Maria Cernat în dialog cu Vasile Ernu

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe. (M.C.)

Cred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?

Da, fireşte. Uh, noi, bărbaţii, suntem tare defecţi. Suntem doar noi, iar în spatele nostru e doar Sahara. Sau Siberia. Avem un mare defect de „formatare”: noi şi restul lumii care nu contează. Sunt mii de ani de „formatare” în spate şi nu se scoate aşa uşor din cap, și acest lucru se petrece chiar dacă am fost educaţi de femei. Cel puţin în cazul meu așa stau lucrurile. Mama şi sora mea au fost baza.

Asta în primul rând. Mai este un lucru. Este foarte greu să construieşti personajele feminine. Mie îmi este destul de dificil şi mereu am impresia că voi greşi şi voi face nişte personaje total false.

În al treilea rând, primele două cărţi din trilogia mea sunt despre nişte comunităţi foarte conservatoare şi patriarhale. Sunt comunităţi în care femeile sunt fie trecute pe plan secund, cum e cazul sectanţilor, fie scoase aproape total din acest mediu, cum e cazul bandiţilor.

În acelaşi timp, am încercat, cât am putut, să introduc personaje feminine. De exemplu, în Sectanţii, arăt cum, în ciuda faptului că femeia este scoasă din prim planul comunităţii, totul se construieşte, de fapt, în jurul ei. În astfel de comunităţi, dacă femeia face un pas în spate, totul se năruie, în ciuda imaginii aparent „inferioare” pe care o are. Mai am, de asemenea, personajul mamei şi personajele unor mătuşi care cumva au dedicat un capitol special. Deci nu lipsesc în totalitate, ci sunt mai puţin prezente direct. Hai să spunem inegal.

În Bandiţii lucrurile se complică şi mai mult pentru că aici femeia, în general, este la rang de „subspecie”, cu toate că bandiţii idealizează chipul mamei. În rest, femeia este fie un soi de „ajutor inferior” în afacerile lui ilegale, fie un pur obiect sexual. Însă şi aici am ţinut neapărat să am o femeie erou principal. Am ales să fie matroana de bordel, pentru că aşa e munca asta. Şi aşa a ieşit din ce am cercetat eu şi din construcţie. Mie îmi place ce a ieşit. Ea devine un erou care concurează demn cu ceilalţi „masculi feroce”, bandiţi cu nume grele. Aş spune că ea chiar aduce o anumită linişte şi ordine în acel haos. Ea aduce mult sens în acea lume aparent fără noimă.

Dar da, recunosc că există această disproporţie: femeile, din păcate, sunt mai puţin prezente. Vom repara această nedreptate în următoarele cărţi.

Înțeleg că Bandiții e și un roman despre formare cu tentă autobiografică. Insist, deci. Niciun personaj feminin n-a fost suficient de marcant în devenirea ta?

Ba da. Am spus că am fost mult mai legat de mama decît de tata. Mama s-a ocupat de educaţia noastră, nu tata. Tata era cel veşnic plecat. El era un soi de autoritate prin lipsă. Cea care punea ordine în lucruri era mama. Ea există în carte. Poate nu suficient de mult. Sora mea a jucat un rol foarte important, pentru că eu am plecat de acasă de la o vârstă foarte mică şi am trăit doar cu ea o perioadă. Ea a avut cumva funcţia de înlocuire a mamei. Fraţii erau şi ei prin apropiere, dar nu au jucat un rol la fel de important. Am acum o vagă impresie că tatăl e suficient doar să existe. Uneori chiar ca o prezenţă distantă şi abstractă. Mama însă nu poate doar exista. Cu ea eşti mereu în interacţiune. Mie mi se pare că în comunităţile noastre, mama e cea „activă” iar tatăl cel „pasiv”, ca să luam o taxonomie puţin cam depăşită. Mama este mult mai prezentă decît tatăl. Cu copilul meu, eu încerc cumva să echilibrez această situaţie. Cred că e nevoie de o intereacţiune mai echilibrată cu ambii părinţi.

Primele clase le-am făcut nu cu un învăţător, ci cu o învăţătoare. Însă restul profesorilor care m-au marcat au fost bărbaţi, nu femei. Cred că e o întîmplare. Dintre relaţiile de prietenie, numărul prietenilor femei şi bărbaţi este destul de echilibrat, cred eu. Dar ştiu că sună ca şi faimosul argument al antisemutului: nu pot fi prieten antisemit că am prieten evreu. Ba da, poţi. Cam aşa e şi cu noi bărbaţii în raport cu femeia. Dar unii mai luptăm să ne schimbăm.

Au mai fost câteva mătuşi pe care le adoram. Una foarte veselă şi plină de bucurie, indiferent ce se întâmpla, şi una foarte înţeleaptă şi inteligentă. Dar cauzele prezenţei lor mai timide în cărţile mele ţin de neputinţa mea mai degrabă. Dar va trebui să încerc să construiesc aceste chipuri feminine.

Înțeleg că ai petrecut ani de zile documentându-te. În tot acest timp n-ai dat și peste o hoață celebră? Doar hoți?

Ba cum să nu. Există hoaţe foarte celebre. Una dintre cele mai celebre hoaţe din fostul Imperiu, la fel de celebră ca marii bandiţi globali, se numeşte Sonika mâini de aur. O femeie se spune frunoasă, bine educată şi cu un dar nemaîntâlnit în a organiza furturi. Avea o slăbiciune să organizeze un soi de spargeri-spectacol la magazinele de bijuterii. Îi plăceau pietrele preţioase. Spargerile ei erau adevărate piese de teatru, cu actori, cu regie, cu decor etc. De ce nu am astfel de personaje în carte? Pentru că eu îmi porpun să fac altceva. Nu fac o istorie a banditismului, ci mai degrabă îmi privesc viaţa mea, formarea mea, societatea în care trăiesc prin ochii acestor bandiţi, prin acest film în negativ care cumva îmi dezvăluie alte înţelesuri decît cele standardizate. Este despre educaţia în negativ, despre cum întorci lumea pe dos pentru a o înţelege mai bine.

Singura femeie din Bandiții e șefa unui bordel. Crezi că marginalitatea la feminin înseamnă exclusiv prostituție?

În lumea bandiţilor, femeia este împinsă cumva spre margine. De altfel ca şi în societatea noastră, pentru că există această lungă tradiţie a societăţii patriarhale marcată şi de religie. Trecând dincolo de mitul mamei, care este ceva poetic şi ideatic la ei, majoritatea bandiţilor vin din afara familiei tradiţionale, iar femeia este trecută mai jos în ordinea ierarhică.

De exemplu, femeia este o prezenţă foarte rară în castele superioare ale hoţilor. Casta hoţilor în lege, casta care are drept de viaţă şi de moarte, putere de lege şi de control asupra băncii comune, aproape că nu acceptă femeile. E asemănătoare castei preoţeşti superioare, unde este loc doar pentru bărbaţi. În casta superioară, femeia nu e prezentă nici măcar în calitate de soţie, pentru că ei nu aveau voie să aibă soţii sau familie. Deci era un mediu în totalitate masculin. Asta nu însemnă că nu se intersectau cu femeile, doar că ele nu făceau parte din corpul social şi politic al grupului în mod direct.

Casta a doua în ordine ierarhică se numeşte „mujicii”, deci cum ar venii „bărbaţii”. Numele spune deja tot. Însă această castă aveau voie să se căsătorească şi să aibă familii. Deci aici avem prezenţa feminină, însă nu neapărat în calitate de bandit, ci de soţie de bandit. Oricum, e în preajmă, începe să facă parte din corpul grupului fie şi de o manieră secundară.

Şi urmează castele inferioare, unde ele sunt prezente. Ele pot fi cerşetoare bune, de exemplu. Ele, cu siguranţă, pot deveni hoaţe, însă nu sunt acceptate în castele superioare. sunt acceptate însă în castele inferioare, sunt elemente important ale acestor caste. Dar asta înseamnă casta decăzuiţilor, e casta cea mai de jos care te transformă mai degrabă în sclav. Erau multe hoaţe bune de rang inferior, însă nu putea face carieră în branşă din cauza bandiţilor din castele superioare. Nu că sună cunoscut?

Matroanele de bordel aveau un rang mai bun, însă nu şi prostituatele, chiar dacă asupra lor era un soi de control şi protecţie din partea bandiţilor. Ele intrau la caste inferioare. Vorbim totuşi de o lume destul de dură, cu o etică foarte diferită de cea „umanistă”.

Privind dinspre istoria acestei lumi, vedem că femeile au fost un soi de marginalitatea marginalilor, şi foarte exploatată.

Dacă tot suntem la acest capitol, o să mai spun ceva. Cea mai gravă situaţie este cea a minorităţilor sexuale. De exemplu, toate cele patru caste au atribuite anumite culori. Ultima castă, casta decăzuţilor, are atribuită culoarea albastră, culoare ce devine numele atribuit homosexualilor. Galuboi (albastu) sau pidar sunt printre cele mai dure forme de umilire a celuilalt în limbajul cotidian popular, care îşi are rădăcinile cumva în zona asta. În lumea hoţilor, puţini sunt cei care sunt mai umiliți şi mai exploataţi decât acestă comunitate. Asupra lor se răsfrânge o violenţă chiar mai dură decât asupra comunităţii de de cerşetori, alţi năpăstuiţi. Povestesc puţin şi despre asta. Nu am intrat foarte mult în acest subiect pentru că-ţi trebuie nervi foarte tari. Sunt lucruri pe care, la un moment dat, nu mai vrei să le ştii şi pe care nu le mai poţi duce.

În carte insiști asupra rolului opresiv pe care îl au toate instituțiile fraierilor: școala, familia, biserica. Școala bandiților nu e și ea opresivă?

Da, putem spune că aceste instituţii moderne sunt opresive. Dar sunt şi formative, şi protecţioniste cumva. Noi, cei care am citit Deleuze şi Foucault, ştim bine toată acestă istorie modernă a instituţiilor care au ca scop producerea pe calapod al unui anumit tip uman: de la gradiniţă la corporaţie – marş, marş în linie dreaptă frumos şi docil. Da, modelul ideatic al grădiniţei, şcolii şi al tuturor instituţiilor moderne este puşcăria. Asta nu mai este demult un secret. Cum spune un bandit: bagi buşteanul şi iese Pinocchio. Da, ştim că lumea modernă este o mare puşcărie din care nu te mai poţi sustrage. Şi devine tot mai greu, pentru că totul se securizează, încuie, cifrează, parolează. Acum vro 30 de ani, aveam o cheie la gât. Atât. Acum avem un mănunchi de chei, o mulţime de parole şi coduri, camere video şi sisteme de alarmă şi nimic nu e sigur. De ce?

Nu întâmplător câteva dintre legile de bază ale bandiţilor în lege interzic familia, actele, proprietatea, munca pentru cineva şi colaborarea cu statul. Ia încearcă să nu ai acte azi? Dar să nu ai un job în comunism sau azi? Ce însemnă toate astea?

Revenim la instituţii. În acelaşi timp, aceste instituţii ne şi protejează, ne îmblânzesc şi ne domesticesc. Reduc violenţa, ne protejează să nu ne scoatem ochii şi să ne tăiem gâturile. Îmblânzesc fiara din noi, dar pot şi produce o violenţă imensă. Toată modernitatea este despre această istorie a modurilor de gestionare şi control a violenţei.

Bandiţii vorbesc despre noi fraierii ca despre nişte animale dresate. Tema dresajului este foarte prezentă în carte. Nu e deloc întâmplător. Ei se consideră animale sălbatice, nedresate şi nedomesticite. Libere zic ei. Lor le place un proverb: nu suntem lei, suntem lupi, dar nici la circ nu mergem.

Din observaţiile mele, bandiţii, această comunitatea marginală, scapă cumva acestor instituţii de control, formative. Majoritatea cresc în afara familiei, nu prea trec pe la grădiniţă şi şcoală, ci pe stradă, şi doar pe la tot soiul de şcoli de corecție. sunt oamenii care scapă cumva maşinăriei instituţionale oficiale. Şi ei ce fac? Se reorganizează. Produc o lume paralelă, cu o altă etică şi alte reguli, care vin împotriva regulilor şi eticii oficiale. Noi spunem că e imoral să furi. Ei spun că e foarte onorabil să furi. Ei sunt cumva lumea noastră pe dos, în negativ. Furtul este munca lor, dar cu un grad mare de risc, pentru că fraerii ştiu să vâneze şi fac puşcării bune. Da, lumea lor este cumva un efect al lumii noastre. Ei sunt pentru noi partea urâtă a lumii noastre, dar pentru care suntem responsabili. Asta ar trebui să înţelegem.

Ai o mare înțelegere pentru marginali. E firesc. Ei sunt rezultatul unor sisteme sociale. Totuși ai foarte puțină înțelegere pentru ”intelectualii fini”. Ei nu pot fi înțeleși ca produs al sistemului?

Eu încerc să pricep ce se întâmplă pe acolo. În ce condiţii apar ei, cum se desfăşoară, cum se organizează, cum găsesc strategii de supravieţuire. În definitiv, este o privire spre lumea noastră, văzută prin ochii noştri a majoritarilor. Intelectualii fini şi jurnaliştii mai degrabă apar acolo într-un singur capitol, căci nu merită prea multă atenţie. Ei nu sunt marginali, ci chiar aş putea spune că sunt „avangarda sistemului”. Aici mă interesează doar povestea legată de modul în care bandiţii ajunşi la putere se folosesc de ei. Intelectualii pentru ei sunt doar un banal decor, un moft. Le dau bani mai degrabă pentru a le arăta cine e stăpânul, pentru a le arăta că ei nu mai contează, pentru a-i umili. Intelectualii sunt pentru actualii bussinessmen, foşti bandiţi deveniţi oligarhi, doar o notă de plată, un nume de cont. Atât. Cu jurnaliştii, lucrurile sunt puţin diferite, pentru că foştii bandiţi vor să facă politică, iar în maşinăria de propagandă, jurnaliştii au un rol important. Şi atunci acest erou al meu, bandit ajuns oligarh care îşi cumpără trusturi de presă înţelege foarte bine că cenzura de rit vechi e una foarte idoată, ineficientă şi cu efecte de scurtă durată. Comuniştii au fost în acest sens nişte idioţi. El înţelege trucul vremurilor noi: ca un ziarist să scrie şi să facă propagandă eficientă, chiar mult mai bună, chiar dacă i-ai da comandă şi l-ai cenzura, trebuie să-l faci dependent de finanţe. Cum: nu le tai salariul, ci le măreşti de zece ori salariul, neruşinat de mult. Aceşti bani îi vor scoate din minţi şi atunci ai o armată aproape perfectă de propagandă. Oligarhul lasă banii şi pleacă în Caraibe, iar jurnalistul nu poate dormi nopţile ca să scrie aşa încât să fie perfect pentru noul stăpân. Dacă mai intervin şi creditele, jurnalisul e terminat definitiv.

Desene de Laurențiu Midvichi