„…o periuţă de dinţi, dar nu pentru dinţi ci pentru creier”

Grigore Şoitu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Vasile Ernu.

Dragă Vasile Ernu, mărturiseşti undeva, la începutul cărţii tale ”Sectanţii”, apărută anul trecut la Editura Polirom, că partea religioasă “prezintă mai puţin interes pentru povestea noastră”. N-o să te întreb dacă ai fost cu adevărat “sectant”, ca să nu-mi răspunzi că ai să devii cândva bandit, odată cu publicarea următorului volum … “Este religia opiumul poporului”, ca să-l citez pe Marx, sau “opium pentru popor”, ca să-l citez pe Lenin?

Pentru mine a fost o experienţă foarte importantă şi deosebită, pentru că m-a interesat şi mă interesează enorm povestea marginalilor. Ce înseamnă marginali pentru mine? Eu am mai spus de câteva ori: hai să privim lucrurile nu dinspre cel care vânează ci dinspre  cel care este vânat. Este foarte important să înţeleg lumea din perspectiva celui de jos. Comunitatea pe care am ales-o eu este o comunitate religioasă, marginală, dintr-o zonă foarte complicată, Bugeac, sudul Basarabiei, care a rezistat pe parcursul a o sută de ani, perioadă de care mă ocup eu, mai multor regimuri şi statalităţi… Este acolo o poveste, care mie mi se pare destul de interesantă, când bătrânul meu evreu pleacă, prin ’93, spre Israel şi este întrebat:

– Dumneavoastră unde v-aţi născut?

– În imperiul ţarist.

– Unde aţi făcut şcoala?

– În România Mare.

– Unde aţi lucrat?

– În Uniunea Sovietică.

– Şi de unde vă luaţi pensia?

– Din Republica Moldova sau din Ucraina.

– Domnule, sunteţi cam umblat în lume!

– Nu, eu n-am ieşit niciodată din satul meu!

Este o chestie emblematică pentru o comunitate care nu s-a mişcat niciodată, dar a avut de confruntat nenumărate regimuri politice şi administratice… Era povestea „Vlastimineaiţa”/puterea se schimbă, prietenii mei basarabeni din sală ştiu foarte bine, cu şapca care are două feţe şi pe care o schimbi după context: e când cu steaua, când cu crucea, ca Burducea. Te uitai pe geam, afară, şi vedeai că s-a schimbat puterea.

Eu prezint o comunitate marginală deosebită, asupra căreia se răsfrâng multiple forme de represiune: din partea statului (ţarist, legionar, fascist, comunist, stalinist), din partea bisericii majoritare şi  din partea comunităţii laice, care are un alt tip de comportament. Avem deci o triplă formă de represiune. Pe mine asta mă interesează enorm. Şi eu încerc în cartea asta să povestesc, prin exemple foarte simple, cum rezistă ei acestei triple represiuni, cum îşi construiesc viaţa, şi cum, până la urmă, ei devin mai puternici în perioada de represiune decât în perioada de libertate. Şi de ce, în ce condiţii?

Opiul poate fi de multe feluri şi avea multe funcţii. Chestia cu religia ca opium pentru popor este complicată, eu aleg o comunitate religioasă tocmai pentru că e un exemplu de cum se poate rezista în situaţii limită. E un model, iar următoarea comunitate de care mă ocup este şi mai complicată: până acum m-am ocupat de îngerul alb, iar în următoarea carte mă voi ocupa de îngerul negru, ştii, de băieţii foarte răi, care şi ei sunt o comunitate minoritară, marginală, dar care tratează problema diferit… De exemplu, recent mi-a scris un tip care a citit ”Sectanţii”, pe care nu l-am cunoscut niciodată şi zice: „oau, cartea asta este un manual de rezistenţă” . Altcineva mi-a zis că volumul meu poate fi citit ca un manual alternativ de religie. Da şi nu, pentru că pe unii îi interesează iar pe alţii îi enervează, depinde pe ce parte a puştii te situezi. Careta e gândită pe multiple planuri. Iar dacă deranjează e foarte bine.

Îmi asum riscul următoarei afirmaţii: ”Sectanţii”, cu un titlu împrumutat parcă de la Iuri Mamleev (fără a avea, din fericire, vreo legătură cu romanul acestuia) , este cea mai bună carte a ta. Este un volum de investigaţie sociologică, folclorică, istorică sau un roman autobiografic nonfictiv? De unde ţi-a venit ideea asta (genială, aş putea să zic!) de a construi o trilogie a marginalilor?

Eu am debutat în 2006 cu o carte; recunosc că n-am avut în viaţa vieţii mele ideea să fiu scriitor, nu mă interesa, şi nici acum nu cred că mă interesează, pentru că scopul meu nu este să fiu neapărat scriitor. Scriitura este unul dintre puzzle-urile vieţii mele, dar mai am şi alte lucruri importante: să-mi cresc copilul, de exemplu, să mă lupt pentru anumite idei în care cred, să lenevesc, să visez, să beau o bere cu prietenii şi aşa mai departe. Când am debutat cu ”Născut în URSS”, a fost o chestie foarte haioasă, eram în toate topurile (fiction, nonfiction, debut). Am figurat în toate topurile, cu excepţia poeziei. Şi atunci mi-am zis, „oah, deci nu sunt poet”, e o chestie foarte importantă, nu sunt poet, dar în rest folosesc foarte multe genuri. Mai ales în cartea ”Sectanţii”, sunt mult mai bine axat pe povestea asta: mixez genurile, fac ceea ce eu numes un soid e klezmer stilistic. Aici totul e aproape programat, adică folosesc proză, eseu, un anumit tip de jurnalism de investigaţie, un anumit tip de istoriografie, folosesc multe genuri şi asta îmi place foarte mult.

Reacţiile care au venit pe mine m-a suprins foarte tare, pentru că primii care m-au sunat mi-au spus „Asta este o carte de antropologie!”. Nu, nu este o carte de antropologie, doamne fereşte. ”Este o carte de sociologie?” Nu este o carte de sociologie. ”De istorie?” În niciun caz nu este o carte de istorie, eu nu mă ocup de istoria unei comunităţi, pe care s-o analizez în termeni istorici. Eu fac un soi de poveste, compusă din cinci cărţi, care sunt bazate, ca şi construcţie, pe Pentateuh, adică pe cele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Toate având câte cinci capitole. Eu construiesc chestia asta conştient, urmărind un anumit scop, un anumit tip de reflecţie. Un prieten de-al meu mi-a spus o chestie care-mi place foarte mult (ştiţi că lucrul cel mai important pentru omul „civilizat” atunci când călătoreşte, şi mie-mi place mult să mă mişc prin ţară, este periuţa de dinţi), „cartea asta este ca o periuţă de dinţi, dar nu pentru dinţi ci pentru creier”. Dar nu în sensul de spălare de creier, cum m-au înjurat duşmanii mei, care mă iubesc foarte mult, ci în sensul de a face puţină curăţenie, de a regândi anumite lucruri. Dacă lucrurile nu stau aşa cum le credem noi? Dacă povestea de care noi suntem ultraconştienţi că e aşa, nu e aşa? Hai s-o gândim puţin altfel. Şi eu încerc să schimb puţin perspectiva, să privesc lucrurile din unghiul de vedere al unor oameni, pe care parcă-i ştim, parcă am auzit ceva despre ei, dar de fapt nu-i cunoaştem defel. Şi atunci, eu încerc să schimb aceste unghiuri de vedere, în care povestea devine un mod de reflecţie asupra istoriei noastre trecute, actuale, şi, de ce nu, viitoare. Lumea văzută prin ochii marginalilor arată radical diferit de cea văzută prin  cea a establishmentului.

Despre ce va fi cel de-al treilea volum al trilogiei sau, mai bine zis, care este acel grup “mai special”, despre care ai evitat să vorbeşti într-un interviu recent (eu mă gândesc la ceva, dar n-am curaj să spun…)?

Da, n-am deconspirat. În momentul în care eu vorbesc la persoana întâi, toţi îmi pun aceeaşi întrebare: ”băi, eşti cumva sectant?” Ho, băieţi, mă cunoaşteţi, nu sunt chiar aşa… Asta nu înseamnă că nu folosesc o anumită experienţă personală, comunitară, etc. Chiar vorbesc despre oaia neagră a celor din comunitate. Dar cartea nu e despre mine, nu despre Ernu cu toate că şi autorul este undeva ascuns acolo. Pe mine mă interesează foarte mult experienţa marginală, în persepectiva actualităţii şi a viitorului. De exemplu, experienţa marginală, atât a celor despre care am scris, sectanţii, cât şi a celor despre care scriu acum –sper să apară anul ăsta-, bandiţii, mi se pare că sunt foarte interesante, pentru că pornesc de la întrebarea: ”cine ne controlează timpul şi resursele?” Bătălia este pentru asta! În general, orice formă de putere vrea să le controleze. Cei care au copii ştiu foarte bine: au tot mai puţin timp să petreacă cu ei. De asta plătesc, mai ales oamenii care-şi permit să plătească, intermediari ca să-şi rezolve problema. Dacă plătim s-a rezolvat! Nu s-a rezolvat nimic, timpul nu poate fi cumpărat. Şi asta ne trimite mai ales spre problema împrumuturilor, o chestie foarte interesantă pe care eu o ating în carte de câteva ori.

Am un erou acolo care spune „e mult mai bine, sau e mult mai sigur, cu cei care-ţi iau, decât cu cei care-ţi dau”. O chestie care a deranjat câţiva oameni din establishment-ul cultural românesc gen HRP: ”cum adică, dacă ne iau e mai bine şi dacă ne dau e mai rău?” Da, pentru că am povestit de câteva ori ce înseamnă împrumutul. Este un soi de bogăţie pe invers. În ce sens? E o poveste pe care am dezvoltat-o în a doua mea carte, ”Ultimii eretici ai imperiului”, în care spun în felul următor: ”Evanghlelia spune că e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decât un bogat să intre în Împărăţia Cerului”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că bogatul poate renunţa, oricând, la bogăţia lui. Greu, dar poate. Deci poate trece prin acea ureche! Eu spun aşa: ”mai uşor e să treacă o cămilă prin urechile acului şi un bogat să intre în Împărăţia Cerului, dar niciodată un împrumutat nu va intra în Împărăţia Cerului”. De ce? Pentru că este o bogăţie la care el nu poate renunţa. Este o bogăţie pe invers, pe minus, la care nu poate renunţa, pentru că nu este a lui ci a altcuiva. Nu el o controlează ci altcineva.

Eu încerc întotdeauna să răstorn aceste situaţii clasice, care nouă ni se par normale… Primesc mesaje în care sunt întrebat: ”Domnul Ernu, eu chiar n-o să fiu salvat?” Eu nu decid în faţa nimănui, eu nu dau sfaturi despre cum să se comporte cineva, ceea ce vreau eu să spun este că lucrurile se complică foate mult, în momentul în care eşti împrumutat. De ce mă interesează asta pe mine? Pentru că astfel de fenomene „obişnuite” gestionează modul nostru de a fi, modul nostru de a gândi şi modul nostru de a fi critici. Atenţie: eu interpretez salvarea în termeni teologico-politici, nu religioşi.

Să luăm un exemplu: acum vreo cinci ani, cred că eram la Vama Veche, mă întâlnesc cu nişte prieteni dintr-un trust de presă foarte cunoscut. Erau atât de fericiţi şi-mi spun, în timp ce dădeau de băut la toată lumea, ”ne-au mărit de trei ori salariile…” Oau, zic eu, voi niciodată n-o să vă mai permiteţi să criticaţi! ”Cum adică?” E foarte uşor, banii predetermină modul vostru de a gândi. Îl gestionează. Cu cât sunt mai mulţi cu atât devin mai determinanţi: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” zice cartea cea bună. E bine de înţeles (şi asta va fi în următoarea mea carte, cea despre bandiţi), cum au gândit ei, în noua structură de putere, forma de control: decât să-l iei, să-l duci în Gulag, e mult mai simplu să-i dai de trei ori mai mult salariul. Noua putere hegemonică a înţeles asta bine. Ea ştie că băiatul ăla care scria şi critica n-o să poată dormi noaptea, şi o să se gândească cum să scrie, ca nu cumva să deranjeze. E un mecanism foarte interesant, care face parte din categoria mecanismelor pe invers…

Şi care sunt tehnicile acestui  „grup special” de care vorbeşti?

Ce am observat eu la mediile de care m-am ocupat în cartea ”Sectanţii” este, aşa cum am mai spus, problema cu timpul şi resursele. Mecanismul foarte interesant pe care-l inventează sectanţii, dar nu este specific doar lor, ci îl folosesc şi alte grupuri marginale, este următorul: ”când toată lumea se mişcă spre centru, noi ne mişcăm în partea opusă”. Cum câştigăm timpul? Dacă mergem pe şablonul clasic de promovare socială (am terminat facultatea, am intrat în UTC, sau Comsomol, apoi în Partid.. nu s-au schimbat între timp mult mecanismele), pentru că vrem să ajungem în centru şi folosim toate ritualurile puterii, căştigăm mai mult şi avem putere & privilegii. OK. Ăştia inventează o chestie pe dos, dacă vrem să fim liberi ne mişcăm spre periferie. Unde n-ajunge puterea? În zonele de interes minim, unde nu sunt resurse, privilegii şi fucţii cu putere. De exemplu, angajarea ca paznic la grădiniţele de copii. În comunism nimeni nu sparge o grădinţă de copii, în schimb e un loc de dormit extraordinar. Plus că o zi lucrezi şi trei sunt libere. Pe comunişti, nu-i interesează paznicii de la grădiniţă, sunt periferici… Te duci la serviciu, unde dormi şi ai trei zile libere. Ce faci? Inventezi o altă formă de job. Toţi cei despre care vorbesc eu construiesc mecanisme de muncă alternativă. Pazinicii de la grădinţe erau buni cojocari, blănari. Uniunea Sovietică era o ţară cu trei sute de milioane de oameni şi mult frig. Să tot coşi blănuri! Paradoxul este că ăştia încep să câştige mult mai bine, având mai mult timp. Şi au mai mult timp pentru comunitate şi pentru familie. Este o chestie extraordinară, pentru că statul nu mai controlează zona asta decât periferic.

O să vă dau şi un exemplu din lumea artistică: este cunoscut faptul că dezvoltarea rock-ului sovietic, apare în ”Caciugarnaia”, în cazangerie, pentru că e un loc pe care nimeni nu-l mai controlează şi oferă mult timp liber. Şi fac o paranteză, pentru că mulţi au început să uite, în perioada comunistă a nu munci era un caz penal. Oau, am vrea noi să ne oblige statul să muncim în condiţia în care munca a devenit un privilegiu! În momentul în care aveai un loc de muncă, totul era OK, în momentul în care nu aveai, intrai la categoria penală. Ei trebuiau să-şi justifice timpul în faţa statului şi găsesc aceste forme de muncă periferică, pe care o fac, fiind acoperiţi în faţa statului, pe de o parte. Pe de altă parte dispun de foarte mult timp liber ca să producă altceva, care devine total antistat, antiputere. Iar acest lucru s-a înţeles foarte târziu, pentru că, repet, orice putere are, în esenţă, un singur scop: să-ţi controleze timpul şi resursele. Nu vreau să vă spun, dar în modernitatea pe care o trăim azi până şi timpul liber este controlat. All inclusive ce înseamnă? Că e controlat totul, până şi odihna, ceea ce comuniştii n-au reuşit şi poate de aceea au şi pierdut… Au pierdut de fapt în faţa celor care au pus mâna pe timp şi resurse. Cine sunt ei? O să povestim în cartea următoare… Dar bine că am scăpat…

Iată o frază şocantă, pe care a spus-o străbunicul tău (sau actantul respectiv): “Ştii când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când ruşii plecaseră, iar românii încă nu veniseră…”. Cum trăiesc sectanţii, într-o Basarabie liberă, pe care nici ruşii, nici românii n-o mai administrează?

Este o formulă folosită foarte des, tocmai pentru că ambele administraţii au făcut multe greşeli. Există o mitologie întreagă faţă de ambele forme de administraţie, pentru că eu vorbesc de minim patru forme de administraţie. Este foarte important, pentru că pe mine mă interesează cum o comunitate mică îşi organizează timpul, viaţa, în dependenţă de o formă sau alta de administraţie: Rusia ţaristă, cea din România Mare, sovietică şi postcomunistă. Într-adevăr, e una dintre chestiile foarte delicate pe care o ridic, şi n-o ridic în termenii acelei propagande sovietice antiromâneşti, care a existat. Eu n-o ridic în termenii ăştia, ci o ridic în termenii de conştientizare a unei situaţii ce a ţinut de proasta administraţie românească faţă de o anumită comunitate. Nu putem să ne facem că nu a existat, în momentul în care există o scrisoare de prin 1925, a celor care au făcut unirea – deci sunt oameni devotaţi unirii! -, şi o spun în contextul ăsta care este foarte important, deoarece vreau să înţelegem situaţia. Ei spun că modul în care a început să fie administrată Basarabia în perioada interbelică este, ei folosesc termenul acesta, colonialism. A fost o practică foarte proastă de administrare. De exemplu, voi ştiţi că în perioada interbelică exista aproape un blestem administrativ, care se chema, pentru toţi cei care greşeau în Regat sau în Moldova, Basarabia te mănâncă! Nu sună deloc bine. Dar administraţia românească a făcut şi multe lucruri foarte bune, cum ar fi de exemplu şcoala, care a rămas ca o amintire populară pozitivă. În Basarabia se foloseşte termenul de şcoala românească, ca un superlativ. Dacă un om avea, în perioada interbelică, patru clase la români, asta era ceva extraordinar!

A fost un cumul de factori, pozitivi şi negativi. Eu vreau doar să trag un semnal de alarmă, privind modul prost de administrare… Evident că propaganda sovietică a preluat acest lucru şi l-a folosit după anexarea Basarabiei. Şcoala a funcţionat destul de bine, însă administraţia foarte prost. Pentru că nu poţi să aduci într-un sat, din fundul Bugeacului, popa, jandarmul, administratorul şi profesorul, care sunt elemente ale puterii, fără să ţii cont de context. Şi eu încerc să amintesc toate astea prin nişte povestiri, destul de delicate, la care unii au reacţionat că aş fi antiromân. Nu, eu nu sunt anti, pe mine mă interesează cum regândim lucrul ăsta, astfel încât să ne ajute să înţelegem. Nu să iubim sau să urâm, doar să înţelegem ce naiba s-a întâmplat acolo! De asta eu am ales o comunitate, pe care pot s-o dau foarte bine ca exemplu, în diferite contexte sociale, politice, pentru a compara evoluţia ei în perioada legionară şi în perioada stalinistă.

Şi brusc cei din comunitatea respectivă, sectanţii, spun: ”pentru noi, stalinismul a fost un fel de epocă de aur a creştinismului”. What? Cum adică, comuniştii vă băgau în puşcării, iar pentru voi era epoca de aur? Duşmanii mei abonaţi la înjurături au sărit ca arşi: „Ernu e stalinist”. Nu, doamne ferește, pentru că sunt şalamovian declarat şi comunitarist pur sânge: fără ierarhii, cu democraţie participativă, egalitarism. Şi eu vorbesc nu despre stalinism, ci despre cum interpretează o comunitate marginală religioasă stalinismul. Şi ei interpetează exemplar fenomenul.  Ei explică acest fenomen printr-un exemplu, ce ţine mai mult de creştinismul primar. Dacă ne bagă în puşcării, noi suntem ăia buni, deci facem ceea ce trebuie. Era un semn al calităţii: ”ne bagă în puşcării, deci ne respectă şi se tem de noi!” Eu întotdeauna am spus, şi am făcut valuri în presa românească, un regim care-şi bagă intelectualii în puşcării este un regim care-şi respectă intelectualii. Un regim care-şi premiază intelectualii este un regim moale, poate fi şi aşa, şi aşa… Sectanţii înţeleg chestia asta ca o formă de sacrificiu, de mucenicie (Îţi mulţumesc Radu Aldulescu , pentru intervenţie).  Asta se numeşte martiraj: privilegiul suprem pe care-l are un creştin şi anume acela de a muri pentru credinţa sa.

Pe de altă parte, pentru mine a fost foarte straniu, pentru că dacă m-ar fi pus să aleg între perioada stalinistă şi cea legionară, eu aş fi zis că perioada stalinistă e o maşinărie de putere infernală, cea mai puternică pe care a produs-o totalitarismul modern.  Dar ei au zis nu, ”perioada legionară a fost cea mai rea!” Nu din cauza puterii de violenţă, pentru că sectanţii nu se tem de moarte, să fim serioşi, pentru ei moartea însemna un soi de bilet pentru veşnicie. Ei spun aşa, şi asta e o chestie legată şi de comunitatea evreiască, în perioada legionară, ăştia au avut o influenţă atât de puternică asupra societăţii, încât nimeni nu se mai solidariza cu tine. Prezenţa ta publică devenea imposibilă. În stalinism se mai găsea cineva care-ţi făcea cu ochiul, te bătea pe umăr, şi asta însemna o minimă formă de solidaritate. Tu luptai cu statul. Însă dispariţia formelor de solidaritate minime devine o violenţă mult mai puternică decât moartea însăşi. Şi asta apare în povestea pe care eu o spun despre ghetoizarea cimitirelor. Asta înseamnă că morţii comunităţii nu mai sunt primiţi în cimitirele comune. Ei sunt daţi afară. În moarte, în general toate culturile se solidarizează. Când solidaritatea dispare până şi din moarte, e o chestie mult mai tragică decât moartea însăşi. Însă, faptul că, în anumite momente copilul tău nu mai poate ieşi în public, pentru că el este izgoi, cum zicem noi, omul din afara întregii comunităţi, este mult mai violent decât tipul de violenţă stalinistă, perfidă. Nu e o violenţă în primul rând fizică, ci este o violenţă de putere care distruge până şi speranţa, sensul.

În zona noastră, molocanii au dispărut sau au fost integraţi de alte comunităţi […] Eu nu i-am cunoscut, însă acum câţiva ani am făcut nişte drumuri prin Caucaz. […] Şocul pe care l-am avut a fost imens, pentru că m-am trezit în mijlocul unei comunităţi care semăna copleşitor cu tot ce am trăit când eram mic.” – scrii în capitolul “Despre ritualuri şi molocani”. Unde ai fost, în ce zonă din Caucaz, şi cum ai fost primit de comunitatea aia, arhaică, păstrată perfect?

Nu se ştie despre ce comunitate vorbesc eu în carte, asta este una dintre chestiile pe care mi le-am propus, să nu punem degetul… E o tehnică. În literatură de multe ori e mai importat nu ce spui, ci ce nu spui şi-l face pe cititor să caute. Tu doar pui indicii. Ceea ce se ştie este că sunt trei comunităţi pe care se bazează genealogia comunităţii despre care vorbesc. Rascolnicii ruşi, cei de rit vechi, care s-au împotrivit reformei din spaţiul ortodox pravoslavnic şi s-au refugiat foarte mult în zonele periferice. În Delta Dunării au găsit un loc foarte bun, departe de putere. Urmează comunităţile de evrei mesianici, care încearcă să refacă creştinismul primar. Evreii dominau târgurile din Basarabia din punctul de vedere al clasei de mijloc. A treia comunitate, foarte importantă, vine în tradiţia comunităţilor prostestante-germane, pentru că în perioada Rusiei ţariste se făceau colonii în zonele respective, iar comunităţilor de acest gen li se dădea un soi de autonomie (teritorială, financiară, legislativă, ş.a.m.d), ca să dezvolte un business care ajuta imperiul. Comunitatea despre care vorbesc apare ca un soi de cocktail din cele trei amestecuri. Eu aşa îmi construiesc povestea.

Molocanii sunt o parte dintre cei care ies din zona comunităţii pravoslavnice tradiţionale ruseşti. Numele lor vine de la maloco, adică ei nu beau alcool, doar lapte, era un soi de poreclă mai degrabă. Ei au avut nişte comunităţi foarte puternice în zona Ismail, în Bugeac.  Şi au avut şi în Reni, sau în Brăila, unde au fost câteva comunităţi foarte puternice. Eu i-am descoperit, pentru că mi-a spus un prieten când am început să scriu povestea, că sunt undeva în zona Caucaz, câteva comunităţi care au fugit de puterea ţaristă, apoi de cea sovietică şi s-au păstrat nealterate de modernitatea noastră… Eu am ajuns acolo întâmplător şi sunt trei comunităţi. Este una în Armenia. Este una foarte puternică –culmea!- în Azerbaidjan, care e o ţară musulmană. Şi am ajuns acolo, într-o comunitate de limbă rusă, seamănă cu un soi de comunitate protestantă. Toţi aveau bărbi, iar eu m-am simţit foarte bine, pentru că era ceea ce am văzut la bunicii mei, purtau straie ţesute şi cusute manual… Seamănă foarte mult şi cu comunităţile americane, care mai păstrează acest soi de puritanism. Cântă foarte mişto. Mie îmi place la categoria asta de ”staroverde/rascolnici”, faptul că ei cântă foarte mult şi polifonic (cred că asta m-a deranjat pe mine la spaţiul nostru religios, faptul că oamenii nu cântă în afara bisericii). Iar viaţa marginalilor nu e deloc plictisitoare, mie mi se pare că viaţa noastră este plictisitoare, pentru că maşinăria funcţionează atât de puternic încât nici nu mai avem timp să reflectăm, că totul merge conform planului şi programului, după instrucţiuni…

De ce “un creştin este mult mai mult decât un anticomunist”?

Este un erou care apare, un erou ungur de data asta, şi fac o paranteză: când am fost să-mi lansez cartea la Cluj, au venit două familii care mi-au spus că am scris despre tatăl, bunicul lor. În carte apar mai mulţi eroi din istoria secolului XX, dar încercaţi să nu-i identificaţi, nu despre asta este vorba… Aşa cum eu zic, Vasile Ernu sectantul nu sunt neapărat eu. Poate că Vasile Ernu banditul să fie mai aproape de mine: aviz duşmanilor  J. Folosesc într-adevăr nişte eroi ca prototipuri, pe care îi dezvolt. Acest erou zice o chestie foarte interesantă, pentru că, la un moment dat, era o anumită polemică despre rezistenţa unor comunităţi radicale împotriva regimului comunist. Ceea ce era foarte OK. În perioada comunistă, trebuie să fii împotriva comunismului, iar în perioada capitalistă, trebuie să fii împotriva capitalismului. Este o logică firească, normală, zic eu… Cu Hegemonul, cu Leviatanul trebuie să fii mereu într-un raport de luptă. Ceea ce spune eroul este că lupta împotriva unui regim nu este suficientă, pentru că nu este scopul acestui tip de luptă, în momentul în care viaţa este mult mai complexă şi mult mai importantă. E vorba de o comunitate marginală creştină. Lupta asta nu-i aduce nici rezolvarea problemei, nici fericirea. Ca să înţelegem chestia asta trebuie să facem un pas mai departe şi să ne dăm seama că este mai important să ne concentrăm asupra vieţii şi salvării. Există viaţă şi-n comunism, există viaţă şi-n capitalism. Viaţa e mai importantă decât regimul în sine. Să nu ne pierdem viaţa indifierent de regimul cu care luptăm, să nu ne pierdem sensul! Lupta este doar o parte unui fenomen mai amplu. Iar acest erou care e ungur marginal religios, foarte înţelept şi experimentat, explică fenomenul acesta.

“Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte -culmea- până şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod şi care promovează o “teologie a bunăstării” – notezi în capitolul Sinoadele în colhozuri. Reuşesc grupurile religioase minoritare, de genul celor descrise de tine în Sectanţii, să contrabalanseze starea de stază, de anchilozare, în care se află creştinismul oficial?

El a citit o chestie deşteaptă, dar eu o să vă spun ceva mult mai simplu. Pe mine m-a interesat foarte mult ce s-a întâmplat în aceste comunităţi, mai ales modul lor de a reacţiona la anumite probleme ale omului simplu, ca la evanghelie. Acolo lucrurile sunt foarte clare. Isus e un băiat foarte simplu. Din când în când intră cu biciul, mai dă aşa… stă cu curvele şi cu pescarii la masă. Nu prea iubeşte cărturarii şi dregătorii. E prea multă falsitate, lipsă de viaţă, acolo. E o poveste exemplară: în anii cincizeci, după ce are loc alipirea Basarabiei faţă de Uniunea Sovietică, are loc colectivizarea, luarea pământurilor de la ţărani. Se stabilesc noi reguli, şi aşa mai departe. Apar colhozurile/CAP. OK. Ceea ce observă comuniştii, care erau destul de severi în anii cincizeci, este că se fură, dar se fură la greu. Comuniştii încearcă să găsească mecanisme prin care să controleze furtul. În general, cred că un anumit control al furtului este foarte greu de realizat în spaţiile noastre. Cu cât controlul e mai puternic, oamenii găsesc mecanisme mai complexe de furt. Şi asta este o chestie de care se ocupă cartea următoare, cea despre bandiţi. Iar furtul, din punctul meu de vedere, este o formă de muncă, cu grad maxim de profit dar şi cu grad maxim de risc. Fiecare îşi asumă un anumit tip de muncă. Revenind la poveste: comuniştii găsesc un mecanism ingenios. Ei înţeleg că nu poţi să-i opreşti pe oameni de la furtul din colhoz, şi atunci ei spun aşa: băieţi, de mîine aveţi voie să luaţi din colhoz, după o zi de muncă, atât cât puteţi duce. Asta era neoficial. E o convenţie, foarte inteligentă, pentru că e o negociere între putere şi cei care fură. Oamenii încep să ducă acasă ce puteau să care: roşii, struguri, sfeclă, porumb, cartofi, ş.a.m.d. Dar apar nebunii de sectanţi, care au pus o problemă în comunitatea lor: noi avem voie să luăm, sau nu avem voie să luăm? E furt sau nu e furt? Şi se discută, eu numesc asta Sinodul din colhoz. Ei studiază scripturile, fac o deducţie şi spun: să nu legi gura boului când treieră, deci se poate, dar alţii se opun, iar hotărârea finală este că nu au voie să ia produse din colhoz, fie şi cu acceptul conducerii. Se duc a doua zi oamenii la muncă la colhoz, toţi îşi iau ce au nevoie, numai sectanţii nu iau nimic. Şi atunci începe scandalul. Oamenii strigă săpre ei: vreţi să spuneţi că furăm? Puterea reacţionează: voi de ce nu luaţi, voi vă consideraţi altfel, ce vreţi să spuneţi? Un simplu gest produce un adevărat scandal, furie, polemici, atittudini. Este interesantă această formă de scandal,  de conflict, care produce reflecţie asupra a ceea ce înseamnă furt, lege,  etică, comportament social şi economic etc. Este vorba până la urmă despre o găleată de roşii, care poate da peste cap o comunitate întreagă.

Drumul de la acei “radicali marginali“, în opoziţie cu tot ce înseamnă putere (sau “leviatan”), la consumatorii “majoritari, cuminţi, docili, supuşi”, aflaţi în ceea ce se numeşte azi mainstream, este pavat cu bune intenţii. Să-nţelegem că totul e pierdut şi nu ne rămâne nicio firimitură de happy-end? Care e morala acestei fabule?

Eu recunosc că încerc să-mi termin acţiunea cărţii, undeva la începutul anilor nouăzeci, în perioada postcomunistă. Este destul de clar că eu am o mare problemă cu perioada postcomunistă, în sensul că vorbesc despre temerea de pierdere a credinţei. Şi nu vorbesc neapărat în termeni religioşi, ci în termeni de proiecţie asupra viitorului, ş.a.m.d. Eu pun lucrurile astea într-un orizont de sens legat de anii nouăzeci, dar nu mă ocup de anii nouăzeci, decât parţial, şi mie mi se pare că –şi asta dau de înţeles destul de limpede- pentru aceşti oameni a fost mult mai uşor să lupte cu stalinismul şi cu fascismul, decât cu postcomunismul. Eu zic asta, nu în termeni ce ţin de violenţa fizică în care sîntem obişnuiţi să gândim, dominaţi de discursul dominant, ci în ceea ce ţine de pierderea de sens, de proiecţia de viitor… Se pierde ceva fundamental şi nu ştim ce. Şi mai grav, nici nu mai avem curaj să discutăm. Iar asta e foarte grav!

Ceea ce observ e că totul se mişcă spre establishment. Pînă şi marginalii vor la centru. În momentul în care o comunitate este marginală, pe mine mă interesează foarte mult s-o înţeleg. În momentul în care comunitatea marginală se mişcă spre centru, şi majoritatea comunităţilor marginale de dinainte de nouăzeci, s-au mişcat spre centru –o să vedeţi, în următoarea perioadă, ce s-a întâmplat la bandiţi- aproape că au câştigat bătălia. Nu aproape, ci au căştigat-o. Ei au câştigat bătălia! Pentru mine sunt interesanţi cât sunt marginali, în momentul în care ei devin centru, establishment, în sensul de putere, pe mine nu mă mai interesează. Sau mă interesează mai degrabă ca obiect de critică. Eu critic întotdeauna tot ce e Putere centrală, pentru mine nu-i interesant centrul. Peste tot e acelaşi lucru, e la fel, e tautologie: acumulare, profit, model identic, victorie, etc. Pentru că nu mă interesează istoria celor care câştigă, victorioşii, ci istoria celor care pierd, înfrânţii .

Într-un fel, Sectanţii continuă o parte dintre ideile dezvoltate de tine în volumul “Născut în URSS”, dar cu mai puţin umor, sau, mai bine zis, le punctează cu mai multă maturitate… Cum ar fi cele despre capitalism, sau comunism. “Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amândouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. […] Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. […] O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sunt ei? ” Ştiu că acest tip de discurs, practicat de tine şi în articolele pe care le-ai publicat în ultimii ani, este aproape tabu, şi atunci când ai deschis această cutie a Pandorei, ai fost atacat de Vladimir Tismăneanu. Acesta te numea, într-un articol publicat pe contributors.ro în anul 2013, “anti-anticomunist de profesie“.Cum comentezi, la aproape trei ani de la apariţia acelui articol, atitudinea acestui scriitor?

Cel mai haios e faptul că eu vin dintr-o tradiţie, în care nimeni, dar absolut nimeni din familia mea nu a fost, nu doar membru de partid, dar nici măcar komsomolist, sau utecist cum ziceţi voi. Iar puşcăria este o chestiune obligatoie: ca şi şcoala, prin ea trebuie să treci. Generaţie de generaţie dacă înfrunţi Leviatanul asta ţi se întîmplă. De ce? Nu din cauză că eram noi foarte anticomunişti, ci din cauză că tradiţia comunităţii din care vin spunea simplu: noi nu ne supunem nici unei forme de putere că-i comunistă sau capitalistă, nu ne închinăm la idoli şi nu depunem  jurământ nimănui… Ce înseamnă să intri în partid, sau în organizaţia UTC/Comsomol? Oricine a trecut prin asta ştie că se depunea un jurământ. Regimurile politice au ceva profund religios. Jurământul devenise formal, evident. În perioada anilor cincizeci, comunitatea acestor marginali discută foarte mult ce înseamnă asta: aderăm, acceptăm noua orânduire politică sau n-o acceptăm? Ei spun că orice orânduire politică vine de la Dumnezeu, pentru că aşa spuneau scripturile. Cum interpretează ei acest „de la Dumnezeu”: trebuie să o tolerărăm, dar nu trebuie să ne supunem. Trebuie să ne comportam aşa ca şi cum ea nu ar exista. Acesta e trucul lor genial.  Dar comuniştii le cer să devină şoimi ai patriei, sau octombrei, pionieri, utecişti/comsomolişti, membri de partid. Peste tot se depunea un jurământ. Comunitatea discută şi analizează şi spune aşa: atâta timp cât jurămintele se depun la vârste premature, nu cotnează pentru că minorii nu răspund de asta. Adică, dacă tu o faci la şase ani, la opt ani, e un joc de copii. Dar dacă o faci la cincisprezece ani, sau la treizeci de ani cînd deja nu mai eşti minor? Cu asta nu te joci.  Şi atunci comunitatea decide: octombrei , pionieri, se poate, pentru că e ca un joc de copii, sînt minori, dar nu se poate utecişti/ comsomolişti şi membri de partid. De ce? Pentru că depui un jurământ cînd eşti major, iar noi nu depunem jurământ decît unui singur Dumnezeu şi puteri. Asta era o decizie religioasă, da, dar care avea un efect politic incredibil asupra întregii comunităţi. Copilul care nu era comsomolist devenea oaia neagră a clasei şi nu avea acces la studiile universitare, de exemplu… De aceea eu spun: nu primesc lecţii, -mai ales în cazul nostru, în buna tradiţie românească de luptă anticomunistă. Să lupţi cu comunismul la 25 de ani de la căderea comunismului nu e doar ridicol,ci şi o formă de impostură. Nu primesc lecţii anticomunsite de la băieţii din Primăverii sau de la foştii membri PCR şi UTC.  Am un CV anticomunist cît toată Comisia Tismăneanu la un loc şi mai rămâne loc. În jur, noua putere hegemonică face ravagii, copiii mor de foame, oamenii nu au locuri de muncă, trăiesc la limita disperării şi noi luptăm cu morile de vînt. Dumnezeule, despre ce vorbim?

Iţi multumesc mult pentru acest interviu şi te invit să te bucuri de Revelionul pe stil vechi…

A consemnat Grigore ŞOITU

13 ianuarie 2016, Clubul Londophone

Vasile Ernu: Anii de școală și gașcă. “Dezvățul” din Colibași-Buceag la Iași și Cluj – foto inedite

Eugen Istodor: interviu cu Vasile Ernu pe istodor.ro

1 clasă, 1 învăţătoare Cum ai învățat tu? Am învățat la început foarte bine. Eram cel mai mic dintr-o familie de cinci copii și aveam în fața mea un frate bun la școală, mare bătăuș și sportiv și o soră aproape genială. Era olimpică și ar fi terminat cu medalie de aur (pentru cei cu 10 pe linie în URSS primeai medalie şi admitere în orice Universitate fără examen) dacă nu am fi fost cu ”pedigree-ul” anticomunist al familiei. Așa cum am povestit și în ultima mea carte, ”noi” nu aveam voie să intrăm în nici una din structurile politice comuniste. Aşa era în kibuţul  nostru, mai veterotestamental: nu ne subordonam şi închinam la „idoli” de nicio culoare.  Deviza rabinului meu era de sorginte mahnoviană: bate-i pe roșii până se înălbesc şi pe albi pînă se înroşesc. Şi cum nu eram UTC-işti atunci toate universităţile ne închideau uşile. Dar asta e o poveste separată. Am scris în Sectanţii cum rezolvam noi situaţia. Lucrul cel mai important e că educaţia era o chestie asumată şi de familie şi de comunitate: muzică, lecturi, interpretări, organizare etc. Nu ne bazam pe un stat pe care-l ignoram şi care nu exista pentru noi. Noi existam pentru el şi asta o simţeam. Eu am fost mereu unul din acei copii buni la şcoală şi destul de cuminte în primii ani. În ultimii ani însă, în nebunii ani ai perestroikăi, am devenit mai boem, plecasem pe cont propriu și petreceam mult timp pe stradă și în Biblioteca Națională (Krupskaya) din Chişinău. Am schimbat multe școli din cauze diverse: ba mă mutam, ba mă puneam în gură pe teme politice, ba îmi lăsam plete. Eram un soi de lider și faceam parte dintr-o gașcă foarte implicată politic în mişcările populare de la finele anilor 80. Pe 10 noiembrie 1989, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest-pichet anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de șapte oameni.  Am fost eliberați la presiunea străzii. Erau ani nebuni. Dar eram un elev bun la umanioare și îmi plăcea şcoala. Cu ultima școală am avut probleme din cauza părului și pozițiilor mele politice. Însă am avut un director înțelept care m-a salvat de mînia politrucilor. Visez în fiecare an prin mai, ultima lună de şcoală şi prin septembrie – prima lună de şcoală sovietică,  că sînt dat afară din școală și trebuie să o iau de la capăt. Coşmarul tinereţii. Părinţii mi-au dat foarte multă libertate. Practic trăiam pe „propria răspundere” de pe la 15 ani. Şi mă mă cuprindea o jenă teribilă cînd îi dezamăgeam. Dar ca să vezi că am terminat şcoala am şi dovezi. Prima diplomă de merit cl.1 Cum arăta școala, colegul de bancă, învățătoarea? Perioada de aur a fost școala de sat din sudul Basarabiei, în buza Bugeacului: Colibași. Pe malul Prutului, aproape de gurile Dunării. Un loc pitoresc cu o comunitate mare. Aveam mai multe școli primare și una mare pentru „cei mari”. Aveam o librărie bună, Luminiţa, de unde putem comanda cărţi de pe tot cuprinsul ţării și trei biblioteci cu literatură foarte bună.  Aveam la dispoziţie cam tot ce are nevoie un copil pentru a citi şi a fi educat. Nivelul școlii a fost mereu bun, cu o medie consistentă. Asta am înțeles mult mai tîrziu cînd m-am mutat în Chișinău. Nu am avut nicio problemă de adaptare: eram printre primii în școala din sat și am fost printre primii și la școlile bune prin care am trecut în capitală. Practic indiferent  unde te năşteai şi din ce pătură socială veneai aveai acces la o şcoală medie şi la o infrastructură de bună calitate, gratuite. Ăsta e un lucru extraordinar. Astăzi aceste performanțe par utopii.  Mai ales cînd ne gîndum că şansa unui copil din mediul rural să ajungă la studii superioare s-au redus spre zero. Ne va costa enorm mai ales în regiunea noastră unde ruralul a fost „vena centrală” de „aprovizionare cu resurse umane” de bună calitate. Ca să vorbim tehnocrat, cum se poartă azi. Şi nu idealizez trecutul ci fac banale constatări. Aceste lucruri pot fi uşor verificate dincolo de fobiile ideologice. Eu sînt obsedat de tema aceasta: cum oferim copiilor din mediul rural şi cel devaforizat instrumente pentru a avea şanse reale să facă un salt înainte. Eu şi toată generaţia mea am avut o astfel de şansă. Oare azi cei care se nasc acolo o mai au? Datele statistice spun sec – NU. Am avut colegi excelenți, profesori pe care-i respect mult. Din păcate ne vedem tot mai rar şi din nefericire mai toată zona a intrat într-un amplu proces de degradare, decădere, cu o migrație imensă a tinerilor şi a forţei de muncă active, cu orașe și sate îmbătrînite și depopulate. Te apucă depresia. Eu mă şi mir că acest „covor moldovenesc” social, destrămat şi tocit de atîta presiune socială şi economică încă mai rezistă. Bine, nici satele şi orăşelele româneşti nu sînt departe. Dar acolo disperarea a atins cote alarmante. Prima oară la Cinema Ce-ți dădeau ai tăi în pachet, la școală? La școală avem un soi de ”corn și lapte”. Exista o cantină sau foloseam sala de festivităţi pentru masă. Dimineața aveam un mic dejun simplu: ceai, pîine cu unt, un ou. Totul în grabă. Foloseam puțin pachetul de acasă. Începeam școala de pe la 8. Lecţia ținea 45 minute cu pauze mici de 5-10 minute în care ne mutam dintr-un „kabinet” în altul, după specificul materiei. Aveam clase amenajate pentru fiecare domeniu. Cele de fizică şi chimie erau cele mai impresionante. Ba nu, şi cel de „muncă” – o materie care te învăţa tot soiul de lucruri manuale. Pauza mare era de 25 minute, cred. Pe la 13-14 terminam orele. Dar reveneam după masă pentru diverse cercuri: sport, istorie, radio, muzică etc. Mai aveam o Casă de Cultură unde erau tot soiul de cercuri artistice şi două cinematografe.  De cîteva ori pe săptămînă se mergea la film. Mai exista o baie publică în care aveam alte ritualuri. Din păcate baia a dispărut prima. Şi azi duc dorul băilor publice, o cultură foarte importantă dispărută din România. Mai exista un lucru destul de interesant sub aspect pedagogic: un anumit tip de încurajare a responsabilităţilor şi muncilor. Făceam de exemplu prin circuit funcţii-munci precum „curăţenia clasei”, repsonsabili cu divesre lucruri prin şcoală. Era un anumit tip de instituţionalizare a responsabilităţilor şi acţiunilor practice. Atunci păreau o corvoadă dar azi le privesc ca pe mecanisme utile pentru că dau anumite deprinderi şi o anumită ritmicitate vieţii. Nu mă miră că japonezii au devenit fani ai pedagogiei de tip sovietic dar fără comunism. Ceea ce era firesc. Şi noi copii fiind, nu aveam mare treabă cu propaganda. Ba din contră: avea funcţia de a crea dublul limbaj ceea ce presupunea că ştiai ce e „bun şi ce e rău”, adică deja ştiai să gîndeşti politic. Azi din păcate propaganda este percepută ca „adevăr incontestabil” şi s-a pierdut acest simţ al „dublului limbaj”. Nu totul trebuia distrus. Anumite lucruri trebuiau preluate şi dezvoltate, actualizate. Cînd a început „tranziția” baia, librăria, cinema-ul şi două biblioteci au fost închise. Nu mai erau profitabile. În general copiii, educaţia şi sănătatea au devenit „neprofitabile”. Stadionul a început să se năruie, parcul a fost tăiat etc. Odată am făcut un sondaj în localităţile din regiunea mea şi am constatat că o generaţie întreagă de copii nu au mai intrat niciodată într-un cinema şi o librărie. Asta m-a pus pe gînduri. Şi m-a deprimat. E adevărat că au apărut alte ustensile şi reţele care repară puţin situaţia: să ne trăiasca netul şi pirateria online. Ele mai salvează cîte ceva din situaţia tragică şi abandonată în care se află ruralul nostru. Fizgarmonia familiei Abacul lui tata Cît ai luat bătaie?  Ai mei nu foloseau metodele acestea. Sînt cu educația discursivă. Chiar prea discursivă. Preferam uneori să iau o palmă la fund decît să simt vina aia şi privirea părinţilor. Mai ales acea jenă specifică vinovăţiei copilăreşti.  Ai mei au avut nişte tehnici foarte eficiente la acest capitol. Profesorii iarăşi nu prea băteau. Cel puţin în generaţia mea. Dar mai erau unii profesori care nu se abţineau. Dar nu era o practică curentă. Între noi nu ne prea băteam. Se făcea mult sport şi cumva acolo se duceau energiile acestea negative, spiritul de luptă specific copiilor şi adolescenţilor. Mai aveam şi protecţia fratelui „bătăuş” şi campion la greco-romane care chiar dacă era mult mai mare ca mine avea un nume care avea să mă ajute şi la Chişinău. Astea-s regulile străzii. În oraş era însă altceva. Acolo lucrurile funcţionau mult mai complex, cu reguli destul de dure. În una din şcolile intermediare, un soi de şcoală tehnică, aveam în clasă cîţiva pui de bandiţi profesionişti. Ei luau taxă de protecţie de la copii. Eu aveam un soi de bursă şi ei au venit să-mi ceară această taxă. Din fericire eu cunoşteam tipul acesta de discurs şi chiar dacă nu sînt un bătăuş de felul meu ştiu să comunic destul de bine. În lumea străzii, în găștile de bandiţi, discursul, „bazarul” cum se zice pe la noi, este esenţial. Strada este dominată în general nu de cei cu muşchi ci de cei cu discurs. Cel cu muşchi e necesar doar ca argument ultim. El stă în spate. Deci eu nu am plătit taxă şi nu am fost bătut. Primul pumn de care-mi aduc aminte l-am luat în România cînd eram student şi culmea, de la un basarabean. A fost o întîmplare idioată: nişte „basa” golani vroiau să bată nişte „romici” pe nu ştiu ce motiv. Eu am sărit să-i apăr. Şi am primit un pumn direct în ochi. S-a făcut vînăt. Greşeala a fost a mea: am încurcat registrele discursului. După ce am schimbat registrul discursiv, vorbind pe limba lor mai banditească atunci ei au sărit mai să mă pupe: „Vasea de ce nu zici că eşti de-al nostru?”. Eu însă voiam doar să protejez nişte amărîţi. În viaţă în general ai nevoie cam de trei registre discursive: un registru al statului, unul al grupului dominant de care aparţii, un soi de „limbă culturală etalon”, şi unul al străzii. Pentru că eu am fost expus multor medii şi am trăit în pături şi grupuri sociale şi culturale foarte diferite trec dintr-un registru în altul cu multă uşurinţă.  Pot simultan să vorbesc şi cu un intelectual sau academicia şi cu un bandit sau muncitor fără a face un efort. Unul din atuurile mari ale şcolii de tip popular folosite de comunişti era acela de a pune copiii din diverse pături şi grupuri sociale împreună. Aveai colegi şi copii de „politruci & aparatcici”, şi de academicieni, ţărani, muncitori sau bandiţi. Asta era un mare atuu pentru că învăţam unii de la alţii enorm de multe lucruri: de la registre discursive la practici de viaţă diferite. Şi casele regale foloseau această tehnică educativă pentru că înţelegeau că a-ţi creşte copilul într-un ghetou de lux „elitist” nu ajută la nimic. Acolo însă era ceva fals pentru că nu era mediul necesar unor relaţii democratice reale între copii. Astăzi asistăm la un soi de „ghetoizare elitistă”: bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii. Asta duce la distrugerea coeziunii sociale. O să mă ocup de această poveste în următoarea mea carte, Bandiţii. Prima zi de adolescenţă, ultima zi de copilărie Ce prostii ai învățat în școală?  Dacă mă întrebai cînd eram mai tînăr îţi înşiram probabil o grămadă de lucruri: orele de cor interminabile, mersul în marş cu defilări, desfacerea şi refacerea automatului Kalaşnikov la viteză, jocurile paramilitare Zarniţa în care eram un soi de partizan, muncile agricole de toamnă (toţi mergeam o lună minim după clasa a 4-a la cules de ceva), tot soiul de lecţii inutile de educaţie politică, muncile voluntar-obligatorii, colectarea de tot soiul de lucruri (fier, hîrtie, seminţe). Atunci mi se păreau de o inutilitate enormă. Privite însă dinspre vîrsta de 40 de ani lucrurile nu mai arată la fel. Ele au îndeplinit anumite funcţii în viaţa noastră, au acoperit nişte goluri, ne-au pus în situaţia de a petrece mult timp în echipă etc. Pentru că am un copil urmăresc foarte atent procesul educativ „reformat şi civilizat” şi tare mă tem că balastul de azi e mult mai mare decît cel din anii 70. Iar din punct de vedere al „prelucrării ideologice” pur şi simplu mă îngrozesc. Cînd banul, marfa şi icoana se unesc şi fac un tot întreg apar nişte monştri, mutanţi care fac ca „icoanele noastre” ideologice comuniste să pară mici copii. Dar fireşte că şi noi am prins multe prostii. Eu am totuși senzaţia că noi  aveam mai multe filtre. Azi aceste filtre par să fi dispărut. Eu de exemplu văd că ai noştri copii au tot mai puţin timp de joc, de a fi împreună şi mai ales de a fi cu părinţii. Şi cînd îi punem împreună ei trebuie musai să fie „din aceaşi categorie”. Asta e o mare problemă. De multe ori o oră de joc în parc cu copiii „la grămadă” face cît zece ore de educaţie la cel mai scump curs din oraş. Noi am început enorm de mult să credem în preţ în sens monetar, financiar: scump este pentru noi valoarea supremă, deci bun. Eu cred că educaţia, ca şi sănătatea sau cultura, ies din acest cîmp economic. Ea e dincolo de economie. Sau în avangarda ei dacă vreţi. Educaţia şi sănătatea este mult prea importantă pentru societate pentru a fi scumpă şi de aceea ea trebuie să fie universală şi gratuită. Fiecare stat în definitiv îşi prpune să-şi educe cumva cetăţenii? Ce vrea el cu cetăţenii lui: un bun soltad, un bun popă, un eficient muncitor sau o armată de precariat. Eu aş vrea cetăţeni liberi, cu drepturi şi şanse egale. Primul job Cu ce chestii ai rămas? Spiritul de echipă. Asta a fost poate unul dintre cele mai mari reușite ale educației de acest tip. Făceam o mulțime de lucruri împreună. Spiritul de prietenie. Prietenia devenise un soi de spaţiu al intimităţii, de fugă de control etc. Erau oameni de care nu te despărțeai, împărțeai totul. Învăţai o mulțime de lucruri practice. Și atunci am citit enorm. În clasa a 5-a cred că am fost anunțat că dacă voi continua așa termin cărțile din biblioteca satului în scurt timp. Erau un soi de fişe pe culori: eu băteam toate recordurile. În cîțiva ani am plecat și chiar terminasem aproape tot de citit în localitatea aia. În Chișinău am avut alte oferte. Privind înapoi îmi dau seama că am avut acces la o educație medie de foarte bună calitate și condiții deosebite pentru acele vremuri şi locuri. Și mai ales că am făcut o mulțime de lucruri practice specific educației de tip sovietic al anilor 70-80.  Exista un soi de universalism şi progresism care ne unea în visele noastre. Noi chiar voiam să fim medici, ingineri, matematicieni, profesori, cosmonauţi şi să salvăm lumea, să aducem pacea şi fericirea. Dispreţuiam profund tot ce e mercantil. Vă rog să ne scuzaţi. Astăzi privind dinspre practica dură a anilor 90-2000 ni se pare o naivitate.  Poate ar trebui să reflectăm mai des asupra a ceea ce ni se întîmplă acum. Mai ales în contextul actualelor crize de tot felul. Multe dintre cauzele acestor probleme se află în şcoala şi universitatea de tip nou în care totul a fost transformat în marfă, profit şi interes cuantificabil imediat. Dar e de meditat. Penuria acelor vremuri era deranjantă cu toate că nu copii o simţeau direct. Azi însă sîntem robii unui exces, un soi de penurie pe inviers. Orice regim cu riscurile lui… Primul paşaport Din Moldova în Ro. Șocuri, tristeți, timidități?  În 90 am avut un șoc destul de mare. România mea era una livrească, din cărți. Aici venind am descoperot o cu totul altă Românie. O diferență enormă între a înțelege lucrurile, în a explica, în comportament. Ritualuri diferite. O istorie cotidiană diferită. Eu veneam dintr-un Imperiu, cu alte apucături, cu alt mod de a fi şi înţelege. Anii 90 din România aveau o atmosferă isterică, puțină rațiune, reflecţie și multă pasiune. Noi veneam după o perioadă mai lungă de deschidere treptată. Iniţial am vrut să plec. Ba chiar s-a creat un anumit tip de respingere. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că nu e suficent să ştii limba şi cultura unei ţări. Există o limbă mai ascunsă şi mai profundă: cea a unei istorii cotidiene trăite împrună. Cuvintele au deseori alte conotaţii pentru oameni cu experienţe radical diferite. De exemplu, cînd am mers prima oară cu trenul aici vecinul de compartiment se tînguia că are de mers o veşnicie: „tumai la Vatra Dornei” de la Iaşi. Eu nu ştiam harta României pe atunci dar cînd  am înţeles că e la 2-3 ore brusc am priceput că noi aveam înţelesuri foarte diferite a ceea ce înseamnă spaţiu şi timp. Pentru mine departe însemna Vladivostok sau Taşkent, pentru el Vatra Dornei. Şi fireşte şocul mare a fost băşcălia. Eu citeam Academia Caţavencu de dexemplu într-o cheie tragică, nu umoristică. Cînd toată lumea rîdea mie-mi venea să plîng şi dispreţuiam profund tot ce înseamnă băşcălie. Am avut nevoie de mulţi ani să-mi educ acest simţ. Eu spun că România este pentru mine ca o limbă maternă dar învăţată la maturitate. Asta e. Ne asumăm. Dar asta e şi un mare avantaj că pot privi lucrurile şi din afară şi din interior. Însă în anii 90, atît la Iaşi, cît şi la Cluj am avunt colegi foarte bine pregătiţi. Veneau din regiuni diferite, din orăşele şi cătune dar cu un nivel al educaţiei foarte ridicat. De ce? Ar trebui poate să înţelegem că statul român a investit în anii 60-70 imens în sistemele de educaţie şi sănătate atunci. Teza mea e că noi încă trăim din acele imense investiţii. Aceste domenii, de la resurse umane la infrastructură, greu le construişeşti dar şi greu le distrugi. E nevoie de cîteva cicluri de inconştienţă ignoranţă politică. Ele curînd se vor consuma. Şi în loc vor veni rezultatul „investiţiilor şi reformelor” din anii 90-2000. Deja simţim golul acestor „investiţii”. Lipsa acestor investiţii şi reforme ne vor costa enorm de mult. Ce e mai grav urmează… Cum ai ajuns ce ești?  Cînd am venit în România aveam două rînduri de haine și cîteva cărți. Nu ştiam pe nimeni. Aveam însă o educație solidă. Nu e vorba doar de cărți citite. Aveam și o experiență de viață. Eu sînt pasionat de oameni, ascult mult, sînt un om foarte curios. Și nu prea mă supăr uşor. Eu sînt foarte zen-social: pozitivez negativul. Chiar și cînd ”dușmanii” atacă fără reguli. Ştiu multe tehnici de apărare. Vine din experienţa familiei şi a străzii. Am un har în a lucra cu oamenii, să vorbesc cu ei. Eu am o capacitate destul de bună în a organiza lucrurile. Doar că în ultima perioadă mă plictisesc mai repede. Îmi place să capăt sensuri noi, să înțeleg și să interpretez lucrurile în maniere diferite. Îmi place să încerc lucruri noi, să schimb grilele clasice de intepretare. Nu-mi place să merg cu grupurile dominante, să mă supun discursului şi dogmelor dominante. Îmi place să fiu marginal. Dar asta presupune asumarea aunor riscuri. Devii vulnerabil, uşor atacabil de grupurile dominante care sînt un soi de „haite individualiste”. Astea sînt paradoxurile României nostre. Pentru mine fericirea e să ai timp liber pe care să îl dedici visurilor, obsesiilor tale şi copiilor: un paznic de noapte la o grădiniţă. Adică exact împotriva modelului „om de succes” promovat azi. Cît de mult a avut rost școala-cît mușchii tăi? Familia a avut cel mai important rol. Abia după aceea școala. Dar acum analizînd trecutul și perioada anilor 70/80 pot spune că am avut acces la o școala bună  care astăzi e greu de înțeles pentru că școala și infrastructura acelor ani s-a degradat imens şi nu am reuşit să punem ceva solid în loc. Am prins o perioadă stabilă, chiar dacă decadentă cum au fost anii 70-80. Dar tocmai ăsta a fost și unul din marile atuuri. Ceva foarte stabil cu deschidere în trepte, cu descoperiri a unor lumi noi, cu descompuneri ale unor lumi vechi. Am crescut şi m-am maturizat odată cu procesul descompunerii celui mai temut regim. Nu trebuie să avem complexe faţă de occident: dacă noi am reuşit să dizolvăm acel regim sîntem în stare de orice. Sper ca bancherii să înţeleagă J. Prima revista Philosophy & Stuff Întîlniri exemplare. Uh eu am avut multe întîlniri pentru că am trăit în medii foarte diferite și am fost expus la întîlniri cu foarte mulți oameni excepționali. În primul rînd în familie. Casa mea era un soi de gară: pe la mine treceau enorm de multă lume mai ales din comunitatea extinsă: de la Vilnius la Vladivostok și de la Petersburg la Odessa. Un om important în viaţa mea fost un fierar, Moș Ion, care era și muzicant. El ne-a învățat să cîntăm la diverse instrumente, el m-a învățat să descifrez partiturile muzicale şi cu ele să interpretez lumea. Am povestit despre el în ultma mea carte, Sectanții. Am mai avut un profesor rus din fundul Siberiei care știa multe limbi și mie mi-a predat istorie, în limba română. Un rus siberian vorbea o română perfectă și era de o corectitudine și etică aproape ”sectantă” şi semăna cu raskolnicii ruşi. El ne-a învățat și tenis de masă. Ar trebui să scriu o carte despre aceşti oameni. Am întîlnit şi în România oameni de o foarte bună calitate.  Am însă o convingere tot mai mare că România are o problemă cu mecanismele de selecţie şi împingere în faţă a primelor eşaloane. A ceea ce se numeşte pretențios „elită”. E de o calitate mult mai slabă decît baza ţării. Şi eu circul cu trenul de clasa a doua şi mă opresc prin Tecuci, Filiaşi sau Vulcan. Crede-mă că am mai mare încredere în beţivanii şi golanii din aceste gări decît în pretinsa „noastră elită”. Dacă am trage la sorţi „elita noastră” ar arata mult mai bine. Primul protest al fiului meu Saşa Unde ai învățat să scrii? Eu am învățat cînd eram mic să cînt și să citesc Scripturile și eram foarte bun la analiză de text. Îmi plăceau cărţile Vechiului Testament. Aș fi devenit un foarte bun teolog sau rabin. Nu a fost să fie. Am început să scriu foarte tîrziu. Văd că se citește ce scriu eu. Asta mă bucură. Dar sincer nu ăsta a fost visul meu. Mi-ar fi plăcut să am vro cinci copii să-i cresc, să avem preocupări comune. Mi-ar fi plcut să fac un kibuț sau falanster pentru un grup de oameni mai speciali. Dar viața nu decurge mereu cum vrem noi. Uneori avem funcții mai modeste. S-ar putea ca visele noastre să nu se îndeplinească. Poate noi doar trebuie să pregătim terenul și să ne trezim cu capetele sparte. Poate alții o să culeagă rezultatele. Refugiul în scris este însă un lucru necesar pentru mine.

 

Vasile Ernu: „Cel care vânează înţelege lumea altfel decât cel vînat”

Diana Evantia Barca pe Artsunited.ro

Căutându-și sensul în paginile unei cărți în vogă, un erou face o călătorie în epoca comunistă, unde observă ceva important, puţin analizat la noi, în orice caz uluitor pentru unul care înțelege totul prin comparație cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Explorând una dintre țările surori în ideologie și, mai ales, în formele care susțin conținutul ideologic, călătorul descoperăcă s-a pierdut, de fapt, într-un adevărat Bizanţ rural, doar poleit cu un discurs comunist ultranaţionalist, un loc în care Biserica mai degrabă înfloreşte, iar preoţii sunt plătiţi de stat. Da, de acel stat comunist în care numărul bisericilor şi al mănăstirilor este în continuare imens, copleşitor prin comparaţie cu ceea ce se întâmplă în URSS. Vede o populaţie foarte legată de biserică, o societate în care până şi liderii de partid îşi îngroapă morţii după ritualurile creștine ortodoxe.

“Realitatea de după 89 confirmă această observaţie. Grupurile religioase cele mai năpăstuite în perioada comunistă sunt cu totul altele. Asta fără a minimaliza perioada dură a anilor ’50, în care BOR a avut de suferit, fireşte”, spune Vasile Ernu, un intelectual cu vederi asumate de stânga, a cărui carte „Sectanții”, recent publicată de Polirom, pune în discuție o serie de comunități religioase marginale, care au reușit să supraviețuiască sub patru regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Dincolo de valențele sale documentare, romanul urmărește, de data aceasta printr-un studiu de caz, o mai veche idee a scriitorului “născut în URSS”, anume teoria marginalilor: sectanții aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.

Extraordinar în rolul observatorului, Ernu studiază istoria de peste 100 de ani a unui grup marginal exemplar, care reuşeşte să reziste în faţa a trei forme moderne fundamentale de represiune: represiunea statului (stalinist şi fascist), represiunea grupului majoritar religios (biserica majoritară ortodoxă) şi represiunea lumii laice, care devine în anumite perioade foarte puternică pentru că această comunitate este puritanistă. Sectanții rezistă răbdând orice, inclusiv foametea în formele sale abrutizante, acel tip de foamete mai puternică decât toate legile și postulatele morale, o vreme în care stomacul însuși încearcă să mânânce trupul în care se află, un timp în care, dacă ai reușit să nu-ți mănânci copilul, ești învingător. Firește, urmează căderea în ispită.

Capitalismul este Diavolul, momindu-i pe sectanți cu promisiuni deșarte. Ca orice utopie care se respectă, cartea este o parabolă morală. O mai fi, oare, în trend să fii un critic al capitalismului, de vreme ce gânditorii îl chestionează de ceva ani? Cu rezultate îndoielnice, altminteri, având în vedere că au trecut cinci ani de când i se predica iminentul final. Au spus-o Indignații din Spania, a spus-o filosoful britanic Jason Barker în “Marx Reloaded”, documentarul care a arătat publicului larg cutia Pandorei, o spuneau analiștii și, în cele din urmă, și “profetul” Nouriel Roubini într-un interviu pentru Wall Street Journal. „Nu trebuie să esenţializăm”, spune Ernu.

„Regimurile politice sunt nişte constructe, care pot fi, la rândul lor, analizate sau deconstruite. E adevărat că avem mereu aceeaşi problemă: cum îmblânzim Leviathanul, care, deseori, devine o „fiară politică” autonomă, complicată şi greu de ţinut în frâu. Uneori devine „monstruoasă”. Dar, aşa cum spuneam, oamenii sînt cei care au vise, idei, acţiuni prin care pot pune capăt unui vis devenit coşmar şi reinventa alte vise şi realităţi. Nu trebuie să uităm asta. Noi sîntem oameni în măsura în care putem visa, crea utopii, cu riscurile de rigoare. Cînd visul moare, murim şi noi. În definitiv, nu contează cum se numeşte regimul care devine prea puternic şi nu ne mai lasă să ne trăim viaţa. Că e comunism sau capitalism, asta e secundar în momentul în care el devine pentru tine un sistem oprimant în diversele lui forme. Aşa cum am dizolvat un regim comunist dur şi oprimant, putem dizolva şi alte regimuri. Acum, întîmplător, a venit rândul capitalismului. Noi, totuşi, vrem o lume mai bună şi mai dreaptă. Se poate?”

D.E.B. Dezbăteam teoria marginalilor în urmă cu mulți ani, în mijlocul Berlinului, în pregătirea primului tău volum, Născuți în URSS. Mi-e ușor să recuperez câteva dintre ideile de atunci: „Unde este putere, acolo este şi politică. Unde e politică, acolo este şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună”, spuneai tu. Pentru a problematiza, poate că e bine să evoc și continuarea: „Unde există minciună, apare şi nemulţumire. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e şi tragedie. Unde e tragedie, e şi singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde e un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar artă nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea este un gest eminamente politic”. De la simpla teoretizare a unui mecanism, s-a ajuns la o sectă, o dată cu acest volum. Ne-ai putea da coordonatele generale ale acestei tranziții? Sunt sigură că teoriile mai vechi stau la baza noului volum, chiar dacă în acest din urmă caz pare că ai încercat altceva, anume o adevărată (și reușită) cercetare socio-antropologică asupra unei comunități destul de închise.

Vasile Ernu: Ce vremuri! Berlin, toamnă, parcuri, squat-uri, artişti, turci, estici mulţi şi chiar şi nemţi. Berlinul este ultimul oraş în care mai miroase puternic a Est şi de unde începe altceva. Şi de asta poate ne simţim deseori ca acasă. Aproape.

Ce citai tu mai sus face parte dintr-un soi de „manifest minimalis”, parafrazîndu-l pe Dario Fo. Nu s-au schimbat prea multe de atunci. Am mai scris cîteva cărţi, am mai hălăduit prin est şi vest, am mai meditat la poalele Araratului, am baut ceai la Tibilisi şi cafea la Sarajevo. Am mai stat cu minerii în Valea Jiului şi cu oamenii serioşi din Filiaşi şi Tecuci, sau cu bătrînul mag din Kemerovo, care visează la o lume mai dreaptă. Am vizitat familiile de imigranţi români din Italia şi Spania şi am mai încercat să înţeleg de ce mor aşa de greu ţăranii şi satul nostru şi mai ales de ce sînt dislocaţi muncitorii astăzi atît de uşor.

Dar am făcut şi lucruri plicticoase precum ritualurile de prezentare şi vorbire „lumii bune” de prin diverse „oraşe importante şi civilizate” ale Europei. Şi poate lucru cel mai important din viaţa mea e că am între timp un copil, pe care trebuie să-l cresc în bună tradiţie marginală şi radicală a „sectei” mele proletare :). Şi nu e uşor, dar e fascinant.

În ce priveşte noua mea carte, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, după cum spune şi titlul, este doar prima parte dintr-o trilogie. Este un teritoriu destul de complicat şi dificil dar o să vedem ce o să iasă pînă la final. Deocamdată avem prima parte care se ocupă de un grup marginal religios.

Practic, avem „saga” unei familii, o poveste întinsă pe aproape patru generaţii: de la finele secolului al XIX-lea, pînă la finalul secolului XX. Totul se întîmplă în mare parte în Bugeac, regiune care a fost administrată de Imperiul Țarist, de România Mare, şi de URSS, pînă spre destrămarea acestuia. O zona fascinantă, atît prin istoria ei complicată, cît şi prin amestecul de tot soiul de popoare şi religii: ruşi raskolnici, nemţi şi elveţieni protestanţi, turci creştinaţi provoslavnici, ucraineni molokani, evrei mesianici şi tot soiul de combinaţii ameţitoare. E ceva specific periferiei de Imperiu, unde se refugiau de mîna lungă şi puternică a centrului. Ştii cum sună binecuvîntarea rabinului din „ştetl”, acele mici cătune evreieşti, cînd venea vorba de ţar? Binecuvîntarea sună aşa: „să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi”. Şi ca „binecuvîntarea” să funcţioneze, trebuia să-ţi inventezi tehnici de „ţinere la distanţă” a puterii.

În tot acest amestec foarte complicat şi atractiv, într-un secol de o violenţă fără precedent, eu mă ocup de istoria, viaţa şi problematica unei comunităţi foarte mici, pe care o cunosc, pe care o studiez de mulţi ani de zile şi pe care o repovestesc prin poveşti de viaţă simple, în care sînt ascunse atent sensurile şi rezultatele cercetării mele. Mă interesează ca poveştile să poată fi citite uşor şi cu un oarecare folos pentru cei care le citesc.

Cine sînt însă aceşti oameni, cum răspund ei la provocările unei lumi şi istorii atît de complicate şi violente, rămîne ca cititorul să descopere. Cert este că nu cred că această carte te poate lăsa indiferent, chiar dacă uneori te poate eneva. Am primit atîtea mesaje de la cititori, cum nu am primit de la toate cărţile celelalte la un loc. Cititorii de tot felul au venit cu multe reacţii şi întrebari foarte interesante. Oamenii sînt curiosi să afle, oamenii au nedumeriri, oamenii se regăsesc pe alocuri sau sînt iritaţi de ceva. Şi asta e foarte bine. Cînd oamenii reacţionează la un text e foarte bine. Asta însemnă că nu ai scris degeaba.

D.E.B: „Da, sunt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sunt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sunt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atâtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi” – spui tu și, considerând istoria declarațiilor tale, aceasta este o poziție privilegiată, singura în măsură să asigure supraviețuirea în raport cu relațiile de putere. În cazul în care există o metaforă care se poate aplica, ca sistem, în contemporan, mi-ar plăcea să o detaliezi. Tu însuți anunțai cândva că dorești să impinge zona de acțiune printr-o pratcică socio-politică: crearea diverseolor reţele dintre grupuri marginale şi active, crearea unor noi practici de luptă şi apărare civilă, regîndirea şi practicarea politicului în alte sfere decît cea a “politicii de partid” şi “societăţii civile”. Cel puțin aparent, sectanții tăi sunt cei care refuză consecvent societatea și, în cele din urmă, devin centrul lumii.

Vasile Ernu: Pe mine mă interesează foarte mult un soi de praxis al unui crez. E una să ai o opinie despre ceva şi e cu totul altceva să ai şi o practică care să susţină opinia, convingerea, crezul tău. Astăzi e promovat un tip de apolitism lipsit de credinţă sau convingere asumată. Totul e un soi de „pragmatism” non-ideologic şi cinic. Mai degrabă avem un soi de oportunism care convine perfect acestui regim politic, axat pe profit cu orice mijloace şi consum în neştire. Dar noi nu sîntem îngeri, ci oameni. Iar a fi om însemană a fi fiinţă politică şi socială cu anumite convingeri, crezuri, vise, utopii pentru care sîntem dispuşi să plătim un preţ. Cînd astea dispar, însemnă că am intrat într-o mlaştină a oportunismului individualist şi cinic.

Ce fac eu în cartea Sectanţii? Eu studiez istoria a peste 100 de ani a unui grup marginal exemplar, care reuşeşte să reziste în faţa a trei forme moderne fundamentale de represiune: represiunea statului (stalinist şi fascist), represiunea grupului majoritar religios (biserica majoritară ortodoxă) şi represiunea lumii laice, care devine în anumite perioade foarte puternică pentru că această comunitate este puritanistă. Ce mă interesează pe mine în mod special este cum reuşesc aceştia să se organizeze şi să trăiască, care sînt strategiile şi practicile care îi „salvează”. Ele devin un soi de practică politică, economică şi socială, care le dă o anumită autonomie şi independenţă. Care sînt în esenţă tehnicile lor de supravieţuire? Nu e deloc uşor.

Dacă ne uităm atent la cum şi-au construit sistemele alternative de viaţă în raport cu puterea hegemonică comunistă sau fascistă, vedem că toată intelighenţia noastră anticomunistă (postfactum) şi disidenţa noastră e doar o joacă de copii. Însă ei lipsesc din istoriile oficiale, pentru că dacă ar apărea, intelighenţia noastră de serviciu şi-ar pierde „pîinea”.

Experienţa unor astfel de grupuri este însă de o actualitate acută, mai ales azi, cînd trăim vremuri în care orice formă de rezistenţă împotriva sistemului este văzută ca un rău. A te opune „mirajului pieţei” este privită ca o nebunie. Iar istoria acestui grup este „istoria unei nebunii”, în sensul cel mai evanghelic cu putinţă. Ei au fost cei care scandalizau şi rupeau logica „bunului simţ” al majorităţii care se supunea orbeşte puterii oficiale. Aceşti „nebuni” ne lipsesc azi…

D.E.B. Chiar și stânga culturală anunța anul trecut, prin vocea unuia ca Terry Eagleton, ca ateismul a murit o dată cu turnurile gemene.  Sigur, ca și în cazul lui Eagleton, cercetarea ta păstrează o perspectivă sociologică. Dar poate că ai filosofat tu însuți pe marginea importanței credinței ca agregator al acestor grupuri, de vreme ce ești atât de credibil în rolul observatorului. Reușești să reconstruiești în detalii pertinente trei comunități religioase din părțile Bugeacului: răscolnici, evrei mesianici și protestanți coloniști germani. Ai putea detalia felul în care ai înțeles fiecare dintre aceste comunități, eventual povestind câte ceva din efortul tău de documentare? În cele din urmă chiar încerci un demers mesianic, prin răsturnarea perspectivelor, sugerând că lumea răsturnată ar fi cea adevărată, ceea ce ar putea sugera ceva joacă de-a Dumnezeu sau măcar o oarecare meditație pe această temă…

Vasile Ernu: Pai nici nu trebuie să ştii prea multe. Eu nu-mi afişez convingerile religioase. Oare am aşa ceva? În spaţiul public ne afişăm convingerile politice şi tot ce ţine de universalism. Particularismele le păstrăm pentru spaţiul domestic, chiar dacă ele sînt mereu cu noi şi destul de vizibile, pentru că diferenţiază.

Revenind la cele trei comunităţi care compun, fac substanţa comunităţii de care mă ocup, atunci lucrurile stau cam aşa. M-am documentat pornind de la surse, cărţi, documente şi pînă la discuţii cu oamenii locului. Întîmplător, sînt născut în această zonă şi crescut printre ei. Sînt cumva parte din acest melanj. Iar asta mi-a oferit un mare avantaj, pentru că îi ştiu pe aceşti oameni, îi înţeleg şi ei mă acceptă, pot comunica cu mine pe limba lor. Le înţeleg bine „jargonul”.

La cele trei comunităţi am apreciat foarte mult anumite calităţi. La raskolnici – curajul de a fi mereu împotriva puterii oficiale ţariste, sovietice şi ortodoxe majoritare. O stare de „bunt”, de nesupunere, de revoltă tipic rusească pe care în mare parte ei au inventat-o. La evreii mesianici – curajul şi radicalitatea de a fi singuri împotriva tuturor, convingerea fermă a unui exceptionalism permanent. Nu e uşor lucru să fii urît şi prigonit de toţi, pînă şi de „ai tăi”. Iar la protestanţii colonişti germani – un anumit tip de puritanism şi legalism organizatoric de care eu chiar dacă nu sînt ataşat sentimental, nu pot să nu-l respect şi să nu-i înţeleg rolul. Ei m-au învăţat să cînt pe note şi nu e deloc puţin lucru. Şi, mai ales accentul acestor trei grupuri pe un soi de permanentă educaţie autonomă. De la aceste grupuri poţi învăţa enorm de multe lucruri deosebite, care majoritarilor le lipsesc cu desăvîrşire, pentru că ei nu au nevoie de ele. Lumea văzută prin ochii acestor marginali şi lumea văzută prin ochii majoritarilor arată radical diferită. Lumea majoritarilor este foarte săracă. Cel care vînează înţelege şi interpretează altfel lumea decît cel vînat. Lipsa „puştii”, a instrumentelor puterii, suferinţa, represiunea aduce o înţelegere a lumii ceva mai profundă, mai nuanţată. Şi mai ales te pune în situaţia de a găsi soluţii neobişnuite.

D.E.B. România comunistă este un adevărat Bizanț al bisericilor, remarcă unul dintre personajele tale, în ciuda părerii comune că regimul comunist a dus o campanie plină de succes de distrugere a spiritului ortodox. Care au fost ”avantajele” comunismului din acest punct de vedere? Ai putea motiva, așa cum rezultă din propria documentare, felul în care aceste comunități și-au putut păstra identitatea de-a lungul a patru regimuri de guvernare ? Sau poate ai putea merge mai departe, încercând să-ți imaginezi ce s-ar fi întâmplat cu aceste comunități dacă ar fi supraviețuit până în era comercială sau… era post comercială, considerând că perioada de criză economică a schimbat puțin paradigmele. Spuneai cândva că era comercială a discreditat absolut orice, până și însăși ideea de revoltă. Deși personal consider că traversăm un timp eminamente spiritual, cum vezi tu lucrurile acum, în urma unei asemenea documentări ?

Vasile Ernu: Da, un erou face o călătorie în epoca comunistă şi observă ceva important, puţin analizat la noi. Mai ales că el compară prin prisma experienţei sovietice. El vede aici un adevărat Bizanţ comunist rural. Un loc în care preoţii sînt plătiţi de stat. Da, de acel stat comunist în care numărul bisericilor şi mănăstirilor este în continuare imens. Copleşitor prin comparaţie cu URSS. Vede o populaţie foarte legată de biserică în care pînă şi liderii de partid îşi îngroapă morţii după ritualurile creștine ortodoxe. De fapt, vede un adevărat Nou Bizanţ doar poleit cu un discurs comunist ultranaţionalist, în care Biserica mai degrabă înfloreşte. Realitatea de după 89 confirmă această observaţie, ipoteză. A învins filonul care deja era la putere. Sînt nişte observaţii de bun simţ. Fireşte că astăzi nu dă bine să spui asta, ci trebuie să povestim despre martirajul bisericii majoritare, lupta ei împotriva regimului criminal etc. Asta o legitimează. În realitate lucrurile arătau însă cu totul altfel. Cam aceeaşi proiecţie falsă o face şi establishmentul intelectual. Asta se vinde bine, asta legitimează, asta aduce bani.

În realitate grupurile religioase cele mai năpăstuite sînt cu totul altele. Asta fără a minimaliza şi perioada dură a anilor ’50, în care BOR a avut de suferit, fireşte.

În ce priveşte, însă, ruptura din 89 şi grupurile marginale de care mă ocup eu, lucrurile stau cumva mai complicat. Eu nu dau un răspuns clar, dar dau o direcţie de interpretare. Mie îmi place să las cititorul să tragă concluziile. El este mai competent decît mine. Eu însă cred în general că de la marginal la majoritar e foarte uşor să treci, prin gesturi mici. Prin supunere, prin susţinere, prin promovarea modului de viaţă a discursului şi practicii puterii hegemonice. La ce e bună critica puterii actuale, dacă practica de viaţă e una după regulile ei de joc? Efectele sînt minime, ba chiar o întăreşte, căci ritualurile de viaţă şi practică sînt mult mai puternice decît discursul care se pierde printre atîtea alte mărfuri.

Cred că asta s-a întîmplat şi cu aceste grupuri. S-au mişcat de la periferie spre centru, devenind parte a discursului şi puterii actuale globale. Şi nu prin cucerirea puterii, prin schimbarea ei, ci prin renunţare şi adaptare la putere. De asta pentru mine ele nu mai sînt interesante acum. Ele, în esenţă, au murit şi spun cam ceea ce spune tot discursul actual oficial. Însă ele mai au totuşi un soi de aură a trecutului şi a practicii trecutului. Eu cred că încă nu au uitat totul. Pentru mine este interesantă istoria şi practica lor de viaţă din acea perioadă complicată.

D.E.B. Întrebarea precedentă avea scopul de a introduce probabil cheia întregului demers, anume căderea în ispită. Capitalismul este Diavolul, momindu-i pe sectanți cu promisiuni deșarte. Ca orice utopie care se respectă, cartea ta este o parabolă morală. Mai este în trend să fii un critic al capitalismului, de vreme ce gânditorii îl chestionează de ceva ani? Cu rezultate îndoielnice, altminteri, dacă ne amintim că au trecut fără efecte niște ani de când anumite grupuri se grăbeau să anunțe reînvierea marxismului… cum stau lucrurile din punctul tău de vedere după criza economică?

Vasile Ernu: Cînd e vorbă de viaţa socială, politică şi economie, zic și eu ca poetul „Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni”. Nu trebuie să esenţializăm. Regimurile politice sînt nişte constructe care pot fi la rîndul lor analizate, deconstruite etc. E adevărat că avem mereu aceeaşi problemă: cum îmblînzim Leviathanul care deseori devine o „fiară politică” autonomă, complicată şi greu de ţinut în frîu. Uneori devine „monstruoasă”. Dar, aşa cum spuneam, oamenii sînt cei care au vise, idei, acţiuni prin care pot pune capăt unui vis devenit coşmar şi reinventa alte vise şi realităţi. Nu trebuie să uităm asta. Noi sîntem oameni în măsura în care putem visa, crea utopii, cu riscurile de rigoare. Cînd visul moare, murim şi noi. În definitiv, nu contează cum se numeşte regimul care devine prea puternic şi nu ne mai lasă să ne trăim viaţa. Că e comunism sau capitalism, asta e secundar în momentul în care el devine pentru tine un sistem oprimant în diversele lui forme. Aşa cum am dizolvat un regim comunist dur şi oprimant putem dizolva şi alte regimuri. Acum, întîmplător, a venit rîndul capitalismului. Noi totuşi vrem o lume mai bună şi mai dreaptă. Se poate?

Zilele trecute povesteam unui grup de tineri care mă invitase la discuții. Temerile mele atcuale sînt simple. Cînd mintea începe să judece totul în termeni „de piaţă”, iar actele tale sînt predeterminate după „ordinea profitului”, atunci totul s-a dus naibii. Îţi trebuie puţin curaj şi efort să vii în contracurent şi să încerci să gîndeşti şi să acţionezi „contra pieţei”, împotriva logicii profitului, să încerci să pui valoarea umană în faţa valorii capitalului. Noi facem economia, nu economia ne face pe noi, iar istoria omenirii cunoaşte multe alte forme alternative de a rezolva o mulţime de situaţii. Acest dictat al pieţei sau mai degrabă al ideologiei pieţei ne-a scrîntit rău mintea şi practica de viaţă. Dar poate lenea e valoarea supremă, nu munca? Poate e timpul să boicotăm toată gargara asta cu eficienţa, profitabilitatea, munca în neştire etc. Poate e timpul să promovăm lenea, ineficienţa, lupta pentru timpul liber. Să ştii că „lenea” de multe ori este mult mai „eficientă” decît „munca” de tip neoliberal. Iar în viaţă nu e nevoie de chiar atît de multe lucruri. Să nu uităm că 90% din „marea producţie” este de fapt gunoi. Tot regimul acesta neoliberal este un soi de muncă în neştire, care te face eficient în producţia gunoiului.
Bunăstarea vieţii, calitatea vieţii poate nu se reduce la banii pe care-i cîştigi, ci la timpul liber pe care-l doreşti şi pe care poţi să-l trăieşti lîngă comunitatea ta, în slujba ei, lîngă copiii tăi sau ajutînd nişte oameni sărmani. Bătălia pentru timp liber e una imensă. Timpul liber a devenit un lux pe care aproape nimeni nu şi-l mai permite. Cîţi dintre noi au curajul să zică azi: băgaţi-vă banii în fund, nu-i vreau, nu dau doi bani pe cariera voastră de slugi ale sistemului, pentru că eu vreau timp liber şi pentru asta pot plăti un preţ retrăgîndu-mă din lumea voastră!
Lumea poate fi schimbată în bine numai de oameni „leneşi”, care au timp de reflecţie şi acţiune. Literatura (şi arta în general) este un exemplu perfect în acest sens: ea este făcută de „leneşi”, „rataţi”, oameni antisistem, total ineficienţi în termenii actuali, total anti-piaţă, anti-profit etc. Ce ar însemna lumea noastră fără ei? Dacă toţi aceştia ar dispărea, ar mai rămîne doar politrucii, bancherii, advertiserii şi pr-iştii (aceşti politruci de şcoală nouă) şi încă nişte băieţi cu maşini scumpe. Ce plictiseală… regimurile în general se ţin nu atît pe cei care slujesc cu pasiune regimul ci mai ales pe mulţimea tăcută şi supusă. Şi, de aceea, ei trebuie să ne intereseze în primul rînd.

Revista de povestiri / interviu cu Vasile Ernu

Vasile Ernu vine duminica asta, pe 4 octombrie, de la 15:00, în Mansarda Lente, la Creative Writing Sundays. Va da feedback pe povestirile trimise de participanți și va vorbi despre literatura rusă. (sursa: Revista de Povestiri)

 

Cum se face că n-ai scris ficțiune până acum? Sau interesul tău merge mai mult spre povești colective?

Cînd am debutat cu Născut în URSS ştiu că la început de an următor, atunci cînd se fac topurile, cartea mea era trecută la cam toate categoriile: ficţiune, non-ficţiune, publicistică, jurnal etc. Lipsea doar la categoria poezie. Deci, ceea ce ştim despre genul folosit de mine este faptul că nu scriu poezie. De unde şi românitatea mea îndoielnică căci aşa spune axioma: tot românul se naşte poet.

Trecînd peste ironie. Ce fac eu e un amestec, un gen „klezmer” cum îi zic eu, în care pun la grămada mai multe genuri: ficţiune, nonficţiune, document, eseu, jurnal şi chiar poezie împrumutată…

Eu nu mai cred în proză/roman ca „gen major” şi, cum nu pot scrie poezie, care e cu adevărat un gen aparte care-ţi dă multă libertate şi are o putere de sinteză uimitoare, atunci lucrez combinativ cu mai multe genuri. Îmi este la îndemînă, mă simt mai confortabil şi cred că şi publicul actual se regăseşte mai uşor într-o astfel de „literatură artistică nonficţională”.

Eu mi-am ales aceast „drum stilistic” destul de folosit în Occident şi foarte puţin exploatat la noi. Dar e loc pentru toată lumea…

 

Dintre prozatorii ruși mai noi, traduși aici, pe cine recomanzi? 

Notam zilele trecute pe Facebook: De ce citim Vodolazkin şi nu citim Sorokin, Pelevin, Prilepin? Mă întreabă un amic ce cred despre scriitorul Vodolazkin/Водолазкин (autorul romanului Laur, Humanitas, 2014) şi cum se explică succesul lui în RO?

Acum, sincer, eu apreciez ce face Vodolazkin în literatură: imită perfect limba de sec. 17 şi mai ales o transpune „adecvat” pentru omul modern; la fel e și cu povestea. Este un profesionist şi ştie bine să facă acest tip de construcție. Însă pentru mine e un scriitor de plan secund pentru că nu aduce nimic nou, ci doar reproduce o frescă de bună calitate. Şi ştiu bine ce vorbesc cînd e vorba de literatura rusă.

În România în ultimii ani s-au tradus cîţiva autori care cu adevărat înseamnă mult pentru literatura contemporană rusă, dar care, din păcate, nu au nici pe departe același succes aici. Iată cîteva nume cu o clasă peste Vodolazkin: Mamleev, Makanin, Uliţkaia, Sorokin, Pelevin, Şişkin, Prilepin. Sînt nume care contează mult şi au produs fiecare pe felia lui mutaţii importante în literatura rusă. De ce, totuşi, Vodolazkin a tras potul cîştigător în România? Să fie de vină mașinăria de marketing & pr a Humanitasului? Da şi nu. Eu aş căuta răspunsul în zona fenomenului „Arsenie Boca”. Fără ironie. E un fenomen important pe care trebuie să încercăm să-l înțelegem.

Vodolazkin apare ca un soi de „necesitate istorică” într-o cultură rusă devenită tot mai conservatoare. În RU astăzi avem o concurenţă teribilă în zona conservatorismului: de la „staliniștii timizi” până la „imperiul contraatacă” sau „sputnik & pogrom”, care fac o joncțiune inteligentă între tradiția conservatoare germană şi cea rusească. Pînă şi liderul de la Kremlin umblă la subțioară cu Carl Schmitt. Liberalii au pierdut bătălia, iar socialiștii care se respectă sînt în pușcărie sau în Germania.

Să revenim. Vodolazkin vine pe un trend conservator unificator: conservatorismul „simfoniei bizantine”. E un conservatorism comod, non-conflictual, „adecvat” unui context economic şi social actual. Un conservatorism „mai spălat”, „stilizat”, „civilizat” şi, dacă se poate, fără topor şi sînge (ca la Dostoievski), ci cu papion sau patrafir. Cel mai important e să nu avem sînge pe papion şi patrafir. Totul trebuie să fie cumva în stilistica icoanelor bizantine pe înţelesul omului recent consumator. Fie şi pe plastic sau hîrtie. Iar în RO, acest autor – repet, de o calitate bună – şi-a găsit perfect locul şi cititorii. Şi editura. Eu mă mir că scriitorii români încă nu au înţeles potențialul acestui filon. Unii abia încep să-l intuiască. Au înțeles-o însă cîţiva eseiști, doar că îi omoară prețiozitatea limbajului. Poate şi de asta poporul citește Arsenie Boca, iar intelectualii se vor refugia în cărţile lui Vodolazkin. E mult mai comod.

Sau poate greşesc? Din cei traduşi (contemporani) în ultimii ani rămîn la aceştea: Mamleev, Makanin, Uliţkaia, Sorokin, Pelevin, Şişkin, Prilepin. Toţi foarte buni.

Am impresia că faci parte din multe cercuri de oameni deștepți, din domenii și țări diverse. E ceva ce se întâmplă când ai idei radicale, când spui ce gândești, când scrii în multe locuri, sau cum se întâmplă?

Nu alegi unde te naşti şi îţi trăieşti prima parte a vieţii. Da, sînt un copil al Imperiului cu toate că sînt antiimperialist declarat. Imperiile formatează altfel umanul şi relaţiile umane. Imperiile te învaţă să gîndeşti în spaţii geografice şi istorice imense, să nu pui particularul mai presus de universal etc. Are, e adevărat, şi hibele lui destule. Trebuie doar să înveţi să valorifici totul.

Prin contextul istoriei mele sînt prins între trei spaţii cu care ţin legătura şi cu care interacţionez: România, Republica Moldova, Rusia – Ucraina (dar şi cu o parte din ţările din fostul URSS). În ultimii 10-14 ani am dezvoltat o legătură strînsă şi cu ţări din Europa. Am circulat mult în toate direcţiile. Scriu şi public în mai mute ţări. Particip la dezbaterile din regiune mai ales în grupurile de stînga, care din păcate sînt încă destul de marginale şi pe alocuri persecutate. Sînt unul dintre foarte puţinii oameni de la noi care publică şi în presa din Ucraina şi Rusia. Dar fireşte că ţin legătura şi cu multe grupuri din Spania, Grecia sau Germania. Asta face parte dintr-un anumit fel de a înţelege lumea în care trăieşti.

Literatura este doar o mică parte din domeniile mele de interes şi care, din păcate, are o putere foarte restrînsă. Sînt atîtea alte lucruri pe care putem să le facem. În acelaşi timp cred că trebuie să scăpăm de complexele noastre provinciale prin care credem că noi ne mărginim cu Londra, Paris şi New York şi ignorăm total ţările din jurul nostru, regiuni cu care avem istorii şi experienţe comune. Trebuie să ştim că Sofia, Istanbulul, Moscova şi Kievul sînt mult mai aproape, în multe sensuri, nu doar geografic. De multe ori, o plimbare şi o poveste cu oamenii din mahalalele Istanbulului, Sofiei sau Moscovei te poate ajuta să înţelegi mult mai bine anumite probleme proprii decît o experienţă la Londra. Dar fireşte, e important să ajungi şi la Londra, însă cînd ajungi depinde foarte mult ce vrei să faci? Cu cine vrei să bei o bere? Ca în romanul Dracula: vrei să te vezi cu Contele Dracula sau cu Jonathan Harker? Vrei să devii vampir sau să omori vampiri? Iată întrebarea…

Eu vin acum de la Bruxelles şi vreau să spun că nu pot avea încredere într-un parlamentar sau eurobirocrat „nici cît în zece lipoveni beţi”, cum se spune pe la noi. De asta prefer să-mi petrec timpul cu oameni mai „coloraţi”, din păturile de jos, cu o cu totul altă experienţă de viaţă. De la ei am ce învăţa…

 

Apropo de activismul și criticatacurile tale neobosite, mă gândeam că nu cunosc prea mulți oameni cu convingeri puternice, care vin din profunzimea lor. Mai degrabă sunt luări de poziții pe teme de actualitate. Sau idei fixe. Care e diferența? Țin de moralitate convingerile? Cum dobândesc oamenii convingeri?

Într-adevăr în România vezi rar oameni cu convingeri ferme şi, mai ales, cu convingeri pentru care sînt dispuşi să rişte ceva, să plătească un preţ. Asta ţine de un anumit tip de cultură provincială, de cultura de frontieră, unde totul e într-o continuă schimbare aparentă. Aici se pune în practică un anumit tip de strategie a soldatului Švejk: neprezentarea la luptă şi ducerea bătăliei prin crîşme la nivel de discurs băşcălios. „Rezistenţa prin cultură” face parte din aceeaşi strategie à la Švejk: nu te prezinţi politic la luptă ci o arzi stilistic prin cabane şi crîşme. Regimurile hegemonice adoră acest tip de mimare a luptei politice. Chiar finanţează astfel de grupuri. Se numeşte: societate civilă.

Totul e fără risc, uşor oportunist, de atmosferă. Însă e o strategie de subzistenţă. Nu e eroică, nu se moare uşor. Culmea e că uneori aceştia cîştigă războiul prin neprezentare. Gen: UTC-iştii de ieri, capitaliştii de azi; GDS-iştii de ieri, miniştrii de azi etc. Pe mine însă mă cam irită strategia asta, dar încerc să o înţeleg. Pentru mine, critica înseamnă asumarea unui risc, înseamnă un anumit tip de radicalitate. Cartea mea, Sectanţii (şi toată trilogia anunţată) e despre asta. Cum se produce marginalitatea? Cum eşti împins spre margine cu riscul de a nu avea acces la resurse şi timp? Cum construieşti strategii de luptă cu puterea hegemonică?

 

Explici pe site-ul tău „Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.” (de aici) În Ultimii eretici ai Imperiului, pe care o citesc acum, apare o idee apropiată, cum că disidenții care criticau regimul pe limba lui/în limbajul lui nu erau disidenți adevărați, mai adevărați ar fi fost speculanții, care nu jucau după regulile lui. Cum ar arăta disidența „adevărată” față de capitalism?

Da, un regim care-şi bagă intelectualii la puşcărie este un regim care îşi respectă intelectualii, pentru că se teme de ei. Asta înseamnă că textele şi cuvintele lor înseamnă ceva pentru acest regim. Se tem, deci cuvintele intelectualilor aduc o critică reală, cu efecte pentru regim. Intelectualul nu are decît două căi: la curte sau în exil. Cînd cuvintele şi textele nu mai înseamnă nimic nici pentru regim, nici pentru intelectual, atunci totul s-a terminat şi am intrat într-un alt registru: cel al comerţului, în care, între text şi o marcă banală de săpun nu mai există diferenţe. Intrăm în regimul în care intelectualul stă la tarabă alături de orice comerciant şi vînd: unul chiloţi, altul texte. Intelectualul în acest context mai este folosit din cînd în cînd pe post de decor. Vedeţi ce decor frumos a avut preşedintele Băsescu, de exemplu: tot establishmentul nostru conservator stătea frumos pe post de „obiecte exotice şi papagali”.

Revenim. Dacă în comunism critica adusă prin texte şi cuvînt avea o forţă incredibilă, în capitalism asta nu prea mai funcţionează. Mai este nevoie de munca discursivă? Fireşte că da. Însă întrebarea corectă ar fi: ce deranjează şi pune în pericol bunul mers al actualei puteri? De ce se tem cel mai mult finanţiştii, „investitorii strategici”, corporatiştii? Nu e greu de aflat. În momentul în care răspunzi la aceste întrebări, cauţi mecanisme prin care să le produci „mici insomnii”. E doar începutul „filmului”. O să povestesc puţin în următoarele mele cărţi din „trilogia marginalilor” despre asta.

Am văzut că îți place să vorbești despre risc și curaj. Când propui idei provocatoare, incomode, ce ai tu de pierdut? Cât de mult prețuiești lucrurile pe care le ai de pierdut? Ce câștigi prin curaj și risc? Cum e balanța? Eu mă trezesc că gândesc în termeni econimici și când nu-mi propun :))

Observi bine. Cînd mintea începe să judece totul în termeni „de piaţă”, iar actele tale sînt predeterminate după „ordinea profitului”, atunci totul s-a dus naibii. Îţi trebuie puţin curaj şi efort să vii în contracurent şi să încerci să gîndeşti şi să acţionezi „contra pieţei”, împotriva logicii profitului, să încerci să pui valoarea umană în faţa valorii capitalului. Noi facem economia, nu economia ne face pe noi, iar istoria omenirii cunoaşte multe alte forme alternative de a rezolva o mulţime de situaţii. Acest dictat al pieţei sau mai degrabă al ideologiei pieţei ne-a scrîntit mintea şi practica de viaţă rău. Dar poate lenea e valoarea supremă, nu munca? Poate e timpul să boicotăm toată gargara asta cu eficienţa, profitabilitatea, munca în neştire etc. Poate e timpul să promovăm lenea, ineficienţa, lupta pentru timpul liber. Să ştii că „lenea” de multe ori este mult mai „eficientă” decît „munca” de tip neoliberal. Iar în viaţă nu e nevoie chiar de atît de multe lucruri. Să nu uităm că 90% din „marea producţie” este de fapt gunoi. Tot regimul acesta neoliberal este un soi de muncă în neştire care te face eficient în producţia gunoiului.

Bunăstarea vieţii, calitatea veţii poate nu se reduce la banii pe care-i cîştigi, ci la timpul liber pe care-l doreşti şi pe care poţi să-l trăieşti lîngă comunitatea ta, în slujba ei, lîngă copiii tăi sau ajutînd nişte oameni sărmani. Bătălia pentru timp liber e una imensă. Timpul liber a devenit un lux pe care nimeni aproape nu şi-l mai permite. Cîţi dintre noi au curajul să zică azi: băgaţi-vă banii şi papioanele în fund, nu le vreau, nu dau doi bani pe cariera voastră de slugi ale sistemului, pentru că eu vreau timp liber şi pentru asta pot plăti un preţ retrăgîndu-mă din lumea voastră!

Lumea poate fi schimbată în bine numai de oameni „leneşi”, care au timp de reflecţie şi acţiune. Literatura (şi arta în general) este un exemplu perfect în acest sens: ea este făcută de „leneşi”, „rataţi”, oameni antisistem, total neeficienţi în termenii actuali, total antipiaţă, antiprofit etc. Ce ar însemna lumea noastră fără ei? Dacă toţi aceştia ar dispărea, ar mai rămîne doar politrucii, bancherii, advertiserii şi pr-iştii (aceşti politruci de şcoală nouă) şi încă nişte baieţi cu maşini scumpe. Ce plictiseală… regimurile în general se ţin nu atît pe cei care slujesc cu pasiune regimul ci mai ales pe mulţimea tăcută şi supusă. Şi, de aceea, ei trebuie să ne intereseze în primul rînd.

 

Riscant și curajos a fost să inițiezi un festival internațional de literatură la București în 2008, împreună cu Oana Boca și BAS, FILB. Care e jobul tău în proiect? Care ar fi visul tău pentru FILB, cum ar arăta festivalul în condiții ideale? Pe cine vedem la ediția de anul ăsta și când va avea loc?

Acest festival l-am pornit mai degrabă dintr-o necesitate: pe atunci nu existau festivaluri de literatură independente. Şi acum sînt puţine pentru că banii sînt pe tot soiul de „capitale culturale” şi „primari culturnici” de moment. Dar au mai apărut lucruri interesante.

FILB este o aventură în care riscurile sînt cele legate de energie, timp şi bani chieltuiţi, pe care niciodată nu ştii cum „le recuperezi”. Evident că „nimic nu se pierde, totul se transformă” şi lucrurile au o noimă în proiectele pe care le faci din convingere, nu ca să bifezi ceva. Eu cred că este un festival de literatură de bună calitate unde poţi întîlni scriitori vii, autentici, dar şi un public fascinat de literatură. Sînt momentele noastre de oboseală activă şi de desfătare.

Curajul de a fi marginal

 

Mică trilogie a marginalilor. Sectanții / RosuVertical

RosuVertical

Mică trilogie a marginalilor. Sectanții / Vasile Ernu ☆☆☆☆ Cartea lui Vasile Ernu poate fi citită fie ca document istoric, fie religios, fie antropologic. Sau poate fi, mai simplu, povestea unei familii și, prin extensie, a unei comunități cu care, deși se declară agnostic, se identifică mereu: “eu, noi, ai mei, ai noștri”. Comunitatea lui Ernu, sectanții pomeniți în titlu, își are o parte din rădăcini în fostul Imperiu Rus și provine din grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndul pravoslavnicilor și altă parte în rîndul evreilor mesianici, la care se mai adaugă și niște influențe protestante nemțești. Nu e o carte lejeră, poate părea plictisitoare pentru unii, deși eu am găsit-o interesantă, abia aștept celelalte două părți din trilogie, care -presupun- nu vor fi la fel de personale. Dar poate mă înșel. Oricum, cred că e unul dintre cele mai bune titluri ale colecției Ego-grafii de pînă acum.

Interviu Vasile Ernu: ”Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat”

Jovi Ene / Filme-carti.ro / 4 august 2015

Nu am scris încă despre cea mai recentă carte a lui Vasile Ernu, ”Sectanții”, primul volum din Mica trilogie a marginalului, apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Ego-grafii. Va veni și timpul acestei recenzii, dar până atunci am stat de vorbă cu autorul, iar interviul născut din această discuție atinge câteva teme deosebit de interesante, precum religia, influența acesteia asupra comunității, marginalii religiei, dar și actuala literatură românească și basarabeană.

-Să intrăm brusc în atmosfera celei mai recente cărți scrise de tine-”Sectanții”. Despre ce sectă este vorba? În carte am descoperit o descriere exactă a acesteia, dar parcă nu am regăsit nicăieri denumirea ei; cum își spuneau ei?

Să intrăm abrupt. Bine. La lansarea din Iaşi, Ovidiu Gherasim-Proca observa că dacă citeşti cartea atent este foarte greu să identifici despre ce sectă e vorba. E foarte greu de pus degetul pe una din ele şi mai ales nu e deloc simplu să-l identifici pe Ernu acolo cu toate că el spune „noi”, „comunitatea noastră”, „eu”.

Aşa e. Am avut grijă de asta pentru că pe mine mă interesează să construiesc cumva un prototip al „marginalului sectant” din această parte a lumii, din această periferie de istorie şi geografie numită Bugeac. Pentru mine asta e foarte importat. Ce ştim însă bine, din toată povestea expusă pe 350 de pagini, este genealogia lor. Adică ştim clar care este compoziţia lor, de unde se trag, care este genealogia lor, care sînt elementele centrale ale crezului lor şi mai ales ale practicilor lor cotidiene în raport cu Puterea şi cu grupurile majoritare.

Şi ce ştim? Ştim că la baza „sectei prototip” de care mă ocup stau trei comunităţi: raskolnicii ruşi, cei ieşiţi din revolta împotriva bisericii pravoslavnice oficiale şi fugiţi spre gurile Dunării pentru a se ascunde de mîna lunga a ţarului şi bisericii majoritare, o comunitate care cred că a inventat „buntul”, tipul de revoltă rusească;evreii meisanici, cei care reinventează un soi de creştinism primar, cel de catacombă, de o radicalitate fără precedent; şi comunitatea germanilor colonişti care sînt nişte protestanţi, dar care în acest context par din alte lumi, radicali prin puritanismul şi practicile lor cotidiene.

Deci pracitic avem un cockteil compus din cele trei ingrediente care au dat un „produs” exploziv foarte diferit de tot ce avem în această „faună” etnică şi religioasă din Bugeac. Totul se întîmplă pe parcursul a 100 de ani în patru structuri statale diferite: Imperiul Ţarist, România Mare, URSS şi RM/Ucraina.

E mult mai fecund acest tip de literatură care de multe ori nu spune, ci creează „secrete”, pe care cititorul le tot caută, pune întrebări care îl fac pe cititor să caute.

-Îmi aduc aminte din satul în care mi-am petrecut copilăria că acolo erau mai mulți ”pocăiți” – Adventiști de ziua a șaptea -, iar lumea îi privea distant, ba chiar cu neîncredere. Nici acum nu s-au schimbat prea multe în această (pre)concepție, am observat zilele trecute, cei din jurul meu, când au văzut titlul cărții pe care o citeam, au exprimat direct sau indirect o anumită formă de retincență, dacă nu o spaimă sau un dezgust. De ce crezi că există această stigmatizare a pocăiților, a sectanților, mai ales în România? Vina e în integralitate a Bisericii ortodoxe?

E foarte semnificativ ce spui şi cumva de aici au venit multe reţineri şi temeri ale mele legată de munca la această carte, de titlul şi cuvîntul delicat „sectanţii”. Am discutat mult cu amici care se pricep în aceste domenii. Cum să numesc cartea, Pocăiţii sau Sectanţii? Cum utilizez acest cuvînt în carte? Pentru că eu cunosc destul de bine toate aceste clişeee. Pînă la urmă, am mers pe acest termen-stigmat dat de majoritari (Biserică, Stat, spaţiu laici) minoritarilor religioşi din Bugeac (Rusia Ţaristă, URSS, RM).

Reacţia şi mărturisirea ta îmi confirmă cumva ceea ce gîndeam eu şi îmi susţine anumite idei de bază pe care mi-am construit întreaga carte. Este foarte vizibil că majoritarii nu cunosc mai deloc formele acestea marginale şi radicale religioase. Şi le tratează cu un întreg arsenal de clişeee, obsesii şi fobii. Aceştia sînt „străinii” de lîngă noi,TOTAL necunoscuţi. Şi să nu uităm că în joc este şi elementul religios foarte sensibil într-o cultură dominată excesiv de o singură biserică.

Însă pe mine mă interesează mai puţin partea religioasă, care este prezentă mereu ca un fond sau context, şi urmăresc mult mai mult tot soiul de mecanisme de protecţie, tipuri de organizare, moduri de a fi al unora în raport cu alţii. Este o carte puţin mai complicată, pe mai multe planuri, dar povestită prin istorii de viaţă.

Nu cred că vina este doar a Bisericii ortodoxe şi a majoritarilor. Ei, sectanţii, au ales o tehică de supraveţuire prin închidere, prin fuga dinspre centru spre periferie. De aici şi o anumită dificultate de a pătrunde în mediile lor şi de a-i cunoaşte. Închiderea şi fuga de centru e o formă de rezistenţă, protecţie, apărare. Confruntarea e riscantă pentru că forţele sînt inegale. Cu toate că în anumite momente au fost astfel de confruntări. Şi de multe ori David l-a învins pe Goliat.

-De altfel, la adresa bisericii pravoslavnice/ortodoxe folosești, mai ales în relația cu comunitatea descrisă în carte, cuvinte destul de dure. Deși mie mi s-au părut foarte pertinente. Care este relația ta cu această biserică, cu membrii ei, cu adepții ei?

Da, comunitatea acesta mică este destul de critică şi are o opinie radicală faţă de biserica pravoslavnică majoritară, fie că e vorba de fostul spaţiu sovieitic, fie că e vorba de România. A avut şi de pătimit destul de mult de pe urma ei.Dar criticile dure nu sînt legate neapărat de această formă de violență care vine dinspre majoritarii ortodocşi, cu care, în diverse situaţii de viaţă, dincolo de instituţia bisericii, ei au trebuit să se înţeleagă şi convieţuiască. Cu excepţia perioadei legionare, care a fost cea mai violentă perioadă pentru ei, pentru că aceştia au reuşit să instige întreaga comunitate majoritară împotriva sectanţilor, dîndu-i afară pînă şi din cimitire, în rest ei au convieţuit relativ „suportabil”.

Problema mare e legată de modul de a înţelege şi practica credinţa. Pentru un sectant, pentru un pocăit, ortodocşii sînt nişte păgîni atît prin modul lor de a crede, cît şi prin practicile lor, prin viaţa şi prin etica lor diluată şi confuză. La rîndul lor, ortodocşii cred despre sectanţi că sînt nişte „eretici”. Deci e o excluziune reciprocă. Chiar dacă în ultima perioadă de „europenizare” se mimează un soi de ecumenism, noi trebuie să fim conştienţi că nucleul dur al celor două comunităţi se neagă reciproc, ca să nu spunem mai mult. Întreabă la o mănăstire ce cred călugării despre sectanţi şi o să înţelegi esenţa poveştii.

Ce cred eu despre BOR este cu totul altă discuţie. Cartea nu e despre mine, ci despre o comunitate. Pe mine personal mă interesează BOR strict ca o instituţie socială, politică şi economică. Şi celelalte biserici la fel. Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat. Însă la BOR sînt foarte atent pentru că este o instituţie cu o putere imensă în România.

-”Sectanții” a apărut în Colecția Ego-grafii a Editurii Polirom, deci se presupune că mare parte din acest volum este o confesiune a autorului. Cum a fost ”să te dezbraci” în fața cititorilor și cu un subiect atât de greu, atât de delicat, atât de intim cum este religia personală? Există pericolul ca publicul să te judece altfel, acum că te consideră parte a unei secte?

Ideal era să apar într-o colecţie mai puţin „ego-grafică”. Dar editura Polirom, cu care colaborez foarte bine, au decis asta şi am acceptat. Riscurile sînt foarte mari pentru că din experienţă cunosc tipul de reacţii pe care le poate produce un text de o asemenea factură. Născut în URSS mi-a adus o mulţime de etichete de tipul „comunist”, „nostalgic după comunism” eu de fapt făcînd cu totul altceva. Dar şi un succes pe care nu aveam cum să-l anticipez dacă ne uităm la cît text s-a scris pe acest subiect, cîte ediţii are cartea şi cîte traduceri. E genul de carte după care poţi să nu mai scrii nimic. Dar e uşor să pui etichete pentru a încerca să-l desfiinţezi pe celălalt.

Sectanţii împinge „ego-grafia” într-o direcţie aproape opusă. Dar nu prea. Deodatădescoperim un Ernu foarte diferit care poate speria atît „stînga”, cît şi „dreapta”, atît zona „marginală” cît şi zona „mainstream”. Subiectul e delicat, acest tip de marginali sînt damnaţi cam de toată lumea şi nu e deloc comod să te pui în pielea lor. Ce poate fi mai damnabil într-o România de azi în care să ai eticheta: „și comunist, şi sectant”? Doar să mai vii cu cîteva stigmate clasice. Dar în următoarele cărţi s-ar putea să descoperim şi un „bandit” Ernu, şi un naiba ştie ce minoritate „straşnică”. Terenul e mare, iar din păcate establishmentul nostru e destul de puţin creativ pînă şi la stigmate, el fiind unul ultraconservator. O fi bine? Discutabil…

Mie personal îmi place acest gen de risc şi joc, „pe muchie de cuţit”. Ştiu la ce tip de risc mă supun. Ştiu că pot uşor pierde într-o astfel de bătălie. Însă numai cine riscă poate avea cu adevărat o viaţă palpitantă, autentică.

Ce e mai plictisitor decît să fii parte a unei majorităţi comode, confortabile şi automulţumite: în comunism să fii comunist, în capitalist să aplauzi bancherii şi Troica, în viaţa obişnuită să fii etnic, religios, lingvistic, social etc. în grupul celor majoritari şi puternici, să aiJOB bine plătit şi stabil. E banal şi plicitisitor. Prefer de departe marginalii, excluşii, rataţii, leneşii, bolnavii. Cînd trăieşti lîngă ei simţi că eşti viu şi gîndeşti. Lîngă majoritari, simţi că moartea e deja în tine. Nu-mi place starea de „Cadavru viu”, cum ar spune Tolstoi. Iar primul nostru organ care devine obez şi burghez e creierul de aceea trebuie să găsim formule prin care să-i ardem grăsimile şi să-l ţinem viu şi treaz, fie şi puţin mahmur.

-Ai scris în carte că a existat un moment în care tu te-ai îndepărtat de comunitate, nu numai fizic, urmare plecării la studii sau a mutării definitive în România, dar mai ales la nivel principial. Ai devenit ”oaia neagră”, ”fiul risipitor”. Ne poți descrie acest moment, nu ți-a fost teamă de ”excomunicare”?

În text sînt multe lucruri. Multe poveşti. În carte îmi este mai simplu să vorbesc pentru că naratorul, Ernu, „eu”, „noi” îndeplinesc diverse funcţii, se suprapun, se amestecă şi mai bagă cititorul în ceaţă pentru a-l pune în situaţia de a gîndi şi re-trăi alături de autor.

Acest element de „excomunicare” este foarte important, dureros şi radical. În comunităţile majoritare, el nu prea există pentru că aceste coduri, reguli sînt destul de fluide, negociabile, neluate în serios. Comunitatea majoritară, culmea, reacţionează mai dur cînd un membru al ei fuge la „radicalii periferici”, pentru că ei sînt „străinii” şi „duşmanul” care dă un sens majoritarilor.

În comunităţile mici şi marginale, regulile sînt foarte severe şi foarte greu de negociat. Severitatea codurilor şi a regulilor fac ca aceste comunităţi să reziste. E un soi de act de identitate, indiciu că ele sînt cele „alese” şi nu majoritarii „rătăciţi”. E ceva ce unifică. Orice încălcare a regulilor şi a codurilor îl pune pe cel care le încalcă într-o poziţie de a trece printr-o instituţie numită „pocăinţă”. Eu analizez acest mecanism ca pe un act socio-politic. Partea religioasă rămîne secundară. De aici le vine şi numele. Această instituţie a „căinţei”, care lipseşte cu desăvîrşire în mediul pravoslavnic, instituie un mecanism al legii. Instituie legea. Mă rog, e o temă mai complicată la care lucrez. E o temă obsesivă în filmografia ţărilor scandinave protestante.

În momentul în care această instituţie nu mai are efect asupra „fiului risipitor”, el este alungat din comunitate. Comunitatea se delimitează de el. Însă rămîne deschisă într-un soi de aşteptare şi negociere de la distanţă. Din păcate eu nu m-am ocupat mult de povestea asta pentru că e o temă separată pe care cîndva sper că o voi trata aparte. Dar tema este prezentă, subînţeleasă. Însă, în cartea mea, secretul „ego-grafic” tehnic este următorul: nu ştii niciodată unde se începe sau se termină Ernu şi unde începe „celălalt”. E mai multă tensiune aşa. Şi oare nu asta vrea citirorul? Mă întreb…

-”Sectanții” nu se putea realiza fără oMUNCĂ de documentare enormă, mai ales că nu ai mai trăit în ultimii ani în comunitate, aceasta se află la o distanță mare față de locul în care locuiești, iar arhivele sunt greu de cercetat. Cum a decurs această documentare, cum ai reușit să ajungi din nou în fața amintirilor familiei și prietenilor?

O documentare de vreo patru ani. Ea decurge pe cîteva planuri: lectura cărţilor de specialitate, de analiză, de antropologie, istorie etc. aplicată pe sectanţi. Mai sunt cărţi legate de istoria zonei pe toate palierele ei: religios, etnografic, folclor rural şi urban etc. Cînd lucrezi cu o comunitate mică şi marginală trebuie să lucrezi cu multe detalii exacte pentru că ele sînt lipsite de un anumit „universalism local” şi ţin de un anumit „specific”. Practicile lor sînt însă destul de universale. Pentru asta mai lucrezi cu oamenii din comunitate care îţi oferă pe de o parte materiale scrise, jurnale, însemnări, dar şi istorii orale, poveşti de viaţă din care trebuie să sustragi esenţa unor situaţii. Din păcate, ei au lăsat foarte puţine documente scrise. Însă există totuşi destul de mult material încît să poţi afla lucrurile esenţiale. Mai există martori. Dar ei vor muri şi va dispărea şi lumea lor. Ca peste tot, fenomenul dominant este cel de distrugere a diferenţelor. Ei nu şi-au produs propria istorie, iar majoritarii preferă să-i scoată din istorie. Vînătorii nu se ocupă de istoria vînatului. Şi toţi vor să fie vînători.

-Spuneai în acest volum că aproape toate aceste comunități de oameni credincioși și muncitori au început să se disipeze odată cu căderea comunismului. Comunitatea descrisă de tine mai există sau a dispărut? Mai există posibilitatea, în aceste timpuri moderne și foarte adaptate tehnologic, ca o astfel de comunitate restrânsă și autoreglementată, să reziste?

Cel mai mare duşman al acestui tip de comunitate se pare că nu este nici violenţa, nici represiunea, nici marginalitatea, ci un soi de împingere a acesteia spre centru, spre establishment, spre Putere. Comunismul de tip stalinist a fost mai prielnic dezvoltării acestor comunităţi decît liberalismul de tip capitalist. Cel puţin ca mod de a fi marginal. ÎnCAPITALISM, aceste grupuri tind să între în centru şi să devină identice cu grupurile centrale. Adică ele se transformă şi mor. Sau devin ceea ce nu şi-au dorit şi împotriva căruia au luptat. Iar orice grup care ajunge în centru şi repetă ritualul puterii şi centrului pe mine nu mă mai interesează decît ca un simplu obiect/subiect al criticii. Iar grupurile marginale nu dispar, ci apar eltele. Centrul produce alte grupuri marginale.

Astea sînt paradoxurile. Eu constat acest lucru fără să fac o teorie din asta. Cititorii mei sînt destul de deştepţi încît să tragă singuri concluzia. Am văzut că mulţi s-au impacientat, mai ales cei din zona conservatoare, cînd explic fenomenul: „Stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului”. Da, pentru că vorbim de starea de martiraj, de starea de excepţie a credinţei acestei comunităţi, de martiraj ca garant al salvării lor. Un fenomen deosebit de fecund şi care încă aşteaptă cercetătorii. Dar nu e un subiect interesant pentru anticomuniştii din Primăverii sau de pe Calea Victoriei.

Unul din eroii mei preferaţi din carte, bunicul din poveste, spune: „Teme-te nu de cel care-ţi ia, ci de cel care-ţi dă. Nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate. E mult mai uşor să lupţi cu cel care-ţi ia decît cu cel care-ţi dă”. Acum ceva vreme frazele lui păreau o nebunie. Acum ele devin tot mai actuale. Priviţi cazul Greciei. Stalin e mic copil: să controlezi, să subjugi şi să distrugi doar prin cifre fără să foloseşti un foc, asta e deja „next level”. Şi cu instituţii precum Eurogrupul care nu are nici o bază legală. Mă scuzaţi, dar asta e fie mistică, fie nebunie, fie un război care se anunţă. Bandiţii numesc asta altfel, dar o să vă spun data viitoare.

-Care este miza lui Vasile Ernu prin publicarea acestei trilogii (le reamintim cititorilor că ”Sectanții” este primul volum din ”Mica trilogie a marginalilor”)?

Miza reiese, cred, din conţinut, nu din “obiectivul” propus. Sînt teme care pe mine mă obsedează. Sînt întrebări la care caut răspuns, mă frămîntă. Eu nu scriu “cărţi cu miză”, ci mai degrabă cred că sînt obsedat de “teme cu miză” şi de subiecte care ar trebui să ne frămînte în vederea înţelegerii actualităţii şi a viitorului.

Tema majoră a trilogiei este despre felul în care văd marginalii lumea. Eu cred că lumea arată radical diferit prin ochii marginalilor. Eu cred că tehnicile lor de luptă şi rezistenţă sînt foarte diferite de cele ale majoritarilor. Şi noi nu ştim mai nimic despre istoria, viaţa şi modul lor de a rezista. Mie mi se par teme foarte actuale, care vor fi tot mai acute. Cum îmi place mie să spun: cartea mea este despre salvare, însă o salvare care nu este despre religie, ci despre social, economic, politic, lăsînd religiosul în seama fiecăruia. Salvarea de acest tip este individuală, dar nu poate avea loc în afara grupului.

-Iei în considerare opiniile bloggerilor sau consideri importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Citesc pe toată lumea cît apuc. Nu contează că e blogger sau critic profesionist. Eu „nu mă uit la faţa oamenilor”. Mă interesează textul. Încep însă să fiu mai imun emotiv la critici, dar ţin cont de opiniile oamenilor în a căror părere am încredere. Am primit texte care chiar m-au pus pe gînduri. Mi-au ridicat nişte întrebări consistente. Fireşte că meditez la ele. Nu am probleme cu criticile bune. Pe cele inutile încerc să le arunc la gunoi şi să nu le pun la inimă, căci strică tenul şi ficatul.

Însă primesc foarte multe reacţii de la „simpli” cititori. Încurajator de emoţionale.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai ai timp să citești? Dacă se poate, recomandă cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ai lua cu tine pe o insulă, în concediu. Și, pentru că ești mereu la curent cu ceea ce mișcă în spațiul literar rus, recomandă-ne și trei autori ruși contemporani, care ar merita să fie traduși în limba română.

Da, cum să nu. Eu citescm marea parte a literaturii române contemporane. Mă rog, asta cu insula e mai greu că-mi trebuiesc mai multe cărţi. Dar cîţiva autori buni pe care îi recomand fără probleme din cei încă tineri: Adrian Schiop – Soldaţii, Florin Lăzărescu – Proza scurtă, Dan Sociu – Poezie, Gianina Cărbunariu – teatru. Am ales genuri diferite că nu poţi trăi numai cu un fel . Poezia noastră bate însă proza.

Rusi: Zahar Prilepin; Mihail Elizarov, Alexei Ţvetkov. Aici pot spune o listă de 20 de autori care pot fi traduşi şi care fac faţă oricărei literaturi. Se scrie foarte multă proză bună în Rusia. La ei proza bate poezia.

-Am pus această întrebare lui Mihail Vakulovski, dar sunt sigur că ne poți da și tu informații interesante: Poți descrie, pentru cineva care are foarte puțină informație, cum arată peisajul literar din Basarabia de astăzi? Cât și ce se scrie în limba română? Cât și ce se scrie în limba rusă? Care sunt relațiile între cele două comunități de scriitori?

Uh. Un subiect durut. În Basarabia se face poezie de foarte bună calitate. Eu aş distinge dintre basarabenii care stau aici în România de cei care stau acolo în Basarabia, nu pentru că sînt mai buni sau mai nuştiucum, ci pentru că au contexte social-economice diferite, instrumente diferite etc. Unii pendulează între cele două spaţii. Cei din Basarabia sînt de multe ori dezavantajaţi. Dar în definitiv toţi sînt scriitori de limba română. Pentru scriitor, limba este definitorie.

La poezie fireşte că toată lumea ştie pe Emilian Galaicu Păun sau pe Dumitru Crudu. Însă sînt mulţi tineri foarte talentaţi: Alexandru Cosmescu, Aurelia Borzin, Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Ţvetov, Hose Pablo şi mulţi alţii. Cred că în poezie scriitorii din RM sînt o voce mai aparte, puţin diferiţi de cei din ţară.

La proza din cei mai tineri sînt iarăşi nume cunoscute (unii nu mai sînt aşa tineri): Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Pavel Păduraru, Ştefan Baştovoi etc Şi asta aşa în fugă cîteva nume pe care îi citesc şi urmăresc. Încă nu m-am documentat asupra celor sub 30 de ani. Dar cred că merită o discuţie separată pe tema asta. Mai există eseu de bună calitate. Critica de acolo esteTOTAL necunoscută. Iar generaţia anilor 60, de foarte bună calitate, este total necunoscută aici şi ignorată pînă şi de revistele de specialitate. Un scriitor viu este totuşi unul ale cărui cărţi sînt citite, se vînd şi circulă că doar nu vrem să ajungem piese de muzeu.

Există şi o literatură rusă de bună calitate în Basarabia, dar iarăşi foarte puţin cunoscută. Cele două comunităţi nu se prea cunosc între ele din păcate. Cenaclul Republika din cîte văd încearcă o apropiere: Moni Stănilă şi Sandu Vakulovski fac o treabă bună. Personal ţin legătura cu cîţiva foarte buni scriitori rusi: Oleg Panfil, Oleg Krasnov, Vladimir Lorcencov, Vadim Lungul, Vika Chembartseva etc. Ar merita să-i cunoaştem mai bine şi să-i traducem. Mulţi dintre ei scriu pe teme foarte actuale şi legate de RM. Mai este şi comunitatea găgăuză şi evreiască. Deloc de ignorat. Dar cred că e prea mult pentru cititorul român mainstream care crede că totul se face la Londra şi New York.

-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrii, unde scrii, ai superstiţii în legătură cu scrisul?

Scriu în biroul care, acum, după naşterea copilului, este un balcon special amenajat.Scriu doar cu uşa închisă. Prefer să nu fie nimeni în apropiere căci altfel îmi vin alte idei decît cele legate de text. E obligatoriu să am multe cărţi în jur. Lucrez după program cînd sînt în faza scrierii efective. Am perioade de documentare care sînt din păcate foarte lungi. Cînd scriu, îmi place să fac duş după fiecare pagină. Uite asta nu am mai spus-o nimănui. Mă uit la multe poze. Mă ajută să mă concentrez. Facebook-ul este unul din cei mai mari duşmani al literaturii şi cred că începe să devină şi unul dintre cele mai mari focare de prostie. Cu toate că e doar un instrument, care între timp a devenit altceva…

Mulţumim!

(Sublinierile ne aparțin.)

Tolstoi este un criminal pentru că a omorît-o pe Anna Karenina

Văd că cei de la Noua Româie mare-ILD sînt ”turbați” și în august. S-au apucat de ”critică literară”. Anonimii neofa de la ILD taie, montează, citează pe principiul: un text scos din context este un pretext. Un pretext pentru calomnie. Acum au ajuns la concluzia halucinantă: cartea Sectanții este un elogiu adus lui Stalin pentru că undeva un erou spune ceva: ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului” & ”că în perioada fascistă și legionară, sectanții au dus-o mai rău decât în perioada stalinistă”. Concluzia lor e ceva de genul: Tolstoi este un criminal pentru că a omorît-o pe Anna Karenina. Am primit cîteva întrebări așa că răspund în fugă (sînt în vacanță, totuși) cu cîteva citate explicative din ultimele interviuri pentru cei interesați:

• Despre ILD nu am ce spune. Pot trece cu vederea orice formă de calomnie și violență. Sînt obișnuit. Nu pot ierta ânsă faptul că îmi este insultată inteligența. Atenție că următorul volum e cu bandiți și ăia nu știu de gluma: sectanții iartă, bandiții nu.

Am văzut însă că zona fundamentalistă Noua România Mare-ILD e confuzată rău. Pînă acum urlau mereu, prin texte nesemnate, prin amenințări stupide: Ernu-comunist. Și acum brusc află două lucruri: Ernu are cel mai tare pedigree anticomunist, cît toata comisia Tismaneanu împreuna nu poate aduna. Și că Ernu e ”sectant” și mînuiește cunoștințele teologice și biblice că l-ar invidia și Pleșu. Da, în acest sens, m-am gîndit si la „dușmanii mei“. Cum eu însă sunt băiat finuț și mult prea inteligent pentru a răspunde la grobianismele lor, m-am gîndit să le fac un soi de tehnică-terapie: ariciul in ceata. Pe astfel de fundamentaliști trebuie uneori să-i amețești, să-i bagi în ceață, ca să vezi cum începe să le curgă clișeele ruginite, cum se lovesc cap în cap, iar unele atacuri în loc să lovească în Ernu, lovesc de fapt în patronii lor „civilizați“. Văd cum mai nou dau citate din carte fără sa aibă habar unde e Ernu, unde e naratorul, unde sunt eroii. E comic. Devin ridicoli și asta e tehnica cea mai buna cu astfel de cazuri. De cazurile și mai grave se ocupa medicina, iar la acest capitol nu ma pricep. Cu toate ca uneori „critica rațiunii pure“ se ascunde intr-un pumn sau o palma. (sursa)

• Spui undeva, chiar ai un capitol, în care afirmi că ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului”. Cum explici această afirmație destul de paradoxală?

Da, este o idee mai veche de-a mea. De fapt ea vine din tradiția comunităților despre care scriu.   Și această idee pare azi tot mai bine conturată. Mult timp mi-a trebuit să înțeleg logica unor lucruri. De exemplu, bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem și să fiu mai precaut cu cei care-mi dau, decât cu cei care-mi iau. Că e mult mai ușor să lupți și să reziști în fața celor care-ți iau, decât în fața celor care-ți dau.

De fapt ce au înțeles ai mei in toată experiența stalinistă și comunistă, mai ales privită acum dinspre experiența liberală sau a veșnicei tranziții? Mai întîi au învățat că e mai ușor de luptat cu un regim cu reguli fixe și mai ales cu unul cu care te confrunți direct, decât cu unul ”democratic” în care totul e în continuă ”inflație” și oferă daruri otrăvite. Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.

În plus, există şi tradiția martirajului care e un soi de stare politică de excepție. A fi martir în comunitățile acestea era maximum ce puteai atinge în viață. Evident că nu toți rezistă, dar pe scara ierarhiei valorice era ceva excepțional. Stalinismul, susțin cei din aceste comunități, a oferit această ultimă mare ocazie: să devii martir pentru credință. Rezultatul: ei au devenit poate cei mai radicali luptători antisistem, fără a-și propune o clipă asta și fără a-și aroga mari merite anticomuniste. Prin urmare, dacă vrem să analizăm grupurile antisistem din comunism, nu trebuie să mergem la disidenți, ci la sectanți, bandiți şi alte grupuri marginale. Ce spun eu s-ar putea să deranjeze pe anticomuniștii din Primăverii sau de pe Calea Victoriei…

• Din carte reiese că în perioada fascistă și legionară, sectanţii au dus-o mai rău decât în perioada stalinistă? În ce sens? Au fost mai persecutați?

Bun, să explicăm niște lucruri simple. Cum am spus, acești oameni nu se tem de persecuții, de pușcărie și de moarte. În educația lor se spune simplu: dacă ești persecutat, asta e un semn că ești ”ales”, că ”ești de partea cea bună”. E un semn bun.

Persecuțiile șunt foarte diverse și foarte parșive uneori. Ah, ce simplu ar fi dacă ar veni mașina neagră noaptea și te-ar lua și te-ar duce: simplu, clar și transparent, chiar dacă e noaptea. Ce e mai simplu decât să împuști sau să arestezi un om. Dar cum reacţionezi ca tată dacă încep să-ți sufere copiii din cauza unor gesturi ale tale? Se complică lucrurile? Da, foarte mult. Dar cum începi să te comporți când nu statul cu aparatul său de represiune apasă asupra ta, ci întreaga societate: de la primar la vecin și până la ultimul tău prieten sau coleg de școală? Asta schimbă radical situația.

Ei bine, din experiența comunității de care vorbesc știu un lucru: cel mai greu e atunci când ești oaia neagră pentru toți, când nu mai găsești un gram de compasiune în jur, cânt toți fac presiune pe tine. Acest lucru nu s-a întâmplat în stalinism, când presiunea cea mare venea din partea organelor de represiune, însă găseai compasiune în diverse cotloane ale societății. În stalinism violența se distribuia cumva pe mai multe segmente, paliere. Învățai repede regulile şi tehnicile de apărare chiar dacă violența deseori era absurdă..

În perioada legionară însă s-a întâmplat un alt fenomen: diabolizarea ”evreului”, „ţiganului” și sectantului în fața întregii comunități. Întreaga violență a fost îndreptată practic către câteva grupuri restrânse şi venea din partea întregii societăți, nu doar din partea organelor statului. Practic nu mai puteai ieși în public, iar când ieșeai, trebuia să simți această violenţă direct, psihic și fizic. Nu mai găseai un gram de compasiune şi sprijin, iar asta distruge o persoană mai dur decât orice aparat represiv de stat.

Ai mei mărturisesc că ei erau tratați mai rău chiar decât evreii, dacă e posibil așa ceva. Pentru că evreii erau ”inumanii străini”, pe când sectanții erau ceva mai rău: erau ”inumanii trădători” care și-au schimbat și trădat credința și neamul etc. Ştim de la Ahmatova că moartea nu e cel mai tragic lucru care ţi se poate întîmpla.

• Ce-au făcut atât de rău legionarii și nu au făcut staliniștii?

Legionarii au făcut un lucru de care comuniștii nici măcar sub Stalin nu s-au atins. Comuniștii nu s-au atins de ritualurile morții. I-au lăsat pe oameni să-și îngroape morții cum au vrut. Da, cu abuzuri, violență, dar moartea a rămas neatinsă. Până și oamenii din CC își îngropau părinții după ritul pravoslavnic. Vedeți cazul lui Ceauşescu. Mergeți în cimitirele anilor 70-80 și vedeți că crucile domină fără drept de apel. Sectanților însă legionarii au început să le boteze cu forța copiii, ei primind botezul la maturitate, și le-au interzis să-și îngroape morții în același cimitire cu majoritarii. Ei trebuiau să-și îngroape morții prin cimitirele de animale, să meargă în cimitirele evreiești sau al altor comunități minoritare. Iar când au fost nevoiți să accepte să-i îngroape în cimitirele locale ale majoritarilor din lipsă de alternative, atunci le-au găsit un spațiu separat pentru a nu „spurca pămîntul sacru al neamului”. A apărut fenomenul pe care eu îl numesc: ghetoizarea cimitirelor. Până și astăzi se păstrează acestă tradiție. Cimitirele depun mărturie. Mergeți în satele şi oraşele din RM (și în RO pe alocuri) unde avem „pocăiţi” şi vedeţi că aceştea au un loc separat, undeva în fundul cimitirului. Iar asta spune multe. În acest sens, pentru aceste comunități a fost mult mai greu să reziste în perioada legionară, decât în perioada stalinistă. În același timp cred că aparatul stalinist de represiune era mai sofisticat, mai complex, mai pervers și mai irațional decît cel fascist. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului despre asta. (sursa)

Vasile Ernu: „Sunt un însingurat în mijlocul mulţimii”

De Nona Rapotan în 13 iulie 2015 pe BookHub

Cu Vasile Ernu nu poți avea un dialog decât „altfel”, dar plin de miez, sinceritate și cât se poate de serios. Ideea a pornit de la „Adevăr sau provocare”, joc care, se pare, i-a plăcut. Cât despre bragă, vă spun eu, dacă nu ați băut niciodată o asemenea licoare, nu știți ce ratați: băutură mai răcoroasă ca asta nu există!

 

Ce apreciez eu la Vasile Ernu (înainte de orice) este sinceritatea. Cât de greu este să vă păstrați această calitate, într-o lume în care mercantilul pare că pune în balanța trocului aproape orice?

Da, sinceritatea este una din trăsăturile mele specifice care nu ştiu de unde vine. Eu şi cînd fac prostii mari sînt sincer. Nu pot ascunde nimic. Ştiu că e riscant, mai ales într-o cultură ca a noastră foarte diferită la acest capitol de cea rusească, însă asta e. Îmi asum. E un mare risc pentru că poţi fi uşor etichetat, stigmatizat sau luat în derîdere, băşcălios, cum numai aici poţi întîlni. Dar sinceritatea uneori şi dezarmează, trezeşte sentimente puternice. În literatură e mult mai utilă decît în viaţă unde poate lăsa răni adînci. Dar la sinceritate, cînd e vorba de scris, mai echilibrăm şi cu ironia, autoironia, umorul sau tragismul. Se poate şi în viaţă. Sînt tehnici mai subtile de protecţie.

Scriitor sau activist politic? Sau ambele?

Scriitor mai mult decît activist, cu toate că mi-ar plăcea să fiu implicat mai mult în acţiunile politice. E adevărat că eu muncesc mai mult cu textele decît cu practica, dar asta e cumva şi funcţia noastră. Alt tip de proletariat. Ştiu că termenul „activist” sună rău în mentalul postcomunist, dar politicul ţine în mod fundamental de praxis, fără a ignora deloc partea teoretică. Dar recunosc că eu sînt de felul meu mai „narodnicist”, pentru că îmi displace atitudinea elitistă şi sînt pasionat şi interesat de păturile de jos şi, mai ales, de grupurile lipsite de protecţie. De aceea vizitez multe astfel de pături sociale, discut cu ele, încerc să ajut. Asta vine şi din tradiţia mea de familie: o zi pe săptămînă se dedica pentru ajutorarea unor bătrîni, nevoiaşi etc., aveam familii concrete pe care le ajutam sistematic cu ce se putea. Asta face parte dintr-un soi de practică obişnuită de viaţă, fără a fi privită ca ceva excepţional. Cumva pe acest fond vine şi această trilogie a marginalilor pe care o scriu. Mă interesează lumea văzută prin ochii marginalilor, tehnicile lor de supraviețuire şi luptă. În curînd vor fi foarte utile, tot mai utile.

Cum e să scrii radiografia propriei tale descendențe? Mi se pare foarte greu să-ți păstrezi luciditatea, să nu te pierzi prin labirintul subiectivității.

Este un exerciţiu destul de delicat şi dificil. De aceea a şi durat mult timp pînă am scos această carte. Aproape patru ani. Dar mă bucur că este primită cu o notă atît de pozitivă de categorii foarte diferite de cititori.

Mi-a luat mult documentarea de teren, dar, mai ales, am avut probleme cu alegerea stilului şi tipului de naraţiune. A ieşit un gen compozit în care ai de toate: de la proză la eseu etc. Dar cel mai dificil şi delicat lucru e legat de decizia mea de a scrie la persoana întîi şi de a implica un soi de „eu colectiv” prin acest „noi” folosit foarte mult.

Tema sectelor e o temă totuşi sensibilă, cu conotaţii negative şi stigmatizări, cu elemente religioase lunecoase, cu clișee care domină mentalul colectiv majoritar. Pe bună dreptate lumea se întreabă: unde se termină Ernu şi începe secta? Despre ce sectă e vorba? Care e crezul ei, de fapt? Nu mai înţelegem nimic din Ernu cel de pînă acum şi Ernu-sectantul. Dacă oamenii au astfel de neclarităţi şi rupturi de planuri şi înţelegeri, totul e bine. Eu am avut grijă ca lucrurile să nu fie uşor de priceput, să fie multă ceaţă în anumite locuri. În ceaţă nu e foarte clar ce vezi, iar pentru a vedea trebuie să faci mai multe mişcări reflexive, e nevoie de întrebări. În ceaţă e uşor să te înşeli asupra a ceea ce vezi şi ţi se prezintă. Însă mai apare, din cînd în cînd, soarele şi ceaţa se risipeşte, dacă ai răbdare şi pui întrebările corecte.

Însă totul se construiește în jurul unor istorii de viață care ridică multe întrebări. Cartea mea e o mare întrebare legată de salvare. Care sînt condițiile salvării? Cum se poate realiza salvarea? Şi am luat acest grup marginal de la marginea geografiei, periferic, pentru a-l povesti şi chestiona. Salvarea, însă, pentru mine este un act eminamente politic care se leagă de social, economic, politic, cultural şi, fireşte, indirect, are şi un element religios, care la mine e doar ca un sunet de fond.

Până la urmă „Sectanții” este o carte care vine să completeze un șir de apariții editoriale început acum ceva ani. Cum e: a crescut interesul cititorilor pentru toate cărțile scrise de Vasile Ernu? Sau a crescut interesul pentru activitățile dvs. din spațiul public? Reușesc oamenii să deceleze între cele două componente ale personalității dvs.?

Eu sînt pasionate de teme. De mari teme care mă obsedează şi la care caut un răspuns. Unele din aceste răspunsuri pot fi gesturi practice, acţiuni concrete, iar altele necesită timp pentru a scrie o carte. Eu încerc să-mi răspund, în primul rînd, mie la nişte întrebări care mă frămîntă. Uneori la astfel de întrebări stai ani de zile fără un răspuns, fără un rezultat. La unele probabil nu vei răspunde niciodată şi va trebui să trăieşti în această continuă căutare. Unele căutări capătă forma şi conţinutul unor cărţi. Acestea pot fi citite şi apreciate: pozitiv sau negativ. Eu sînt mai existenţialist, aşa că amestec de foarte multe ori textele cu viaţa şi invers. Cu toate că ştiu care e diferenţa dintre cele două. Sau mă înșel?

Am citit „Sectanții” cu o curiozitate nedisimulată și cu un simț critic peste medie. Am căutat cu acul să găsesc ceva greșeli de care să mă agăț, însă în afara unor mici scăpări de editare, nu prea am găsit motive. Cartea „curge” din punct de vedere narativ, personajele sunt la locul lor, trăsăturile acestora sunt extrem de bine conturate, detaliile de ordin socio-politic completează firesc tabloul. Cât a durat documentarea, având în vedere că vorbim de o comunitate destul de numeroasă?

Documentarea a durat trei ani. Nu neapărat continuu, dar pe parcursul acestei perioade am citit, m-am documentat, am făcut teren, am avut discuţii cu oamenii locului, am bătut satele şi oraşele la picior. Partea aceasta ultimă e cea mai fascinantă. Din această hălăduire prin cătunele din Bugeac vin şi multe povestiri de detaliu (pe care nu l-am mai încercat pînă acum).

Bănuiesc că au fost și critici negative pe marginea „Sectanților”. (Eu am avut în facultate doi colegi de alte religii, ambii membri a două culte neoprotestante, care au fost ținta multor prejudecăți de-a lungul anilor, deși nu ar recunoaște asta niciodată). Cum e să vii cu o asemenea carte pe o piață literară plină de prejudecăți și stereotipuri? Să recunoaștem, românii mai au mult de recuperat la capitolul toleranță.

Spre surprinderea mea, au venit multe laude din zone foarte diferite. Antropologii şi sociologii au reacționat primii cu aprecieri bune şi chiar cu invitații de a ține prelegeri la Universitate pe această temă. Critici literari importanți au scris de bine şi laudativ. Mulți cititori, lucru poate cel mai important, mi-au scris în privat aprecieri neașteptat de elogioase. Mai periculos e cînd încep să te laude duşmanii…

Recunosc că eu am avut temeri şi multe reţineri legate de această carte din motivele pe care le spuneam mai sus: tema şi stilul ridică anumite riscuri. Deci, cumva, reacţiile pozitive m-au încurajat şi surprins, în acelaşi timp. Cred însă că vor veni şi critici, cum altfel? Unele au şi început să apară de pe filiere diferite, însă încă destul de firave şi cuminţi. Că scot în evidenţă mai mult legionarismul decît stalinismul, că ideologic nu e foarte „cuşer”, că istoric lucrurile au fost puţin altfel. Posibil că sînt anumite inadvertențe istorice, elemente de detaliu discutabile, însă eu nu mă ocup de factualitatea acestor lucruri, cu toate că ţin la detalii, ci de memoria unui grup, de felul lor de a înţelege, explica şi reacţiona la nişte fenomene. Mă interesează în mod special sensul unor poveşti. Dar criticile sînt întotdeauna binevenite, dacă sînt făcute asumat şi cu argumente. Nu m-am temut de critici niciodată. Oricum, oamenii de care m-am temut eu cel mai mult, cei din comunitate despre care scriu şi cîţiva amici la care ţin, au dat deja nota. Şi am trecut examenul acesta cu brio. Pentru mine asta contează mult. Şi mai contează enorm de mult cititorul şi reacţiile lui. Faptul că primul tiraj s-a epuizat în doar 7 săptămîni şi deja a apărut tirajul al doilea e un semnal bun. Pentru un scriitor asta e o mare bucurie pentru că vede că are cititori. Oare nu asta ne dorim cel mai mult?

Urmează în completarea Trilogiei un volum despre bandiți. Cum se realizează documentarea pentru un astfel de volum? Știu fotografi, mă refer la Cosmin Bumbuț, care merg efectiv în mijlocul comunității; din punct de vedere al științelor sociale, noi numim asta observație cu observator uitat sau ascuns. Care sunt tipurile de bandiți de care se va ocupa Vasile Ernu în carte? De unde provin ei?

Ştiu proiectele lui Cosmin, ne cunoaştem, îl urmăresc. E un fotograf foarte talentat şi am fost implicat în organizarea primei lui expoziții din Cluj. Prin 1999 (?) la Insomnia. Însă noi facem lucruri destul de diferite. Poate complementare cumva.

Documentarea pe care o fac eu se petrece în ani de zile. Eu am teme mari pe care lucrez şi de-a lungul timpului adun materiale. „Marginalii” e o temă în lucru de 4-5 ani. Ea creşte odată cu documentarea. Cum se face? Sînt cîteva paliere pe care lucrez. Pe de o parte, literatura de specialitate pe care e musai să o cunoşti. Mai e literatura marginală a domeniului: jurnale, memorii, tot soiul de reportaje. Mai e istoria locului unde se petrece acţiunea şi o mulţime de alte istorii de detaliu. De exemplu: tipurile de instrumente muzicale folosite de sectanţii din Bugeac. Sau: tipurile de pistol sau cuţit folosite de bandiţii din Odesa la începutul sec. XX, sau tipurile de lacăt şi cum se deschid ele, altfel decît cu cheia. Astea sînt informaţii de detaliu care trebuiesc culese în timp.

Mai există o parte foarte importantă în procesul de documentare: mărturiile, întîlnirile şi discuţiile lungi cu diverse comunităţi despre care vrei să scrii. Da, trebuie să stai cu aceşti oameni să povesteşti şi să discuţi ca să-i poţi înţelege mai bine cum gîndesc, cum se comportă, cum acționează în diverse situaţii. Pentru mine foarte important e să le simt transpiraţia, mirosul. Să le văd culoarea pielii sau ochii. Aici e, însă, o mare problemă, pentru că grupurile marginale sînt grupuri închise şi foarte greu te primesc şi e nevoie de timp şi multă persuasiune inteligentă pentru a căpăta încrederea lor. Bandiţii şi sectanţii se pricep foarte bine la oameni: te citesc în cîteva clipe. E foarte greu să-i minţi, iar mediul intelectual le displace. Oare de ce? Pentru că există multă falsitate şi minciună în aceste medii „culte”.

Dar, evident că atunci cînd pui totul în scris ai o cu totul altă realitate. Ce fac eu nu e istorie, antropologie, sociologie, reportaj, ci mai degrabă un soi de ficţiune documentată, roman documentar. E totuşi ficţiune, dar care are în spate toate cele enumerate mai sus bine ascunse.

Despre bandiţi încă e prematur să discut căci sînt în lucru. Dar vreau să-ţi spun că sînt oameni foarte interesanţi, mai ales cei de modă veche. Sînt oameni cu care poţi să discuţi lucruri deosebite şi de la care poţi învăţa enorm de multe. Ei gîndesc foarte diferit de noi, majoritarii „legali şi civilizaţi”. Sînt oameni care gîndesc după cu totul alte norme şi repere. Au o cu totul altă etică. O să afli la anul cine sînt şi ce au în cap. Şi mai ales poveştile lor fascinante.

Cum e să fii „de stânga” într-o țară care confundă în continuare atitudinea stângistă cu totalitarismul? Influențează calitatea scriiturii această apartenență politică?

La început e foarte greu, după care e insuportabil, după care te obişnuieşti. Dar nu e bine să te obişnuieşti pentru că nu e bine şi nu e sănătos deloc ca întreg establishmentul cultural şi jurnalistic să aibă această atitudine arogantă şi absurdă în care stînga e tratată ca o boală şi ca ceva ciumat. Eu spun mereu că a fi de stînga sau dreapta ţine de un anumit mod de reflecţie şi de înţelegere a lumii şi nu e o boală. Nu se ia, nu se transmite. Acest fel primitiv şi provincial de a înţelege politica din păcate face imposibilă orice discuţie şi dialog. E trist. Dar încercaţi să scoateţi elementul „stîngist” din cultura, literatura, politica şi economia mondială a modernităţii şi nu mai rămîne mare lucru. Doar în România mai rămîne probabil cîte ceva, dacă e să vorbim ironic, dar lipsit de orice element de universalism şi interes pentru astfel de creaţii. Dar, într-o tradiţie profund conservatoare cum e cea românească, lipsită pînă şi de un element liberal mai consistent, stînga într-adevăr pare un „mutant” periculos. Dar sper că vine o generaţie nouă care va fi tot mai periculoasă, tot mai puţin dispusă să meargă pe tradiţia compromisului şi oportunismului local, tot mai dispusă să rişte. Noi, cei cîţiva de stînga, care încăpem într-o dubă, nu facem decît să contribuim la „extinderea teritoriului de luptă”. Chiar aşa „ciumaţi” cum sîntem.

E vară și oamenii își caută spații de relaxare mentală dintre cele mai diverse. Scriitorul Vasile Ernu cum se relaxează? Are vacanță sau nu?

O da, cum să nu. Eu sînt un mare promotor al odihnei, vacanţelor organizate de mine sau prieteni. Nu mă las niciodată pe mîna agenţiilor. Eu sînt adeptul lenei. Leneşii sînt cei mai interesanţi oameni pe care i-am întîlnit. Mereu spun că numai leneşii pot schimba lumea pentru că dispun de timp, ei controlează timpul. Cine controlează timpul controlează şi au puterea de a schimba ceva în lumea asta. Marea bătălie este bătălia pentru controlul timpului. Sectanţi şi bandiţii mei, şi mai toţi marginalii de altfel, sînt maieștri în controlul timpului. Cu cît eşti mai „harnic şi eficient” în temenii culturii actuale, cu atît dispui de mai puţin timp şi, fireşte, de mai puţină libertate. Modelul „corporate” al noului om de succes mi se pare groaznic. Unde sînt „luzării” şi rataţii de altădată???

Revenind, mie îmi plac serile de vară pe terase cu prieteni sau necunoscuţi. Nu contează. Important e să ai cu cine discuta şi regîndi lucrurile. Îmi plac drumurile, starea de a fi în drum, în mers. Prefer, fireşte, sudul, marea, Bărăganul, Bugeacul, stepa. Dar merg mult şi la munte, cu toate că nu e locul meu preferat. Îmi plac orăşelele mici de provincie şi satele cu toate că nu pot trăi în sat mult timp. Însă orăşelele mici de provincie sînt fascinante. Îmi place să mă opresc în astfel de orăşele şi să stau la poveşti cu oamenii prin crîşmele lor obosite. Aici poţi lua pulsul ţării şi poporului pe care nu-l mai ştim aproape deloc. I-aș lua pe toţi jurnaliştii noştri şi intelectualii cu pretenții care țin lecții de morală prin Bucureşti şi i-aş duce într-o crîşmă ieftină, adică bună, din Tecuci şi i-aş ţine cîteva zile acolo. Cu siguranţă au ce învăţa.

Din atitudine și din cele scrise pare că omul și scriitorul Vasile Ernu e un singuratic. Deși îi place să trăiască în mijlocul mulțimii.

Da, formula bună asta ar trebui să fie: sînt un însingurat în mijlocul mulţimii. Îmi place mult să fiu între oameni, să ascult, să observ, să înţeleg lîngă ei. Datorez enorm de mult oamenilor pe lîngă care am trăit. Sînt un însingurat, dar ştiu că „salvarea”, chiar dacă este un gest individual, nu se obţine decît în grup.

Ce-ar trebui să mai știe cititorii despre Vasile Ernu?

Că iubesc cultura rusă, dar urăsc toate formele de imperialism şi structuri autoritare ruseşti şi de tot felul, că sînt mult mai apropiat de valorile stîngii (radicale fireşte), decît de cele liberale, ca să nu mai zic de cele conservatoare, pe care nu le am la inimă. Dar asta nu însemnă că nu pot vorbi şi discuta cu oameni de altă orientare; că îmi place să petrec timp cu oameni pe care societatea îi marginalizează şi stigmatizează; că nu înţeleg cum poţi să fii creştin şi să ai convingeri de dreapta, că nu înţeleg deloc lupta pentru profit şi acumulare, mi se pare o barbarie; cred că e o mare artă să fii sărac şi demn; că îmi displace orice e elitist şi care se prezintă ca atare; eu cred că salvarea vine mereu dinspre locul şi zona de la care te aştepţi cel mai puţin: trebuie să trăieşti cu ideea că cerşetorul de la colțul străzii s-ar putea să fie salvatorul tău; că nu am învăţat mai nimic de la oameni bogaţi şi pretinşi școliţi; ador leneşii şi cred că numai ei pot salva lumea, pentru că dispun de timp; şi mai cred că orice intelectual care se respectă ar trebui, măcar o dată în viață, să stea în puşcărie şi am suficiente argumente pentru a explica acest lucru. Şi, în general, îmi plac oamenii radicali, marginali, cu convingeri pentru care sînt gata să sacrifice şi să rişte ceva în viaţă. Din păcate, la noi e moda pentru intelectuali: comozi, oportuniști, slujitori ai puterii care nu-şi asumă nimic şi nu riscă nimic. Modelul omului actual de succes îl compătimesc pentru că nu am voie să-l disprețuiesc… Ce plictiseală…

Cum vede scriitorul Vasile Ernu încheierea acestui interviu?

Fierbinte. Afară e caniculă. Dar imediat se termină de făcut braga pe care o pregătesc printre întrebări şi o bem să ne răcorim. Trimit un litru cu prima ocazie. Dar, în general, îmi plac interviurile, discuţiile, pentru că sînt momente de reflecţie.

„Romanii au obosit sa rada si sa planga. Suntem in mare pericol“

Interviu de Razvan Chiruta / Suplimentul de Cultura / Nr.488, 19-06-2015

Vasile Ernu a surprins cu Sectantii, primul volum din trilogia sa despre marginali. Un intelectual de stanga, care militeaza pentru laicism si care este foarte critic cu biserica, a scris o carte despre comunitatile de pocaiti din sudul Republicii Moldova, cu citate din Biblie la fiecare inceput de capitol. Un roman de non-fictiune la persoana I, o poveste despre religie care se intinde pe un secol, dar si un studiu de antropologie si o istorie despre modul cum schimbarile politice de la Moscova sau Bucuresti pot afecta viata unor oameni care nu au plecat niciodata din satul lor.

Cum s-a copt ideea acestei trilogii? Cand ai decis ca vrei sa scrii o carte despre marginali?

De vreo cinci ani tot meditez la aceasta tema. Tot incerc sa inteleg cum se vede lumea, cum arata societatea, puterea din perspectiva celor marginali, a celor exclusi, a celor de la marginea societatii, a celor fara putere. Prin ochii lor lumea arata foarte diferit de lumea majoritarilor. Raportul majoritar-minoritar, centru-periferie nu tine de numar, cantitate, ci de putere. Este relatia dintre cei fara putere cu cei care au putere in toate formele: politica, economica, religioasa, culturala.

Initial am vrut sa fie doar o carte. Dar mi-am dat seama ca pot construi o trilogie. Asa ca am inceput cu un grup marginal religios, din stepa Bugeacului. Este istoria unei familii, a unei comunitati pe durata a 100 de ani, practic a intregului „secol scurt“, dar teribil care este secolul XX. Totul se intampla in Bugeac si partial in Transnistria si alte zone din Romania. Bugeacul e o zona care a cunoscut multe administratii, amestecata religios si etnic. Cum spune povestea devenita anecdota: o familie a reusit in patru generatii sa traiasca in patru tari diferite fara a parasi satul niciodata. Intamplator sunt din aceasta zona, cunosc locul bine si sunt apropiat de aceste secte pe care eu le studiez si le povestesc. Am lucrat aproape patru ani la aceasta carte. Sper ca Banditii sa fie scrisa mai rapid.

Ai afirmat intr-un interviu ca subiectul abordat in prima carte din trilogie, Sectantii, este unul riscant. Care crezi ca au fost riscurile?

Mai intai e un subiect delicat pentru ca vorbim de o comunitate stigmatizata pe un domeniu mereu lunecos si profund, cum este cel religios. Statul si biserica majoritara mereu au fost iritate de astfel de grupuri, pentru ca ele aduc cu sine un soi de „tulburare a linistii“ si a confortului grupului majoritar dominant. Ca sa povestesti toate aceste complicatii e nevoie de multe nuante, fineturi, care mereu iti pot scapa de sub control. E un subiect riscant pentru ca trebuie sa intri in multe zone intime si risti sa superi pe toti. Nu intamplator ne lipsesc astfel de subiecte in literatura si antropologia romaneasca.

Mai trebuie sa lupti si cu cliseele, stereotipurile, prejudecatile majoritarilor, culturii dominante. Majoritarii au mereu impresia ca stiu tot ce se ascunde sub acest cuvant incarcat negativ: sectant, pocait etc. Si eu incerc sa arat o lume total necunoscuta, dar care e sub privirile noastre. Trebuie sa sparg stereotipurile. Si nu e un lucru usor.

Riscul cel mai mare este insa cel legat de stil si tehnica aleasa: modul in care mi-am asumat eu sa spun povestea acestei comunitati. Cartea e scrisa la persoana intai. Trec totul cumva prin propria experienta, reflectie, framantare. Cititorul este pus in fata unei confuzii: sectantii sunt Ernu? Eu folosesc mult mixajul de genuri, pe care aici il numesc „klesmer militant“, apeland la nostalgie, pasiune, framantare, indoiala, reflectie. Toate acestea sunt specifice zonei religioase. Transform totul in povesti cu eroi chiar daca in spate sunt anumite constructii teoretice. Dar eu vreau ca cititorul sa vada o poveste. Insa cititorul ramane cu aceasta confuzie „egografica“: Ernu este sectant? In termenii bovarieni putem spune: „Madame Bovary c’est moi“. Recunosc ca-mi plac acest tip de joc subversiv si producerea unor mecanisme care mai degraba pun intrebari decat dau raspunsuri.

Dar despre ce este cartea mea? Cartea se termina cu o intrebare: oare ce au facut si in ce au crezut oamenii acestia de au fost atat de fericiti chiar si atunci cand erau trimisi in Gulag? Cred ca raspunsul se invarte in jurul temei salvarii. Ei au gasit un raspuns la intrebarea esentiala: cum ne salvam? Cartea mea este despre acest raspuns: care sunt conditiile salvarii. Salvarea insa pentru mine este un act eminamente politic. Salvarea este un act individual, dar care poate fi realizat doar in grup. Sa nu uitam asta.

Volumul s-a bucurat de o atentie destul de consistenta. Pana si presa cotidiana, care in general nu este prea interesata de cultura in Romania, a scris de aparitia volumului. Sectantii, marginalii, desi cauta sa se rupa de restul societatii, raman fascinanti pentru populatia majoritara. Cum vezi acest paradox?

La doar cateva zile de la aparitia cartii, m-au sunat cativa sociologi si antropologi romani cunoscuti sa-mi spuna ca am scris o carte extraordinara si ca e musai sa vin sa tin niste prelegeri la universitate. Pentru ei, din cate inteleg, volumul este un soi de antropologie scrisa ca un roman. Eu nu ma gandisem la asta. Dar m-am bucurat ca volumul poate fi citit si asa. Colegi de la filosofie mi-au zis ca e un soi de tratat de teologie politica scris ca un thriller. Nici la asta nu m-am gandit in mod special. Un amic de prin Arabia Saudita imi zice ca e foarte aproape de Panait Istrati. Asta deja ma face fericit pentru ca eu il ador pe Istrati. Am oameni care au citit-o deja de cateva ori. Am oameni care au plans. Eu recunosc ca am avut mari temeri cu aceasta carte. Am lucrat greu la ea. Dar acum ma minunez de aceste reactii foarte diverse si complementare.

Cum vad paradoxul de care ziceai? Noi, romanii, suntem un mediu conservator si destul de mimetic. Nu foarte curajos. Adica repetam aceleasi mantre si incercam doar variantele comode, putin riscante. Ca biserica din Laodiceea, cum spune Apocalipsa: nici rece, nici in clocot, ci caldicei. Eu mereu spun si sustin ca noi trebuie sa valorificam diferenta, sa devenim mai radicali si sa producem situatii de risc. De ce? Pentru ca doar asa putem produce o forma de viata noua, autentica si creatoare. Sectantii se inscriu in aceasta logica. Din „omul mic si fara insusiri“ pot face literatura doar Cehov si Musil. In realitate, suntem fascinati de oameni care risca, apucati, nebuni dupa ceva, aventurieri fara limite, diferiti.

Iata ce poate face o banala galeata de rosi

De fapt, care crezi ca sunt mecanismele interne prin care o persoana opteaza pentru un curent religios minoritar, o secta?

E una dintre cele mai delicate si dificile probleme. Cel mai greu de pus degetul. Cand si in ce conditii se produce acest declic? Care sunt cauzele? Eu urmaresc viata strabunicului Culachi (un erou), un tanar din Ardealul austro-ungar (anii 1880), care vine spre gurile Dunarii in Bugeac penru a face comert. Urmaresc modul in care el se intersecteaza cu rascolnicii rusi, faimosi prin spiritul lor protestatar, cu evreii mesianici, de o radicalitate exceptionala, cu protestantii colonisti germani de o corectitudine exemplara, si incerc sa inteleg unde a aparut aceasta scanteie. Cum, in ce conditii si de ce?

Stiu ca viata lui ar fi fost mult mai prospera, mai stabila, mai protejata si mai sigura daca ar fi mers umar la umar cu  majoritarii. Dar alege ceva radical diferit care ii aduce numai probleme, necazuri si care il transforma intr-un soi de „tap ispasitor“ al societatii. Urmaresc tot acest parcurs al strabunicului Culachi si al altor patru generatii de sectanti care traiesc aici trecand prin tarism, Romania Mare, URSS, Republica Moldova si Ucraina. Mai avem si dubla confruntare teribila cu fascismul legionar si comunismul stalinist. In carte nu dezvalui, ci dau doar anumite directii fine de interpretare. Cred ca cititorul trebuie sa raspunda singur la aceasta intrebare.

Am vazut o abordare interesanta la un post local de televiziune, apropo de cartea ta: „sectanti vs. disidenti“. In ce masura pot fi considerati sectantii niste disidenti?

Sectantii nu sunt disidenti. Ar fi prea putin pentru ei. Am un erou care explica asta. Ei nu se raporteaza la Leviatan, la puterea de tot felul in mod politic, ci religios. Efectele insa sunt politice. Disidentii, despre care am tot scris si pe care ii respect, sunt un soi de dictionar, balama al celor doua puteri hegemonice ale vremii. Ei fac parte simultan din doua lumi. Din pacate, noi avem mai degraba o disidenta, mai ales cea de dupa anii ’60, inchipuita si inventata post ’89. Dar avem cazuri precum Goma, Cornea, Tudoran care merita tot respectful.

Sectantii sunt insa radicalii care nu prea merg la compromis. Ei stiu un lucru: daca puterea ne baga in Gulag atunci asta inseamna ca noi contam, ca se tem de noi, ca noi suntem cei corecti si alesi. Pedeapsa si suferinta erau un semn al calitatii. Ei aveau un cu totul alt tip de relatie cu puterea, iar actele lor de multe ori aveau un efect de o radicalitate politica greu de imaginat pentru intelectuali. De exemplu, ei nu doar ca nu acceptau nici o forma de colaborare cu puterea (nu acceptau sa intre in partid), dar nu acceptau nici ca ai lor copii sa devina membri UTC. Efectele erau dure pentru ca masinaria de stat se punea in functiune: persecutii, restrictii, limitarea accesului si a sanselor pentru dezvoltare. Arat multe situatii de viata care pun in conflict grupul cu puterea, dar si tehnici prin care ei reusesc sa rezolve situatii foarte complicate si chiar sa utilizeze resursele si sa controleze timpul. Asta e foarte complicat pentru ca resursele si timpul sunt controlate intotdeauna de putere. Ei au inteles ca trebuie sa scoata timpul si resursele de sub controlul puterii daca vor libertate. Ei chiar reusesc sa construiasca lumi si economii alternative. Despre aceste lucruri la noi nu se prea vorbeste, dar aici se afla unul dintre cele mai interesante fenomene din communism.

Gestul banal capata semnificatii foarte puternice, unele anticipate, altele nu, in aceasta lume a marginalilor pe care o descrii in carte. Cum rezisti intr-o lume in care banalul e periculos?

Ei sunt ca si evreii. Dumnezeul lor e la purtator, e mereu cu ei. Nu e undeva in templu, sambata sau duminica, de Paste si Craciun. El e mereu cu ei. Te duci la munca cu Dumnezeul tau, vii acasa tot cu el. Si atunci se schimba toata logica lucrurilor. Orice element devine in acest moment important. Un simplu gest, un banal detaliu poate rasturna lumea in care se afla ei.

Sa dau un exemplu: sinoadele in kolhoz (CAP). In anii ’50, din cauza ca nu puteau opri furtul de pe camp, comunistii decid sa faca o conventie cu taranii. Cand mergeti la lucru, puteti lua cu voi acasa o galeata din roada de pe camp. O conventie nescrisa, respectata si de tarani, si de putere. Dar aceasta decizie pune comunitatea despre care scriu in mare incurcatura. Noi ce facem? Dar ce spune Dumnezeul nostru despre asta? Si incep un amplu proces de cercetare a scripturilor si dezbateri mai ceva ca in perioada marilor sinoade. Cerceteaza, dezbat si decid: noi nu putem sa acceptam sa luam nimic din ce e obstesc pentru ca e furt. Iar aceasta decizie aparent banala, care pentru ei era salvare si viata, avea sa aiba un efect devastator asupra celorlalti. Incepe un conflict cu lumea externa. Puterea incepe sa se simta inconfortabil si chiar sa-i pedepseasca, iar populatia, de-a dreptul isterizata: adica voi vreti sa aratati ca sunteti mai buni si altfel? Iata ce poate face o banala galeata de rosii. Ia imginati-va ca azi am discuta la fel de serios despre credite, despre banci, despre saracie? Imaginati-va ca biserica majoritara ar cere enoriasilor lor sa nu mai faca imprumut sau sa nu mai returneze banii bancilor. Oau! Riscant, dar asta insemna a identifica si confrunta puterea hegemonica.

Relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata

„Traim intr-o societate din Est, in care biserica a fost si are un rol fundamental, important in societate“, ai afirmat recent. E o declaratie care i-ar putea uimi pe cei care te cunosc ca o persoana de stanga, care militeaza mai mult pentru laicism si separarea bisericii de stat. (Cei de la Times New Roman sunt in ceata acum.)

Nu-mi fac probleme cu baietii de la TNR. Atata timp cat au umor totul e bine. Vad ca am devenit punct de referinta. Eu stau foarte bine cu umorul, ironia si autoironia. Sunt crescut totusi cu Ilf & Petrov, Zoscenko & Salom Alehem. Insa ar fi bine sa vina mai spre actualitate, caci comunismul e putrezit de ceva vreme, iar umorul ar trebui sa loveasca spre puterea hegemonica actuala: banci, corporatii, capital. Dar atat timp cat se rade e bine. Doar ca dupa calatoria mea recenta prin Romania, observ ca romanii au obosit sa mai rada si sa planga. Si mai ales sa spere. Suntem in mare pericol.

 

Revenind. Am vazut insa ca zona fundamentalista gen Romania Mare-ILD (n.r.: In linie dreapta) e confuzata rau. Pana acum urlau mereu, prin texte nesemnate, prin amenintari stupide: Ernu-comunist. Si acum brusc afla doua lucruri: Ernu are cel mai tare pedigree anticomunist, cat toata comisia Tismaneanu impreuna nu poate aduna. Si ca Ernu e sectant si manuieste cunostintele teologice si biblice ca l-ar invidia si Plesu. Da, in acest sens, m-am gandit si la „dusmanii mei“. Cum eu insa sunt baiat finut si mult prea inteligent pentru a raspunde la grobianismele lor, m-am gandit sa le fac un soi de tehnica-terapie: ariciul in ceata. Pe astfel de fundamentalisti trebuie uneori sa-i ametesti, sa-i bagi in ceata, ca sa vezi cum incepe sa le curga cliseele ruginite, cum se lovesc cap in cap, iar unele atacuri in loc sa loveasca in Ernu, lovesc de fapt in patronii lor „civilizati“. Vad cum mai nou dau citate din carte fara sa aiba habar unde e Ernu, unde e naratorul, unde sunt eroii. E comic. Devin ridicoli si asta e tehnica cea mai buna cu astfel de cazuri. De cazurile si mai grave se ocupa medicina, iar la acest capitol nu ma pricep. Cu toate ca uneori „critica ratiunii pure“ se ascunde intr-un pumn sau o palma.

Revenind la intrebarea legata de biserica. Eu sunt pasionat de paturile de jos, de oamenii simpli, de saraci. Eu nu vreau sa am casa in Primaverii, fundatie pe Calea Victoriei si catafalc scump. De asta eu merg cu clasa a 2-a, bat la picior tara si intru descult in universitate. Si nu o fac din bravada sau mai stiu eu ce teribilism, ci pentru ca nu-mi plac tendintele dominante, hegemonia, dogmatismul, formalismul si alte astfel de „isme“ care ne blocheaza si incetinesc gandirea si actiunea. Si cand mergi prin tara, dar e valabil pentru tot Estul pe care il cunosc, nu poti sa nu vezi rolul si functia bisericii. Ea este prezenta, ea este legata profund de societatile noastre. Am cativa prieteni preoti si aflu de la ei lucruri fascinante. De ce? Pentru ca ei sunt foarte bine legati de baza tarii. Establishment-ul nostru cultural este total inutil si a devenit doar o sugativa de fonduri. Vad ca mai nou se lupta intre ei pentru cine are papionul mai frumos, uitand ca balega de pe papuci inca nu s-a dus. Suntem totusi la a doua, a treia generatie de incaltati. Asta e o realitate care trebuie asumata si reflectata. Daca am utiliza macar 10% din energiile cheltuite pentru scandalurile interne pentru problemele importante, tara asta ar arata altfel.

Insa eu sunt critic fata de biserica pentru ca din punctul meu de vedere nu-si prea indeplineste si functia sa sociala, e prea aproape de toate formele de putere si isi abandoneaza deseori propriul popor. Sunt un om de stanga care este foarte atent la fenomenele religioase si stie cate ceva despre teologia eliberarii si rolul miscarilor de stanga din sanul bisericii catolice in spatiul sud-american. E o experienta care poate fi folosita in aceasta lupta pentru emancipare, progres social, egalitate, drepturi. Avem cazul Pungesti in care un preot a fost alaturi de comunitatea sa si nu de partea puterii, cum suntem obisnuiti. Si au invins.

 

Privind cartea dintr-o perspectiva romaneasca, constat ca Sectantiiprezinta o situatie cu totul diferita fata de ceea ce ne imaginam noi, de la Bucuresti sau de la Iasi, cu privire la Republica Moldova. Romanii si Romania au contat foarte putin in evolutia Bugeacului, zona in care se desfasoara volumul. De unde perceptia noastra eronata?

Cartea este si despre ignoranta, necunoastere, clisee. Imi povestea la Timisoara zilele acestea scriitorul Radu Pavel Gheo ca ei aveau un sectant in sat si toti asa-i ziceau, nimeni nu-i stia nici numele. Despre asta e vorba. Sunt oameni de langa noi pe care ii stigmatizam, le punem etichete fara a incerca sa-i cunoastem si sa-i intelegem. Eu incerc sa deschid cumva ochii cititorului, sa-i arat ca undeva langa noi, aici la marginea lumii si geografiei, unde aparent nimic nu se intampla, se afla de fapt adevarata noastra comoara. Pe care noi nu o vedem. S-ar putea ca amaratul de la coltul strazii, care intinde mana dupa un colt de paine sa fie salvatorul tau. Gandeste-te la asta, mediteaza.

 

In ce priveste relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata. De-a lungul cartii, incerc sa arat si rolul administratiei romanesti din Basarabia, o problema foarte dureroasa. Si rolul bisericii majoritare si mai ales al perioadei cele mai violente: perioada legionara. Statul roman a lasat urme adanci, nu mai putin dureroase decat cele ale statului sovietic. Eu incerc sa nu dau verdicte, ci doar sa reflectez asupra acestor fenomene destul de complicate. Totul se bazeaza pe cercetari transpuse in povesti de viata.

Izgoi, categoria cea mai de jos

A treia carte din trilogie se va numi, din cate am inteles, Izgoi-jidi. Ce inseamna acest titlu si despre ce va fi cartea?

A doua parte a trilogiei va fi despre banditi, o patura sociala foarte complicata. Vom vorbi mult despre spatiu concentrational, furtul ca forma de munca, nesupunere, tehnici de rezistenta, tatuaje si jargon banditesc. A treia parte va fi despre Izgoi, categoria cea mai de jos, exclusa total din comunitatile urbane, si despre Jidi, adica despre o anumita categorie de evrei. Aici ma intereseaza cum se produc marginalii. Cum devin ei posibili. Dar totul povestit prin istorii si povesti de viata.

„Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor“

Ai promovat Sectantii intr-un turneu consistent prin tara. A existat un moment in care sa spui ca nu mai poti si sa vrei sa te intorci la Bucuresti?

Pai cand umbli vreo 30 de zile pe drumuri, vizitand zeci de localitati, cand ai saptamanal zeci de ore pe tren si masina, mii de kilometri si discutii cu sute de oameni de la mineri, la profesori, de la banditi la sectanti si de la prieteni la dusmani, te mai trezesti dimineata si zici: vreau acasa sa dorm si sa-l tin in brate pe Sasa, copilul meu de patru ani. El imi lipseste enorm in astfel de zile. Insa nu pot sa nu recunosc cat de fascinanta este aceasta redescoperire a unei altfel de Romanii. Eu personal as da un decret in care sa se prevada doua calatorii, una vara si una iarna, cu trenul la clasa a doua pe rutele Bucuresti-Timisoasa si Timisoara-Iasi. Pentru cine acest decret? Pentru autodeclarata noastra elita intelectuala si politica. Sa mearga alaturi de poporul pe care au pretentia ca-l reprezina. Sa-i vada, sa-i asculte, sa-i simta, sa-i inteleaga. Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor in randul intelectualilor si jurnalistilor inchipuiti de la noi.

Aceste calatorii sunt terapeutice. Si brusc intelegi ca aceasta tara se tine pe ei, ca ei platesc cel mai mare pret, ca ei sunt cei mai nedreptatiti si ca ei au o pricepere si intelegere a ceea ce se intampla mult peste media elitei noastre care si-a abandonat poporul in lupta pentru  propriul interes si acumulare. Pace!

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Oana Paler – Generația canibală – Vasile Ernu
• CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu
• CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”
• Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI
• Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024
• Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu
• Victor Cobuz – Revista Cultura – Best of 2024
• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală

Cautare