Ziaurl de Gardă – Aliona Ciurcă / NR. 594 (1 DECEMBRIE 2016)
— Cum aţi „ieşit” din cartea recent lansată, „Bandiţii”? Ştim că aţi lucrat mult timp la documentare…
Interviuri
„Un fost bandit a devenit oligarh, şi apoi un stâlp al societăţii”
— Am lucrat mai mulţi ani la documentare, aceasta bazându-se pe câteva aspecte: pe de o parte, pe un anumit tip de literatură pe care a trebuit s-o cunosc şi, pe de altă parte, pe lucrul cu oamenii, a trebuit să cunosc personaje din această lume ca s-o înţeleg mai bine. În acelaşi timp, cartea e puţin mai complicată, căci are şi registrul vieţii mele, sau, mă rog, al eroului care este la persoana I. Există acest erou, un copil care creşte, şi lumea aceasta a hoţilor profesionişti, a decăzuţilor şi a cerşetorilor, care, cumva, pentru mine, e un soi de educaţie prin negativ. A fost destul de greu la partea asta: să-i cunosc îndeaproape, pentru că e o lume care, în general, nu acceptă intruşi, oameni din afară, şi atunci îţi trebuie recomandări, trebuie să capeţi încredere, pentru că sunt suspicioşi când vine cineva în casa lor şi îi întreabă anumite lucruri. Pentru ei, noi suntem un pericol, aşa cum sunt ei pentru noi. „De la ăştia din lumea bună poţi să te aştepţi numai la lucruri rele”, spun ei. Cumva, noi suntem cauza problemelor lor. A fost interesant. Cel mai greu mi-a fost cu cerşetorii.
— De ce?
— Pentru că e o lume foarte decăzută, e o lume tristă, tragică. Cel mai dur acolo nu e atât suferinţa, cât lipsa de speranţă. Oamenii ăia ştiu că s-au născut într-o „lume decăzută” şi nu vor mai pleca de acolo cu uşurinţă. E ca o castă. De acolo nu se iese. Şi asta doare foarte mult, mai ales când vezi copii, ei n-au nicio vină. Ei cumva trăiesc cu conştiinţa asta: ne-am născut cerşetori, o să murim cerşetori. Din asta vom trăi. Şi e greu… Încerc să arăt lumea lor, să arăt cauzalităţile acestei lumi. Prin poveşti de viaţă să explic toate aceste fenomene sociale şi economice.
— Spuneaţi undeva despre bandiţi că la ei „timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent”. Făcând o paralelă, credeţi că dacă ne-am axa mai mult pe cum stau lucrurile în prezent şi mai puţin pe disensiunile din trecut şi pe speranţele de viitor, lucrurile ar merge oarecum mai bine la noi?
— Destul de complicat când facem această trecere de la o comunitate la alta. Comunitatea lor nu are o istorie. Noi suntem foarte istoricizaţi, mai ales în Europa simţi asta enorm de mult, suntem ca un soi de bătrânei într-un magazin de anticariat, fiecare obiect are istoria lui. Ei sunt mult mai biologici, sunt aproape mai „animalici”, ei gândesc în termeni de acum, de instinct, pedeapsa şi răsplata sunt acum, nu cândva sau cumva, nu ţin atât de mult la propria lor istorie, n-au conştiinţa asta încărcată a istoriei. Şi pe ei îi ajută chestiunea asta ca tehnică de subzistenţă, pentru că nu sunt legaţi atât de mult de istorie, de care noi, de exemplu, suntem foarte legaţi. Eu consider că e nevoie să cunoaştem istoria, dar, în acelaşi timp, uneori cred că aceasta încurcă. Bunăoară, în Moldova, e această obsesie permanentă cu identitatea, cu istoria proprie şi aşa mai departe, care a devenit un soi de cântec, pe care, cam o dată la 15 ani, îl repetăm obsesiv. Eu credeam că am scăpat de povestea asta prin anii ’90. Adică, lucrurile s-au rezolvat. Am tras o linie şi gata. Acum văd că iar se revine la aceleaşi obsesii: cu cine suntem, de unde venim, unde ne ducem, şi chestia asta mie mi se pare că joacă rolul unui soi de fumigene, care ne fac să nu vedem problemele reale ale societăţii. Noi nu vorbim prea mult despre sărăcie, despre aceşti oameni abandonaţi, despre copiii rămaşi fără părinţi, despre problemele migraţiei, care mi se par fundamentale acum, mult mai importante decât cine suntem. Din punctul meu de vedere, sunt probleme false, pentru că, în general, ştim cine suntem, doar ne întrebăm obsesiv, ca şi cum s-ar rezolva ceva dacă am răspunde. Asta cred că ne ţine pe loc, nu ştim să construim o agendă reală, cu problemele actuale ale societăţii, care mie mi se par puţin altele decât aceste obsesii istorice.
— Revenind la carte, până la urmă, cititorul va afla cine sunt aceşti bandiţi?
— Vom vedea, deoarece cartea are mai multe substraturi, chiar o să se termine într-o formulă destul de tragică, într-un fel, această întâlnire cu un fost bandit devenit oligarh, iar apoi un stâlp al societăţii noastre, aşa cum se întâmplă în Est. Cam peste tot are loc acest fenomen, avem nişte discuţii destul de interesante despre cum s-au întâmplat lucrurile, vorbind despre actualitate. Vom afla şi nu vom afla, pentru că pe mine nu mă interesează atât de mult bandiţii în sine, ci cum ne ajută istoriile lor, viaţa lor, să ne înţelegem pe noi. Văd că reacţiile care vin (cartea a fost lansată recent) sunt foarte bune, oamenii spun că, dacă începi s-o citeşti, nu te mai poţi opri, că vrei s-o termini neapărat. E foarte multă materie pentru meditaţie, şi asta sper să ajute cititorul.
— Ar trebui să ne temem de bandiţi?
— Eu aş pune altfel întrebarea: ar trebui să ne temem de ei sau ar trebui să ne temem de noi, cei care producem o lume de bandiţi? Adică, trebuie să înţelegem care sunt cauzele acestor fenomene ce produc nişte inegalităţi, nişte rupturi, ce produc nişte oameni care nu se încadrează într-o lume pe care noi o credem perfectă. Trebuie să ne temem mai degrabă de noi, cei care producem acea lume ce creează aceşti oameni de care ne temem.
— În prima carte din trilogie, „Sectanţii”, aţi vorbit despre un fel de îngeri care idealizează, în cea de-a doua, „Bandiţii”, de îngerii căzuţi, aşa cum i-aţi numit dvs. De ce societatea, în mod cultural, să spunem, îi preferă pe cei din urmă, sunt mai uşor de înţeles, mai transparenţi, mai accesibili? De ce iubim bandiţii? Pentru spiritul lor de revoltă?
— Culmea e că, în cultura străzii sau în cultura populară, ei au o aură pozitivă, şi asta se întâmplă în tot spaţiul ex-sovietic. Şi în spaţiul american funcţionează la fel. De exemplu, toată tradiţia filmelor cu gangsteri este exact despre acest lucru – despre aceşti bandiţi, hoţi, criminali care, brusc, devin un soi de stâlp al societăţii, oameni de onoare, romantici, care ajută, care ştiu să iubească, care ştiu să facă gesturi cu mână largă ş.a.m.d. Dar, lucrurile sunt mult mai dure în realitate. Eu folosesc această tradiţie romantică, folosesc chiar şi critica lui Şalamov, care e foarte dur, el spune că ei construiesc o lume inumană, mult mai dură chiar decât Gulagul. Există, însă, şi o tradiţie pe linia slavă, puţin religioasă, în care ei sunt priviţi ca un rezultat al luptei dintre Cain şi Abel, în care unul construieşte o lume pe ofrandă, pe sacrificiu, pe economia darului, iar altul – pe economia acumulării, care se bazează pe crimă şi furt. Şi eu, cumva, merg pe această linie. Mă interesează foarte mult de ce au ei magnetul acesta atât de puternic. Într-adevăr, au nişte coduri foarte autentice. Eu folosesc, de exemplu, multe poveşti legate de dresaj – cartea mea este despre educaţie, i-o dedic copilului meu de cinci ani – tocmai pentru că încerc să fac un soi de manual alternativ – cum (mă) educ prin negativ, prin lucruri rele. Mă interesează felul în care instituţiile – pentru că noi suntem oameni care trecem printr-un lung şir de instituţii: familie, grădiniţă – fac dintr-un buştean un Pinocchio, care trebuie să fie cuminte, drăguţ, să asculte de reguli. Şi brusc apar nişte oameni care nu vor să fie Pinocchio, care nu respectă regulile, pentru care este o onoare să nu respecte regulile noastre, care au regulile lor. Eu îi numesc oameni goi, pentru că ei, ca să arate cine sunt, se dezbracă. Ei îşi fac CV-ul lor pe piele, ideea de tatuaj la asta se rezumă. Noi ce facem ca să arătăm cine suntem? Ne îmbrăcăm. Adică vrem să minţim. De ce ne punem uniforme, de ce ne punem anumite grade? Sunt semne ale puterii, suntem puternici numai atunci când punem ceva pe noi. Ei – invers, arată cine sunt dezbrăcându-se. Sunt două culturi foarte diferite şi eu meditez în ce măsură putem învăţa ceva din poveştile acestea ale lor, mai ales despre lumea noastră.
— „Nu cred în reguli şi mai ales în formule exacte când e vorba de educaţie, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit”, spuneţi în carte. Să existe totuşi şansa ca, mergând pe un anume sistem educativ, să reuşim să creştem copii, nu obligatoriu cei pe care ne-am dori să-i avem, dar care, cel puţin, să nu eşueze în viaţă?
— În general, ne batem foarte mult pe proiecte educaţionale, tocmai pentru a crea, să zicem, un produs uman cât mai adecvat unei anumite culturi, ca să fie eficient ş.a.m.d. Aici e o bătălie între ce tip, ce model să avem ca să funcţioneze astfel încât să producă un om perfect. Până în acest moment, istoria umană are o tradiţie lungă a pedagogiei în sistemul acesta de educaţie. Familia este un element-cheie, noi credem întotdeauna că familia este nucleul, iar acum există revirimentul acesta, de care ne temem foarte mult, cu familia ca o zonă conservatoare. E foarte interesant, de exemplu, că hoţii profesionişti nu au familie, ei lucrează în afara acestui sistem. Familia i-ar face vulnerabili. Totuşi, ei au un sistem de educaţie alternativ, şi găsesc cumva tineri pe care-i preiau şi-i introduc în sistemul acesta al lor de reguli minimale. Noi ne-am construit instituţii tocmai pentru a îmblânzi violenţa şi a ne proteja. Noi ne temem, ne trebuie un anumit cod de reguli universal, ca să funcţionăm după aceleaşi reguli, de aceea ne deranjează când ies anumite „rebuturi” din sistem. Pe de o parte, toţi vrem să se respecte reguli şi coduri etice, dar, în acelaşi timp, sunt foarte atractivi pentru noi aceşti „defecţi”. Rebelii, oamenii care nu se supun regulilor, întotdeauna ne fascinează, ne atrag, şi ei devin foarte creativi, e o zonă foarte creativă. E o luptă între acestea două: vrem şi siguranţă, dar ne atrag şi aceşti eroi, să le spunem aşa. Rar găseşti cărţi bune despre oameni cuminţi. Eu mă ocup de cei care au ales nesupunerea totală.
— Cum vă creşteţi sau cum aţi vrea să vă creşteţi copiii?
— Pentru mine e o problemă foarte mare, am un copil de cinci ani şi… Clar că există o anumită presiune socială, lucrurile trebuie să se petreacă după un anumit calapod. Munca pe care o faci te obligă să ţii copilul cinci ore la grădiniţă, n-ai de ales. Mie mi se pare că contează enorm timpul petrecut împreună, cred că trebuie să ai timp foarte mult pentru jocuri şi poveşti. Asta ajută foarte mult. Cred că e nevoie neapărat şi de comunitate. De multe ori, multă lume, cred eu, greşeşte înscriind copilul la numeroase cursuri, iar lui nu-i mai rămâne timp de joacă sau de stat cu părinţii, sau cu alţi copii. Adesea, o oră de stat în parc poate fi mai eficientă din punct de vedere al educaţiei per ansamblu decât multe ore de cursuri standardizate. E nevoie de un anumit tip de libertate, ca copilul să aibă timp să se convingă singur de lucruri, să verifice, să încerce.
— Cam pe unde se află cultura în R. Moldova?
— Mie mi se pare că anumite lucruri s-au dezvoltat, iar altele au intrat într-un regres. De exemplu, sistemul educaţiei a intrat în regres. Chiar dacă există grupuri care au acces la o educaţie mai bună, la general, sistemul e în regres. Viaţa cultural-artistică e, de asemenea, în regres. Vorbesc nu de anumiţi scriitori, cântăreţi, ci de cultură per ansamblu, de sistem şi infrastructură. Apoi, cultura ţine foarte mult de dezvoltarea social-economică a ţării, şi totul este într-o profundă fărâmiţare. Eu aş numi chestia asta un soi de depresie socială. Or, când mergi în orăşelele mici, în afară de Chişinău, din cauza sărăciei, migraţiei, se simte o depresie profundă, oamenii nu se mai regăsesc, nu mai au plăcerea de a face anumite lucruri. E o revenire interesantă puţin studiată în zona economiei alternative şi în zona formulelor de relaţionare socială tradiţională. În rest, depresie socială.
— Aţi lansat un volum care se cheamă „Născut în URSS”. Vă e dor de URSS? Ce înseamnă URSS pentru dvs.?
— Există o nostalgie, dar nu una faţă de regim, ci o nostalgie a timpului, toţi suntem nostalgici după copilărie. Nostalgia e o patrie a timpului, nu una a geografiei, a istoriei. Evident, sunt nostalgic după anii copilăriei. Cine nu e? Că pur întâmplător anii copilăriei mele au fost în URSS e deja alt subiect. Evident, sunt profund legat de nişte amintiri de atunci: de gustul îngheţatei, de acea ciocolată, de acel „Buratino”, dar toate astea fac parte din memorie. Din când în când, vreau să mă întorc în ţara mea, ţara mea nu mai există şi e bine că nu mai există URSS-ul, dar ea există în memoria mea, unde pot s-o vizitez întotdeauna.
— Credeţi că această nostalgie a influenţat alegerea pe care au făcut-o oamenii la recentele alegeri prezidenţiale din R. Moldova?
— Cred că nu. Nu-mi aduc aminte ca Dodon să fi promis să refacă URSS-ul, cred că nimeni nu vrea, nici ruşii nu vor, acolo conduc nişte oligarhi interesaţi să deţină puterea, ca şi la noi. E vorba, mai degrabă, de disperarea oamenilor, de sărăcie, de dezamăgirea faţă de grupul care a reprezentat vectorul proeuropean. Evident, oamenii sunt disperaţi şi votează cum cred că e în interesul lor. Am fost prin sate şi am vorbit cu ei, cred că ar vota şi un extraterestru, dacă ar avea garanţii că ţara ar merge spre bine.
— Mulţi nu au mers deloc la vot. A devenit cinismul, în acest context, o formă acceptabilă de renunţare, de inacţiune?
— Din momentul în care votul meu nu mai schimbă nimic şi, orice aş alege, este acelaşi rezultat, nu mai văd rostul unui astfel de gest. Ştiu că schimb şapca pe pălărie o dată la patru ani şi rezultatele sunt aceleaşi, viaţa mea e tot mai rea, condiţiile de trai tot mai rele. Atunci, e dreptul meu să spun: „ Îmi cer scuze, nu văd de ce aş mai legitima o şapcă sau o pălărie”. E firesc ca oamenii să nu mai aibă încredere şi să nu mai meargă la vot.
— Aveţi în carte un capitol care se cheamă „Despre bătaie, dresaj şi ritual de împerechere”. Dresajul, în forme variate, funcţionează pentru o bună parte a societăţii. Ce fac cei care nu acceptă dresajul? Şi ce putem face pentru a-i dezvăţa pe ceilalţi de adaptarea la acest dresaj, dacă e nevoie să-i dezvăţăm, bineînţeles.
— Problema este că trebuie să înţelegem cum funcţionează aceste forme de dresaj, pentru că ele funcţionează din toate direcţiile pentru a ne formata, într-un fel. Eu dau deseori exemplul cu dresatul puricelui. Nu e greu să dresezi, mai greu e să prinzi puricele. Deci, iei puricele, pui un borcan peste el, şi el sare şi sare în decurs de un minut de mii şi mii de ori. Şi, sare haotic. După câteva zile, scoţi borcanul şi forma acestuia îi rămâne formatată în memorie puricelui, că s-a lovit de milioane de ori cu capul de borcan. El nu mai sare mai departe de limitele borcanului. Când scoţi borcanul real, rămâne borcanul imaginar în creier. Asta se cheamă dresaj. De fapt, e şi despre noi, despre cum sunt setate să funcţioneze anumite lucruri în mintea noastră, despre cum media se comportă uneori ca un astfel de borcan, până să descoperim că putem face paşi şi în alte direcţii.
— Spuneaţi într-un interviu că ceea ce nu spui contează foarte mult. Ce consecinţe au tăcerile?
— În cărţi contează, de multe ori, ceea ce nu spui. Începi să povesteşti ceva, lăsând să se înţeleagă, lăsând cititorul să caute soluţii şi răspunsuri, îl pui în situaţia de a gândi. De multe ori, e bine ca lucrurile să nu fie spuse până la capăt pentru a-l trezi, pentru a-l face pe cititor să devină parte activă.
— Vă mulţumim.
Bandiţii, hoţii în lege, cerşetorii: viaţa şi opera acestora
CriticAtac / 11 noiembrie 2016
Aţi întrebat? – Vasile Ernu răspunde
Zilele acestea a ieşit din tipar Bandiţii (editura Polirom). La această carte am lucrat mulţi ani. Am lucrat în special la documentare. Am scris-o însă mult mai repede decît m-am aşteptat şi datorită bursei FILIT pe care am avut-o şi oraşului Iaşi care m-a găzduit în această vară. Le mulţumesc. Cît am lucrat la carte, în discuţii cu unii prieteni, am primit întrebări multe. Aţi întrebat, răspund. Să încerc să schiţez nişte răspunsuri.
Despre ce este cartea Bandiţii, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor?
În această carte dezvălui o cu totul altă lume. O lume marginală total diferită de cea a „sectanţilor” chiar dacă cele două lumi au multe lucruri comune. Prima carte este cumva despre îngerii luminii, oameni ai credinţei, ai puritanismului, care se sacrifică pentru salvarea celuilalt. În Bandiţii avem o lume a îngerilor întunericului cu altă etică şi alte coduri. Povestea scurtă sună aşa, ca un teaser.
Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul altă lume decît cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gîndesc, acţionează şi cîntă altfel. Aceasta e „împărăţia hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rînd e strict interzisă. Chiar şi sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sînt aruncaţi în puşcării, unde ar trebui să fie reeducaţ? Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii bandit. Tînărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu un hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Va pătrunde în această lume necunoscută şi inaccesibilă şi va descoperi tainele unei comunităţi pline de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj viaţa pentru respectarea unui cod al onoarei. Bandiţii dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern.
Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunciBandiţii este un „manual de educaţie alternativă”. Însă în negativ.
Întrebările pe care mi le pun sînt simple, dar fundamentale: cine deţine puterea asupra formării, educaţiei? Cine are puterea de a institui legea şi codurile morale? Cum se produc ele şi cum funcţionează? Care e funcţia şi rolul instituţiilor? Cine ne dresează, cum și pentru ce? Dar toate aceste teme care mă frămîntă sînt construite pe nişte poveşti de viaţă în stilul meu, adică folosind un amestec de genuri literare.
Cartea nu e o istorie a lumii bandiţilor, nu e sociologie, nu e antropologie, nu e reportaj sau roman clasic etc, cu toate că veţi găsi cîte ceva din toate acestea. E altceva. Ce este? Veţi descoperi voi mai bine…
În Rusia s-a scris mult pe subiect. La noi mai puţin. Unde te plasezi în această tradiţie?
În literatura rusă sînt cîteva tradiţii mari şi late. Avem pe de o parte tradiţia romantică unde bandiţii sînt nişte eroi pozitivi, isteţi, adorabili. Isaac Babel de exemplu e un clasic al genului cu ale luiPovestiri din Odessa. Acest tip de interpetare ne este şi nouă cunoscut. În SUA de exemplu tot Hollywoodul este îndrăgostit de acest gen. Despre ce sînt filmele cu gansgderi? Rusia şi SUA au o foarte bogată cultură a bandiţilor care este mai degrabă valorificată pozitiv. Strada-i adoră. Ei sînt eroii. A fi bandit în Rusia şi SUA e de bine, nu de rău, la nivel de cultură populară de stradă. Literatura cu haiduci, gen Robin Hood, tot pe această linie vine. De ce? Poate şi pentru că ei furau în sus, nu în jos cum e tradiţia actuală. Dar sînt multe cauze.
Bun. O altă tradiţie literară este cea pe linia lui Şalamov cu genialele Povestiri din Kolîma. Aici blatarii (hoţii profesionişti) ne apar în puşcărie povestiţi de un scriitor condamnat politic. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiuluidouă capitole dedicate acestor observaţii ale lui Şalamov. Eu sînt un mare admirator al lui Şalamov: m-am bătut pentru ca această carte să apară în română. Mie mi se pare că cel mai important lucru observat de Şalamov, legat strict de blatari, e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului aceştia preiau puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncen decât Gulagul este această lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc, legea fie ea şi în formula minimală a lagărului. De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de „dezideologizare”. Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produc lumi înfricoşătoare.
De asta susţin că atunci cînd politicul este înlocuit de tehnocraţie asta e un semn că ne apropiem de momentul declanşarii unei maşini a violenţei de care trebuie să ne temem. Cei mai mari tehnocraţi au fost dictatorii. Stalin şi Hitler au fost „tehnocraţii perfecţi ai popoarelor”, au fost manageri foarte eficienţi. Au declanşat o maşinărie a violenţei infernale. Eu sper că nimeni nu vrea o asfel de nebunie care exclude dialogul, negocierea adică politica. Aşadar citiţi Şalamov.
Şi mai este o tradiţie literară rusă legată de bandiţi unde-l avem pe Dostoievski şi care mie îmi este familiară. E cea care leagă aceşti decăzuţi de un element religios, de o tradiţie slavă pravoslavnică cu rădăcini în bizanţ şi Vechiul Testament. Este tradiţia care leagă crima şi furtul de o legendă biblică fondatoare: povestea lui Cain şi Abel. Economia sacrificiului şi economia acumulării: sacrificiul produce viaţă, acumularea produce moarte. E un paradox. Sînt două etici care se bat cap în cap. Cerşetoria, de exemplu, eu o leg de tradiţia „iurod”-ului slav care vine pe filieră bizantină: nebun, după Cristos, care între timp şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Iar făcînd un pas mai departe o leg de tradiţia micilor profeţi veterotestamentali. Ei se trag din Osea. Evident că ei nu mai au mesajul acela profetic religios, ci doar unul social, dar ei sînt un mesaj puternic. Profeţii erau omorîți, scoşi din societate. De ce? Pentru că adevărul spus de ei punea în pericol puterea, cultura dominantă a vremii. Noi facem la fel cu cerşetorii. De ce? Pentru că ei ne tulbură liniştea, ne tulbură conştiinţa, ne lovesc unde ne doare. Ei ne pun oglinda în faţă unde ne vedem problemele, ne vedem partea urîtă din noi. Iar asta nu ne place. Noi vrem să trăim în minciună, e mai comod. Şi atunci îi alungăm, îi omorîm cumva.
Eu mă simt minunat în toate cele trei tradiţii literare legate de acest subiect. Le folosesc, fireşte, în cartea mea. Dacă e să fiu „trikster” atunci să fiu „trikster” pînă la fiere.
Cine sînt aceşti bandiţii?
„Bandiţi” este un nume generic, dat de putere, de majoritari, celor care trăiesc în afara sistemului legal oficial, care trăiesc din hoţie şi încalcă legile oficiale sistematic. Ei îşi zic hoţi pentru că trăiesc din hoţie. Nu e vorba de nişte tipi care încalcă codul penal, fură ceva şi ajung în puşcărie. Vorbim de o comunitate care face acest lucru nu doar din nevoie, ci şi din convingere: hoţia ca mod de viaţă. Ei au un anumit crez, un anumit cod etic, altul decît al „oamenilor normali” sau fraieri cum îi numesc ei. Ei nu se supun legilor statului ci au alte legi, etc. Pentru „bandiţi”, a respecta legile şi codurile fraierilor şi ale statului înseamnă o lipsă de onoare. Au un anumit cod cultural, vestimentar şi aşa mai departe. E o lume bine ierarhizată, bine structurată şi cu reguli clare.
Tu spui că ei sînt oameni în afara instituţiilor? În ce sens?
Pe mine mă interesează foarte mult relaţia acestor grupuri marginale cu puterea, în toate formele ei: stat, instituţii ale statului, grup majoritar, legislaţie, economie. O mare parte a poveştilor mele sînt construite urmărind aceste traseie. Bandiţii apar cumva acolo unde sînt breşe în sistem.
Este o poveste care-mi place mie. Mi-o povesteşte un puşcăriaş celebru. Cînd s-a închis Taganka, una din puşcăriile fanion ale Rusie Ţariste şi a URSS-ului, ştiţi ce s-a construit în locul ei? O grădiniţă! Asta se întâmpla în anii 50-60 parcă. Mi se pare extraordinar, pentru că asta spune cam tot despre esenţa statului modern: modelul ideal pentru control şi educaţie este puşcăria. Asta e funcţia instituţiilor: de la familie şi grădiniţă treci cuminte prin instituţii care te formatează şi controlează. Bagi buşteanul şi iese Pinocchio. E bine? E rău?
Bandiţii se sustrag acestui mecanism: nu neapărat voit, ci mai degrabă accidental. Şi apar mutaţii. Ei devin altfel, adoptă alte legi şi alte instituţii care sînt în război cu cele oficiale pe care ei le boicoteză. Sunt exlcuşi din diverse motive: sărăcie, diferenţe, culoare, religie, încălcarea codurilor.
Noi de ce avem nevoie de instituţii? Pentru a ne proteja, pentru a îmblinzi violenţa, pentru a ne domestici. Noi sîntem animale dresate, ei sînt mai puţin dresaţi. Sau dresaţi altfel. Cum spun ei: noi nu sîntem lei, sîntem doar lupi, dar nici la circ nu ajungem. Noi sîntem animale de circ, ei de junglă. Ei ştiu să vîneze, noi ştim să cultivăm. Iar noi cînd vînăm îi vînăm pe ei, nu pentru a ne hrăni, cum o fac ei, ci ca gest punitiv sau ca act cultural de divertisment. Tema dresajului e foarte prezentă în cartea mea. De la ei am învăţat să dresez, cîine, cioară, şoarece şi chiar purece. Cum? În carte aflaţi cum se dresează puricii. Puricii seamnă foarte mult cu omul, mai ales cînd e dresat.
Tu spui că ei nu se subordonau statului. Cum reuşeau asta?
În toată povestea cu relaţia bandiţi-stat-putere mie mi se pare că cea mai interesantă este relaţia cu munca, cu actele/documentele, cu proprietatea şi sistemul economic. Casta superioară, hoţii în lege, cei care conduc lumea bandiţilor nu au voie să muncească. Este legea poate cea mai importantă. E uşor de verificat şi e foarte greu să o duci la îndeplinire, într-un regim de tip comunist. Nu mai zic de perioada stalinistă cînd îi împuşcau ca pe cîini. Ştim că a nu munci se pedepsea în comunism. Asta însemna încălcarea legii. Ei trebuiau să sfideze această lege, altfel îşi pierdeau rangul. Cine muncea şi intra în cîrdăşie cu statul pierdea rangul de hoţ în lege. O singură oră de muncă în folosul statului şi erai terminat. Asta îi arunca în castele inferioare: iar pentru un hoţ în lege sa-şi piardă statutul însemna moarte prin dezonorare, umilire etc. E ca şi cum un nobil devine ţăran în Evul Mediu. Deci ei nu munceau.
Nu aveau voie să aibă acte. Erau un soi de oamenii nimănui. În comunism asta era foarte complicat. Totul era controlat, iar actul îţi este dat în primul rînd pentru a fi controlat, nu pentru a fi liber. Ei înţeleg asta, noi înţelegem mai puţin. Nu aveau voie să aibă proprietate. Asta te leagă. Te face vulnerabil. Pe aceeaşi palier se plasează familia: nu trebuiau să aibă familie, dar asta povestesc separat penru că e din altă categorie, cred eu.
Munca lor era furtul, hoţia, tot soiul de scheme. În general , furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi grad maxim de risc. Ei ştiu asta. Ei ştiu că fraierii sînt buni vînători de hoţi şi foarte buni constructori şi paznici de puşcării. Ei îi fură pe fraieri, iar fraerii îi vînează pentru a-i încarcera. Intermediarii sînt poliţiştii. Asta e jocul: hoţii şi vardiştii. Fraierii însă ştiu să-şi construiască un aparat de forţă şi control extraordinar.
Mai exista cerşetorii, din casta decăzuţilor. Sînt, alături de „homosexualii hoţi”, poate cea mai năpăstuită categorie. Singura lor formă de a-şi cîstiga pîinea este cerşitul. Cerşitul este munca omului fără nici o şansă în viaţă. Ei nici măcar nu visează să ajungă hoţi, sa fure. Ei nu pot face asta.
E curios faptul că toată lumea asta, a hoților, nu este în manuale. Nu o găsiţi în cărţile de istorie. Oare de ce? De exemplu cum poţi să vorbeşti despre istoria disidenţilor din comunism şi să nu scrii un rînd despre ei? Scuze, dar ei au sfidat regimul de o manieră nemaiîntîlnită. Chiar mai radical decît sectanţii. Ăia mai aveau acte şi făceau munci marginale. Aceștia nu au acceptat nimic. Au mers pînă într-acolo încît au refuzat să lupte pe front pentru ţara lor împotriva fasciştilor. De ce? Nu era ţara lor şi războiul lor, nu recunoşteau puterea şi nu i se supuneau. Punct. Atunci comunitatea s-a scindat în două: în „hoţii curve” care au acceptat să meargă la război, s-au supus puterii, dar au pierdut rangul, şi „hoţii legalişti” care au refuzat şi care au mîncat zeci de ani de Gulag. Mulţi au fost împuşcaţi. După terminarea războiului mare a început ceea ce se va numi „războiul curvelor”, dus între cele două grupuri.
De ce nu ştim nimic despre marginali? De ce nu se studiază deloc lumea bandiţilor? De ce lipsesc cu desăvîrşire în manuale? Eu am o mică teorie. Pentru că ceea ce se numeşte cultură dominantă, putere hegemonică se teme de ei: pe de o parte pentru că arată slăbiciunea puterii, iar pe de altă parte ne arată şi hiodoşenia ei. Aceşti bandiţi sînt un soi de oglindă a hidoşeniei puterii, al excesului etc. Puterea seamănă enorm de mult cu aceşti bandiţi. De aceea aceste lucruri trebuiesc ascunse, criminalizate, ambalate altfel şi date în doze mici, plăcute. Eu spun că e foarte important să-i cunoaştem căci altfel vom privi şi vom înţelege lumea…
Tu vorbeşti despe ulima întrebare metafizică, ultimul spaţiu metafizic care o produce această lume a bandiţilor?
Mă joc puţin şi folosesc termenul într-un sens mai popular. Am cîteva poveşti foarte bune pe tema aceatsa. Da, cred că ultimul spaţiul metafizic al omului modern este închisoarea, puşcăria şi de aceea e foarte bine să trecem pe acolo măcar odată în viaţă. Ştiu, nu e plăcut, nu poţi să-ţi doreşti asta, dar cred că ne poate ajuta să înţelegem mult mai bine grozăviile acestei lumi şi acestei societăţi care mimează perfecţinea. Şi mai ales să apreciem partea bună şi frumoasă a acestei lumi.
Şi da, spun că ultima mare întrebare metafizică care ni se mai pune este pusă de bandiţi, în niciun caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă. cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.
Am o altă poveste cu doi fraţi gemeni: unul a devenit hoţ profesionist, iar altul cerşetor profesionist. Şi concluzia e următoarea: cînd întîlneşti un cerșetor, bucură-te că l-ai întîlnit anume pe el şi ajută-l! În acea zi te poţi considera norocos că l-ai întîlnit. De ce? Puteai să te întîlneşti cu fratele lui geamă şi ăla putea să-ţi pună ultima întrebare metafizică. Să medităm asupra acestui fapt.
Ce acceptă şi ce nu aceptă ei. Care sînt „legile hoţilor” despre care vorbeşti?
Împărţirea clasică a lumii lor este pe „masti”, adică un soi de ierarhie pe modelul castelor. Sînt patru caste. Primii, aristocraţia hoţilor, sînt „hoţii în lege” (blatarii): cei are au puterea de lege şi judecată, de viaţă şi moarte şi care controlează banca comună. Ei nu au voie să muncescă, sub nicio formă, nu se supun numănui, nu au acte, nu se căsătoresc. Ei pot fi judecaţi numai de un comitet al hoţilor de acelaşi rang.
Urmează mujicii, care sînt un soi de clasă de mijloc, sînt foarte importanţi pentru că ei fac parte din corpul solid al breslei. Ei au voie să muncească, dar nu în funcţii de răspundere. Au voie să aibă familie. Nici un hoţ nu are voie să facă politică şi să fie activi poltitic. Urmează casta ţapilor, aceştia sînt un soi de hoţi decăzuţi, hoţi profesionişti care au făcut greşeli grave, au trădat, au colaborat cu puterea. Sînt cumva prinşi între cele două lumi. Urmează decăzuţii, cea mai năpăstuită castă: cerşetori, hoţi decăzuţi din cauza unor trădări majore, hoţi homosexuali, un grup foarte blamat, etc. Din ultimile două caste nu se mai poate ieşi. Ei sînt un soi de sclavi ai primelor caste.
Cum e cu regulile? Cine crede că lumea bandiţilor e fără reguli se înşeală. Au reguli, au o etică, o morală a lor dar care diferă de cea oficială şi mai ales este alunecoasă. Există un soi de 10 porunci ale hoţilor şi 10 porunci pentru hoţii din puşcărie. Sînt cam cele pe care le-am spus; nu munceşti, nu colaborezi cu puterea, nu ai acte, nu ai familie. În puşcărie nu ai voie să joci cărţi fără acoperire, nu ai voie să vorbeşti de rău pe cineva neacoperit, bîrfa se pedepseşte grav sau mărturiile mincinoase. Oare de ce?
Din puşcărie povesteşti? Cum se vede lumea de acolo?
Despre puşcărie vorbesc puţin. Aflu multe din poveştile eroilor mei, din experienţele lor, dar nici ei nu vor să povestească foarte multe. Nici eu nu insist mult pentru că-mi dau seama că e ceva iniţiatic, ce ţine de experienţe personale şi e foarte diferit, de la grup la grup, de la o perioadă istorică la alta. Mie îmi este teamă de falsitate, de poveşti care sînt făcute doar din ambalaj, fără conţinut. Mai ales că avem destule cărţi mărturii ale unor scriitori mari care au avut această experienţă.
Sînt însă trei lucruri care m-au impresionat în această poveste şi experienţă carcerală. Din ce am înţeles eu din poveştile lor. Puşcăria e un soi de casă a lor, care reproduce viaţa liberă din afara puşcăriei, dar totul este foarte concentrat şi condensat. Într-un spaţiu foarte mic, sînt puşi lao- laltă, pe perioade lungi de timp, oameni cu experiențe de viaţă foarte diferite, mulţi dintre ei fiind bandiţi, hoţi profesionişti, criminali sau violatori dar şi găinari ajunşi acolo din diverse accidente. Potenţialul de violenţă este imens. Mergînd pe acest fir, am observat cîteva lucruri interesante legate de legile şi practicile lor din puşcărie.
Primul. Nu ai voie să joci cărţi fără acoperire financiară sau în natură. Adică speculaţia este interzisă. Oare de ce? Doi. Nu ai voie să depui mărturii false, să bîrfeşti, să vorbeşti pe cineva de rău, fără acoperire. Totul se verifică şi dacă tu ai minţit doar ca să te răzbuni pe cineva ţi se tăia sau cresta limba. Sînt pedepse aspre. Aviz jurnaliştilor şi băieţilor care lucrează cu vorbele şi cuvintele. De asta, în mediul banditesc sînt mulţi peltici. Ai greșit la un moment dat, rămîi cu acest stigmat care nu poate fi ascuns. Oare de ce? Trei. Poţi să fii regele pucşăriei, să ai dreptul de moarte şi viaţă asupra celui de lîngă tine, care poate fi un decăzut sau un fraier, îţi poţi permite orice. Un lucru nu e permis: să te atingi de paica lui, adică de raţia zilnică. Oare de ce? Eu cred că asta e o formă de a preveni, opri sau încetini maşina de reprodus violenţa. Încălcarea acestor reguli minimale nu face decît să declanşeze motorul violenţei care produce ceea ce ei numesc bespredel, adică haosul total al violenţei şi lipsei de reguli.
Aşa că atunci cînd speculăm la bursă, scriem pe la ziare şi luptăm împotriva asistaţilor şi săracilor trebuie să ne amintim de poveştile acestea. Şi ele se reglau în interior prin pedepse: celui care specula i se tăiau degetele, celui care vorbea neacoperit i se cresta sau tăia limba, iar celui care-i lua amărîtului raţia zilnică i se tăia puţa şi era pus să o mănînce. Aşa-şi reglau ei conturile. Aşa blocau ei explozia violenţei totale. Nu sînt civilizaţi ca noi. Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?
Cum te-ai documentat?
Marginalii nu acceptă stăinii în grup. Sau îi acceptă foarte greu. Sînt grupuri închise, cu altă limbă, alte reguli şi alte coduri. Sînt suspicioşi faţă de tot ce vine din afara grupului. Nu au încredere decît în oamenii din grupul lor. De ce? Din multe motive însă cea mai importantă cauză vine dintr-o lungă experienţă cu grupul majoritar. Şi experienţa le spune că sursele principalelor lor probleme vin din acea direcţie. Şi violenţa tot de acolo vine. Ei încearcă cumva să se protejeze de majoritari aşa cum şi majoritarii vor să se protejeze de ei. De aceea cînd vine un „străin”, unul din afara grupului ei îl privesc cu suspiciune şi-l ţin la distanţă. Ei ştiu că acesta a venit fie să le facă o problemă, fie dintr-un interes. Marginalii ştiu că într-o relaţie cu majoritarii, oricare ar fi ea, ei ies în pierdere. Şi nu riscă. Şi mai ales cu majoritarii nu accepţi să joci după regulile lor, că te ard. Ca să aibă un avantaj strategic şi tactic, ei schimbă şi încalcă permanent regulile. David nu se bate niciodată cu Goliat cu armele lui Goliat dacă vrea să cîştige.
Cum ajungi aici? Cum intri la ei? Prin recomandări. Recomandările funcționează bine. Mai ales la bandiţi pentru că asta dă garanţii, eşti om verificat. Dacă ai o garanţie de la un „hoţ în lege” e perfect. Asta însemnă că totul ţi se deschide. Însă oricît de multe recomandări ai avea, pentru ei tot un „fraier” eşti. Adică un potenţial pericol. Însă în timp, trebuie să le cîştigi încrederea. E foarte important într-o astfel de muncă. E o muncă destul de dificilă.
Însă cel mai greu mi-a fost să lucrez nu cu bandiţii aceştia profesionişti, ci cu cerşetorii: clanul cerşetorilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vezi o suferinţă fără margini. Şi nu atît suferinţa e problema, cît lipsa unui orizont de sens şi speranţă. Ei ştiu, sînt conştienţi, încă de mici copii, că s-au născut cerşetori şi că o să moară cerşetori. Ei ştiu că sînt damnaţi la suferinţă toată viaţa. E o castă damnată. De acolo nu există salvare. Şi tu, cînd vii de afară şi vezi şi înţelegi ce li se întîmplă, vezi această lipsă de orizont, poţi claca. Noi nu sîntem pregătiţi pentru un astfel de şoc. Cele cîteva zile cît am lucrat şi am stat mai aproape de ei am trăit cu sentimentul că voi face infarct. A fost o încărcătură emoţională foarte mare pentru mine. Nu mai vreau să trec prin aşa ceva.
De asta mă doare enorm de mult cînd văd oameni apropiaţi din „lumea bună”, care au o viaţă decentă, destul de bogată, dar care se raportează cu dispreţ şi de multe ori cu o anumită violeţă poate involuntară şi din necunoaştere, asupra acesori amărîţi. Ei nu au ales să se nască damnaţi şi nu au nicio şansă sa iasă de acolo, dacă nu vine o forţă externă grupului care să rezolve această situaţie. Mă rog, nu mai vreau să vorbesc, că mă doare asta.
Deci documentarea se face la firul ierbii, din cărţi şi din multă cercetare. A durat aproape cinci ani. Şi, fireşte, şi istoria personală are un rol important în această poveste.
De ce nu au familie, pare un lucru foarte straniu? Doar nu sînt călugări?
Mai toţi hoţii în lege dar şi decăzuții, mai puţin mujicii, casta medie foarte importantă, vin din afara familiilor, de pe stradă, din familii făcute praf. Asta mai întîi. În al doilea rînd, majoritatea cresc în afara familiei tradiţionale. Un lucru foarte important: bandiţii sînt un grup social urban şi nu au treabă cu ruralul. Pot apărea, fireşte, bandiţi cu origini rurale, dar ei se activează şi se educă în urban. De asta cred că, la noi, banditismul e aşa puţin dezvoltat: sîntem prea rurali, prea ţărani pentru a produce astfel de fenomene. Oraşele noastre sînt în mare parte nişte oraşe cu ţărani. Mai ales cînd vorbim de români. Nu folosesc termenul ţăran în sens peiorativ ci ca o marcă. La ungurii transilvăneni lucrurile stau altfel. Ei au tradiţie, dovadă că l-au dat pe celebrul „Whisky Man”. Mai ales asta se simte în Transilvania unde urbanizarea etnic româneacă are loc tîrziu. Acolo nu ai nici două generaţii complete de orăşeni români, nu ai masă critică. Excepţie fac Banatul şi zonele de frontieră care au altă dinamică. Dar, cu timpul, o să apară, nu-mi fac probleme. Vom avea şi noi bandiţii noştri…. nu doar la putere. Moldova a dat bandiţi celebri. Sudul a dat. Basarabia are o altă dinamică. Oricum, totul e legat de dinamica urbană, de mecanismele legislative, de felul în care funcţionează instituţiile şi economia.
Revenim la familie. Cred că lucrul cel mai importnt al refuzului de a avea o familie, de a se căsători este accentul pus pe aceast „crez al libertății”, căci numai aşa ei pot fi liberi. Asta însă ascunde ceva. Eu cred că acest fenomen ţine mai degrabă de protecţie, de minimalizarea vulnerabilităţilor şi altele din seria asta. Un tată hoţ, care are famile, nevastă şi copil devine foarte vulnerabil. Cînd ai copil cedezi foarte usor la presiuni pentru că aşa e formatat omul. Ştiu să se organizeze altfel: fără famile ai mai puţine obligaţii, e mai sigur, e mai eficient. E de fapt modelul managerului actual perfect.
Vorbeşti mult despre tatuaje, limba lor, codurile lor etc. de ce se tatuează?
Acum e o întreagă modă cu tatuajele. E straniu cum această subcultură a devenit una mainstream. Însă în anii copilăriei mele se tatuau doar bandiţii sau cei care stătuseră la puşcărie. Iar la femei numai prostituatele şi anumite categorii numite decăzute făceau asta. Dar tatuajul ţinea de cultura masculină pe la noi.
Iarăşi: eu nu mă ocup de istoria fenomenului. Pe mine, cumva, mă intersează sensul lucrurilor. E foarte interesant că, în cultura majoritarilor, a fraierilor şi a puterii, dominantă este „cultura îmbrăcării”, a vestimentaţiei. La ei e cumva opus: dezbrăcarea e esenţială. Eu numesc asta cultura „oamenilor goi”. Pielea este cumva veşmîntul şi acoperămîntul lor. Pe acestă piele îşi scriu CV-ul, istoria lor. Doar când se dezbracă, aflăm cu adevărt cine sînt ei. Totul are acolo, pe piele, o anumită semnificaie. Dacă cineva îşi pune un tatoo care nu corespunde cu adevărul hoţul repectiv poate fi pedepsit foarte aspru: de la tăierea unor organe, pînă la omorîre. Fraierii şi puterea, din contră, se îmbracă ca să-ţi arate cine sînt: îşi fac uniforme, îşi pun epoleţi, îşi pun grade, se împodobesc cu haine de firmă etc. Toate acestea ce sînt ? Limbaje care ne vorbesc, care spun ceva despre noi.
În ce priveşte argoul lor, fenea, limba hoţilor, lucrurile sînt la fel de complicate. Ea are o tradiţie veche, medievală. În zona mea, căci eu mă ocup de sudul Basarabiei şi Ucrainei, de la Chişinău în jos, spre gurile Dunării, în Bugeac ,spre Odessa, limba dominantă a fost rusa, însă argoul banditesc de bază este construit pe cuvinte din idiş, multe cu origini talmudice. De ce? Pentru că Odessa a cîştigat bătălia lumii bandiţilor în perioada Imperiului Rus. Aici, evreii controlau oraşul. Înaintea lor, reţelele clandestine erau controlate de comercianţii de pe Volga. În momentul cînd Odessa devine zonă liberă şi comerţul mare este preluat de portul de aici, lucrurile se schimbă. Ştim: toată contrabanda se va face la Odessa.
De ce evreii au dat cei mai buni bandiţi ai oraşului? Nu pentru că erau ei mai şmecheri decît ruşii şi moldovenii, ci pentru că ei erau excluşi, marginali, existau multe legi împotriva lor, multe restricţii. Şi atunci, ca să nu moară de foame, au fost nevoiţi să inventeze tehnici de subzistenţă, de aceea toată contrabanda o făceau ei şi ţiganii. Mă rog, simplific, dar asta e linia de interpretare. Cum explicam şi în Sectanţii. De ce evreii de la Odessa erau mai buni la vioară decît la pian? Simplu: nu aveau bani pentru pian, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un popor care mereu se mişcă nu tîrîie pianul cu el. E mai simplu cu o vioară şi averea într-un cufăr. Toate aceste poveşti au cauzalități sociale, legislative şi economice destul de clare, doar că puterea le dă alte interpetări pentru a ne duce în eroare. E mai simplu să spui: fură pentru că le au în sînge decît să explici cauzele sociale complicate. Fascismul pe asta se bazează: şi cel etnic şi cel social. Bun. Revenim.
De aici şi marca idiş rusificat al argoului hoţilor din Imperiu. Acest argou, cu peste 15.000 de cuvinte, pe care dacă nu-l înveţi nu înţelegi nimic are două funcţii: de protecţie şi de identificare. Te protejezi pentru că numai ai tăi înţeleg ce vorbeşti. Poliţiştii şi fraerii nu te înţeleg. Te identifici: ştii să vorbeşti, eşti de-al nostru, nu ştii, eşti exlus. Aşa verificau ei dacă cel nou nu este cumva kgb-ist infiltrat. Căci puterea infiltra oamenii ei. Cum verificau? Simplu: verificau în timp nivelul cunoaşterii acestei fenea. Argoul acesta nu se poate învăţa aşa uşor. Fenea învăţată tîrziu te trădează. Limba spune repede cine eşti şi atunci ţi se taie limba pentru că ai minţit.
Cum se termină cartea? Ce se întîmplă cu aceşti bandiţi în perioada postcomunisă?
Se termină straniu, trist, meditativ, cu două istorii. De fapt cu trei istorii. Prima istorie este despre generaţia mea născută în anii 70. Acea generație a Speranţei, care, la căderea comunsimului, avea vro 20 de ani şi credea că va răsturna munţii, era plină de vise. O generaţie foarte optimistă, dar care şi-a făcut viaţa praf şi a văzut cum se năruie o lume şi intră în descompunere. Am asistat la o mare îmormîntare trăită ca un chef nebun. O generaţie a Speranţei care a devenit Generaţia Disperării. Am mai povestit pe tema asta, căci mă doare. Eu o numesc Generaţia Mercurului Roşu. Povestea cu mercurul roşu o veţi găsi în carte.
A doua poveste este despre întîlnirea cu un mare hoţ în lege devenit oligargh şi stîlp al societăţii. Este o poveste despre cum iau în stăpînire aceşti bandiţi noua lume. Lumea liberalizată este raiul pentru ei. Ei schimbă codurile, regulile şi se adaptează perfect. Este o lume cu care ei se identifică. Cum am mai spus: comunismul a fost învins de bandiţi, nu de disidenţi. Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ei sînt şi marii beneficiari ai noului regim. Şi cu acest mare oligarh avem o discuţie foarte bună şi sinceră. Acolo aflăm cam toată esenţa tranziţiei, a economiei, a lumii intelectuale decăzute şi mai ales a presei. De exemplu, el îmi explică foarte frumos cum se face cenzura azi. Banditul oligarh e un băiat foarte isteţ. Dar de un cinism pînă la iad. Despre tehnicile de manipulare de rit nou, poate altădată.
Şi ultima poveste e despre moarte. E despre ruptură, e despre meditaţie asupra a ceea ce ni se întîmplă. Stau în vamă, la Galaţi – Giurgiuleşti. Merg la Odessa să-l îngrop pe Profesor, eroul meu principal şi banditul care mi-a fost ca un părinte. Un erou legendar al Odessei. Şi, pe Dunăre, acolo, în dreapta, se deschide un port nou. Oamenii spun că e al unui mare oligarh din zonă. Cu acest oligarh am fost foarte bun prieten. Am împărţit acelaşi pat, aceeaşi mîncare, ne împrumutam hainele. Culmea: am iubit aceeaşi fată. Eu stau în vamă, cu ultimii bănuţi care abia-mi ajung de-o chiflă, iar el construieşte un port privat. Soarta omului e o chestiune foarte complicată. Şi nu inegalitatea asta mă deranjează atît de mult. Altceva mă frămîntă. Ştiu că dacă mă voi întîlni cu el voi avea ce povesti. Avem un trecut comun.
Ştiţi care e problema majoră? Copiii noştri. Amîndoi avem copii. Al meu stă în Bucureşti, merge la o grădiniţă de stat şi la o şcoală de cartier, etc. Ai lui fac scoală privată în Elveţia, cu sute de mii de eruo pe an. Nu sînt genul invidios, mă bucur pentru copiii lui. Dar alta e problema. Eu cu tatăl lor am ceva în comun. Sînt o mulţime de lucruri care ne unesc, indiferent de poziţiile noastre actuale: am iubit aceaşi fată, am mîncat aceaşi pîine şi ştim să vorbim unul cu altul. Între copiii noştri însă este o prăpastie, un hău imens. De netrecut. Eu ştiu că copiii lui vor conduce această ţară, aceste spaţii. Iar pe ei nu-i uneşte nimic. Iar eu privesc această ruptură ca pe o mare tragedie, ca pe o înfrîngere colosală a noastră, a tuturor. Ca pe o moarte. Iar moartea nu vine decît prin violenţă, fie ea şi aparent liniştitoare. Iar asta e doar inceputul violenţei.
Şi la sfîrşit de carte plîng. Şi nu ştiu de ce. Sînt ultimele lacrimi. Atît. Koneţ Filma.
INTERVIU Vasile Ernu despre ”Bandiţii”: De la bandiţi am învăţat să dresez o cioară, un şoarece şi purici
Luni, 14 noiembrie, de la ora 18.00, la Clubul Ţăranului Bucureşti, are loc cheful cu prilejul apariţiei „Bandiţii“, de Vasile Ernu, al doilea din „Mica trilogie a marginalilor”-Polirom. Volumul va fi lansat şi în cadrul celei de-a XXIII-a ediţii Gaudeamus, sâmbătă, 19 noiembrie, ora 15,30.
”Bandiţii” lui Vasile Ernu este un demers autobiografic. Autorul se întoarce în spaţiul copilăriei sale şi vorbeşte astăzi cu bandiţii, nelegiuiţii, hoţii pe care împreună cu tatăl său i-a cunoscut odinioară. Lecţiile sunt actuale şi astăzi:
”La ei timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent. Pedeasa şi răsplata e acum nu într-o lume viitoare. Ai trişat la cărţi ţi se taie degetele, ai spus cuvinte fără acoperire ţi se taie sau crestează limba. Îţi dai seama ce s-ar întăîmpla în lumea noastră dacă ea ar funcţiona după aceleaşi reguli? Am avea cam mulţi oameni de afacere fără degete şi tare mulţi ziarişti şi intelectuali fără limbi. Asta e pedagogia în negativ învăţată de la ei. E despre puterea vorbelor şi faptelor cu care nu te joci.”
Reporter: Cum se dresează un purice?
Vasile Ernu: Dresajul e o temă foarte importantă în povestea mea. Încerc să înţeleg care e legătura între grădiniţă şi puşcărie. De ce? Pentru că puşcăria este una dintre cele mai importante instituţii moderne. Este instituţia etalon după al cărui model se constuiesc toate celelalte instituţii de educaţie şi control. Pinnochio se face dintr-un buştean: bagi buşteanul iese Pinochio.
Dresajul este legat de putere, control, timp şi resurse. De la bandiţi am învăţat să dresez o cioară, un şoarece şi cîţiva purici. Căine nu prea le place să dreseze. Bandiţii au o vorbă: nu sîntem lei, sîntem lupi dar nici la circ nu ajungem.
Reporter: Ce este dresajul?
Vasile Ernu: Este ceva ce schimbă natura lucrurilor. Să luam exemplu purecelui. Purecele nu e complicat de dresat. El e greu de urmărit pentru că e mic. Care e natura lui? Să sară haotic de mii şi mii de ori pe minut. Cum se dresează? Îl pui sub un borcan şi-l ţii cîteva zile. Cînd scoţi borcanul el nu mai sare mai sus de mărimea borcanului. După ce a sărit şi s-a lovit milioane de ori cu capul de borcan cînd tu scoţi borcanul el nu mai iese din borcanul imaginar chiar dacă el nu mai există. Asta nu e despre purice ci despre noi. Nu?
Reporter: Cum te-a învăţat Profesorul viaţa?
Vasile Ernu: Bandiţii pe care i-am cunoscut au o capacitate pedagogică incredibilă. De ce? Pentru că ei ştiu cel mai bun truc educaţional: îţi arată şi pe urmă îţi spun. Nu invers. Faptele sînt foarte importante în acestă ecuaţie. Copii învaţă din ce faci tu ca tată nu din ce le spui să facă. Unu la mîna. Doi: la ei ruptura între fapte şi vorbe nu e atît de vizibilă ca în ”lumea obişnuită”. La ei timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent. Pedeasa şi răsplata e acum nu într-o lume viitoare. Ai trişat la cărţi ţi se taie degetele, ai spus cuvinte fără acoperire ţi se taie sau crestează limba. Îţi dai seama ce s-ar întăîmpla în lumea noastră dacă ea ar funcţiona după aceleaşi reguli? Am avea cam mulţi oameni de afacere fără degete şi tare mulţi ziarişti şi intelectuali fără limbi. Asta e pedagogia în negativ învăţată de la ei. E despre puterea vorbelor şi faptelor cu care nu te joci.
Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor. Catalog prezentare
Desene: Lautrenţiu Midvichi
„Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună”
Interviu / Caţavencii / 2 noiembrie / de Cristian Teodorescu
S-a născut în URSS, a absolvit Filosofia la Iași. Vasile Ernu scrie proză și eseu. Autor de succes. Numeroase premii. Tradus cu mari ecouri în străinătate. Cartea lui Născut în URSS a ajuns la a patra ediție.
Cristian Teodorescu: Mai zice careva despre tine că ai fi omul rușilor (ceea ce mi se pare o stupizenie)?
Vasile Ernu: Am un răspuns ironic, chiar autoironic: da, sînt omul rușilor. Și încă unul foarte important. Atît de important încît am devenit un garant: atîta timp cît lui Ernu îi merge bine în România, Rusia nu va îndrăzni să deranjeze România. Deci să avem grijă de Ernu. Cred că ăsta e cel mai bun răspuns la astfel de afirmații halucinante. În rest, textele mele stau mărturie. Faptele la fel. În România toți trebuie să fie omul cuiva. Ești suspect dacă nu ești omul cuiva. Aici aproape nimeni nu poate fi pe cont propriu. E fie omul lui Soros, fie omul americanilor, fie omul rușilor etc. Întotdeauna problema noastră și soluționarea ei sînt în afara noastră. Asta e tragic și spune mult despre noi. E timpul să revenim la noi înșine și să înțelegem că atît problemele, cît și soluțiile noastre se află în noi. În rest, cu rușii e cam așa: am o carte, Intelighenția rusă azi, unde discut cu peste douăzeci de intelectuali de top ai Rusiei. Am scris despre literatura rusă. Am mulți prieteni de toate culorile politice din mediul intelectual și jurnalistic. Și da, sînt unul dintre foarte puținii oameni de la noi care din două e-mail-uri sau telefoane pot vorbi cu orice intelectual, jurnalist sau expert din Rusia. Așa a fost să fie.
C.T.: De ce nu te-ai făcut sovietolog sau expert în treburi rusești, la Externele din București?
V.E.: Din două motive simple. Mai întîi fiindcă nu vreau să fac carieră pe acest domeniu, pentru că are un formalism care nu-mi place. Sînt însă cîteva zone în care mi-ar plăcea să lucrez și la care cred că mă și pricep. Citesc mult, știu să disting bine sursele. Știu foarte bine „anatomia” și „genealogia” grupurilor, experților, păturilor sociale. Și, cînd nu cunosc, știu unde să caut și pe cine să întreb. Iar asta e un mare atu. Și doi: ministerele noastre sînt corupte. Cel de Externe e la fel cînd e vorba de cadre. Mecanismul prin care se selectează cadrele este catastrofal. Mai prost decît cel din comunism. Iar expertiza pe Est este aproape inexistentă. Aici se vor oameni docili, servili, care recită poezii traduse din presa anglo-saxonă secundară. Dacă unul ca Ernu ajunge în astfel de instituții tulbură liniștea clanurilor. Eu ce gîndesc, aia spun și acționez ca atare. Cui îi trebuie asta? Oricum nu avem politică externă spre Est.
C.T.: Din cauza cărții tale despre sectanții din Rusia, parte a unei trilogii, m-am luat în bețe cu vechiul tău admirator, Claude Karnoouh, eu susținînd că Sectanții e un roman non-ficțional, el zicînd că ar fi un eseu. Tu cum te vezi, mai ales că urmează și al doilea volum al trilogiei, Bandiții?
V.E.: Cînd am debutat, cartea mea a intrat în toate topurile posibile: ficțiune, non-ficțiune, eseu, memorialistică. Lipsea de la o singură categorie: poezie. Ce putem spune sigur e următorul fapt: Ernu nu scrie poezie. Eu numesc acest gen klezmer stilistic. Combin mai multe genuri. În rest, e treaba criticilor și istoricilor literari. Să-și bată ei capul.
C.T.: Rudele tale apropiate din Uniunea Sovietică cred că erau de dreapta, cu credința și cu inițiativa lor particulară în plin etatism. Tu cum de ai ajuns de stînga?
V.E.: E o chestiune foarte interesantă. Cultura „sectantă” mai veterotestamentară în care am crescut eu nu a permis aderarea la structurile de partid: nimeni nu a intrat în PC sau în UTC. Nimeni, niciodată. Pentru asta generații la rînd am plătit un preț: de la pușcării la blocarea carierei și a studiilor superioare. De asta mă și enervez cînd primesc lecții de anticomunism de la foști membri PCR. Nu, mersi. Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună. Am fost și arestat la 16 ani și nu fac caz de asta. De ce? Am făcut ce trebuia: lupta cu Leviatanul. Practic, ai mei au avut o credință și o practică deosebită: separarea totală de stat. Iar asta au rezolvat-o prin marginalitate: au fugit la marginea societății unde mîna lungă a Puterii era mai slabă. Asta i-a marginalizat și stigmatizat, dar i-a și salvat. Aici ei și-au construit o comunitate aproape autonomă: educație separată, sistem de ajutorare, sistem economic alternativ etc. Noi ne transformam într-un soi de chibuțuri. Deci, în timp ce regimul comunist făcea un adevărat capitalism de stat, noi făceam mica noastră „comunitate socialistă”. Povestesc în Sectanții. Deci eu am fost educat simplu: cu Leviatanul, puterea hegemonică, trebuie să te lupți, să-i tai limba și să nu-i devii rob. Iar viața ta este dată pentru a o oferi celorlalți, nu pentru a acumula: să-i ajuți mai ales pe cei neajutorați. Economia pentru sine, individuală și egoistă, produce pe termen lung pustiu și moarte. Mult mai tîrziu, cînd am început să mă confrunt cu realitatea dură a tranziției, a nebuniei anilor ’90, cu acumularea asta primitivă, mi-am dat seama că eu știam ceva, dar uitasem. Și am început lecturile și am înțeles că mă regăsesc în valorile de stînga. Mai ales trăind într-o realitate radical de dreapta, cum observa și amicul Rogozanu în discuția voastră.
Cînd am declarat, prin 2006, ferm, că sînt un om de stînga, establishment-ul nostru intelectual s-a uitat la mine ca la un extraterestru și s-au aruncat asupra mea toate etichetele posibile și imposibile. Au început să mă trateze ca pe un ciumat, de aceea le spuneam că stînga, ca și dreapta, nu e o boală, ci un mod de gîndire care nu se ia, ci are anumite valori, ține de o anumită reflecție și practică. În definitiv, ce spun eu și cei cîțiva oameni de stînga e un soi de social-democrație de prin anii ‘60. Adică noi spunem că drepturile politice nu fac doi bani dacă nu sînt susținute și de drepturi economice și sociale. Adică, într-o țară în care sărăcia, inegalitatea au atins cote foarte ridicate, iar drepturile sociale au fost distruse, cred că este de datoria noastră să ne solidarizăm cu aceste pături sociale perdante ale capitalismului și să luptăm pentru drepturile lor. Totul a deraiat atît de tare spre dreapta încît cerințele elementare ale social-democrației clasice, care atunci păreau firești și normale, acum par radicale. Aici am ajuns!? Acum tot statul e pus în slujba unei părți a populației, a cîtorva pături privilegiate. După calculele mele, pînă în 30%. Alți 10-15% mai cîștigă indirect. Restul de 55% sînt oamneni abandonați, lăsați pe cont propriu. Iar prăpastia crește. Statul, legile și economia sînt puse în slujba acestor maximum 45 de procente, din care cîteva iau grosul. Pentru restul doar munca a mai rămas un privilegiu pentru că nu mai au acces la ea. Vor să fie exploatați și nimeni nu-i mai exploatează. Un fel de neoiobăgie la salariu minim.
C.T.: Ce zici despre Putin și despre ce vrea el?
V.E.: Putin a fost divers în perioade diverse. Putin nu este o persoană, ci un sistem. El este doar un nume care semnifică o multitudine de practici diverse. „Putin” poate fi cuvîntul care denotă cel mai bine situația complicată a violenței economice contemporane: bătălia pentru acumulare și hegemonie. Putin este un conservator pe model neoliberal: ne vinde același model american, dar de o calitate mai proastă, ambalat rusește.
C.T.: Îți place stînga politică autohtonă?
V.E.: Nu avem așa ceva. Avem un partid proclamat de stînga care e conservator și care are cea mai neoliberală agendă economică. Dacă aș fi de dreapta aș vota PSD. Cum nu sînt, nu am ce vota.
C.T.: Vasile, regreți că ai venit în România?
V.E.: Nu. Pentru un scriitor limba este importantă. Mie îmi place Estul. Plus că România este una din puținele țări care oferă trei falii culturale bine definite ale celor trei imperii vecine: habsburgic, otoman și rus. Ele au marcat cele trei regiuni istorice. Aici le ai buchet. Noi nu ne dăm seama ce comoară avem. Mai avem și o capitală care este cea mai orientală capitală din UE. Iar Orientul e o chestiune complicată și subtilă. Amestecurile acestea mie îmi plac. Am început să privesc în ultimii ani puțin altfel. De multe ori lucrurile cărora le-am dat conotații negative s-ar putea să fie micile noastre comori. Mai rea decît colonizarea este doar autocolonizarea. E adevărat că avem și multe probleme. Dar asta mă ține în priză.
C.T.: Ce (mai) speri în România, ca unul care are și un copil, nu numai cărți publicate?
V.E.: Da, sper pentru că e țara în care vreau să-mi cresc copilul. Eu nu plec nicăieri, chiar dacă sînt un internaționalist. Știi, circul mult prin țară cu trenul, cu clasa II-a, și mă opresc prin haltele uitate de lume. Și pot să-ți spun că țara asta se ține nu pe investori strategici, nu pe elite corupte la toate nivelurile, nu pe oamenii care pot să se urce în primul avion și pot pleca chiar dacă au vile în Pipera. Această țară se ține pe oamenii care nu pot pleca. Și să știi că acești „oameni abandonați” sînt mult mai „teferi la minte” decît „elita conducătoare” și clasa de mijloc cu pretenții. Ei au rezistat și vor rezista în pofida disprețului și iresponsabilității pretinsei noastre elite.
Vasile Ernu: „Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă”
de Gabriel Cheșcu / 1-9-2016 / Timpul
Născut în URSS (1971), Vasile Ernu este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității ieșene „Al.I. Cuza” și al unui master la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”. Este redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff și redactor asociat al revistei IDEA artă + societate, iar în ultimii ani a semnat articole înTimpul, România liberă, HotNews, Adevărul, Noua literatură, Suplimentul de cultură șiObservator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară și poloneză, distins, printre altele, cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat volumele Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010), Intelighenția rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) și a coordonat Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (în colaborare cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Țichindeleanu, 2008), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil(împreună cu Florin Poenaru, 2014). În anul 2015 a publicat primul volum, Sectanții, din Mica trilogie a marginalilor.
„Periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit categoriile sociale marginale”
Vasile, cum ai regăsit Iașul în timpul lunii petrecute în rezidența FILIT? Mai seamănă cu cel pe care l-ai cunoscut în timpul studenției?
Când am stat la Iași, în anii ’90-’96, cred că nu eram foarte conștient de ce mi se întâmplă. Sau mai degrabă am fost prins în vâltoarea schimbărilor, a experiențelor noi. Când am ajuns la Iași, aveam doar 19 ani. Am venit plin de entuziasm, pentru că veneam în „Patrie”, scăpam de „monstrul sovietic” și de comunism. Iar aici am descoperit brusc ceva foarte diferit de ceea ce știam. România din capul nostru era una foarte livrescă și romantică. Să nu uităm că Basarabia a trăit cam tot procesul de modernizare, cu excepția perioadei scurte a României Mari, toate procesele, separat de restul regiunilor istorice românești. Noi veneam formatați destul de diferit. Pentru că toate astea lasă urme. Chiar dacă știi limba și te scalzi într-o cultură comună, există o limbă a administrației, a infrastructurii, a experienței cotidiene și a educației imperiale care lasă urme. Am trecut printr-o criză foarte profundă, care m-a pus să-mi revizuiesc multe dintre ideile și judecățile de până atunci. Am înțeles că România va fi pentru mine o „nouă Patrie”, dar care este ca o limbă învățată la maturitate. Am o mulțime de povești pe tema asta. De exemplu, mi-a fost foarte greu să învăț bășcălia. Românii din Imperiul Rus sunt lipsiți de acest simț. Avem un simț al umorului foarte dezvoltat, dar nu e bășcălie. Mulți ani de zile am citit Academia Cațavencu în cheie tragică și poate că de asta nu-i puteam suferi. Chiar și acum privesc acest gen de satiră și critică drept ceva minor. Dar am învățat și mi-am educat și acest simț, cu toate că îl simt și acum mai degrabă ca pe ceva negativ decât pozitiv. Asta e. Dar sunt mult mai detașat. Cu timpul, m-am adaptat, am început să îmi fac mulți prieteni aici și am început să cunosc farmecul locurilor și al diferențelor. Când am plecat din Iași, deja cunoșteam multă lume. Aceasta este slăbiciunea mea, să cunosc mulți oameni, iar Iașul a rămas pentru mine poate cel mai intim oraș din țară. Acum am venit de pe o cu totul altă poziție. Cunosc multă lume de aici, am mulți prieteni. Deja am în spate 25 de ani trăiți în România, mai mult decât în Imperiu. Orașul a fost retușat pe alocuri, arată bine, dar pe mine clădirile mă interesează mai puțin. Mă interesează oamenii. Orașul e ca o haină, vrea să-ți arate anumite lucruri, vrea să te facă turist. Urăsc acest spirit turistic, de a cunoaște ceva prestabilit și ceea ce vor ghidurile și „lumea bună”. Îmi plac lucrurile ascunse ale orașului, pentru că sunt ca unul dintre eroii mei, un hoț de buzunare, și îmi place să buzunăresc orașele, adică să merg acolo unde nu se vede, unde totul e ascuns. Îmi plac buzunarele orașelor și le caut. De asta am încercat să cunosc oameni din alte medii decât cele în care mă învârt de obicei. Să stau la povești cu oameni noi, din generații și pături sociale diferite. Am mers în familii multe, în zone precum Dallas, care e plină de sărăcie. Iașul nu e doar Copoul și Palatul, ci și Dallasul. Și e mare păcat că nu se discută despre asta. Dar cel mai mult îmi place faptul că Iașul încă nu a devenit turistic, nu vrea încă să te mintă, nu se dă ceea ce nu este. Oamenii încă se comportă firesc, sunt ușor abordabili, iar în familiile de aici intri foarte repede. Oamenii încă nu-și închid porțile și sufletele, nu se refugiază în carcasa lor individualistă. Încă te cheamă la masă, având plăcerea de a petrece, nu din interes sau obligații. Ăsta e un mare atu al locului. De exemplu, la Cluj, un alt oraș în care am stat mult, aceste lucruri aproape că s-au pierdut. Clujul devine tot mai turistic, iar oamenii, tot mai mult, prestatori de servicii. La Iași, aceste lucruri sunt încă la început, deci e bine că nu va fi capitală culturală. Trebuie să privim partea plină a paharului. Să stai o lună în curtea Casei Pogor și să scrii este un privilegiu deosebit. Practic, am terminat cartea aici. De aceea trebuie să le mulțumesc Iașului și celor care mi-au acordat bursa.
„Mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas”
Cum a fost să studiezi la Facultatea de Filosofie din Iași? Și ce te-a determinat să iei calea Clujului, apoi a Bucureștiului?
A fost o perioadă confuză. Anii ’90 au fost, pe cât de exaltați și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanț al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic. Un soi de tragedie pe ritm de mare chef. Dar au avut, firește, și multe elemente pozitive. Însă, în loc să înțelegem ce ni se întâmplă și să luptăm, noi am chefuit. Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă. Facultatea a fost mai degrabă una suportabilă. Am avut câțiva profesori buni, dar majoritatea nu mi-au lăsat prea multe amintiri. Poate e și din vina mea. Profesorul Afloroaei este cel care m-a impresionat cel mai mult și poate că de aceea hermeneutica a fost unul dintre domeniile care și astăzi mi se par fascinante. Dar poate că s-a potrivit și cu formarea mea: de mic am lucrat cu textele biblice, am știut să le citesc și să le interpretez, să caut contexte istorice etc. Am povestit despre asta în ultima mea carte. Țin minte că, la unul dintre examene, după ce am ieșit, domnul Afloroaei a întrebat: „Ce-i cu personajul acesta dostoevskian?”. Colegii mi-au relatat asta mai târziu. Am considerat această remarcă nota cea mai mare pe care am luat-o la Filosofie. În facultate am avut colegi foarte buni. Copii veniți din diverse cătune, sate și orășele din Moldova și din țară, cu un nivel de pregătire foarte ridicat. Cu un număr enorm de lecturi. În anii ’90 era un concurs nebun la aceste facultăți, iar nivelul de pregătire era foarte ridicat. Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepțional, dar erau și puțin nebuni. Puteai să discuți nopți în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu… Când am absolvit, în ’96 (un an am fost plecat din țară), un bun amic, profesor de matematică, mi-a zis: „Cel mai bine e să schimbi locul”. I-am ascultat sfatul, mi-am luat bocceluța și am plecat la Cluj, unde nu știam pe nimeni, nici măcar orașul. Am luat-o de la zero. Am dat la master și am rămas acolo zece ani, făcând de toate, de la revistaPhilosophy & Stuff la Centrul de Cultură Tranzit, din vechea sinagogă și până la revistaIDEA artă + societate sau Editura Idea. Clujul a fost o cu totul altă experiență. Iar după zece ani m-am mutat în București, unde locuiesc și acum.
Lucrezi la al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, cel dedicat bandiților. Cum te documentezi? Povestește-ne despre întâlnirile de gradul zero cu unii dintre ei.
La documentare muncesc de peste cinci ani. Știam foarte bine categoriile sociale cu care voi lucra: sectanți, bandiți și hoți profesioniști. A treia categorie o veți afla altădată. M-am documentat în trepte: lecturi, documente, interviuri cu oameni din aceste grupuri. Cu sectanții mi-a fost mai simplu, pentru că îi cunosc mai bine, am o relație veche cu ei și una pe linie de familie. În cazul lor, problema este legată de încălcarea unui anumit tip de intimitate și a unor tabuuri din copilărie. Cu bandiții, chiar dacă am mulți prieteni din copilărie, rude și cunoștințe care se învârt în aceste medii, nu e simplu să pătrunzi în cercul lor, pentru că noi suntem „specii” diferite. Pentru noi, ei sunt hoți, bandiți, iar bandiții trebuie să fie în pușcărie. Iar pentru ei, noi suntem „fraieri”, adică o „specie” care merită să fie furată. Însă trebuie să înțelegem că, pentru ei, furtul este o formă de muncă ce are un grad maxim de risc, dar și de profit. Oricum, ei gândesc în alți parametri, au alte legi și altă etică decât cele ale „fraierilor”. Marea problemă în cercetarea grupurilor marginale este legată mai întâi de cum pătrunzi acolo. Sunt grupuri închise, suspicioase și au un mare talent în a-i „citi” pe majoritari. Ei știu că puterea, reprezentată de majoritari, nu vine niciodată cu „gânduri de pace”. Pornesc mereu de la premisa: au venit, deci au un interes. Am avut avantajul să am pe cineva apropiat care este hoț în toată legea. E o mare autoritate în lumea lor. Prin urmare, am mers cu „recomandare”. Iar la ei funcționează asta. Dacă spui că ai venit din partea lui X, care e o autoritate, ți se deschid toate ușile. Dar oricum e complicat să lucrezi cu ei, pentru că ei știu că ești un „fraier”. Cea mai impresionantă întâlnire a fost cu un hoț care a stat în pușcărie mai mult de jumătate din viață, vreo 43 de ani. Dar cel mai dureros – pentru mine, cel puțin – este timpul petrecut cu clanul cerșetorilor. După ce stai puțin cu ei, nu mai ești același om. Trebuie să ai nervii și psihicul foarte tari ca să reziști. Abia aștept să termin cartea asta, pentru că e una care îmi consumă multă energie emoțională. Dacă Sectanții e un soi de manual alternativ de studiu al religiilor, Bandiții cred că va fi un manual educativ alternativ, în negativ. De la acești oameni poți învăța enorm.
„Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA
Primul volum al trilogiei, Sectanții, apărut anul trecut la Polirom, a fost o combinație între documentarea riguroasă și latura autobiografică. Probabil cea din urmă lipsește acum. De unde provine fascinația ta pentru bandiți? Ai cunoscut mulți în copilărie?
Prima carte se ocupă de „îngerii Domnului”, oameni buni, care vor să mântuiască lumea prin viața lor, cuvântul lor, puritani și riguroși în toate. Sunt dispuși la sacrificiu, se organizează exemplar, construiesc instituții în jurul lor, un soi de chibuțuri în care se simt ca în sânul lui Avraam. Sau cel puțin încearcă. Bandiții sunt un grup radical opus: sunt îngerii căzuți. Culmea e că au un soi de magnet, atrag foarte mult. Strada îi adoră, sunt modele pentru copii și adolescenți. De ce? Mai ales în cultura imperiului rus și a celui american, pe care le știu ceva mai bine. Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA. Firește că și pe mine m-a atras într-o perioadă, iar cartea cred că tratează cumva în oglindă îngerii buni și pe cei căzuți. Sunt multe întrebări care mă chinuie de ani de zile și încerc să răspund acum prin aceste povești ale unor oameni marginali.
Din ce puncte de vedere înțelegerea marginalilor este esențială pentru sănătatea societății și a fiecăruia dintre noi?
Este o imagine în negativ. Cum poți să judeci un cerșetor când habar nu ai ce se află în spatele său, când nu îi cunoști tragedia? Cum poți să judeci un hoț când habar nu ai de condițiile în care a devenit astfel? Ce îi face să fie așa cum sunt? Crede-mă că nu au nici o genă defectă. Mulți dintre ei conduc state în țările din est. Am discutat și cu bandiți deveniți oligarhi. Marginalul poate foarte ușor să ajungă în centru. Lumea privită prin ochii lui arată radical diferit decât cum este privită prin ochii puterii, ai majoritarului. Una e să fii vânat și alta e să vânezi.
Într-un anumit sens, sectanții despre care ai vorbit în volumul precedent se situează cumva în centrul lumii. Deși sunt niște marginali, ei întruchipează un mod de a fi autentic, însă care, din păcate, este tot mai dificil de realizat în lumea de azi. Ai descoperit autenticitatea bandiților?
Puțini marginali vor să rămână acolo unde sunt. Majoritatea grupurilor marginale religioase pe care le-am cercetat au îmbrățișat după ’90 un soi de discurs oficial al hegemonului și se îmbată cu o teologie a bunăstării de tip american neoliberal, care îmi displace profund. Cum e posibil ca aceia care au putut să înfrunte mașinăria stalinistă să cedeze în fața primului argint verde? Rezultă că sectanții au devenit parte a puterii și deci s-a terminat cu ei. Dar mereu apar alții, doar că în cu totul alte condiții. Bandiții fac același traseu. După ’90 s-au simțit cel mai bine, căci o lume liberalizată la maximum, cum a fost a noastră, este paradisul pentru ei. E liber la marele jaf. Aici sunt mai multe lucruri complicate, dar e clar că au ieșit victorioși și s-au plasat în centru. Însă periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit aceste categorii sociale. Și această societate nedreaptă produce ultimii metafizicieni, care își pun o singură întrebare: banii sau viața?
Pentru că tot vorbeam despre autenticitate, ce anume ne blochează accesul către ea în lumea de azi?
Ce este autenticitatea? Probabil este atunci când omul își asumă ceea ce este și nu ascunde prin diverse trucuri acest lucru. Este atunci când gândirea și vorbele unei persoane corespund cu faptele ei. Știi de ce au bandiții tatuaje? Pentru că ei sunt un soi de „oameni goi”, fără haine și brizbizuri. Tatuajele reprezintă CV-ul și istoria lor. Noi, „fraierii”, ne punem haine fițoase pentru a ne da de multe ori ceea ce nu suntem. Intelectualul, fiu de țăran și muncitor cu balega încă pe papuci, odată ajuns la oraș, își pune papion, căci vrea să se dea diferit de originea lui, să se demarce. Hainele au o anumită putere de a falsifica lucrurile. Bandiții nu au la dispoziție aceste trucuri. În general, oamenii simpli nu prea se dau ceea ce nu sunt. Minciuna este una dintre cele mai puternice instrumente ale civilizației. Producem lumi artificiale, iar asta nu e neapărat rău. În general, animalele sunt cele mai autentice ființe, pentru că ele nu pot minți. Povestesc pe larg despre asta în carte.
Spune-ne, te rog, care este imaginea pe care ți-ai format-o în privința funcționării (sau nu) a următoarelor instituții: Parlament, Guvern, partide politice.
În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituții. Avem un stat foarte slab, cu instituții slabe și aservite unor clanuri de interese, unor grupuri de finanțe etc., care la prima presiune cedează. Din păcate, sunt foarte puțin sensibile la nevoile și interesele cetățeanului. Mai nou, apleacă urechea la grupurile gălăgioase ale clasei de mijloc, care fac tărăboi pe Facebook și în mass-media și au învățat să se mobilizeze. Asta nu e rău, dar e foarte puțin. Cum spune un bandit faimos de la noi: „Apărați-vă statul, că vi-l radem!”. Eu nu sunt un fan al statului, dar în acest moment nu avem ceva mai bun să punem în loc, așa că trebuie apărat, întărit și pus la treabă în interesul cetățenilor. Dar cum? Asta e o altă discuție.
„A fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota”
Care este rolul pe care crezi că l-ar avea societatea civilă?
Nu mai cred de ceva vreme în societatea civilă. Așa cum este ea construită, nu e decât un mecanism care luptă pentru privilegiile unei mici pături sociale și e parte integrantă a puterii, chiar dacă mimează un soi de joc de presiune asupra acesteia. Este cât de cât funcțională pentru clasa de mijloc și pentru grupuri privilegiate, care sifonează bani pentru propriile jucării. Păturile sociale defavorizate, ca să nu le zic declasate, în care se află majoritatea populației acestei țări, nu sunt reprezentate de nimeni, iar societatea civilă românească, cu mici excepții, le ignoră și chiar le disprețuiește profund. Suntem în situația de a reinventa noi mecanisme de rezistență și apărare. Poate că „apărare civilă” sună mai bine, dar trebuie construită și aceasta.
Ce înseamnă a fi de stânga în România de astăzi? Cum se conjugă culturalul cu politicul în România zilelor noastre?
Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viața și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishment-ul cultural și mediatic conservator ce domină spațiul nostru. Poziția mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul social din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, țărani, șomeri, copii defavorizați, imigranți etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă să-și vadă decât propriul interes și urăște profund pătura socială din care se trage, pentru că majoritatea sunt copii de țărani și muncitori din prima și a doua generație, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu elita noastră intelectuală și jurnalistică: niște papagali decorativi, care ciugulesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ce-ți ajută palatul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chinezesc pentru a te proteja? La ce-ți ajută bogăția, când în jur lumea suferă și este oropsită?
„Sunt un garant că Rusia nu va ataca România”
Interviu de RĂZVAN CHIRUȚĂ / Scena9.ro
Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.
Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.
Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?
Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.
Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el? Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”. Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.
A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.
Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.
Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?
Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.
Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…
De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?
Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.
Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.
Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.
În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.
După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.
Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?
Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.
Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.
De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?
Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.
De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.
Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.
„As mai umbla putin la glumele pe seama mea. Devin plictisitoare“
Mini-interviu cu scriitorul Vasile Ernu de George Onofrei- Suplimentul de cultura
Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.
Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?
Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.
Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.
Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.
Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?
O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.
Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.
Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.
Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?
Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…
Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?
Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.
Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.
Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.
10 ani de la debut. Cadou: Născut în URSS /adiobook free
În scena9.ro a apărut adiobookul: Născut în URSS.
“De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.”
„Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijinul celor din trupa Aukţyon. Aukţyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activează cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sunt scrise chiar în perioada destrămării URSS-ului. Aukţyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de câte ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sunt citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sunt traduse de Mihail Vakulovski.” – Vasile Ernu
„NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut” este o adaptare audio a cărții ”Născut în URSS”, publicat în 2006 de Vasile Ernu la Editura Polirom.
Materialul sonor a fost realizat de Vasile Ernu, în colaborare colaborare cu Aukţyon&Hvost (muzică) și Bogdan Ghiu (lectură).
Aukţyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu.
Traducerea versurilor în româneşte este făcută de Mihail Vakulovski.
Ce conţine?
CD – NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut
Vasile Ernu – Născut în URSS
& Aukţyon&Hvost&Bogdan Ghiu
- Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steklopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptiţa/Pasarea
11. Odă tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La mulţi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de făcut?
16. Orlandina
Traducerea versurilor în romaneşte este facuta de Mihail Vakulovski.
Drumul
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung, dar nici acesta nu-mi aparţine.
În urma mea se dă foc la oraşe,
Oraşe proaste, străine,
Acolo eram iubit, doar că acesta nu-s eu.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată
Şipotul de izvor.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung şi anost.
Mă ţinea pămîntul de picioare,
Pămîntul gol şi greu,
Mă iubea tăcut şi emoţionat
Şi zbura ca un praf înspre nori,
Cu aripile alunga norii
Drumul lung şi anost.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată,
Întunecată.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Zbor undeva, doar că acesta nu-s eu.
Încă se mai poate (Inca nu-i tirziu)
Încă se mai poate, ziua a fost trăită deja,
Intră, trecătorule, am încredere în tine.
Lăsîndu-şi pielea, luna
Intră pe uşa îngustă.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.
Încă se mai poate, deja sîntem doi.
Afară e gălăgie, noi încă sîntem vii.
De-asupra cîmpului de luptă luna luminează.
E trist să fii viteaz.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.
Ochi
Noapte. Ca praful în ochi
Şi mare cît o gară,
Lacrima de zmeură tremura.
Zburau, ca umbrele secolului,
Zăpada se lipea de genunchi,
Cerbii călcau exact ce nu ne ajunge.
Ca o mătase albă negura pătrunde,
Ca un lup alb noaptea se învîrte,
Şi trece, şi trece.
Ah, ochii mei se îneacă,
Se usucă în lacrimi
Ca stelele din cosiţe.
Ah, eu deja am uitat totul,
Tu ai spus deja totul,
Casă pe roate.
Stă, nu prea vitează, cu mine,
Noaptea cu corp de şarpe.
Stă, iar ochii mei sînt ca frunzele.
Lună dubioasă şi directă, ca războiul,
Ţevi bîrfitoare, gînduri întunecoase.
Iubirea mea (Dragostea mea)
Luna desenează pe mine cu alb.
Lebădă de baltă cu corp suplu şi dalb.
Nu mă lasă în pace sîngele meu rău,
Primăvara se va întorce în curînd,
Acolo unde ai vrut atît de mult.
Ciupercile ei îmbătrînite
De rîpe şi ierburi vor fi acoperite
Şi vor fi împinse în bătaia ceasurilor,
În vise albe de la sărace cuvinte,
Acolo unde atît de mult te-ai rugat să ajungi,
Iubirea mea, iubirea mea…
Pe cer pădurea se joacă cu focul.
El a trăit mult, el ştie multe.
Şi plîng turmele de cîini vînători
Printre frunze şi poli.
Aproape că din urmă m-ajunge
Iubirea mea, iubirea mea…
Pasărea
Cineva inutil după geam stătea
Şi iubire cerea.
Am lăsat totul pe mai tîrziu,
Îmi ziceam:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
În stînga-i bloc, în dreapta – bloc,
Copiii au intrat în joc,
Un maidanez plimbîndu-se aiurea
Găseşte-o bombonică.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Pe-aproape un rug mirosea,
Un pod rulant încet cădea,
Stelele se scuipau, iar liftierul
A aflat tot adevărul:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Acoperişurile au văzut apusul
Şi pereţii n-au uitat încă războiul,
Iar eu sînt atît de bucuros, atît de fericit
Că cineva e fericit.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
La Mulţi Ani
Şi genunchii, şi drumurile,
Şi îndrum, şi pe drum,
Pragurile se răcesc, cerbii respiră,
Mulţi, mulţi şi singuratici…
Şi-n palme, şi pe palme,
Şi-n ochii mei,
Umbre sprintene, cai cuminţi,
În cer, pe cer, nedumeriţi.
Astea nu-s stele de pe cerul neînstelat,
Ci necunoscutul şi necunoscuta.
Să te ascunzi e tîrziu, să nu te ascunzi e tîrziu. La Mulţi Ani!
Altcineva – nimeni, nimeni altcineva…
Şapte
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Lupul are noaptea, eroul – sabia,
În spate e Volga, gerul te strînge de spate.
Nu-mi pare rău de nimic, nimic nu e pentru totdeauna.
Încă unde? Ce încă? Eu încă!
Goarna sună, eroul porneşte, zalele răsună,
Doar viscolul se înrăieşte şi vîntul te goneşte.
N-ai ieşi departe, n-ai cum să dai unul de altul,
Ziua e ca ziua, noaptea – ca noaptea!
Încă unde? Ce încă? Eu încă!
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Şapte, şapte, n-ar fi trebuit,
Şapte, şapte, dar poate că,
Şapte, şapte, dar dacă,
Şapte, şapte, ei, dacă…
Ar fi trebuit, ar fi trebuit! Dac-aş fi fost eu!
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu
Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu from Veioza Arte on Vimeo.
« go back — keep looking »