînt şi ce au în cap. Şi mai ales poveştile lor fascinante.
Cum e să fii „de stânga” într-o țară care confundă în continuare atitudinea stângistă cu totalitarismul? Influențează calitatea scriiturii această apartenență politică?
La început e foarte greu, după care e insuportabil, după care te obişnuieşti. Dar nu e bine să te obişnuieşti pentru că nu e bine şi nu e sănătos deloc ca întreg establishmentul cultural şi jurnalistic să aibă această atitudine arogantă şi absurdă în care stînga e tratată ca o boală şi ca ceva ciumat. Eu spun mereu că a fi de stînga sau dreapta ţine de un anumit mod de reflecţie şi de înţelegere a lumii şi nu e o boală. Nu se ia, nu se transmite. Acest fel primitiv şi provincial de a înţelege politica din păcate face imposibilă orice discuţie şi dialog. E trist. Dar încercaţi să scoateţi elementul „stîngist” din cultura, literatura, politica şi economia mondială a modernităţii şi nu mai rămîne mare lucru. Doar în România mai rămîne probabil cîte ceva, dacă e să vorbim ironic, dar lipsit de orice element de universalism şi interes pentru astfel de creaţii. Dar, într-o tradiţie profund conservatoare cum e cea românească, lipsită pînă şi de un element liberal mai consistent, stînga într-adevăr pare un „mutant” periculos. Dar sper că vine o generaţie nouă care va fi tot mai periculoasă, tot mai puţin dispusă să meargă pe tradiţia compromisului şi oportunismului local, tot mai dispusă să rişte. Noi, cei cîţiva de stînga, care încăpem într-o dubă, nu facem decît să contribuim la „extinderea teritoriului de luptă”. Chiar aşa „ciumaţi” cum sîntem.
E vară și oamenii își caută spații de relaxare mentală dintre cele mai diverse. Scriitorul Vasile Ernu cum se relaxează? Are vacanță sau nu?
O da, cum să nu. Eu sînt un mare promotor al odihnei, vacanţelor organizate de mine sau prieteni. Nu mă las niciodată pe mîna agenţiilor. Eu sînt adeptul lenei. Leneşii sînt cei mai interesanţi oameni pe care i-am întîlnit. Mereu spun că numai leneşii pot schimba lumea pentru că dispun de timp, ei controlează timpul. Cine controlează timpul controlează şi au puterea de a schimba ceva în lumea asta. Marea bătălie este bătălia pentru controlul timpului. Sectanţi şi bandiţii mei, şi mai toţi marginalii de altfel, sînt maieștri în controlul timpului. Cu cît eşti mai „harnic şi eficient” în temenii culturii actuale, cu atît dispui de mai puţin timp şi, fireşte, de mai puţină libertate. Modelul „corporate” al noului om de succes mi se pare groaznic. Unde sînt „luzării” şi rataţii de altădată???
Revenind, mie îmi plac serile de vară pe terase cu prieteni sau necunoscuţi. Nu contează. Important e să ai cu cine discuta şi regîndi lucrurile. Îmi plac drumurile, starea de a fi în drum, în mers. Prefer, fireşte, sudul, marea, Bărăganul, Bugeacul, stepa. Dar merg mult şi la munte, cu toate că nu e locul meu preferat. Îmi plac orăşelele mici de provincie şi satele cu toate că nu pot trăi în sat mult timp. Însă orăşelele mici de provincie sînt fascinante. Îmi place să mă opresc în astfel de orăşele şi să stau la poveşti cu oamenii prin crîşmele lor obosite. Aici poţi lua pulsul ţării şi poporului pe care nu-l mai ştim aproape deloc. I-aș lua pe toţi jurnaliştii noştri şi intelectualii cu pretenții care țin lecții de morală prin Bucureşti şi i-aş duce într-o crîşmă ieftină, adică bună, din Tecuci şi i-aş ţine cîteva zile acolo. Cu siguranţă au ce învăţa.
Din atitudine și din cele scrise pare că omul și scriitorul Vasile Ernu e un singuratic. Deși îi place să trăiască în mijlocul mulțimii.
Da, formula bună asta ar trebui să fie: sînt un însingurat în mijlocul mulţimii. Îmi place mult să fiu între oameni, să ascult, să observ, să înţeleg lîngă ei. Datorez enorm de mult oamenilor pe lîngă care am trăit. Sînt un însingurat, dar ştiu că „salvarea”, chiar dacă este un gest individual, nu se obţine decît în grup.
Ce-ar trebui să mai știe cititorii despre Vasile Ernu?
Că iubesc cultura rusă, dar urăsc toate formele de imperialism şi structuri autoritare ruseşti şi de tot felul, că sînt mult mai apropiat de valorile stîngii (radicale fireşte), decît de cele liberale, ca să nu mai zic de cele conservatoare, pe care nu le am la inimă. Dar asta nu însemnă că nu pot vorbi şi discuta cu oameni de altă orientare; că îmi place să petrec timp cu oameni pe care societatea îi marginalizează şi stigmatizează; că nu înţeleg cum poţi să fii creştin şi să ai convingeri de dreapta, că nu înţeleg deloc lupta pentru profit şi acumulare, mi se pare o barbarie; cred că e o mare artă să fii sărac şi demn; că îmi displace orice e elitist şi care se prezintă ca atare; eu cred că salvarea vine mereu dinspre locul şi zona de la care te aştepţi cel mai puţin: trebuie să trăieşti cu ideea că cerşetorul de la colțul străzii s-ar putea să fie salvatorul tău; că nu am învăţat mai nimic de la oameni bogaţi şi pretinşi școliţi; ador leneşii şi cred că numai ei pot salva lumea, pentru că dispun de timp; şi mai cred că orice intelectual care se respectă ar trebui, măcar o dată în viață, să stea în puşcărie şi am suficiente argumente pentru a explica acest lucru. Şi, în general, îmi plac oamenii radicali, marginali, cu convingeri pentru care sînt gata să sacrifice şi să rişte ceva în viaţă. Din păcate, la noi e moda pentru intelectuali: comozi, oportuniști, slujitori ai puterii care nu-şi asumă nimic şi nu riscă nimic. Modelul omului actual de succes îl compătimesc pentru că nu am voie să-l disprețuiesc… Ce plictiseală…
Cum vede scriitorul Vasile Ernu încheierea acestui interviu?
Fierbinte. Afară e caniculă. Dar imediat se termină de făcut braga pe care o pregătesc printre întrebări şi o bem să ne răcorim. Trimit un litru cu prima ocazie. Dar, în general, îmi plac interviurile, discuţiile, pentru că sînt momente de reflecţie.
Vasile Ernu a surprins cu Sectantii, primul volum din trilogia sa despre marginali. Un intelectual de stanga, care militeaza pentru laicism si care este foarte critic cu biserica, a scris o carte despre comunitatile de pocaiti din sudul Republicii Moldova, cu citate din Biblie la fiecare inceput de capitol. Un roman de non-fictiune la persoana I, o poveste despre religie care se intinde pe un secol, dar si un studiu de antropologie si o istorie despre modul cum schimbarile politice de la Moscova sau Bucuresti pot afecta viata unor oameni care nu au plecat niciodata din satul lor.
Cum s-a copt ideea acestei trilogii? Cand ai decis ca vrei sa scrii o carte despre marginali?
De vreo cinci ani tot meditez la aceasta tema. Tot incerc sa inteleg cum se vede lumea, cum arata societatea, puterea din perspectiva celor marginali, a celor exclusi, a celor de la marginea societatii, a celor fara putere. Prin ochii lor lumea arata foarte diferit de lumea majoritarilor. Raportul majoritar-minoritar, centru-periferie nu tine de numar, cantitate, ci de putere. Este relatia dintre cei fara putere cu cei care au putere in toate formele: politica, economica, religioasa, culturala.
Initial am vrut sa fie doar o carte. Dar mi-am dat seama ca pot construi o trilogie. Asa ca am inceput cu un grup marginal religios, din stepa Bugeacului. Este istoria unei familii, a unei comunitati pe durata a 100 de ani, practic a intregului „secol scurt“, dar teribil care este secolul XX. Totul se intampla in Bugeac si partial in Transnistria si alte zone din Romania. Bugeacul e o zona care a cunoscut multe administratii, amestecata religios si etnic. Cum spune povestea devenita anecdota: o familie a reusit in patru generatii sa traiasca in patru tari diferite fara a parasi satul niciodata. Intamplator sunt din aceasta zona, cunosc locul bine si sunt apropiat de aceste secte pe care eu le studiez si le povestesc. Am lucrat aproape patru ani la aceasta carte. Sper ca Banditii sa fie scrisa mai rapid.
Ai afirmat intr-un interviu ca subiectul abordat in prima carte din trilogie, Sectantii, este unul riscant. Care crezi ca au fost riscurile?
Mai intai e un subiect delicat pentru ca vorbim de o comunitate stigmatizata pe un domeniu mereu lunecos si profund, cum este cel religios. Statul si biserica majoritara mereu au fost iritate de astfel de grupuri, pentru ca ele aduc cu sine un soi de „tulburare a linistii“ si a confortului grupului majoritar dominant. Ca sa povestesti toate aceste complicatii e nevoie de multe nuante, fineturi, care mereu iti pot scapa de sub control. E un subiect riscant pentru ca trebuie sa intri in multe zone intime si risti sa superi pe toti. Nu intamplator ne lipsesc astfel de subiecte in literatura si antropologia romaneasca.
Mai trebuie sa lupti si cu cliseele, stereotipurile, prejudecatile majoritarilor, culturii dominante. Majoritarii au mereu impresia ca stiu tot ce se ascunde sub acest cuvant incarcat negativ: sectant, pocait etc. Si eu incerc sa arat o lume total necunoscuta, dar care e sub privirile noastre. Trebuie sa sparg stereotipurile. Si nu e un lucru usor.
Riscul cel mai mare este insa cel legat de stil si tehnica aleasa: modul in care mi-am asumat eu sa spun povestea acestei comunitati. Cartea e scrisa la persoana intai. Trec totul cumva prin propria experienta, reflectie, framantare. Cititorul este pus in fata unei confuzii: sectantii sunt Ernu? Eu folosesc mult mixajul de genuri, pe care aici il numesc „klesmer militant“, apeland la nostalgie, pasiune, framantare, indoiala, reflectie. Toate acestea sunt specifice zonei religioase. Transform totul in povesti cu eroi chiar daca in spate sunt anumite constructii teoretice. Dar eu vreau ca cititorul sa vada o poveste. Insa cititorul ramane cu aceasta confuzie „egografica“: Ernu este sectant? In termenii bovarieni putem spune: „Madame Bovary c’est moi“. Recunosc ca-mi plac acest tip de joc subversiv si producerea unor mecanisme care mai degraba pun intrebari decat dau raspunsuri.
Dar despre ce este cartea mea? Cartea se termina cu o intrebare: oare ce au facut si in ce au crezut oamenii acestia de au fost atat de fericiti chiar si atunci cand erau trimisi in Gulag? Cred ca raspunsul se invarte in jurul temei salvarii. Ei au gasit un raspuns la intrebarea esentiala: cum ne salvam? Cartea mea este despre acest raspuns: care sunt conditiile salvarii. Salvarea insa pentru mine este un act eminamente politic. Salvarea este un act individual, dar care poate fi realizat doar in grup. Sa nu uitam asta.
Volumul s-a bucurat de o atentie destul de consistenta. Pana si presa cotidiana, care in general nu este prea interesata de cultura in Romania, a scris de aparitia volumului. Sectantii, marginalii, desi cauta sa se rupa de restul societatii, raman fascinanti pentru populatia majoritara. Cum vezi acest paradox?
La doar cateva zile de la aparitia cartii, m-au sunat cativa sociologi si antropologi romani cunoscuti sa-mi spuna ca am scris o carte extraordinara si ca e musai sa vin sa tin niste prelegeri la universitate. Pentru ei, din cate inteleg, volumul este un soi de antropologie scrisa ca un roman. Eu nu ma gandisem la asta. Dar m-am bucurat ca volumul poate fi citit si asa. Colegi de la filosofie mi-au zis ca e un soi de tratat de teologie politica scris ca un thriller. Nici la asta nu m-am gandit in mod special. Un amic de prin Arabia Saudita imi zice ca e foarte aproape de Panait Istrati. Asta deja ma face fericit pentru ca eu il ador pe Istrati. Am oameni care au citit-o deja de cateva ori. Am oameni care au plans. Eu recunosc ca am avut mari temeri cu aceasta carte. Am lucrat greu la ea. Dar acum ma minunez de aceste reactii foarte diverse si complementare.
Cum vad paradoxul de care ziceai? Noi, romanii, suntem un mediu conservator si destul de mimetic. Nu foarte curajos. Adica repetam aceleasi mantre si incercam doar variantele comode, putin riscante. Ca biserica din Laodiceea, cum spune Apocalipsa: nici rece, nici in clocot, ci caldicei. Eu mereu spun si sustin ca noi trebuie sa valorificam diferenta, sa devenim mai radicali si sa producem situatii de risc. De ce? Pentru ca doar asa putem produce o forma de viata noua, autentica si creatoare. Sectantii se inscriu in aceasta logica. Din „omul mic si fara insusiri“ pot face literatura doar Cehov si Musil. In realitate, suntem fascinati de oameni care risca, apucati, nebuni dupa ceva, aventurieri fara limite, diferiti.
Iata ce poate face o banala galeata de rosi
De fapt, care crezi ca sunt mecanismele interne prin care o persoana opteaza pentru un curent religios minoritar, o secta?
E una dintre cele mai delicate si dificile probleme. Cel mai greu de pus degetul. Cand si in ce conditii se produce acest declic? Care sunt cauzele? Eu urmaresc viata strabunicului Culachi (un erou), un tanar din Ardealul austro-ungar (anii 1880), care vine spre gurile Dunarii in Bugeac penru a face comert. Urmaresc modul in care el se intersecteaza cu rascolnicii rusi, faimosi prin spiritul lor protestatar, cu evreii mesianici, de o radicalitate exceptionala, cu protestantii colonisti germani de o corectitudine exemplara, si incerc sa inteleg unde a aparut aceasta scanteie. Cum, in ce conditii si de ce?
Stiu ca viata lui ar fi fost mult mai prospera, mai stabila, mai protejata si mai sigura daca ar fi mers umar la umar cu majoritarii. Dar alege ceva radical diferit care ii aduce numai probleme, necazuri si care il transforma intr-un soi de „tap ispasitor“ al societatii. Urmaresc tot acest parcurs al strabunicului Culachi si al altor patru generatii de sectanti care traiesc aici trecand prin tarism, Romania Mare, URSS, Republica Moldova si Ucraina. Mai avem si dubla confruntare teribila cu fascismul legionar si comunismul stalinist. In carte nu dezvalui, ci dau doar anumite directii fine de interpretare. Cred ca cititorul trebuie sa raspunda singur la aceasta intrebare.
Am vazut o abordare interesanta la un post local de televiziune, apropo de cartea ta: „sectanti vs. disidenti“. In ce masura pot fi considerati sectantii niste disidenti?
Sectantii nu sunt disidenti. Ar fi prea putin pentru ei. Am un erou care explica asta. Ei nu se raporteaza la Leviatan, la puterea de tot felul in mod politic, ci religios. Efectele insa sunt politice. Disidentii, despre care am tot scris si pe care ii respect, sunt un soi de dictionar, balama al celor doua puteri hegemonice ale vremii. Ei fac parte simultan din doua lumi. Din pacate, noi avem mai degraba o disidenta, mai ales cea de dupa anii ’60, inchipuita si inventata post ’89. Dar avem cazuri precum Goma, Cornea, Tudoran care merita tot respectful.
Sectantii sunt insa radicalii care nu prea merg la compromis. Ei stiu un lucru: daca puterea ne baga in Gulag atunci asta inseamna ca noi contam, ca se tem de noi, ca noi suntem cei corecti si alesi. Pedeapsa si suferinta erau un semn al calitatii. Ei aveau un cu totul alt tip de relatie cu puterea, iar actele lor de multe ori aveau un efect de o radicalitate politica greu de imaginat pentru intelectuali. De exemplu, ei nu doar ca nu acceptau nici o forma de colaborare cu puterea (nu acceptau sa intre in partid), dar nu acceptau nici ca ai lor copii sa devina membri UTC. Efectele erau dure pentru ca masinaria de stat se punea in functiune: persecutii, restrictii, limitarea accesului si a sanselor pentru dezvoltare. Arat multe situatii de viata care pun in conflict grupul cu puterea, dar si tehnici prin care ei reusesc sa rezolve situatii foarte complicate si chiar sa utilizeze resursele si sa controleze timpul. Asta e foarte complicat pentru ca resursele si timpul sunt controlate intotdeauna de putere. Ei au inteles ca trebuie sa scoata timpul si resursele de sub controlul puterii daca vor libertate. Ei chiar reusesc sa construiasca lumi si economii alternative. Despre aceste lucruri la noi nu se prea vorbeste, dar aici se afla unul dintre cele mai interesante fenomene din communism.
Gestul banal capata semnificatii foarte puternice, unele anticipate, altele nu, in aceasta lume a marginalilor pe care o descrii in carte. Cum rezisti intr-o lume in care banalul e periculos?
Ei sunt ca si evreii. Dumnezeul lor e la purtator, e mereu cu ei. Nu e undeva in templu, sambata sau duminica, de Paste si Craciun. El e mereu cu ei. Te duci la munca cu Dumnezeul tau, vii acasa tot cu el. Si atunci se schimba toata logica lucrurilor. Orice element devine in acest moment important. Un simplu gest, un banal detaliu poate rasturna lumea in care se afla ei.
Sa dau un exemplu: sinoadele in kolhoz (CAP). In anii ’50, din cauza ca nu puteau opri furtul de pe camp, comunistii decid sa faca o conventie cu taranii. Cand mergeti la lucru, puteti lua cu voi acasa o galeata din roada de pe camp. O conventie nescrisa, respectata si de tarani, si de putere. Dar aceasta decizie pune comunitatea despre care scriu in mare incurcatura. Noi ce facem? Dar ce spune Dumnezeul nostru despre asta? Si incep un amplu proces de cercetare a scripturilor si dezbateri mai ceva ca in perioada marilor sinoade. Cerceteaza, dezbat si decid: noi nu putem sa acceptam sa luam nimic din ce e obstesc pentru ca e furt. Iar aceasta decizie aparent banala, care pentru ei era salvare si viata, avea sa aiba un efect devastator asupra celorlalti. Incepe un conflict cu lumea externa. Puterea incepe sa se simta inconfortabil si chiar sa-i pedepseasca, iar populatia, de-a dreptul isterizata: adica voi vreti sa aratati ca sunteti mai buni si altfel? Iata ce poate face o banala galeata de rosii. Ia imginati-va ca azi am discuta la fel de serios despre credite, despre banci, despre saracie? Imaginati-va ca biserica majoritara ar cere enoriasilor lor sa nu mai faca imprumut sau sa nu mai returneze banii bancilor. Oau! Riscant, dar asta insemna a identifica si confrunta puterea hegemonica.
Relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata
„Traim intr-o societate din Est, in care biserica a fost si are un rol fundamental, important in societate“, ai afirmat recent. E o declaratie care i-ar putea uimi pe cei care te cunosc ca o persoana de stanga, care militeaza mai mult pentru laicism si separarea bisericii de stat. (Cei de la Times New Roman sunt in ceata acum.)
Nu-mi fac probleme cu baietii de la TNR. Atata timp cat au umor totul e bine. Vad ca am devenit punct de referinta. Eu stau foarte bine cu umorul, ironia si autoironia. Sunt crescut totusi cu Ilf & Petrov, Zoscenko & Salom Alehem. Insa ar fi bine sa vina mai spre actualitate, caci comunismul e putrezit de ceva vreme, iar umorul ar trebui sa loveasca spre puterea hegemonica actuala: banci, corporatii, capital. Dar atat timp cat se rade e bine. Doar ca dupa calatoria mea recenta prin Romania, observ ca romanii au obosit sa mai rada si sa planga. Si mai ales sa spere. Suntem in mare pericol.
Revenind. Am vazut insa ca zona fundamentalista gen Romania Mare-ILD (n.r.: In linie dreapta) e confuzata rau. Pana acum urlau mereu, prin texte nesemnate, prin amenintari stupide: Ernu-comunist. Si acum brusc afla doua lucruri: Ernu are cel mai tare pedigree anticomunist, cat toata comisia Tismaneanu impreuna nu poate aduna. Si ca Ernu e sectant si manuieste cunostintele teologice si biblice ca l-ar invidia si Plesu. Da, in acest sens, m-am gandit si la „dusmanii mei“. Cum eu insa sunt baiat finut si mult prea inteligent pentru a raspunde la grobianismele lor, m-am gandit sa le fac un soi de tehnica-terapie: ariciul in ceata. Pe astfel de fundamentalisti trebuie uneori sa-i ametesti, sa-i bagi in ceata, ca sa vezi cum incepe sa le curga cliseele ruginite, cum se lovesc cap in cap, iar unele atacuri in loc sa loveasca in Ernu, lovesc de fapt in patronii lor „civilizati“. Vad cum mai nou dau citate din carte fara sa aiba habar unde e Ernu, unde e naratorul, unde sunt eroii. E comic. Devin ridicoli si asta e tehnica cea mai buna cu astfel de cazuri. De cazurile si mai grave se ocupa medicina, iar la acest capitol nu ma pricep. Cu toate ca uneori „critica ratiunii pure“ se ascunde intr-un pumn sau o palma.
Revenind la intrebarea legata de biserica. Eu sunt pasionat de paturile de jos, de oamenii simpli, de saraci. Eu nu vreau sa am casa in Primaverii, fundatie pe Calea Victoriei si catafalc scump. De asta eu merg cu clasa a 2-a, bat la picior tara si intru descult in universitate. Si nu o fac din bravada sau mai stiu eu ce teribilism, ci pentru ca nu-mi plac tendintele dominante, hegemonia, dogmatismul, formalismul si alte astfel de „isme“ care ne blocheaza si incetinesc gandirea si actiunea. Si cand mergi prin tara, dar e valabil pentru tot Estul pe care il cunosc, nu poti sa nu vezi rolul si functia bisericii. Ea este prezenta, ea este legata profund de societatile noastre. Am cativa prieteni preoti si aflu de la ei lucruri fascinante. De ce? Pentru ca ei sunt foarte bine legati de baza tarii. Establishment-ul nostru cultural este total inutil si a devenit doar o sugativa de fonduri. Vad ca mai nou se lupta intre ei pentru cine are papionul mai frumos, uitand ca balega de pe papuci inca nu s-a dus. Suntem totusi la a doua, a treia generatie de incaltati. Asta e o realitate care trebuie asumata si reflectata. Daca am utiliza macar 10% din energiile cheltuite pentru scandalurile interne pentru problemele importante, tara asta ar arata altfel.
Insa eu sunt critic fata de biserica pentru ca din punctul meu de vedere nu-si prea indeplineste si functia sa sociala, e prea aproape de toate formele de putere si isi abandoneaza deseori propriul popor. Sunt un om de stanga care este foarte atent la fenomenele religioase si stie cate ceva despre teologia eliberarii si rolul miscarilor de stanga din sanul bisericii catolice in spatiul sud-american. E o experienta care poate fi folosita in aceasta lupta pentru emancipare, progres social, egalitate, drepturi. Avem cazul Pungesti in care un preot a fost alaturi de comunitatea sa si nu de partea puterii, cum suntem obisnuiti. Si au invins.
Privind cartea dintr-o perspectiva romaneasca, constat ca Sectantiiprezinta o situatie cu totul diferita fata de ceea ce ne imaginam noi, de la Bucuresti sau de la Iasi, cu privire la Republica Moldova. Romanii si Romania au contat foarte putin in evolutia Bugeacului, zona in care se desfasoara volumul. De unde perceptia noastra eronata?
Cartea este si despre ignoranta, necunoastere, clisee. Imi povestea la Timisoara zilele acestea scriitorul Radu Pavel Gheo ca ei aveau un sectant in sat si toti asa-i ziceau, nimeni nu-i stia nici numele. Despre asta e vorba. Sunt oameni de langa noi pe care ii stigmatizam, le punem etichete fara a incerca sa-i cunoastem si sa-i intelegem. Eu incerc sa deschid cumva ochii cititorului, sa-i arat ca undeva langa noi, aici la marginea lumii si geografiei, unde aparent nimic nu se intampla, se afla de fapt adevarata noastra comoara. Pe care noi nu o vedem. S-ar putea ca amaratul de la coltul strazii, care intinde mana dupa un colt de paine sa fie salvatorul tau. Gandeste-te la asta, mediteaza.
In ce priveste relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata. De-a lungul cartii, incerc sa arat si rolul administratiei romanesti din Basarabia, o problema foarte dureroasa. Si rolul bisericii majoritare si mai ales al perioadei cele mai violente: perioada legionara. Statul roman a lasat urme adanci, nu mai putin dureroase decat cele ale statului sovietic. Eu incerc sa nu dau verdicte, ci doar sa reflectez asupra acestor fenomene destul de complicate. Totul se bazeaza pe cercetari transpuse in povesti de viata.
Izgoi, categoria cea mai de jos
A treia carte din trilogie se va numi, din cate am inteles, Izgoi-jidi. Ce inseamna acest titlu si despre ce va fi cartea?
A doua parte a trilogiei va fi despre banditi, o patura sociala foarte complicata. Vom vorbi mult despre spatiu concentrational, furtul ca forma de munca, nesupunere, tehnici de rezistenta, tatuaje si jargon banditesc. A treia parte va fi despre Izgoi, categoria cea mai de jos, exclusa total din comunitatile urbane, si despre Jidi, adica despre o anumita categorie de evrei. Aici ma intereseaza cum se produc marginalii. Cum devin ei posibili. Dar totul povestit prin istorii si povesti de viata.
„Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor“
Ai promovat Sectantii intr-un turneu consistent prin tara. A existat un moment in care sa spui ca nu mai poti si sa vrei sa te intorci la Bucuresti?
Pai cand umbli vreo 30 de zile pe drumuri, vizitand zeci de localitati, cand ai saptamanal zeci de ore pe tren si masina, mii de kilometri si discutii cu sute de oameni de la mineri, la profesori, de la banditi la sectanti si de la prieteni la dusmani, te mai trezesti dimineata si zici: vreau acasa sa dorm si sa-l tin in brate pe Sasa, copilul meu de patru ani. El imi lipseste enorm in astfel de zile. Insa nu pot sa nu recunosc cat de fascinanta este aceasta redescoperire a unei altfel de Romanii. Eu personal as da un decret in care sa se prevada doua calatorii, una vara si una iarna, cu trenul la clasa a doua pe rutele Bucuresti-Timisoasa si Timisoara-Iasi. Pentru cine acest decret? Pentru autodeclarata noastra elita intelectuala si politica. Sa mearga alaturi de poporul pe care au pretentia ca-l reprezina. Sa-i vada, sa-i asculte, sa-i simta, sa-i inteleaga. Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor in randul intelectualilor si jurnalistilor inchipuiti de la noi.
Aceste calatorii sunt terapeutice. Si brusc intelegi ca aceasta tara se tine pe ei, ca ei platesc cel mai mare pret, ca ei sunt cei mai nedreptatiti si ca ei au o pricepere si intelegere a ceea ce se intampla mult peste media elitei noastre care si-a abandonat poporul in lupta pentru propriul interes si acumulare. Pace!
Dragă Vasile Ernu, vii cu o nouă carte, cu un nume incitant: ”Sectanții. Mică trilogie a marginalilor”. De ce sectanţi și de ce marginali?
De mult timp mă gândesc să scriu ceva depsre marginali dintr-o perspectivă puțin diferită de cea întâlnită des pe la noi. Altfel de marginali. Mă pasionează marginalii și am lucrat destul de mult cu câteva grupuri. Am ”dormit într-un pat cu ei” ca să pot să-i înțeleg, să-i pricep. Mă interesează foarte mult să înțeleg societatea și istoria prin ochii lor. Totul arată altfel. Lumea văzută prin ochii lor arată radical diferit faţă de cea văzută prin ochii majoritarilor. Felul lor de organizare e diferit, tehnicile de supravețuire, care mă interesează în mod special sunt foarte diferite. Sunt chiar opuse tehnicilor grupurilor majoritare. E mai ceva ca în Matrix.
Practic trilogia mea va încerca să spună povestea a trei grupuri marginale. Primul volum se ocupă de sectanți. Al doilea de bandiți. Despre al treilea grup mai discutăm la anul: sunt niște grupuri mai speciale.
Primul volum deci e dedicat sectanților. Îi cunoști? Cine sînt ei?
Volumul cuprinde istoria de mai bine de 100 de ani a unei comunități religioase marginale și radicale din zona Bugeacului și Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuiește sub diferite regimuri politice și diverse construcții statale: Rusia țaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul și stalinismul, care, culmea, nu au reușit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.
Și ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît și cu biserica ortodoxă majoritară care îi tratează și ea cu un alt tip de violență. Mai au de dus o bătălie și cu lumea laică modernă și cu toate formele moderne de hegemonie culturală și economică.
Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violența care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar. Din această cauză ei sînt nevoiți să-și contruiască viața altfel, să aibă alte tehnici de supravețuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.
Tu ești „sectant”? Vorbești la persoana întîi, dai senzația că ești parte a acestor grupuri…
Următorul volum va fi despre bandiți. Chiar dacă va fi scrisă și construită total diferit de Sectanţii voi păstra acest aer familiar, din interior. Mă vei întreba şi atunci dacă nu cumva sunt bandit? Glumesc.
Acum revenind la „sectanţii mei”, chiar la începutul volumului am nişte note explicative. Explic mai întîi că termenul de „sectant” este numele dat de majoritari grupurilor religioase marginale. În spațiul ex-sovietic acesta a fost termenul dominant. Este ca un stigmat. În România există acest termen însă cel care este foarte cunoscut şi care a devenit popular este cel de „pocăit”. Eu îl folosesc neutru, doar ca un nume pentru a se înțelege despre cine e vorba.
Chiar dacă aceste grupuri există şi azi într-o formă sau alta, mult schimbate după anii 90, eu nu le dau numele exact. Le păstrez un anonimat. Eroii la care mă refer nu trebuie „identificaţi” nominal. La fel procedez cu pozele care mai degrabă dau un aer, o atmosferă acelor grupuri. Nu e o „ilustrare”. Încerc să fac mai degrabă un ”portret robot”, un ”prototip” al unor grupuri religioase marginale bine definite istoric, geografic și cu o genealogie destul de clară.
Ce ştim însă sigur e că aceste grupuri au rădăcini foarte clare şi fac un cocktail specific. Sunt un amestec din trei componente și tradiții puternice.
La ce tradiții te referi? Unde își au ele originea?
Mai întîi avem tradiţia rascolnicilor ruşi, cei care s-au rupt şi s-au răzvrătit împotriva bisericii ortodoxe ruse. Aici avem mai multe secte, curente religioase marginale, ieşite din grupul majoritar pravoslavnic ca formă de revoltă faţă de reforma religioasă introdusă de Patriarhul Nikon al Moscovei în secolul al XVII‑lea. Nikon al Moscovei (1652‑1658) a propus în esenţă „reformarea slujbelor şi textelor slavone, cu scopul de a le alinia la practicile greceşti contemporane, diferite de cele vechi, primite de ruşi de la Sf. Vladimir din Kiev (anul 988 d.Hr)“. Scopul era mai degrabă unul politic: transformarea Moscovei în cea de‑a III‑a Romă. Rascolnicii refuză radical, chiar şi cu preţul vieţii, acceptarea noilor dogme, rămânând „de rit vechi“. Mulți dintre ei din cauza prigoanei s-au refugiat la gurile Dunării. De aici avem și lipovenii. Pentru comunitatea mea, molocanii sunt poate cei mai importanți. Din păcate în România nu am avut fenomene asemînătoare în mediul ortodox.
Mai avem o tradiţie puternică în Basarabia care influenţează aceste grupuri despre care scriu eu: evreii mesianici. Să nu uităm că la început de sec. XX, zona urbană era controlată administrativ de ruși iar urban, de la business la meşteşuguri şi de la muzică la meserii liberale, în mare parte de evrei. Moldovenii dominau doar zona rurală. Evreii mesianici sunt un grup religios apărut în rîndul evreilor urbani, dar extins şi la membrii altor confesiuni şi etnii, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul primar. În Imperiul Rus, iniţiatorul şi promotorul acestui curent este Iosif Davidovici Rabinovici, un evreu născut în gubernia Basarabia, la Rezina, şi care a locuit la Chişinău. Avea să devină cel mai important evreu mesianic al secolului al XIX‑lea. El a fost unul dintre ”patriarhii” comunității despre care scriu.
Şi nu în ultimul rând îi avem prezenţi pe coloniştii germani din Basarabia, cei care erau protestanţi iar în peisajul local păreau nişte „sectanţi radicali”. Erau priviţi ca nişte străini din alte lumi.
Sectanţii mei din Bugeac combină foarte bine cele trei tradiţii şi produc un anumit tip de comunitate folosind practicile şi tipul de organizare a celor trei grupuri religioase.
În ceea ce mă privește, da, sunt crescut şi educat în acest tip de comunitate, deci cunosc intim acest model social, politic şi cultural. Am copilărit lângă acești bătrâni cu barbă care îmi spuneau poveşti nu cu Ştefan cel Mare și Lenin, ci cu Avraam, Isac și Iacov. Am învățat muzică la greu. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a societăţii, să stai la periferie, în subterană etc. Sunt familiar cu toate tehnicile lor de supravieţuire. Ai mei au fost foarte implicaţi în aceste mişcări şi am cunoscut tot ce se putea cunoaşte în domeniu de la Vladivostok la Tallinn şi de la Taşkent, la Odesa, Bişkek, Omsk sau Erevan. Indirect, cartea este şi o saga de familie pentru că e vorba de patru generații ale familiei și comunității. Însă cartea mea nu e despre mine, ci despre această comunitate. Și mă interesează mai puțin partea teologică și religioasă a poveștii. Ea e doar subînțeleasă.
Ce le este specific celor trei grupuri? Ce-i definește în mod special?
Dacă aș simplifica mult aș spune așa. Pe rascolnici îi definește în primul rând buntul. Buntul este acel tip de revoltă, de protest, de nesupunere din care se va naște și se va dezvolta cea mai puternică formă de revoltă specific rusească. Eu cred că aici, în această ruptură își are originea spiritul protestatar rusesc, aproape anarhic, despre care s-a scris atâta și care a devenit emblematic. Tehnica lor de organizare socială, politică și economică este însă foarte asemănătoare cu cea a protestanților din spațiul occidental. Pentru a arăta și demonstra că sunt ”aleșii”, cei ”adevărați”, ei au oferit o comunitate model, radical opusă celei majoritare, printr-o etică a muncii și a comportamentului cotidian foarte severă şi legalistă. Într-o perioadă foarte scurtă aveau să devină ”evreii” Rusiei, pentru că ei controlau o mare parte a finanțelor, sau ”protestanții” spațiului rus, din cauza felului lor de a se raporta la educație, organizare și etică puritană. Însă nu au reușit pentru că puterea avea să aibă grijă de asta, iar ei nu au putut să construiască o masă critică care să producă o ”cucerire a puterii” așa cum s-a întîmplat într-o mare parte a spațiului occidental cu protestanții care luptau împotriva catolicilor.
Evreii mesianici însă mi se par că sunt puternici printr-un soi de radicalitate totală. Ei practic refac cumva traseul creștinismului primar. Ei luptă cu toți, iar pe ei îi prigonesc toți. Până și evreii. Tehnica lor se bazează, cred eu, pe ruptura radicală, pe diferențierea radicală, pe refuzul total de a colabora cu ”această lume”. Ei sunt ”oamenii din subterană”, ”creștinii din catacombe”. Ei pornesc de la o premiză radicală: noi și Dumnezeu construim majoritatea și de aceea trebuie să schimbam radical lumea. Noi nu colaborăm cu ea. Ea trebuie distrusă și refăcută din nou. Istoria occidentului ne arată că această tehnică a învins până la urmă. Majoritarii au fost cuceriți în final de o mână de ”nebuni radicali” care le-au schimbat fundamental viața și societatea. Poate de asta ei sunt puțin mai exaltați, au un soi de mistică raţională și au un tip de logică foarte stranie, paradoxală, pasională. Astăzi sunt foarte greu de înțeles. Mișcările revoluționare radicale de la finele sec. 19 au foarte mult din acest tip de demers și din tehnicile lor de rezistență și luptă.
Al treilea grup, cel al protestanților coloniști germani, e puternic printr-un soi de organizare exemplară și legalism puritan. În spațiul pravoslavnic, și mai ales în cel de periferie unde totul curge în toate direcțiile, legea și ordinea nu sunt punctul forte. Sau, mă rog, aici funcționează alt tip de lege și ordine. În anumite doze, legea și ordinea au puteri magice și pot face minuni. Sectanții la care mă refer combină cele trei componente destul de bine.
Cum arată viaţa lor obişnuită? Ce le este specific comunităţilor despre care scrii?
Sunt cîteva puncte forte pe care ei le dezvoltă şi reuşesc să le transforme într-un soi de ritual-instituţie. Educaţia este primul lucru. Educaţia lor are două direcţii foarte importante. Prima este bazată pe studiul, lectura şi interpetarea textelor din Biblie. Ei ştiu foarte bine să citească şi să comenteze textele biblice. De mici învaţă asta şi orice enoriaş ştie să facă asta indiferent de gradul de educaţie. La pachet vin argumentarea şi polemica, susţinute de o excelentă retorică. Retorica e punctul forte. De mici ştiu să ţină adevărate predici publice. Al doilea element al educaţiei e muzica. Se cântă foarte mult şi orice enoriaş, indiferent de nivelul lui de edcucaţie, știe abc-ul muzical. În comunitățile din satele amărâte din Bugeac ei aveau coruri și orchestre instrumentale care cântau după partituri. După o zi de muncă istovitoare în colhozurile sovietice oamenii se strângeau seara și învățau să cânte pe note. Nu e deloc specific spațiului pravoslavnic și țăranilor noștri.
Partea organizatorică e foarte importantă. Aici trebuie ţinut cont că sistemul de organizare nu este ierarhic, ci mai degrabă democratic, organizat orizontal. Acolo fiecare are o anumită funcţie, îndeplineşte un rol şi nimeni nu e lăsat pe dinafară. Acolo fiecare e „preot” şi are legătura directă cu Dumnezeu, deci nu au neovie de mediatori „cu centrul”. Există un activism destul de intens şi un autocontrol bine organizat: fiecare știe despre fiecare, se discută nevoile fiecăruia, cu riscurile de rigoare. Există un sistem social destul de bine pus la punct. Decid în comun pe cine şi cum ajută, cum colectează banii şi unde-i distribuie. Au reţele foarte bine organizate şi eficiente. Totul e pe bază de încredere şi recomandări care au o putere incredibilă. Fireşte, sunt legalişti cu o puternică tendinţă puritană, ceea ce în spaţiul pravoslavnic sare puternic în ochi, legea şi etica fiind total altfel înţelese şi practicate. Dar asta e o altă temă.
Prima oară când m-am intersectat cu spaţiul american am rămas şocat. Brusc am înţeles că MTV-ul e un pur produs al şcolii duminicale „pocăite”, iar oamenii lor politici vorbesc ca pastorii sectanţilor. Da, America este un produs eminamente sectant al marginalilor religioși care au fugit acolo din Europa şi au devenit majoritari. Asta simplificînd foarte mult. Dar cam aşa arată lumea câştigată de sectanţii deveniţi majoritari. Eu îi simpatizez doar când sunt minoritari, când devin majoritari îmi displac profund pentru că repetă cam aceleaşi paternuri ale majoritarilor.
Spui undeva, chiar ai un capitol, în care afirmi că ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului”. Cum explici această afirmație destul de paradoxală?
Da, este o idee mai veche de-a mea. De fapt ea vine din tradiția comunităților despre care scriu. Și această idee pare azi tot mai bine conturată. Mult timp mi-a trebuit să înțeleg logica unor lucruri. De exemplu, bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem și să fiu mai precaut cu cei care-mi dau, decât cu cei care-mi iau. Că e mult mai ușor să lupți și să reziști în fața celor care-ți iau, decât în fața celor care-ți dau.
De fapt ce au înțeles ai mei din toată experiența stalinistă și comunistă, mai ales privită acum dinspre experiența liberală sau a veșnicei tranziții? Mai întîi au învățat că e mai ușor de luptat cu un regim cu reguli fixe și mai ales cu unul cu care te confrunți direct, decât cu unul ”democratic” în care totul e în continuă ”inflație” și oferă daruri otrăvite. Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.
În plus, există şi tradiția martirajului care e un soi de stare politică de excepție. A fi martir în comunitățile acestea era maximum ce puteai atinge în viață. Evident că nu toți rezistă, dar pe scara ierarhiei valorice era ceva excepțional. Stalinismul, susţin cei din aceste comunități, a oferit această ultimă mare ocazie: să devii martir pentru credinţă. Rezultatul: ei au devenit poate cei mai radicali luptători antisistem, fără a-și propune o clipă asta și fără a-și aroga mari merite anticomuniste. Prin urmare, dacă vrem să analizăm grupurile antisistem din comunism, nu trebuie să mergem la disidenți, ci la sectanţi, bandiţi şi alte grupuri marginale. Ce spun eu s-ar putea să deranjeze pe anticomuniștii din Prămăverii sau de pe Calea Victoriei…
Disidenții au fost şi ei martiri? Disidenţii nu au fost antisistem?
Disidenții, chiar dacă-i respect, mă cam plicitisesc. Ei au fost mereu parte a puterii. Aș spune ceva mai dur chiar, cu tot respectul meu imens pe care-l am față de unii din ei: ei au fost simultan parte a celor două sisteme de putere hegemonice ale acelor vremuri. Un soi de dicționar, limbă de uz intern pentru cele două regimuri. Uneori, prinși în această menghină politică cu interese diverse, au fost striviți. Dar au avut o funcție pozitivă în acel moment și nu prea erau conștienți de ce li se întîmplă.
Sectanții însă, în felul lor, erau radical împotriva oricărei forme de putere hegemonică. Această lume trebuie aruncată în aer și construită o lume fundamental nouă. Din păcate, sectanții nu prea au știut să-și valorifice această experiență după anii 90. Intelighenția estică a știut însă bine să monopolizeze ideea de disidență și să o transforme în marfă și bâtă ideologică, și mai ales să devină avangarda discursului hegemonic occidental trădând în totalitate interesele poporului pe care aveau pretenția că-l reprezintă. Disidența din România și URSS (în mod special cea din anii 70-80) este joacă de copii pe lângă ce au făcut aceste grupuri religioase. Însă ele lipsesc din manualele de istorie pentru că alții sunt cei care scriu istoria, iar aceste grupuri trăiesc puțin în afara istoriei. Până şi bandiţii erau mult mai anti-regim decât disidenţii care se scăldau la noi în mai multe ape cu puține excepții. Citiţi Şalamov. El explică foarte bine aceste lucruri şi poate de asta establishmentul liberal nu-l prea înghite. Dar într-adevăr cum să pui gdsiștii&păltinișienii în aceași panoplie cu sectanții și bandiții. Nu dă bine…
În ce constau practicile acestea despre care tot vorbești? Tehnicile de rezistenţă…
În primul rând, lucrul cel mai important ține de un anumit fel de a înțelege puterea. Ce este puterea și unde se află ea? Ca să răspunzi la o astfel de întrebare nu trebuie să mergi la Bruxelles, la Moscova sau la New York, nu trebuie să discuţi cu politrucii-experţi sau profesorii de la SNSPA despre asta, ci doar să mergi câteva străzi mai la periferia orașului tău sau în satele și orășelele amărâte de provincie. Trebuie să cauți grupurile marginale. Ele știu cel mai bine ce este puterea și cum funcționează ea acum. Ele nu pot să explice sofisticat ce e cu această ”putere hegemonică”, însă știu de minune să o indice fără greș. Emigranții sînt în acest moment poate cei mai buni cunoscători ai puterii și modului ei de a funcționa.
Ei bine, comunitățile despre care vorbesc au fost timp de peste 100 de ani niște indicatori perfecți. Puterea pentru ei era împărțită în aceste trei categorii mari și late, cum am mai spus: Stat, biserică majoritară și ”această lume”. Tehnica lor de a lupta și rezista era simplă: o combinație între cele trei tradiții. Când toți se mișcă spre centru, ei se mișcă spre margine, când toți vor sus, ei intră în catacombe. Când toată lumea care azi se declară anticomunistă intra în UTC și Partid pentru carieră sau pentru că ”toată lumea așa făcea”, ei refuzau deschis orice colaborare cu riscurile de rigoare. Nici ei, nici copiii lor nu intrau în PC sau UTC. Refuzau radical orice colaborare. Puterea îi arunca în puşcărie, iar pentru ei asta era un semn de respect și un indicator al calității și valorii lor. Ne arestează, deci suntem „aleşii” şi ne-am salvat.
Ei au înţeles foarte repede că la periferia sistemului este mult mai multă libertate și chiar se pot găsi destule resurse. Ei au reușit foarte repede să înțeleagă sistemul comunist mult mai bine decît toți kremlinologii și intelectualii de tot felul. Ei au dovedit că se poate construi chiar o mică economie alternativă fără a intra în conflict direct cu statul. Ei au arătat cum se poate construi autonomia şi „societatea civilă” într-un sistem totalitar. Ei își luau joburi prost plătite, dar care le dădea o acoperire legală și care le oferea mult timp liber. În comunism, după cum știm, nemunca era pedepsită prin lege iar statul era obligat să-ți ofere un loc de muncă. Nu puteai fi șomer că deveneai imediat penal. De aceea ei aveau multe joburi gen paznici. Lucrai 24 de ore la o gradiniță, unde mai degrabă te odihneai și după aceea aveai trei zile libere. În cele trei zile libere tu aveai mica ta afacere semiprivată: meşteșuguri, agricultură proprie, cooperative etc. Exista o zonă gri bine dezvoltată despre care nimeni nu prea scrie. Istoria comunismului scrisă de neoconservatori şi liberali este în mare parte o tristeţe şi o mare revanşă a lor. Ca să-i liniştesc le spun că în comunism a fost mai multă suferinţă decât îşi imaginează ei însă din cu totul alte cauze. Dar pe cine interesează cauzele, când urmăreşti doar scopuri şi profituri.
Dar să revenim. Mai era şi tipul de organizare. Aceste comunități erau autosuficiente. Ele se autoeducă, au tot soiul de școli duminicale, au sistem de ajutorare etc. Dacă statul ar dispărea, nu ar simți acest lucru. Ele au o tradiție foarte puternică în acest sens. Sunt opusul tradiției pravoslavnice atât în felul de a înţelege şi a se raporta faţă de putere, această tradiție confundîndu-se mai degrabă cu puterea, cât și în cea legată de relația cu educația, practica socială și economică.
Eu mă minunez când văd cum la noi pravoslavnicii convinși predică mantra neoconservatoare americană cu statul minimal. Pai cine să îndeplinească aici funcţiile pe care le îndeplinește statul? BOR? Vă rog, mă faceți să râd. Ei nu sînt în stare să-și învețe enoriașii nici măcar abc-ul religios. Atâta analfabetism teologic și biblic cât este în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Noroc că se mai învață Crezul ca poezie.
Practic cele două comunităţi produc ritualuri şi instituţii destul de diferite. Nu spun că mai bune sau mai proaste. Ci doar diferite. Și eu nu sînt weberian…
Practic e vorba de organizare, resurse şi timp?
Grupurile marginale de care mă ocup eu au înțeles un lucru foarte bine: ca să devii liber și independent trebuie să controlezi resursele, mijloacele de producţie și timpul. Ele sunt grupuri comunitariste. Pentru asta e necesar să găsești resurse alternative controlate mai puțin de putere. Iar bătălia pentru timp este una esențială. Regimurile moderne, fie că e vorba de comunism sau capitalism, vor să-ți controleze timpul: munca, mijloacele de producţie, educația, odihna etc. Tu trebuie să dispui de cât mai puțin timp liber. Când au mult timp liber oamenilor le vin idei, încep să se organizeze și devin periculoși pentru putere. În general, mişcările antisistem sînt făcute de oameni care au timp liber. Comunismul, fie vorba între noi, a căzut în mare parte pentru că nu a reuşit să le ia omenilor timpul liber. Nu ştia cum să-i ţină ocupaţi cu adevărat. Oamenii în comunism aveau enorm de mult timp liber dacă ar fi să facem o comparaţie cu vremurile actuale. A câștiga acest timp liber este destul de complicat. Sectanții mei sunt maeștri în a-și gestiona timpul, în a folosi timpul. Un sectant folosește enorm de mult timp pentru el și comunitate, capătând astfel o autonomie destul de mare. Nu întâmplător ei au fost simpatizaţi de mișcările revoluționare. Eu spun mereu că leneşii vor salva lumea. Harnicii sunt nişte roboţei plicticoşi şi total neimportanţi:sânt piese de schimb. E adevărat că ei vor avea o înmormântare fastuoasă şi un catafal scump. ”Doamne-ajură!”
Apropo, de ce îi simpatizau mişcările revoluționare pe sectanţi?
Relația mișcărilor revoluționare cu sectanții e veche, încă din sec. 19. Deja Marx şi Engels dau semne la acest capitol. Un apropiat al lui Lenin, Bonci‑Burevici, s-a ocupat de analiza lor și era un mare simpatizant al lor. El îi dădea mereu exemplu. De ce? Era una din cele mai democrate forme de organizare religioasă: orizontală, lipsită de ierarhie, prin vot, cu participarea egală a fiecărui membru. Erau „internaţionalişti” adică universalişti, elementul naţional fiind secundar în povestea lor, chestiune foarte delicată în acea perioadă. Îi mai impresiona exact tipul lor de organizare și gestionare a timpului și resurselor despre care vorbeam mai înainte. Erau autonomi și aveau un potențial enorm antiputere tocmai prin refuzul de a participa la funcționarea ei. Și îi mai impresiona enorm tipul de rețele pe care puteau să le organizeze și să funcționeze. Aceste tehnici, care au aparținut și creștinismului primar, aveau să fie utilizate foarte mult de mișcările radicale revoluționare europene, şi mai ales de cele ruseşti. Dar asta e o altă poveste.
Din carte reiese că în perioada fascistă și legionară, sectanţii au dus-o mai rău dăcât în perioada stalinistă? În ce sens? Au fost mai persecutați?
Bun, să explicăm niște lucruri simple. Cum am spus, acești oameni nu se tem de persecuții, de pușcărie și de moarte. În educația lor spune simplu: dacă ești persecutat, asta e un semn că ești ”ales”, că ”ești de partea cea bună”. E un semn bun.
Persecuțiile șunt foarte diverse și foarte parșive uneori. Ah, ce simplu ar fi dacă ar veni mașina neagră noaptea și te-ar lua și te-ar duce: simplu, clar și transparent, chiar dacă e noaptea. Ce e mai simplu decât să împuști sau să arestezi un om. Dar cum reacţionezi ca tată dacă încep să-ți sufere copiii din cauza unor gesturi ale tale? Se complică lucrurile? Da, foarte mult. Dar cum începi să te comporți când nu statul cu aparatul său de represiune apasă asupra ta, ci întreaga societate: de la primar la vecin și până la ultimul tau prieten sau coleg de școală? Asta schimbă radical situaţia.
Ei bine, din experiența comunității de care vorbesc știu un lucru: cel mai greu e atunci când ești oaia neagră pentru toți, când nu mai găsești un gram de compasiune în jur, cânt toți fac presiune pe tine. Acest lucru nu s-a întîmplat în stalinism, când presiunea cea mare venea din partea organelor de represiune, însă găseai compasiune în diverse cotloane ale societății. În stalinism violenţa se distribuia cumva pe mai multe segmente, paliere. Învăţai repede regulile şi tehnicile de apărare chiar dacă violența deseori era absurdă..
În perioada legionară însă s-a întîmplat un alt fenomen: diabolizarea ”evreului”, „ţiganului” și sectantului în fața întregii comunități. Întreaga violenţă a fost îndreptată practic către câteva grupuri restrânse şi venea din partea întregii societăţi, nu doar din partea organelor statului. Practic nu mai puteai ieși în public, iar când ieșeai, trebuia să simți această violenţă direct, psihic și fizic. Nu mai găseai un gram de compasiune şi sprijin, iar asta distruge o persoană mai dur decât orice aparat represiv de stat.
Ai mei mărtruisesc că ei erau tratați mai rău chiar decât evreii, dacă e posibil așa ceva. Pentru că evreii erau ”inumanii stăini”, pe când sectanții erau ceva mai rău: erau ”inumanii trădători” care și-au schimbat și trădat credința și neamul etc. Ştim de la Ahmatova că moartea nu e cel mai tragic lucru care ţi se poate întîmpla.
Ce-au făcut atât de rău legionarii și nu au făcut staliniștii?
Legionarii au făcut un lucru de care comuniștii nici măcar sub Stalin nu s-au atins. Comuniştii nu s-au atins de ritualurile morții. I-au lăsat pe oameni să-și îngroape morții cum au vrut. Da, cu abuzuri, violenţă, dar moartea a rămas neatinsă. Până și oamenii din CC își îngropau părinții după ritul pravoslavnic. Vedeţi cazul lui Ceauşescu. Mergeți în cimitirele anilor 70-80 și vedeți că crucile domină fără drept de apel. Sectanților însă legionarii au început să le boteze cu forța copiii, ei primind botezul la maturitate, și le-au interzis să-și îngroape morții în același cimitire cu majoritarii. Ei trebuiau să-și îngroape morții prin cimitirele de animale, să meargă în cimitirele evreiești sau al altor comunități minoritare. Iar când au fost nevoiţi să accepte să-i îngroape în cimitirele locale ale majoritarilor din lipsă de alternative, atunci le-au găsit un spațiu separat pentru a nu „spurca pămîntul sacru al neamului”. A apărut fenomenul pe care eu îl numesc: ghetoizarea cimitirelor. Până și astăzi se păstrează acestă tradiție. Cimitirele depun mărturie. Mergeţi în satele şi oraşele din RM (și în RO pe alocuri) unde avem „pocăiţi” şi vedeţi că aceştea au un loc separat, undeva în fundul cmitirului. Iar asta spune multe. În acest sens, pentru aceste comunități a fost mult mai greu să reziste în perioada legionară, decât în perioada stalinisă. În același timp cred că aparatul stalinist de represiune era mai sofisticat, mai complex, mai pervers și mai irațional decît cel fascist. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului despre asta.
În ce cred ei în definitiv? Care sunt eroii sectanților?De ce vor să se salveze?
Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate şi practică. Să nu uităm că la început creştinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică care trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîţiva ani aceşti amărâți de pescari evrei au schimbat faţa lumii. Cum?
La sectanți salvarea nu e ceva câştigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Iar când cineva „trădează”, cade, ”deviază” intervine o instituţie care la ei funcţionează perfect şi este total necunoscută în spaţiul pravoslavnic. Instituţa (po)căinţei, care este un gest public, în faţa comunității. Existenţa sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale şi politice diferite pe temen lung. Această instituţie, alături de cea a jertfei, întemeiază legea şi funcţionarea ei. Cum? E o poveste tare lungă, foucauldiană&girartdiană…
Credinţa e o chestiune delicată şi foarte intimă. Temerea cea mai mare a lor este pierderea credinţei. Ei sunt dispuşi să piardă orice, chiar şi viaţa, însă se tem să nu piardă credinţa. Credinţa dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a escatonului, a sfârşitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfârşitului acestei lumi”? Pierderea și neputința de a crede. Când oamenii îşi pierd temeiul de a crede, sfârşitul deja a venit, e aici. Credinţele pot fi însă foarte diferite. Eu citesc toate aceastea printr-o cheie socială şi politică.
Aceste grupuri marginale au câţiva eroi şi cărţi biblice preferate. Ei sunt mari fani ai apostolului Pavel şi al modului lui de a înţelege şi interpreta lucrurile. Mai simpatizează câţiva proroci şi pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc şi studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i uneşte pe toţi aceştia? În primul rând un anumit tip de universialism: nu mai eşti iudeu sau grec, bărbat sau femeie, sus sau jos. Eşti om universal egal în faţa lui Dumnezeu, cu relație directă și personală. Şi au un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sunt umili, supuşi și docili, ci se iau la harţă, se bat şi îl mai trag și la răspundere pe Dumnezeul lor. Orice sectant trăieşte cu o convingere fermă: eu şi Dumnezeu creez majoritatea. Iar El e un soi de partener cu care se negociază, se dezabate, se luptă. Nimeni nu are nevoie de mediator. Şi salvarea, adică „împărăţia cerului” nu se dă, nu se primeşte în dar, nu te milogeşti să o capeţi, ci se ia cu forţa, e o chestiune de putere, de bătălie care se dă clipă de clipă, pas cu pas. A înţelege şi a practica asta e un pas mare şi important.
Ce s-a întîmplat cu această comunitate după cădera comunismului?
Eu mă opresc practic la anii 90. Vorbesc puţin despre anii de după 90. Dau doar anumite semnale. Experienţa lor este foarte interesantă şi complexă și se mai păstrează multe elemente valoroase şi astăzi. Eu sunt destul de sceptic şi critic faţă de evoluţia lor. Ei mai degrabă s-au contopit şi au devenit un soi de promotori ai discursului hegemonic actual. Mai ales cei din zona urbană. Au devenit foarte apropiaţi de putere, de discursul neoliberal conservator de tip american. Propovădusesc un soi de teologie a prosperităţii care din punctul meu de vedere aparţine „teologilor puterii” şi este antiprogresistă și în dezacord cu spiritul inițial al sectei lor. Ei visează la o lume „ca-n America”, iar asta e deja total neinteresant. Au emigrat în masă în SUA. Devenind parte a majorităţii, ei repetă aceleaşi greşeli ale majoritarilor. Regimul care a vrut să-i distrugă, i-a întărit, iar cel care le-a oferit „liberatea” se pare că-i va distruge. Acum înţeleg perfect ce vroia să spună bunicul când afirma: ce-i care îţi dau daruri şi te scot din puşcărie sunt mult mai periculoşi decât cei care-ţi iau ce ai şi te bagă în puşcărie. Despre puşcării însă în următorul volum dedicat bandiţilor. Însă e tot mai clar că religia capitalistă este astăzi infinit mai puternică decît comunismul sau creștinismul.
E capitalismul o religie?
Oho, cea mai tare religie modernă! Are tot: cult, ritualuri, idoli, temple, preoți și mulți supuși. Prea mulți. Din păcate puține erezii și tot mai puține secte. Capitalismul dizolvă tot, pînă și sectele. Spre deosebire de comuniști, ei au învățat lecția bine: pe om nu-l bagi în pușcărtie dacă vrei să-l controlezi eficient și definitiv, ci îl duci la templul-bancă și-i dai o ofrandă-împrumut. Capitalismul știe cel mai bine să-ți supună mintea, voința și să-ți ia timpul liber. Cînd ai o clipă liberă după cele trei joburi istovitoare te gîndești nu la copiii, prietenii și comunitatea ta ci la darul luat la tempu, numit credit.
Bunicul meu avea o vorbă pentu politrucii vechiului regim care-l tot prelucrau: pe voi doar o sectă vă mai poate salva. Cred că avea în felul lui dreptate. Oare ce sectă radicală ar putea să ne salveze de idolii și ritualurile actualei religii majoritare care a cucerit și domină tot?
Sunteti curiosi sa aflati cum arata biblioteca unui scriitor? Cate volume contine? Care este cartea, din biblioteca personala pe care o indrageşte cel mai mult? Sunteti curios sa aflati ce carti si-au propus scriitorii romani sa citeasca in perioada urmatoare? Va doriti sa aveti in biblioteca proprie carti cu autograful autorului?
Incepand din 01.02.2013, Libris propune proiectul Lumea cartilor din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanti scriitori romani ai momentului. In luna iunie din 2015, scriitorul care isi dezvaluie relatia sa cu lectura si biblioteca personala este… VASILE ERNU!
LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofil? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?
VASILE ERNU: Am crescut de mic între cărţi. Citesc de cînd mă ştiu. Mult. Am început să-mi fac propria bibliotecă, cred, de pe la 12-13 ani. Deja eram conştient ce cărţi vreau să am, ce să comand. În URSS exista o reţea de librării care avea puncte de lucru peste tot, inclusiv în sate. Acolo găseai multe lucruri bune şi puteai să te abonezi la diverse serii de cărţi care apăreau în oraşele mari. Îmi făceam aceste abonamente şi primeam cărţile pe care le doream. Fireşte că existau nişte limite impuse de regim, dar aveam acces la cărţi destul de bune. Clasica era prezentă. Mai tîrziu m-am împrietenit cu un “buchinist”, anticar bătrîn, care îmi făcea rost de cărţile pe care nu le puteam găsi nicăieri. El ştia să facă rost de orice carte. Nu ştiu cîte cărţi am, dar e clar că nu-mi mai încap în casă. Mă dau cărţile afară din casă. Cele mai dragi cărţi sînt cele din copilărie, cele cu care ai crescut. Sînt cărţi ruseşti sau “moldoveneşti”, scrise în română, cu litere chirilice. Sînt cărţi cu valoare sentimentală.
LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?
VASILE ERNU: Nu-mi dau seama, dar intru în panică dacă nu am o carte la distanţă de un metru. De asta am mereu geantă cu mine, în care sînt minimum două cărţi. Nu ştiu cum se numeşte boala asta. Citesc mai multe cărţi simultan. Dezordonat. Acum citesc cărţi pentru a mă documenta pe tema marginalilor de care e legată trilogia la care lucrez şi în care a apărut deja primul volum – Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor. Dar paralel citesc şi ce primesc, autori români şi ruşi contemporani. Încerc să mă ţin la zi cu tot ce se scrie acum în cele două spaţii.
LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?
VASILE ERNU: Cartea e cel mai ieftin şi mai la îndemînă instrument pentru educaţie. Cartea este arma perfectă pentru că te ajută să învingi în orice fel de luptă. Cine are acces la carte, această lume magică, are acces la toate secretele lumilor posibile şi imposibile. Nimic nu e mai fascinant decît acest obiect magic, aparent atît de banal.
LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?
VASILE ERNU: Avem mulţi scriitori tineri de bună calitate. Mulţi talentaţi. Literatura română însă nu e prea curajoasă. Scriitorii români sînt prea cuminţi şi nu le place să rişte. Dar asta vine cu timpul. În schimb avem o poezie de de foarte bună calitate. Chiar avem poeţi foarte buni.
LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?
VASILE ERNU: Am în primul rînd clasicii. Am cam toate cărţile importante scrise de autorii români contemporani. Ce-mi place să citesc dintre români? Istrate, Caragiale, Aldulescu, Preda, Teodorovici, Vakulovski asta-mi vine în minte aşa… la o primă strigare.
LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?
VASILE ERNU: Oh, foarte multe. S-a schimbat timpul, felul lui de a curge. Are o viteză mare şi devine tot mai greu de păstrat acest timp. Nu mai avem timp liber. Societatea capitalistă în care trăim are o capacitate enormă de a-ţi fura timpul. Asta afectează indirect şi literatura. Romanul, ca gen literar, aparţine unei societăţi în care timpul curge mai încet. S-a schimbat tipul de muncă, tipul de infrastructură, tipul de organizare socială, tipul de proprietate, tipul de relaţie cu capitalul. Toate acestea se răsfrîng şi asupra culturii, asupra felului nostru de a gîndi şi a ne comporta.
LIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum îl recomandă Vasile Ernu pe Vasile Ernu?
VASILE ERNU: Un bun prieten, traducătorul meu în rusă Oleg Panfil, spunea că textele mele sînt o necesitate ca periuţa de dinţi. Zilnic simţi nevoia să-ţi speli dinţii, însă periuţa mea nu e pentru dinţi ci pentru creier. Curăţă circumvoluţiunile foarte bine. Cred că textele mele reuşec să pună multe întrebări incomode. Să chestioneze lucruri pe care noi sîntem obişnuiţi să le vedem ca adevăruri sau dogme prestabilite.
LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?
VASILE ERNU: Călătorind. Îmi place mult să fiu pe drum.
Interviu realizat de Loredana Tudor, pentru www.libris.ro.
O nouă carte a scriitorului originar din Republica Moldova, Vasile Ernu, s-a remarcat la târgul de carte Bookfest de la București. Vasile Botnaru a stat de vorbă cu scriitorul despre cartea care nu putea să nu atragă atenția cu un titlu ca acesta, un titlu dezvăluit în debutul interviului chiar de autor.
Europa Liberă: O nouă carte semnată de Vasile Ernu fireşte că trebuie să fie una care să zădărască publicul.
Vasile Ernu: „De data aceasta e mai cuminte. Dar culmea că uneori cuminţenia zădărăște mai mult decât obrăznicia, pentru că este un subiect delicat, unul la mână. Doi, este un subiect riscant. Şi atunci lumea se apropie cu o anumită precauţie şi găseşte, descoperă, cred eu, cel puţin din primele reacţii, cartea a apărut doar de zece zile. Primele reacţii sunt reacţii foarte diverse şi destul de interesante, pentru că un subiect – sectanţii – un nume care te trimite la ceva negativ, rău, pentru că e numele…”
Europa Liberă: …generic dat tuturor disidenţilor.
Vasile Ernu: „Da. Grupurilor marginale, religioase date de majoritari şi e ca un stigmat. E la limita ereziei, a disconfortului. În general sectele construiesc un disconfort pentru majoritate.”
Europa Liberă: De ce v-aţi adresat la acest subiect? Vă interesează în general disidenţa?
Vasile Ernu: „Nu. Mă interesează marginalii. Pentru mine e foarte important să înţeleg cum se vede lumea privită nu din ochii majoritarilor care suntem, obişnuiţi, radio, TV, putere, ziare, economie, societate, cum văd cei de la periferia societăţii, excluşii comunităţii, cum văd lumea şi cum reuşesc să-şi construiască propria lor lume. Eu cred că, dacă ne uităm şi prin ochii amărâţilor, excluşilor, marginalilor, ne uităm la lume, deodată descoperim o lume foarte diferită. Şi atunci eu încerc să construiesc o poveste pe perioada unei sute de ani, e un soi de saga de familie, patru generaţii, sfârşitul secolului XIX secolul XX, care este plasat în Bugeacul din sudul Basarabiei, o familie care trece prin ţarism, România Mare, fascism, comunism, stalinism ş.a.m.d., o comunitate mică și care reuşeşte să reziste, în ciuda tuturor acestor violenţe care vin asupra ei, fiind, evident, într-o permanentă rezistenţă, pe de o parte ceea ce numesc ei leviatanul, cezarul, puterea, statul, forma cea mai violentă, deţinătorul…”
Europa Liberă: …de presiune.
Vasile Ernu: „Da. Pe de altă parte, relaţia cu biserica majoritară, care, suntem obişnuiţi, este o altă formă de violenţă. Şi mai este o chestiune foarte importantă, relaţia cu această lume – economie, societate, laicitate, o altă violenţă, pentru că este destul de puritană ş.a.m.d. Şi atunci pe mine mă interesează să văd cum funcţionează acea lume mică într-un colţ uitat de Dumnezeu, acest Bugeac care nici noi nu prea ştim ce e cu el. Adică e al nostru şi nu e al nostru, e un soi de hotar între lumi.”
Europa Liberă: Oamenii aceştia cum au rezistat şi dacă ei au reuşit să erodeze cât de cât leviatanul, statul, biserica majoritară? Sau nici nu şi-au propus?
Vasile Ernu: „Cartea mai este despre salvare. Salvarea pentru mine este o chestiune eminamente politică în sensul în care ne salvăm individual, dar nu putem singuri. Adică întotdeauna suntem în grup, ne organizăm într-o anumită formă de grup ca să rezistăm în faţa diverselor forme de lumi, puteri ş.a.m.d. Ceea ce eu urmăresc în această carte este cum îşi construiesc. Şi într-adevăr ei nu-şi propun să lupte. Ba din contra, chiar observi că ei îşi propun mai degrabă să se comporte în această lume ca şi cum statul n-ar exista. Evident că reacţiile statului sunt foarte diferite. De exemplu, în anii ’50 în comunitate se discută foarte mult intrarea în partid. Unii acceptă de bună voie, alţii forţaţi, alţii din oportunism etc., etc. Ei bine, se discută acest lucru în comunitate şi ei ajung la concluzia „nu numai că nu vom accepta niciodată să intrăm în partid, dar copiii noştri nu vor intra în nicio formă în niciuna din structurile formale”, să le zicem, adică era o chestie obişnuită, ştim foarte bine, am trăit, generaţii care am prins aceste lucruri.”
Europa Liberă: Pioneri.
Vasile Ernu: „Pioneri, comsomolişti.”
Europa Liberă: Octombrei.
Vasile Ernu: „Erau nişte formalităţi. În momentul în care această comunitate refuză, ei nu o fac din cauza că au convingeri radicale politice, ci din cauza unor convingeri religioase. Dar efectul este politic, pentru că, cum adică 99% sunt comsomolişti şi tu nu eşti comsomolist.”
Europa Liberă: Ca şi cum ai refuza să fii înrolat în armată din motive religioase sau pacifiste.
Vasile Ernu: „Absolut. Şi apărea acest tip de reacţii care tulburau lumea mică a unui sat de Bugeac, a unui orăşel din Bolgrad sau Ismail, sau despre zona care vorbim noi acolo, tulburau această linişte prin nişte gesturi aparent banale. Noi, care am trăit în acea perioadă, ştim că acest gest banal putea avea nişte repercusiuni foarte negative. Genul acesta cred că a erodat, dar pe mine mă interesează foarte mult că ceea ce nouă, celor majoritari, ni se părea o normalitate, un firesc, nu ne puneam aceste probleme, ei le tratau şi reacţionau foarte diferit. Cred că erau printre puţinii care au reuşit în anii ’50, ’60, ’70 să-şi construiască o adevărată societate alternativă şi o economie alternativă.”
Europa Liberă: Adică trecutul văzut de ei diferă mult de trecutul pe care îl văd majoritarii?
Vasile Ernu: „Da. Pentru că noi citim o istorie scrisă de majoritari, noi citim o istorie scrisă de învingători şi noi citim o istorie scrisă de intelectuali care au o anumită opinie despre aceste lucruri. Şi o spun întotdeauna – o istorie rescrisă, văzută de ei arată foarte diferit.”
Europa Liberă: Astăzi societatea care se închină la toleranţă, la libertate, la drepturile individuale e altfel în raport cu ei? Mai tolerantă?
Vasile Ernu: „Societatea s-a schimbat foarte mult. Există o poveste în carte, o discuţie, un eu ficţional şi un bunic ficţional, nu contează dacă este real sau nu, vorbim despre sensurile poveştii, spune o chestie foarte interesantă. Bătrânul meditează asupra unor lucruri, zice: „Cu stalinismul era mult mai simplu. Acela era un rău clar cu care ştiai cum să lupţi, pentru că avea reguli destul de clare. Ce putea să-ţi facă stalinismul cel mult? Să te bage în puşcărie. Pentru noi acesta era un semn că suntem aleşii. Adică dacă te pedepsesc înseamnă că tu eşti bun”. Era un semn al calităţii. Zice: „Teme-te mai mult de cei care te scot din puşcărie, de cei care îţi dau, de cei care îţi oferă, decât de cei care îţi iau. Pentru că modul de a lupta cu cei care îţi iau e cu mult mai simplu, e mai clar, mai uşor de abordat decât cel care îţi dă”. Sunt nişte meditaţii pe chestii care cumva trimit înspre lumea noastră. Eu întotdeauna scriu trecutul cu bătaie clară, nu ascund chestia aceasta, spre prezent, cu anumit tip de critică. Nu e vorba de antici, e vorba de a aborda critic prezentul. Eu mă tem foarte mult de chestia aceasta, că noi uităm să abordăm critic prezentul, indiferent, poate fi şi raiul pe pământ, dar noi suntem oameni şi trebuie să ne raportăm întotdeauna critic.”
Europa Liberă: În Republica Moldova biserica majoritară este foarte exigentă, ca să nu-i spun intolerantă, când vine vorba de orice minorităţi. Au de învăţat ceva din cartea dumneavoastră?
Vasile Ernu: „Eu cred că da. Pentru că sunt mai multe poveşti în care eu mă intersectez, sau nu eu, naratorul se intersectează cu aceste momente, de exemplu, nu e secret, în ecografie, există şi o parte personală în poveste. Cunosc foarte bine, am o rădăcină a evreismului mesianic în familie, care a fost destul de dezvoltat. Adică genul de evrei care au revenit la creştinism şi au devenit un soi de creştini primari, regăsirea creştinismului primar. Şi ceea ce observ, am observat şi întotdeauna spun aceasta, şi în carte de multe ori, este tipul de educaţie religioasă. Este incredibil modul în care aceste comunităţi îşi educă copiii, cu o exigenţă nu neapărat doar partea etică, pentru că la sat există elementul acesta etic, dar al citirii, interpretării textelor sacre pe care noi le considerăm, Biblia ş.a.m.d. Incultura teologică în mediul ortodox este înfricoşătoare. Şi vorbesc aici nu doar de simplii ţărani, am observat că orice copil de sectant ştie mai multă Biblie decât un teolog ortodox, aceasta trebuie să ne pună pe gânduri. Mi se pare că biserica majoritară apelează la nişte tehnici riscante pentru ea în primul rând, că transferă acest lucru către şcoală, dar nu în comunitate. Nu, aceste lucruri se fac în biserică, în familie, acelea sunt elementele care rămân şi sunt puternice. Biserica ortodoxă, din păcate, este catastrofală la capitolul acesta, iar aceste lucruri au un efect social, politic, etic ş.a.m.d. de lungă durată, vrem sau nu vrem.”
Europa Liberă: Da. În condiţiile în care vrem sau nu vrem, biserica este un pilon care a rezistat şi probabil va rezista în comparaţie cu fluctuaţiile politice.
Vasile Ernu: „Absolut. În acest sens eu zic că dacă biserica şi-ar face datoria măcar jumătate cât ar trebui, societatea noastră chiar ar arăta puţin mai mult. În general sunt un om care mizez pe un spaţiu laic, sunt şi de stânga, rolul bisericii îl consider că trebuie să fie separat de stat ş.a.m.d. Dar nu pot să nu înţeleg că trăim într-o societate din Est, în care biserica a fost şi are un rol fundamental, important în societate. În momentul în care ea ar fi mai implicată şi ar pune aceste probleme, s-ar rezolva din start destul de multe probleme.”
Europa Liberă: Şi mai ales dacă nu şi-ar da cu stângul în dreptul.
Vasile Ernu: „Dar eu, ca minoritar, nu dau sfaturi prea multe la majoritari, cred, sunt suficienţi oameni care să înţeleagă aceste lucruri.”
Europa Liberă: Oricum mersi pentru carte. Cine are ochi să o vadă.
Reporter: Sectanții. Cînd începe iluzia pentru ei?
Vasile Ernu: Sectanții, nume dat de majoritari grupurilor minoritare și radicale religioase, sînt comunități extraordinar de interesante. Lumea văzută prin ochii lor arată foarte diferit de cea văzută prin ochii majoritarilor. Tehnicile lor de organizare și formele lor de rezistență sînt foarte eficente. Ei vor să se salveze și sînt mereu în conflict cu statul, Biserica majoritară și lumea laică, cultura hegemonică, cum zicem noi azi. Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate. Să nu uităm că la început creștinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică ce trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîțiva ani, acești amărîți de pescari evrei au schimbat fața lumii. Cum?
Rep.: Realizează farsa propriei credințe?
V.E.: Credința e o chestiune delicată și foarte intimă. Temerea cea mai mare a celor care cred este pierderea credinței. Ei sînt dispuși să piardă orice, pînă și viața, însă se tem să nu piardă credința. Credința dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a eschaton-ului, a sfîrșitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfîrșitului acestei lumi”? Pierderea credinței. Cînd oamenii își pierd temeiul de a crede, sfîrșitul deja a venit, e aici.
Rep.: Cînd îi disprețuiește Dumnezeul lor?
V.E.: Aceste grupuri marginale au cîțiva eroi și cărți biblice preferate. Ei sînt mari fani ai apostolului Pavel și ai modului lui de a înțelege și intersecta lucrurile. Mai simpatizează cîțiva prooroci și pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc și studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i unește pe toți aceștia? Un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sînt umili, supuși docili, ci se iau la harța, se bat și îi mai cer socoteală și Dumnezeului lor. Orice sectant trăiește cu o convingere fermă: eu și Dumnezeu creăm majoritatea.
Rep.: Cînd trădează? Mai pot să “se salveze”?
V.E.: La ei, salvarea nu e ceva cîștigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Cînd cineva „trădează” intervine o instituție care la ei funcționează perfect și total necunoscută în spațiul pravoslavnic. Instituția (po)căinței, care este un gest public, în fața comunității. Existența sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale și politice diferite pe termen lung. Această instituție întemeiază legea și funcționarea ei. Cum? O să-ți povestesc altă dată…
“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR
Vasile Ernu va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Monika Peetz și Cezar-Paul Bădescu. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, se va întâlni cu elevii Colegiului Național Iași, iar sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 13.00, va susține, la Universitatea „Petre Andrei“, o conferință cu tema „Underground-ul sovietic: muzica alternativă în perioada 1945-1991“.
Ce vă face pe dumneavoastră, cei născuți „dincolo“, să căpătați, de la venirea pe lume, harul povestitului?
Nu am visat să devin scriitor, însă am fost atras de text încă din copilărie. De mic, de pe la 5 ani, am fost educat să știu cum să lucrez cu un text, cum să-l citesc și să-l comentez. Asta vine din tradiția protestant-iudaică în care am fost educat. După care m-am îndrăgostit de cărți, iar cultura sovietică era axată și ea, ca și cultura religioasă, pe text, pe poveste, pe utopie. Un mixaj fantastic care a produs multe realități tragice. Suferința și tragedia sunt cea mai bună sursă pentru poveste. Dar scriitor am ajuns din întâmplare și nu consider ceva deosebit. Eu am mai multe preocupări, iar a scrie este doar una dintre ele.
Ca om născut la Odessa, cum vedeți cele care se întâmplă acum, acolo?
Odessa e un mit frumos. Dar așa e, sunt un om crescut în sudul Basarabiei și Ucrainei. Bugeacul e de fapt locul mitic în care mi-am trăit copilăria, care cumva este o extensie, o periferie a orașului Odessa. Acum termin o carte despre această zonă și oamenii de acolo. Ce se întâmplă însă acum acolo este foarte trist și tragic. Acest proces de degradare a început încă din anii 70 ai secolului trecut. Acum vedem doar efectele. Această regiune a fost poate cea mai cosmopolită din URSS, cu un amestec etnic și religios fantastic. Din păcate, în ultimii 30 de ani asistăm la un regres teribil: universalismul este înlocuit de un „particularism“ etnic și religios vulgar și tot mai agresiv, care vine din toate direcțiile. Din nefericire s-a ajuns la un soi de Război civil, poate cea mai tragică formă de război. E nevoie de mult timp și mult efort pentru a depăși această stare de coflict tragic. Tendințele de acolo sunt din păcate globale, iar cauzele ar trebui căutate în puterea hegemonică ce domină politica și economia globală din ultimii 40 de ani.
Sunteți, câteodată, destul de vehement în scris. Ce-ați face dacă cineva v-ar interzice să mai publicați?
Scriitorul în sinea sa vrea, sau cel puțin ar trebui să vrea, să fie interzis, pentru că acest lucru ar însemna că el și textele lui contează. O Putere care-și interzice scriitorii, care și-i bagă în pușcării, îi trimite în exil reprezintă un regim care-și respectă scriitorii și intelectualii. E o formă violentă, brută și vulgară de a le spune că îi respectă. E un respect care vine din frică. Iar visul scriitorului și al intelectualului este să facă din text o forță, o putere de temut. Așa au fost mai toate regimurile antice și medievale. Așa a fost comunismul, ultimul regim care și-a persecutat direct scriitorii. De când sunt lumea și pământul scriitorul este fie unul de curte, fie unul de exil. Scriitorul e mereu pus, din punct de vedere politic, în fața acestei alegeri: la curte sau în exil. Trăim însă vremuri în care „inflația“ cuvintelor și a textelor a atins cote maxime. Scriitorul e împins tot mai mult spre zona divertismentului și comercialului, iar din punct de vedere politic capătă o funcție decorativă. Cum depășim acest impas este o temă destul de delicată și complicată. E marea provocare a culturii actuale, pentru scriitorii vremurilor noastre: cum ne sustragem mecanismului totalizant al divertismentului și pieței, cum redăm puterea de temut cuvintelor și textelor?
Nu mi se pare că v-ați găsit „locul“ în care să vă așezați… Unde ar fi acela, aici, în Republica Moldova?
E mult mai bine să „nu-ți găsești locul“. Confortul, comoditatea reprezintă un mare risc, pentru că nasc ignoranță. A fi mereu în căutarea „unui loc“, a te afla mereu „în drum“, „în trecere“, în provizorat estc o stare care te ține viu. Eu mă tem de comoditate și ignoranță. Dar, firește, „locurile“ care mă interesează în mod direct sunt cele cu care mă intersectez și pe care le cunosc cel mai bine: România, Republica Moldova și Rusia (în forma ei extinsă a Imperiului).
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-001](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-001-248x300.jpg)
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-001](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-001-846x1024.jpg)
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-008](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-008-846x1024.jpg)
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-009](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-009-846x1024.jpg)
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-010](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-010-846x1024.jpg)
