O literatură bună este una în măsura în care ştii să „trădezi”, să „minţi”

IQadas – 16 Decembrie 2016 /de Alexandra Badicioiu Matei

„Dumnezeu nu e fraier, e de-al nostru”

de IONUȚ DULĂMIȚĂ / pe Scena 9 / 18. noiembrie 2016

 

Stăteam ieri întins într-o sală de fizioterapie și așteptam să-mi termin cura cu unde scurte la genunchi, când o doamnă la pensie de pe patul de lângă, energică și binedispusă, îi spune fizioterapeutei care o trata cu laser: „Ce noroc pe mine c-am avut copii buni. Și-au făcut un rost, muncesc în Franța. E cea mai mare satisfacție pe care poți s-o ai”. M-am întrebat atunci cum e să ai visul ăsta standard împlinit și să te răsfeți la bătrânețe cu protecția tehnologiei medicale, decontată de sistemul pentru care ai muncit o viață. Întrebări pe care bandiții lui Vasile Ernu, băieții răi din centrul noului său roman, nu și le-ar pune niciodată. Ei resping familia, munca și protecția, iar mulți dintre ei refuză chiar să poarte ochelari, pentru că nu le place să aducă îmbunătăţiri corpului. Nu vor să fie mai mult decât ceea ce sunt.

După cartea Sectanții, care-ar putea trece drept „manual de religie alternativă”, scriitorul născut în URSS revine cu un soi de „manual de educaţie alternativă, în negativ” – cum îşi descrie aici noul roman, Bandiții. Acesta începe cu un drum: Vasile Andreevici, un băiat ahtiat după călătorii din Bugeacul sterp al URSS-ului, merge la Odessa cu tatăl lui, la finalul clasei I, în vara lui 1979. Și nu doar la Odessa, ci și la fabrica locală de ciocolată. După ce o tanti masivă îl desfată acolo cu un festin dulce, pe Vasea îl așteaptă o altă surpriză. Una care-i va schimba viața. Cu sufletul îndoit, care cedează uşor în fața unui copil, tatăl îi face cunoștință cu Profesorul. Într-o curte de la periferia orașului, străjuită de uriașul Maki(ntosh). Din curtea aia presărată cu plase de pescuit și pești întinși pe ață la uscat, băiatul, crescut într-o familie puritană de „sectanți” religioși, intră într-o altă lume, cu care n-ar fi trebuit să se intersecteze niciodată: „paradisul îngerilor căzuţi şi infernul damnaţilor şi năpăstuiţilor”. Lumea bandiților din spaţiul sovietic.

Mai departe, manualul de educație alternativă e predat de Profesor, al cărui nume de stradă nu e întâmplător, și de personaje cu renume între bandiți, la care Profesorul îi face intrare lui Vasea. Personaje care reconstituie filosofia de viaţă şi modul de organizare ale acestei „subculturi” marginale ce se opune Puterii și controlului în Imperiu și în spațiul sovietic. Au un aer mistic, de legendă, dar în acelaşi timp sunt prea coerente, prea ancorate în realitate, una dură, par să spună tot timpul ce trebuie și au o înțelegere profundă a vieții. Vasea devine observator şi elev al acestei lumi din care nu va face parte niciodată, din postura de copil „fascinat de bandiţii care îl protejau” – eroii surogat de la Hollywood –, de adolescent în căutare de sens și de adult cu preocupări și curiozități intelectuale.

Nelegiuții îl învață să facă corăbii din frunze de stuf și să dreseze ciori şi purici. Banditul Keșa îl învață ce înseamnă un pumn sănătos, care-l face să guste din propriul sânge în barul „Ancora Neagră”, unde vede şi primul deget tăiat. Mișka Pianistul îi dezvăluie tainele furatului din buzunare, iar Rabi banditul pe cele ale argoului nelegiuţilor – fenea. O limbă cu 15.000 de cuvinte, despre care Rabi e convins că are origini talmudice. Vasea află, de exemplu, că există 257 de termeni pentru a vinde și a cumpăra în fenea, o limbă care „este în primul rând despre ascundere, despre tăinuirea faţă de putere şi faţă de fraieri”. Ea îi face pe bandiți diferiți și mai puternici, alături de tatuajele ce le acoperă trupurile și le prezintă istoria personală. Le ţin mai mereu la vedere, etalând goliciunea din spatele lor. Vasile află asta în atelierul lui Iaşa Hudojnik, Pictorul, unde Profesorul îi spune: „Noi nu ne temem de goliciune, căci ea este puterea noastră. Noi suntem exact opusul puterii care se înveşmântează. Noi suntem cei goi şi ne transformăm neputinţa şi goliciunea în putere. Pielea este haina noastră, tatuajul este veşmântul nostru”.

Korj, „omul care a primit legile şi canoanele [banditeşti] de la bătrânii puşcăriaşi ai epocii ţariste”, îi povesteşte despre orânduirea veche a nelegiuţilor şi îi dezvăluie, printre altele, Decalogul bandiţilor. La tiotea Hana, matroană de bordel, învaţă de ce aceștia se feresc să aibă familie, iar de la Zabala, care organiza „competiţii de cărţi de se zuguduia URSS-ul din temelii” – jocul de cărţi fiind la mare cinste între nelegiuţi – află că „un bandit trăieşte nu din putere fizică, ci din autoritatea pe care o câştigă cu multă muncă şi mult sânge”. Killer-ul Finkă, un tip foarte religios specializat în asasinate la comandă – o specie aparte, mai retrasă, activată rar – îi spune: „Ştii când omori cu inima împăcată? Când nu ai teamă, când eşti împăcat cu moartea şi îl iubeşti pe Dumnezeu”. Vasile face un tur, sfâşiat, şi prin castadecăzuţilor, în lumea cerşetorilor – aceşti peşti sanitari „care mănâncă şi curăţă rahatul produs de peştii‑vedetă” –, iar spre finalul cărţii se întâlneşte cu un mare hoţ devenit oligarh, care îi povesteşte cum au ajuns bandiţii să stăpânească noua lume, cea liberalizată.

De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

 

În fruntea ei se află blatarii, hoții în lege – casta superioară a bandiţilor. Profesorul e unul dintre ei. În total sunt patru caste. Sus sunt blatarii, jos decăzuţii: cerşetori, homosexuali, bandiţi retrogradaţi; cei mai năpăstuiţi dintre năpăstuiţi, folosiţi şi batjocoriţi de toţi, fără scăpare. Primii sunt cei mai prezenți în roman și oferă un portret al banditului adevărat. Blatarii sunt cei care fac judecata, sfântă în lumea lor – bandiţii cu cea mai mare autoritate sunt consideraţi cei care judecă corect. Hoții în lege decid asupra vieții și a morții și controlează obșiakul, banca comună. Regulile lumii lor trebuie respectate cu sfințenie. Abaterile şi în special trădarea sunt sancţionate aspru, chiar cu pedeapsa capitală. N-au voie să aibă familie – o slăbiciune care aduce moartea, dar trebuie să-şi respecte părinţii şi mai ales mama. Îşi găsesc alinarea singurătăţii doar în bordeluri. „Noi nu avem nici măcar amante”, spune Profesorul. „Pe noi dragostea şi mila ne înrăiesc, ne fac mai inumani. Pe noi doar violenţa şi duritatea ne umanizează”. Şi prostituatele, ar adăuga tiotea Hana: „Casa de prostituţie, casa de suferinţă, cum îi mai spunem noi, este poate locul cel mai uman al acestei lumi decăzute”.

N-au voie să muncească pentru nimeni, mai ales pentru stat. N-au voie să aibă proprietăţi, economii sau acte oficiale. Nu pot recunoaşte nicio vină în faţa autorităţilor şi nu pot colabora cu structurile de putere. E musai să ajungă din când în când în puşcărie. Puterea încearcă să-și impună controlul asupra lor prin închisoare, așa că bandiții fac din ea a doua lor casă, unde-și impun propriile reguli. „Pentru a nu cădea pradă jocurilor lor de dresaj, este firesc să transformăm aceste cuşti în casele noastre”, spune Profesorul. N-au voie să folosească arme de foc şi nici să omoare fără o justificare legitimă. Vechii hoți în lege preferă perioadele de pace, fără kipiş, adică fără gălăgie, şi caută să evite bespredelul – atunci când lucrurile scapă de sub control şi se instaurează haosul. Tot ei au o predilecţie pentru poezia clasică, iar mulţi dintre ei sunt foarte religioşi. Caută prin stilul lor de viață aceeași mântuire pe care și-o doresc și fraierii.

„Hristos a fost răstignit între doi tâlhari, adică între doi bandiţi ca noi”, spune Profesorul, „pentru că şi el era unul ca noi, care nu se supunea nimănui, nu muncea ca voi, nu avea familie ca voi şi nu respecta nici o lege. A ales să moară alături de noi, căci era de-al nostru. Şi unul dintre noi s-a mântuit”. Aşa cum şi Dumnezeu, întăreşte el, „nu e fraier, e de-al nostru”.

Romanul are patru „cărți” şi e scris fragmentar, fără traseu narativ. Are un stil aparte, în care naraţiunea, presărată cu descrieri de locuri și moduri de trai, de obiceiuri și rețete de mâncare și băutură, unele învăţate de la bandiţi, se îmbină cu legende, cu transformări sociale, cu reflecții complexe despre viaţă și cu etnografii dense care construiesc lumea nelegiuților. Toate îmbătate cu lirismul cântecelor și proverbelor banditești, cu pasaje sfinte şi cu cifir: licoarea euforică a bandiților. În spatele ei se află o documentare de cinci ani, spune Vasile Ernu, care a citit despre lumea asta, s-a întâlnit cu oameni din ea și a completat cu informaţii şi experienţe din copilăria şi adolescenţa lui. I-am pus nişte întrebări pe mail:

Vasile Andreevici ești tu? Ți s-au întâmplat ție experiențele personajului?

Acel eu la persoana I e un erou din carte şi nu Vasile Ernu. E o ficţiune cu baze documentaristice. Chiar şi proiecţia noastră asupra propriei istorii e ficţională. Puse în scris, lucrurile capătă un cu totul alt sens. În poveste nu lucrăm cu adevăr şi fals, ci cu sensuri. Îmi place să combin genurile. Poate şi de aceea sunt mai greu de încadrat într-o „cutie” de gen literar.

Sunt celelalte personaje reale? Le-ai cunoscut în realitate? 

Da, am cunoscut o mare parte dintre ele. Am cunoscut mult mai multe, însă unele se suprapun. Mă interesează anumite prototipuri, anumite practici şi poveşti în construirea naraţiunii.

Cum ai ajuns la bandiţi? Cine ţi-a făcut intrarea în lumea lor?

De mic am cunoscut mai mulţi astfel de oameni. Strada te ajută. Cum în URSS numărul celor care au stat la puşcărie era imens, aproape că nu exista curte fără un puşcăriaş. Cineva care a stat în puşcărie înseamnă, pentru cultura străzii, o autoritate, un om care trebuie respectat. Ei erau foarte diferiţi de tot ceea ce ştiam noi şi de ce eram obişnuiţi: vorba, portul, muzica, tatuajele, stilul, poveştile. Asta atrage foarte mult. Însă în acele medii nu e totul aşa de romantic precum pare. Am ajuns la unele din numele celebre pe bază de recomandare. Numai aşa funcţionează. Nu te primesc aşa uşor. Pentru ei eşti un fraier care le poate aduce necaz.

Cum l-ai cunoscut pe Profesor? El ţi-a făcut intrarea?

Am avut un personaj faimos în zona noastră, pe care l-am cunoscut de mic. Mai târziu am preluat discuţiile. El a fost prototipul cu care am avut o relaţie apropiată. El m-a introdus în acea lume.

Ce probleme și descoperiri ai avut în timpul documentării? 

E o anumită stare de disconfort care îţi produce un soi de suferinţă şi depresie stranii. Am simţit la un moment dat că mă deprim, din cauza acestei lumi sumbre, cu toate că, pusă pe hârtie, ea capătă un aer uman. Cel mai greu mi-a fost cu cerșetorii. Dureroasă aici nu e suferinţa în sine, ci lipsa lor de orizont, de sens. Ei trăiesc de mici cu conştiinţa că nu vor ieşi nicodată din acest „blestem”. E atâta durere şi suferinţă acolo, mai ales printre copii şi bătrâni. Mirosul mediului lor este insuportabil. Parcă e un miros de cadavre vii, în descompunere.

Pe ce perioadă de timp se întinde acțiunea în carte?

Baza naraţiunii are loc din anii ’70 pînă spre anii ’90-2000. Însă în istoriile lor, personajele fac salturi spre anii ’30, ’40, ’50. Recuperez cumva din poveştile lor. Eroul principal, Profesorul, este născut în anii ’20-’30. Am mai mulţi eroi bătrâni pe care îi cunosc spre finele carierei lor. Încerc să cuplez şi cu istoria tranziţiei, care e destul de comună în tot Estul postcomunist.

În ce spaţiu are loc acţiunea?

Eu încerc să rămân în arealul meu de baştină: sudul Basarabiei, Bugeac, gurile Dunării şi între Chişinău şi Odessa, cele două oraşe importante din zonă. Odessa este un oraş cu o tradiţie foarte mare la acest capitol. Oraş port, zonă liberă de comerţ, contrabandă şi cosmopolitism. Zonă de frontieră. Tot ce trebuie pentru a deveni capitala estică a banditismului. Cum tot acest spaţiu a fost în cadrul Imperiului Ţarist şi al URSS mare parte a timpului, atunci fireşte că aceşti oameni sunt parte a lumii interlope din Imperiu, aşa că mai toată acţiunea se intersectează cu întreg teritoriul. Sunt bandiţi de Imperiu. Apropo, acest tip de împărţire pe caste şi reguli, din câte ştiu, numai aici avem. Mai sunt culturi asemănătoare în Asia şi în America de Sud, însă subcultura banditească din Imperiul Rus/URSS are multe chestiuni specifice.

De unde fascinația asta a ta pentru bandiți?

Mereu am vrut să ne jucăm cu copiii cu care nu ne lasă părinţii să ne jucăm. Golanii străzii mereu ne-au fascinat. Există acolo o libertate pe care noi, cei care creştem în culturile standard ale „instituţiilor tradiţionale”, nu o avem. Încălcarea regulii mereu ne-a atras. E un magnet puternic în această lume întunecată. Până la urmă, cam toate religiile şi marile culturi se întemeiază pe acest mare joc al încălcării poruncilor, legilor, eticii dominante, oficiale. Aşa am pierdut Paradisul. Ce e legenda despre Cain şi Abel? Furtul şi crima sunt motorul. De ce? Sunt lucruri care mă frământă, însă eu le povestesc într-o altă formulă. Un copil din Bugeac trăieşte toate aceste mituri fondatoare într-o altă formulă. Undeva, printre ciulini, prin praf, pe malul mării, se scrie marea naraţiune. Fiecare o trăim în felul nostru. Ce e de fapt Israelul, „ţara făgăduinţei” dată „poporului ales”? Un vai şi amar de teritoriu năpăstuit. Un soi de Bugeac şi Bărăgan, dar ce mitologie a creat?

Când au apărut mai exact bandiții ca „subcultură” în acest spațiu?

Ei existau încă din perioada ţaristă. Grupurile marginale apar ca reacţii la diverse mecanisme sociale, economice, legislative şi politice. Ereziile, sectele, lumea criminală au o tradiţie lungă şi complicată. Îi găsim în cărţile antice, în Vechiul Testament şi există o întreagă literatură despre ei. E adevărat că noi ştim despre ei mai mult ce ne povesteşte „aripa victorioasă” a sistemului. Noi ştim mai degrabă punctul de vedere al poliţistului, al bancherului furat, al judecătorului şi mai puţin povestea spusă de ei. Pe mine mă interesează povestea lor, punctul lor de vedere.

Care erau principalele lor activități de „business”, infracționale?

Ei îşi spun hoţi. Deci baza „bussinesului” lor este hoţia. Pentru ei, a fura nu este ceva neetic, ci ceva foarte demn şi respectabil.

Care au fost perioadele în care au prosperat, au fost persecutați și au decăzut cel mai mult?

Perioada NEP-ului (Noua Economie Politică din anii ’20) este considerată de aur. Perioada sfârşitului Imperiului ţarist e iarăşi povestită ca o explozie a lumii romantice a banditismului. Perioade foarte bune au fost dezgheţul din anii ’60, sub Hruschiov, şi perioada brejnevistă, în care deficitul de mărfuri şi piaţa neagră fac furori. Perestroika şi destrămarea URSS iarăşi e o perioadă de glorie. Cu alte cuvinte, când statul slăbeşte, ei devin foarte prezenţi şi activi. Cel mai greu le-a fost în perioada stalinistă, clar. Bandiţilor le place statul slab, cu reguli cât mai puţine. Sunt nişte libertarieni de mare efect, putem spune. Legea sunt ei. Cum ar spune un celebru bandit: Statul începe acolo unde se termină puterea bandiţilor.

De unde vine toată raportarea lor la religie?

Bandiţii fac parte dintr-o lume conservatoare. Familia e un element important, cu toate că hoţii în lege nu au familii. Nu au voie. Religia este foarte importantă pentru ei. Tatuajele lor sunt pline de însemne religioase, de icoane, cruci şi biserici cu tot soiul de semnificaţii stranii. Au ceva foarte veterotestamental în ei: legi, porunci, reguli şi pedepse severe. Sunt şi foarte superstiţioşi. Pe cât de lipsiţi de frică sunt, pe atât de superstiţioşi par. E o lume destul de arhaică, însă cu practici şi simţul realităţii foarte acute. Au o viteză de gândire practică foarte mare.

Cum sunt bandiţii azi?

Lumea s-a schimbat fundamental în ultimii 20 de ani. Perioada sovietică, comunistă îi ţinea într-un veşnic şah, pentru că statul era puternic. După căderea comunismului, ei s-au trezit cu statul praf şi li s-a oferit un cadou nesperat. Erau cei mai pregătiţi pentru această nouă lume. Erau unii dintre puţinii care înţelegeau ce se întâmplă şi ştiau ce să facă: să fure. Totul se năruia şi trebuia luat în posesie. Plus că ei nu aveau poveşti în cap cu „o lume mai bună”, cu „libertate”, „democraţie”. Şi ei au devenit legea, ţesătura şi croiul noii lumi. Mă rog, au fost mai multe mutaţii, dar ei au avut un rol foarte important în această schimbare. Astăzi, mulţi dintre ei au devenit „stâlpi ai societăţii”, „oameni de afacere respectabili” şi chiar „lideri politici”. Cumva, cartea mea se termină cu aceste poveşti.

*

Ilustrațiile au fost realizate de Laurențiu Midvichi pentru cartea „Bandiții”.

„Un fost bandit a devenit oligarh, şi apoi un stâlp al societăţii”

Bandiţii, hoţii în lege, cerşetorii: viaţa şi opera acestora

CriticAtac / 11 noiembrie 2016

Aţi întrebat? – Vasile Ernu răspunde

Zilele acestea a ieşit din tipar Bandiţii (editura Polirom). La această carte am lucrat mulţi ani. Am lucrat în special la documentare. Am scris-o însă mult mai repede decît m-am aşteptat şi datorită bursei FILIT pe care am avut-o şi oraşului Iaşi care m-a găzduit în această vară. Le mulţumesc. Cît am lucrat la carte, în discuţii cu unii prieteni, am primit întrebări multe. Aţi întrebat, răspund. Să încerc să schiţez nişte răspunsuri.

Despre ce este cartea Bandiţii, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor?

În această carte  dezvălui o cu totul altă lume. O lume marginală total diferită de cea a „sectanţilor” chiar dacă cele două lumi au multe lucruri comune. Prima carte este cumva despre îngerii luminii, oameni ai credinţei, ai puritanismului, care se sacrifică pentru salvarea celuilalt. În Bandiţii avem o lume a îngerilor întunericului cu altă etică şi alte coduri. Povestea scurtă sună aşa, ca un teaser.

Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul altă lume decît cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gîndesc, acţionează şi cîntă altfel. Aceasta e „împărăţia hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rînd e strict interzisă. Chiar şi sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sînt aruncaţi în puşcării, unde ar trebui să fie reeducaţ? Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii bandit. Tînărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu un hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Va pătrunde în această   lume   necunoscută  şi   inaccesibilă şi va descoperi  tainele  unei   comunităţi   pline de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj viaţa pentru respectarea  unui cod  al  onoarei. Bandiţii  dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern. 

Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunciBandiţii este un „manual de educaţie alternativă”. Însă în negativ.

Întrebările pe care mi le pun sînt simple, dar fundamentale: cine deţine puterea asupra formării, educaţiei? Cine are puterea de a institui legea şi codurile morale? Cum se produc ele şi cum funcţionează? Care e funcţia şi rolul instituţiilor? Cine ne dresează, cum și pentru ce? Dar toate aceste teme care mă frămîntă sînt construite pe nişte poveşti de viaţă în stilul meu, adică folosind un amestec de genuri literare.

Cartea nu  e o istorie a lumii bandiţilor, nu e sociologie, nu e antropologie, nu e reportaj sau roman clasic etc, cu toate că veţi găsi cîte ceva din toate acestea.  E altceva. Ce este? Veţi descoperi voi mai bine…

În Rusia s-a scris mult pe subiect. La noi mai puţin. Unde te plasezi în această tradiţie?

În literatura rusă sînt cîteva tradiţii mari şi late. Avem pe de o parte tradiţia romantică unde bandiţii sînt nişte eroi pozitivi, isteţi, adorabili. Isaac Babel de exemplu e un clasic al genului cu ale luiPovestiri din Odessa. Acest tip de interpetare ne este şi nouă cunoscut. În SUA de exemplu tot Hollywoodul este îndrăgostit de acest gen. Despre ce sînt filmele cu gansgderi? Rusia şi SUA au o foarte bogată cultură a bandiţilor care este mai degrabă valorificată pozitiv. Strada-i adoră. Ei sînt eroii. A fi bandit în Rusia şi SUA e de bine, nu de rău, la nivel de cultură populară de stradă. Literatura cu haiduci, gen Robin Hood, tot pe această linie vine. De ce? Poate şi pentru că ei furau în sus, nu în jos cum e tradiţia actuală. Dar sînt multe cauze.

Bun. O altă tradiţie literară este cea pe linia lui Şalamov cu genialele Povestiri din Kolîma. Aici blatarii (hoţii profesionişti) ne apar în puşcărie povestiţi de un scriitor condamnat politic. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiuluidouă capitole dedicate acestor observaţii ale lui Şalamov. Eu sînt un mare admirator al lui Şalamov: m-am bătut pentru ca această carte să apară în română. Mie mi se pare că cel mai important lucru observat de Şalamov, legat strict de blatari, e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului aceştia preiau  puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o  violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncen decât Gulagul este această  lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc, legea fie ea şi în formula minimală a lagărului.  De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de „dezideologizare”.  Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produc lumi înfricoşătoare.

De asta susţin că atunci cînd politicul este înlocuit de tehnocraţie asta e un semn că ne apropiem de momentul declanşarii unei maşini a violenţei de care trebuie să ne temem. Cei mai mari tehnocraţi au fost dictatorii. Stalin şi Hitler au fost „tehnocraţii perfecţi ai popoarelor”, au fost manageri foarte eficienţi. Au declanşat o maşinărie a violenţei infernale.  Eu sper că nimeni nu vrea o asfel de nebunie care exclude dialogul, negocierea  adică politica. Aşadar citiţi Şalamov.

Şi mai este o tradiţie literară rusă legată de bandiţi unde-l avem pe Dostoievski şi care mie îmi este familiară. E cea care leagă aceşti decăzuţi de un element religios, de o tradiţie slavă pravoslavnică cu rădăcini în bizanţ şi Vechiul Testament. Este tradiţia care leagă crima şi furtul de o legendă biblică fondatoare: povestea lui Cain şi Abel. Economia sacrificiului şi economia acumulării: sacrificiul produce viaţă, acumularea produce moarte. E un paradox. Sînt două etici care se bat cap în cap. Cerşetoria, de exemplu, eu o leg de tradiţia „iurod”-ului slav care vine pe filieră bizantină: nebun, după Cristos, care între timp şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Iar făcînd un pas mai departe o leg de tradiţia micilor profeţi veterotestamentali. Ei se trag din Osea. Evident că ei nu mai au mesajul acela profetic religios, ci doar unul social, dar ei sînt un mesaj puternic. Profeţii erau omorîți, scoşi din societate. De ce? Pentru că adevărul spus de ei punea în pericol puterea, cultura dominantă a vremii. Noi facem la fel cu cerşetorii. De ce? Pentru că ei ne tulbură liniştea, ne tulbură conştiinţa, ne lovesc unde ne doare. Ei ne pun oglinda în faţă unde ne vedem problemele, ne vedem partea urîtă din noi. Iar asta nu ne place. Noi vrem să trăim în minciună, e mai comod. Şi atunci îi alungăm, îi omorîm cumva.

Eu mă simt minunat în toate cele trei tradiţii literare legate de acest subiect.  Le folosesc, fireşte, în cartea mea. Dacă e să fiu „trikster” atunci să fiu „trikster” pînă la fiere.

Cine sînt aceşti  bandiţii?

„Bandiţi” este un nume generic, dat de putere, de majoritari, celor care trăiesc în afara sistemului legal oficial, care trăiesc din hoţie şi încalcă legile oficiale sistematic. Ei îşi zic hoţi pentru că trăiesc din hoţie. Nu e vorba de nişte tipi care încalcă codul penal, fură ceva şi ajung în puşcărie. Vorbim de o comunitate care face acest lucru nu doar din nevoie, ci şi din convingere: hoţia ca mod de viaţă. Ei au un anumit crez, un anumit cod etic, altul decît al „oamenilor normali” sau fraieri cum îi numesc ei. Ei nu se supun legilor statului ci au alte legi, etc. Pentru „bandiţi”, a respecta legile şi codurile fraierilor şi ale statului înseamnă o lipsă de onoare. Au un anumit cod cultural, vestimentar şi aşa mai departe. E o lume bine ierarhizată, bine structurată şi cu reguli clare.

Tu spui că ei sînt oameni în afara instituţiilor? În ce sens?

Pe mine mă interesează foarte mult relaţia acestor grupuri marginale cu puterea, în toate formele ei: stat, instituţii ale statului, grup majoritar, legislaţie, economie. O mare parte a poveştilor mele sînt construite urmărind aceste traseie.  Bandiţii apar cumva acolo unde sînt breşe în sistem.

Este o poveste care-mi place mie. Mi-o povesteşte un puşcăriaş celebru. Cînd s-a închis Taganka, una din puşcăriile fanion ale Rusie Ţariste şi a URSS-ului, ştiţi ce s-a construit în locul ei? O grădiniţă! Asta se întâmpla în anii 50-60 parcă. Mi se pare extraordinar, pentru că asta spune cam tot despre esenţa statului modern: modelul ideal pentru control şi educaţie este puşcăria. Asta e funcţia instituţiilor: de la familie şi grădiniţă treci cuminte prin instituţii care te formatează şi controlează. Bagi buşteanul şi iese Pinocchio. E bine? E rău?

Bandiţii se sustrag acestui mecanism: nu neapărat voit, ci mai degrabă accidental. Şi apar mutaţii. Ei devin altfel, adoptă alte legi şi alte instituţii care sînt în război cu cele oficiale pe care ei le boicoteză. Sunt exlcuşi din diverse motive: sărăcie, diferenţe, culoare, religie, încălcarea codurilor.

Noi de ce avem nevoie de instituţii? Pentru a ne proteja, pentru a îmblinzi violenţa, pentru a ne domestici. Noi sîntem animale dresate, ei sînt mai puţin dresaţi. Sau dresaţi altfel. Cum spun ei:  noi nu sîntem lei, sîntem doar lupi, dar nici la circ nu ajungem. Noi sîntem animale de circ, ei de junglă. Ei ştiu să vîneze, noi ştim să cultivăm. Iar noi cînd vînăm îi vînăm pe ei, nu pentru a ne hrăni, cum o fac ei, ci ca gest punitiv sau ca act cultural de divertisment. Tema dresajului e foarte prezentă în cartea mea. De la ei am învăţat să dresez, cîine, cioară, şoarece şi chiar purece. Cum? În carte aflaţi cum se dresează puricii. Puricii seamnă foarte mult cu omul, mai ales cînd e dresat.

Tu spui că ei nu se subordonau statului. Cum reuşeau asta?

În toată povestea cu relaţia bandiţi-stat-putere mie mi se pare că cea mai interesantă este relaţia cu munca, cu actele/documentele, cu proprietatea şi sistemul economic. Casta superioară, hoţii în lege, cei care conduc lumea bandiţilor nu au voie să muncească. Este legea poate cea mai importantă. E uşor de verificat şi e foarte greu să o duci la îndeplinire, într-un regim de tip comunist. Nu mai zic de perioada stalinistă cînd îi împuşcau ca pe cîini. Ştim că a nu munci se pedepsea în comunism. Asta însemna încălcarea legii. Ei trebuiau să sfideze această lege, altfel îşi pierdeau rangul. Cine muncea şi intra în cîrdăşie cu statul pierdea rangul de hoţ în lege. O singură oră de muncă în folosul statului şi erai terminat. Asta îi arunca în castele inferioare: iar pentru un hoţ în lege sa-şi piardă statutul însemna moarte prin dezonorare, umilire etc. E ca şi cum un nobil devine ţăran în Evul Mediu. Deci ei nu munceau.

Nu aveau voie să aibă acte. Erau un soi de oamenii nimănui. În comunism asta era foarte complicat. Totul era controlat, iar actul îţi este dat în primul rînd pentru a fi controlat, nu pentru a fi liber. Ei înţeleg asta, noi înţelegem mai puţin. Nu aveau voie să aibă proprietate. Asta te leagă. Te face vulnerabil. Pe aceeaşi palier se plasează familia: nu trebuiau să aibă familie, dar asta povestesc separat penru că e din altă categorie, cred eu.

Munca lor era furtul, hoţia, tot soiul de scheme. În general , furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi grad maxim de risc. Ei ştiu asta. Ei ştiu că fraierii sînt buni vînători de hoţi şi foarte buni constructori şi paznici de puşcării. Ei îi fură pe fraieri, iar fraerii îi vînează pentru a-i încarcera. Intermediarii sînt poliţiştii. Asta e jocul: hoţii şi vardiştii. Fraierii însă ştiu să-şi construiască un aparat de forţă şi control  extraordinar.

Mai exista cerşetorii, din casta decăzuţilor. Sînt, alături de „homosexualii hoţi”, poate cea mai năpăstuită categorie. Singura lor formă de a-şi cîstiga pîinea este cerşitul. Cerşitul este munca omului fără nici o şansă în viaţă. Ei nici măcar nu visează să ajungă hoţi, sa fure. Ei nu pot face asta.

E curios faptul că toată lumea asta, a hoților, nu este în manuale. Nu o găsiţi în cărţile de istorie. Oare de ce? De exemplu cum poţi să vorbeşti despre istoria disidenţilor din comunism şi să nu scrii un rînd despre ei? Scuze, dar ei au sfidat regimul de o manieră nemaiîntîlnită. Chiar mai radical decît sectanţii. Ăia mai aveau acte şi făceau munci marginale. Aceștia nu au acceptat nimic. Au mers pînă într-acolo încît au refuzat să lupte pe front pentru ţara lor împotriva fasciştilor. De ce? Nu era ţara lor şi războiul lor, nu recunoşteau puterea şi nu i se supuneau. Punct. Atunci comunitatea s-a scindat în două: în „hoţii curve” care au acceptat să meargă la război, s-au supus puterii, dar au pierdut rangul, şi „hoţii legalişti” care au refuzat şi care au mîncat zeci de ani de Gulag. Mulţi au fost împuşcaţi. După terminarea războiului mare a început ceea ce se va numi „războiul curvelor”, dus între cele două grupuri.

De ce nu ştim nimic despre marginali? De ce nu se studiază deloc lumea bandiţilor? De ce lipsesc cu desăvîrşire în manuale? Eu am o mică teorie. Pentru că ceea ce se numeşte cultură dominantă, putere hegemonică se teme de ei: pe de o parte pentru că arată slăbiciunea puterii, iar pe de altă parte ne arată şi hiodoşenia ei. Aceşti bandiţi sînt un soi de oglindă a hidoşeniei puterii, al excesului etc. Puterea seamănă enorm de mult cu aceşti bandiţi. De aceea aceste lucruri trebuiesc ascunse, criminalizate, ambalate altfel şi date în doze mici, plăcute. Eu spun că e foarte important să-i cunoaştem căci altfel vom privi şi vom înţelege lumea…

Tu vorbeşti despe ulima întrebare metafizică, ultimul spaţiu metafizic care o produce această lume a bandiţilor?

Mă joc puţin şi folosesc termenul într-un sens mai popular. Am cîteva poveşti foarte bune pe tema aceatsa. Da, cred că ultimul spaţiul metafizic al omului modern este închisoarea, puşcăria şi de aceea e foarte bine să trecem pe acolo măcar odată în viaţă. Ştiu, nu e plăcut, nu poţi să-ţi doreşti asta, dar cred că ne poate ajuta să înţelegem mult mai bine grozăviile acestei lumi şi  acestei societăţi care mimează perfecţinea. Şi mai ales să apreciem partea bună şi frumoasă a acestei lumi.

Şi da, spun că ultima mare întrebare metafizică care ni se mai pune este pusă de bandiţi, în niciun caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă. cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.

Am o altă poveste cu doi fraţi gemeni: unul a devenit hoţ profesionist, iar altul cerşetor profesionist. Şi concluzia e următoarea: cînd întîlneşti un cerșetor, bucură-te că l-ai întîlnit anume pe el şi ajută-l! În acea zi te poţi considera norocos că l-ai întîlnit. De ce? Puteai să te întîlneşti cu fratele lui geamă şi ăla putea să-ţi pună ultima întrebare metafizică. Să medităm asupra acestui fapt.

Ce acceptă şi ce nu aceptă ei. Care sînt „legile hoţilor” despre care vorbeşti?

Împărţirea clasică a lumii lor este  pe „masti”, adică un soi de ierarhie pe modelul castelor. Sînt patru caste. Primii, aristocraţia hoţilor, sînt „hoţii în lege” (blatarii): cei are au puterea de lege şi judecată, de viaţă şi moarte şi care controlează banca comună.  Ei nu au voie să muncescă, sub nicio formă, nu se supun numănui, nu au acte, nu se căsătoresc. Ei pot fi judecaţi numai de un comitet al hoţilor de acelaşi rang.

Urmează  mujicii, care sînt un soi de clasă de mijloc, sînt foarte importanţi pentru că ei fac parte din corpul solid al breslei. Ei au voie să muncească, dar nu în funcţii de răspundere. Au voie să aibă familie. Nici un hoţ nu are voie să facă politică şi să fie activi poltitic. Urmează casta ţapilor, aceştia sînt un soi de hoţi decăzuţi, hoţi profesionişti care au făcut greşeli grave, au trădat, au colaborat cu puterea. Sînt cumva prinşi între cele două lumi. Urmează decăzuţii, cea mai năpăstuită castă: cerşetori, hoţi decăzuţi din cauza unor trădări majore, hoţi homosexuali, un grup foarte blamat, etc. Din ultimile două caste nu se mai poate ieşi. Ei sînt un soi de sclavi ai primelor caste.

Cum e cu regulile? Cine crede că lumea bandiţilor e fără reguli se înşeală. Au reguli, au o etică, o morală a lor dar care diferă de cea oficială şi mai ales este alunecoasă. Există un soi de 10 porunci ale hoţilor şi 10 porunci pentru hoţii din puşcărie. Sînt cam cele pe care le-am spus; nu munceşti, nu colaborezi cu puterea, nu ai acte, nu ai familie. În puşcărie nu ai voie să joci cărţi fără acoperire, nu ai voie să vorbeşti de rău pe cineva neacoperit, bîrfa se pedepseşte grav sau mărturiile mincinoase. Oare de ce?

Din puşcărie povesteşti? Cum se vede lumea de acolo?

Despre puşcărie vorbesc puţin. Aflu multe din poveştile eroilor mei, din experienţele lor, dar nici ei nu vor să povestească foarte multe. Nici eu nu insist mult pentru că-mi dau seama că e ceva iniţiatic, ce ţine de experienţe personale şi e foarte diferit, de la grup la grup, de la o perioadă istorică la alta. Mie îmi este teamă de falsitate, de poveşti care sînt făcute doar din ambalaj, fără conţinut. Mai ales că avem destule cărţi mărturii ale unor scriitori mari care au avut această experienţă.

Sînt însă trei lucruri care m-au impresionat în această poveste şi experienţă carcerală. Din ce am înţeles eu din poveştile lor. Puşcăria e un soi de casă a lor, care reproduce viaţa liberă din afara puşcăriei, dar totul este foarte concentrat şi condensat. Într-un spaţiu foarte mic, sînt puşi lao- laltă, pe perioade lungi de timp, oameni cu experiențe de viaţă foarte diferite, mulţi dintre ei fiind bandiţi, hoţi profesionişti, criminali sau violatori dar şi găinari ajunşi acolo din diverse accidente. Potenţialul de violenţă este imens. Mergînd pe acest fir, am observat cîteva lucruri interesante legate de legile şi practicile lor din puşcărie.

Primul. Nu ai voie să joci cărţi fără acoperire financiară sau în natură. Adică speculaţia este interzisă. Oare de ce? Doi. Nu ai voie să depui mărturii false, să bîrfeşti, să vorbeşti pe cineva de rău, fără acoperire. Totul se verifică şi dacă tu ai minţit doar ca să te răzbuni pe cineva ţi se tăia sau cresta limba. Sînt pedepse aspre. Aviz jurnaliştilor şi băieţilor care lucrează cu vorbele şi cuvintele. De asta, în mediul banditesc sînt mulţi peltici. Ai greșit la un moment dat, rămîi cu acest stigmat care nu poate fi ascuns. Oare de ce? Trei. Poţi să fii regele pucşăriei, să ai dreptul de moarte şi viaţă asupra celui de lîngă tine, care  poate fi un decăzut sau un fraier, îţi poţi permite orice. Un lucru nu e permis: să te atingi de paica lui, adică de raţia zilnică. Oare de ce? Eu cred că asta e o formă de a preveni, opri sau încetini maşina de reprodus violenţa. Încălcarea acestor reguli minimale nu face decît să declanşeze motorul violenţei care produce ceea ce ei numesc bespredel, adică haosul total al violenţei şi lipsei de reguli.

Aşa că atunci cînd speculăm la bursă, scriem pe la ziare şi luptăm împotriva asistaţilor şi săracilor trebuie să ne amintim de poveştile acestea. Şi ele se reglau în interior prin pedepse: celui care specula i se tăiau degetele, celui care vorbea neacoperit i se cresta sau tăia limba, iar celui care-i lua amărîtului raţia zilnică i se tăia puţa şi era pus să o mănînce. Aşa-şi reglau ei conturile. Aşa blocau ei explozia violenţei totale. Nu sînt civilizaţi ca noi. Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?

Cum te-ai documentat?

Marginalii nu acceptă stăinii în grup. Sau îi acceptă foarte greu. Sînt grupuri închise, cu altă limbă, alte reguli şi alte coduri. Sînt suspicioşi faţă de tot ce vine din afara grupului. Nu au încredere decît în oamenii din grupul lor. De ce? Din multe motive însă cea mai importantă cauză vine dintr-o lungă experienţă cu grupul majoritar. Şi experienţa le spune că sursele principalelor lor probleme vin din acea direcţie. Şi violenţa tot de acolo vine. Ei încearcă cumva să se protejeze de majoritari aşa cum şi majoritarii vor să se protejeze de ei. De aceea cînd vine un „străin”, unul din afara grupului ei îl privesc cu suspiciune şi-l ţin la distanţă. Ei ştiu că acesta a venit fie să le facă o problemă, fie dintr-un interes. Marginalii ştiu că într-o relaţie cu majoritarii, oricare ar fi ea, ei ies în pierdere. Şi nu riscă. Şi mai ales cu majoritarii nu accepţi să joci după regulile lor, că te ard. Ca să aibă un avantaj strategic şi tactic, ei schimbă şi încalcă permanent regulile. David nu se bate niciodată cu Goliat cu armele lui Goliat dacă vrea să cîştige.

Cum ajungi aici? Cum intri la ei? Prin recomandări. Recomandările funcționează bine. Mai ales la bandiţi pentru că asta dă garanţii, eşti om verificat. Dacă ai o garanţie de la un „hoţ în lege” e perfect. Asta însemnă că totul ţi se deschide. Însă oricît de multe recomandări ai avea, pentru ei tot un „fraier” eşti. Adică un potenţial pericol. Însă în timp, trebuie să le cîştigi încrederea. E foarte important într-o astfel de muncă. E o muncă destul de dificilă.

Însă cel mai greu mi-a fost să lucrez nu cu bandiţii aceştia profesionişti, ci cu cerşetorii: clanul cerşetorilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vezi o suferinţă fără margini. Şi nu atît suferinţa e problema, cît lipsa unui orizont de sens şi speranţă. Ei ştiu, sînt conştienţi, încă de mici copii, că s-au născut cerşetori şi că o să moară cerşetori. Ei ştiu că sînt damnaţi la suferinţă toată viaţa. E o castă damnată. De acolo nu există salvare. Şi tu, cînd vii de afară şi vezi şi înţelegi ce li se întîmplă, vezi această lipsă de orizont, poţi claca. Noi nu sîntem pregătiţi pentru un astfel de şoc. Cele cîteva zile cît am lucrat şi am stat  mai aproape de ei am trăit cu sentimentul că voi face infarct. A fost o încărcătură emoţională foarte mare pentru mine. Nu mai vreau să trec prin aşa ceva.

De asta mă doare enorm de mult cînd văd oameni apropiaţi din „lumea bună”, care au o viaţă decentă, destul de bogată, dar care se raportează cu dispreţ şi de multe ori cu o anumită violeţă poate involuntară şi din necunoaştere, asupra acesori amărîţi. Ei nu au ales să se nască damnaţi şi nu au nicio şansă sa iasă de acolo, dacă nu vine o forţă externă grupului care să rezolve această situaţie.  Mă rog, nu mai vreau să vorbesc, că mă doare asta.

Deci documentarea se face la firul ierbii, din cărţi şi din multă cercetare. A durat aproape cinci ani. Şi, fireşte, şi istoria personală are un rol important în această poveste.

De ce nu au familie, pare un lucru foarte straniu? Doar nu sînt călugări?

Mai toţi hoţii în lege dar şi decăzuții, mai puţin mujicii, casta medie foarte importantă, vin din afara familiilor, de pe stradă, din familii făcute praf. Asta mai întîi. În al doilea rînd, majoritatea cresc în afara familiei tradiţionale. Un lucru foarte important: bandiţii sînt un grup social urban şi nu au treabă cu ruralul. Pot apărea, fireşte, bandiţi cu origini rurale, dar ei se activează şi se educă în urban. De asta cred că, la noi, banditismul e aşa puţin dezvoltat: sîntem prea rurali, prea ţărani pentru a produce astfel de fenomene. Oraşele noastre sînt în mare parte nişte oraşe cu ţărani. Mai ales cînd vorbim de români. Nu folosesc termenul ţăran în sens peiorativ ci ca o marcă. La ungurii transilvăneni lucrurile stau altfel. Ei au tradiţie, dovadă că l-au dat pe celebrul „Whisky Man”. Mai ales asta se simte în Transilvania unde urbanizarea etnic româneacă are loc tîrziu. Acolo nu ai nici două generaţii complete de orăşeni români, nu ai masă critică. Excepţie fac Banatul şi zonele de frontieră care au altă dinamică. Dar, cu timpul, o să apară, nu-mi fac probleme. Vom avea şi noi bandiţii noştri…. nu doar la putere. Moldova a dat bandiţi celebri. Sudul a dat. Basarabia are o altă dinamică. Oricum, totul e legat de dinamica urbană, de mecanismele legislative, de felul în care funcţionează instituţiile şi economia.

Revenim la familie. Cred că lucrul cel mai importnt al refuzului de a avea o familie, de a se căsători este accentul pus pe aceast „crez al libertății”, căci numai aşa ei pot fi liberi. Asta însă ascunde ceva. Eu cred că acest fenomen ţine mai degrabă  de protecţie, de minimalizarea vulnerabilităţilor şi altele din seria asta. Un tată hoţ, care are famile, nevastă şi copil devine foarte vulnerabil. Cînd ai copil cedezi foarte usor la presiuni pentru că aşa e formatat omul. Ştiu să se organizeze altfel: fără famile ai mai puţine obligaţii, e mai sigur, e mai eficient. E de fapt modelul managerului actual perfect.

Vorbeşti mult despre tatuaje, limba lor, codurile lor etc. de ce se tatuează?

Acum e o întreagă modă cu tatuajele. E straniu cum această subcultură a devenit una mainstream. Însă în anii copilăriei mele se tatuau doar bandiţii sau cei care stătuseră la puşcărie. Iar la femei numai prostituatele şi anumite categorii numite decăzute făceau asta. Dar tatuajul ţinea de cultura masculină pe la noi.

Iarăşi: eu nu mă ocup de istoria fenomenului. Pe mine, cumva, mă intersează sensul lucrurilor. E foarte interesant că, în cultura majoritarilor, a fraierilor şi a puterii, dominantă este „cultura îmbrăcării”, a vestimentaţiei. La ei e cumva opus: dezbrăcarea e esenţială. Eu numesc asta cultura „oamenilor goi”. Pielea este cumva veşmîntul şi acoperămîntul lor. Pe acestă piele îşi scriu CV-ul, istoria lor. Doar când se dezbracă, aflăm cu adevărt cine sînt ei.  Totul are acolo, pe piele, o anumită semnificaie. Dacă cineva îşi pune un tatoo care nu corespunde cu adevărul hoţul repectiv poate fi pedepsit foarte aspru: de la tăierea unor organe, pînă la omorîre. Fraierii şi puterea, din contră, se îmbracă ca să-ţi arate cine sînt: îşi fac uniforme, îşi pun epoleţi, îşi pun grade, se împodobesc cu haine de firmă etc. Toate acestea ce sînt ? Limbaje care ne vorbesc, care spun ceva despre noi.

În ce priveşte argoul lor, fenea, limba hoţilor, lucrurile sînt la fel de complicate. Ea are o tradiţie veche, medievală. În zona mea, căci eu mă ocup de sudul Basarabiei şi Ucrainei, de la Chişinău în jos, spre gurile Dunării, în Bugeac ,spre Odessa, limba dominantă a fost rusa, însă argoul banditesc de bază este construit pe cuvinte din idiş, multe cu origini talmudice. De ce? Pentru că Odessa a cîştigat bătălia lumii bandiţilor în perioada  Imperiului Rus. Aici, evreii controlau oraşul. Înaintea lor, reţelele clandestine erau controlate de comercianţii de pe Volga. În momentul cînd Odessa devine zonă liberă şi comerţul mare este preluat de portul de aici, lucrurile se schimbă. Ştim: toată contrabanda se va face la Odessa.

De ce evreii au dat cei mai buni bandiţi ai oraşului? Nu pentru că erau ei mai şmecheri decît ruşii şi moldovenii, ci pentru că ei erau excluşi, marginali, existau multe legi împotriva lor, multe restricţii. Şi atunci, ca să nu moară de foame, au fost nevoiţi să inventeze tehnici de subzistenţă, de aceea toată contrabanda o făceau ei şi ţiganii. Mă rog, simplific, dar asta e linia de interpretare. Cum explicam şi în Sectanţii. De ce evreii de la Odessa erau mai buni la vioară decît la pian? Simplu: nu aveau bani pentru pian, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un popor care mereu se mişcă nu tîrîie pianul cu el. E mai simplu cu o vioară şi averea într-un cufăr. Toate aceste poveşti au cauzalități sociale, legislative şi economice destul de clare, doar că puterea le dă alte interpetări pentru a ne duce în eroare. E mai simplu să spui: fură pentru că le au în sînge decît să explici cauzele sociale complicate. Fascismul pe asta se bazează: şi cel etnic şi cel social. Bun. Revenim.

De aici şi marca idiş rusificat al argoului hoţilor din Imperiu. Acest argou, cu peste 15.000 de cuvinte, pe care dacă nu-l înveţi nu înţelegi nimic are două funcţii: de protecţie şi de identificare. Te protejezi pentru că numai ai tăi înţeleg ce vorbeşti. Poliţiştii şi fraerii nu te înţeleg. Te identifici: ştii să vorbeşti, eşti de-al nostru, nu ştii, eşti exlus. Aşa verificau ei dacă cel nou nu este cumva kgb-ist infiltrat. Căci puterea infiltra oamenii ei. Cum verificau? Simplu: verificau în timp nivelul cunoaşterii acestei fenea. Argoul acesta nu se poate învăţa aşa uşor. Fenea învăţată tîrziu te trădează. Limba spune repede cine eşti şi atunci ţi se taie limba pentru că ai minţit.

Cum se termină cartea? Ce se întîmplă cu aceşti bandiţi în perioada postcomunisă?

Se termină straniu, trist, meditativ, cu două istorii. De fapt cu trei istorii. Prima istorie este despre generaţia mea născută în anii 70. Acea generație a Speranţei, care, la căderea comunsimului, avea vro 20 de ani şi credea că va răsturna munţii, era plină de vise. O generaţie foarte optimistă, dar care şi-a făcut viaţa praf şi a văzut cum se năruie o lume şi intră în descompunere. Am asistat la o mare îmormîntare trăită ca un chef nebun. O generaţie a Speranţei care a devenit Generaţia Disperării. Am mai povestit pe tema asta, căci mă doare. Eu o numesc Generaţia Mercurului Roşu. Povestea cu mercurul roşu o veţi găsi în carte.

A doua poveste este despre întîlnirea cu un mare hoţ în lege devenit oligargh şi stîlp al societăţii. Este o poveste despre cum iau în stăpînire aceşti bandiţi noua lume. Lumea liberalizată este raiul pentru ei. Ei schimbă codurile, regulile şi se adaptează perfect. Este o lume cu care ei se identifică. Cum am mai spus: comunismul a fost învins de bandiţi, nu de disidenţi. Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ei sînt şi marii beneficiari ai noului regim. Şi cu acest mare oligarh avem o discuţie foarte bună şi sinceră. Acolo aflăm cam toată esenţa tranziţiei, a economiei, a lumii intelectuale decăzute şi mai ales a presei. De exemplu, el îmi explică foarte frumos cum se face cenzura azi. Banditul oligarh e un băiat foarte isteţ. Dar de un cinism pînă la iad. Despre tehnicile de manipulare de rit nou, poate altădată.

Şi ultima poveste e despre moarte. E despre ruptură, e despre meditaţie asupra a ceea ce ni  se întîmplă. Stau în vamă, la Galaţi – Giurgiuleşti. Merg la Odessa să-l îngrop pe Profesor, eroul meu principal şi banditul care mi-a fost ca un părinte. Un erou legendar al Odessei. Şi, pe Dunăre, acolo, în dreapta, se deschide un port nou. Oamenii spun că e al unui mare oligarh din zonă. Cu acest oligarh am fost foarte bun prieten. Am împărţit acelaşi pat, aceeaşi mîncare, ne împrumutam hainele. Culmea: am iubit aceeaşi fată.  Eu stau în vamă, cu ultimii bănuţi care abia-mi ajung de-o chiflă, iar el construieşte un port privat. Soarta omului e o chestiune foarte complicată. Şi nu inegalitatea asta mă deranjează atît de mult. Altceva  mă frămîntă. Ştiu că dacă mă voi întîlni cu el voi avea ce povesti. Avem un trecut comun.

Ştiţi care e problema majoră? Copiii noştri. Amîndoi avem copii. Al meu stă în Bucureşti, merge la o grădiniţă de stat şi la o şcoală de cartier, etc. Ai lui fac scoală privată în Elveţia, cu sute de mii de eruo pe an. Nu sînt genul invidios, mă bucur pentru copiii lui. Dar alta e problema. Eu cu tatăl lor am ceva în comun. Sînt o mulţime de lucruri care ne unesc, indiferent de poziţiile noastre actuale: am iubit aceaşi fată, am mîncat aceaşi pîine şi ştim să vorbim unul cu altul. Între copiii noştri însă este o prăpastie, un hău imens. De netrecut. Eu ştiu că copiii lui vor conduce această ţară, aceste spaţii. Iar pe ei nu-i uneşte nimic. Iar eu privesc această ruptură ca pe o mare tragedie, ca pe o înfrîngere colosală a noastră, a tuturor. Ca pe o moarte. Iar moartea nu vine decît prin violenţă, fie ea şi aparent liniştitoare. Iar asta e doar inceputul violenţei.

Şi la sfîrşit de carte plîng. Şi nu ştiu de ce. Sînt ultimele lacrimi. Atît. Koneţ Filma.

INTERVIU Vasile Ernu despre ”Bandiţii”: De la bandiţi am învăţat să dresez o cioară, un şoarece şi purici

Sursa: Mediafax

Luni, 14 noiembrie, de la ora 18.00, la Clubul Ţăranului Bucureşti, are loc cheful cu prilejul apariţiei „Bandiţii“, de Vasile Ernu, al doilea din „Mica trilogie a marginalilor”-Polirom. Volumul va fi lansat şi în cadrul celei de-a XXIII-a ediţii Gaudeamus, sâmbătă, 19 noiembrie, ora 15,30.

”Bandiţii” lui Vasile Ernu este un demers autobiografic. Autorul se întoarce în spaţiul copilăriei sale şi vorbeşte astăzi cu bandiţii, nelegiuiţii, hoţii pe care împreună cu tatăl său i-a cunoscut odinioară. Lecţiile sunt actuale şi astăzi:

”La ei timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent. Pedeasa şi răsplata e acum nu într-o lume viitoare. Ai trişat la cărţi ţi se taie degetele, ai spus cuvinte fără acoperire ţi se taie sau crestează limba. Îţi dai seama ce s-ar întăîmpla în lumea noastră dacă ea ar funcţiona după aceleaşi reguli? Am avea cam mulţi oameni de afacere fără degete şi tare mulţi ziarişti şi intelectuali fără limbi. Asta e pedagogia în negativ învăţată de la ei. E despre puterea vorbelor şi faptelor cu care nu te joci.”

Reporter: Cum se dresează un purice?

Dresajul este legat de putere, control, timp şi resurse. De la bandiţi am învăţat să dresez o cioară, un şoarece şi cîţiva purici. Căine nu prea le place să dreseze. Bandiţii au o vorbă: nu sîntem lei, sîntem lupi dar nici la circ nu ajungem.

Reporter: Ce este dresajul?

Vasile Ernu: Este ceva ce schimbă natura lucrurilor. Să luam exemplu purecelui. Purecele nu e complicat de dresat. El e greu de urmărit pentru că e mic. Care e natura lui? Să sară haotic de mii şi mii de ori pe minut. Cum se dresează? Îl pui sub un borcan şi-l ţii cîteva zile. Cînd scoţi borcanul el nu mai sare mai sus de mărimea borcanului. După ce a sărit şi s-a lovit milioane de ori cu capul de borcan cînd tu scoţi borcanul el nu mai iese din borcanul imaginar chiar dacă el nu mai există. Asta nu e despre purice ci despre noi. Nu?

Reporter: Cum te-a învăţat Profesorul viaţa?

Vasile Ernu: Bandiţii pe care i-am cunoscut au o capacitate pedagogică incredibilă. De ce? Pentru că ei ştiu cel mai bun truc educaţional: îţi arată şi pe urmă îţi spun. Nu invers. Faptele sînt foarte importante în acestă ecuaţie. Copii învaţă din ce faci tu ca tată nu din ce le spui să facă. Unu la mîna. Doi: la ei ruptura între fapte şi vorbe nu e atît de vizibilă ca în ”lumea obişnuită”. La ei timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent. Pedeasa şi răsplata e acum nu într-o lume viitoare. Ai trişat la cărţi ţi se taie degetele, ai spus cuvinte fără acoperire ţi se taie sau crestează limba. Îţi dai seama ce s-ar întăîmpla în lumea noastră dacă ea ar funcţiona după aceleaşi reguli? Am avea cam mulţi oameni de afacere fără degete şi tare mulţi ziarişti şi intelectuali fără limbi. Asta e pedagogia în negativ învăţată de la ei. E despre puterea vorbelor şi faptelor cu care nu te joci.

Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor. Catalog prezentare

Desene: Lautrenţiu Midvichi

„Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună”

Interviu / Caţavencii / 2 noiembrie / de Cristian Teodorescu

S-a născut în URSS, a absolvit Filosofia la Iași. Vasile Ernu scrie proză și eseu. Autor de succes. Numeroase premii. Tradus cu mari ecouri în străinătate. Cartea lui Născut în URSS a ajuns la a patra ediție.

Cristian Teodorescu: Mai zice careva despre tine că ai fi omul rușilor (ceea ce mi se pare o stupizenie)?

Vasile Ernu: Am un răspuns ironic, chiar autoironic: da, sînt omul rușilor. Și încă unul foarte important. Atît de important încît am devenit un garant: atîta timp cît lui Ernu îi merge bine în România, Rusia nu va îndrăzni să deranjeze România. Deci să avem grijă de Ernu. Cred că ăsta e cel mai bun răspuns la astfel de afirmații halucinante. În rest, textele mele stau mărturie. Faptele la fel. În România toți trebuie să fie omul cuiva. Ești suspect dacă nu ești omul cuiva. Aici aproape nimeni nu poate fi pe cont propriu. E fie omul lui Soros, fie omul americanilor, fie omul rușilor etc. Întotdeauna problema noastră și soluționarea ei sînt în afara noastră. Asta e tragic și spune mult despre noi. E timpul să revenim la noi înșine și să înțelegem că atît problemele, cît și soluțiile noastre se află în noi. În rest, cu rușii e cam așa: am o carte, Intelighenția rusă azi, unde discut cu peste douăzeci de intelectuali de top ai Rusiei. Am scris despre literatura rusă. Am mulți prieteni de toate culorile politice din mediul intelectual și jurnalistic. Și da, sînt unul dintre foarte puținii oameni de la noi care din două e-mail-uri sau telefoane pot vorbi cu orice intelectual, jurnalist sau expert din Rusia. Așa a fost să fie.

C.T.: De ce nu te-ai făcut sovietolog sau expert în treburi rusești, la Externele din București?

V.E.: Din două motive simple. Mai întîi fiindcă nu vreau să fac carieră pe acest domeniu, pentru că are un formalism care nu-mi place. Sînt însă cîteva zone în care mi-ar plăcea să lucrez și la care cred că mă și pricep. Citesc mult, știu să disting bine sursele. Știu foarte bine „anatomia” și „genealogia” grupurilor, experților, păturilor sociale. Și, cînd nu cunosc, știu unde să caut și pe cine să întreb. Iar asta e un mare atu. Și doi: ministerele noastre sînt corupte. Cel de Externe e la fel cînd e vorba de cadre. Mecanismul prin care se selectează cadrele este catastrofal. Mai prost decît cel din comunism. Iar expertiza pe Est este aproape inexistentă. Aici se vor oameni docili, servili, care recită poezii traduse din presa anglo-saxonă secundară. Dacă unul ca Ernu ajunge în astfel de instituții tulbură liniștea clanurilor. Eu ce gîndesc, aia spun și acționez ca atare. Cui îi trebuie asta? Oricum nu avem politică externă spre Est.

C.T.: Din cauza cărții tale despre sectanții din Rusia, parte a unei trilogii, m-am luat în bețe cu vechiul tău admirator, Claude Karnoouh, eu susținînd că Sectanții e un roman non-ficțional, el zicînd că ar fi un eseu. Tu cum te vezi, mai ales că urmează și al doilea volum al trilogiei, Bandiții?

V.E.: Cînd am debutat, cartea mea a intrat în toate topurile posibile: ficțiune, non-ficțiune, eseu, memorialistică. Lipsea de la o singură categorie: poezie. Ce putem spune sigur e următorul fapt: Ernu nu scrie poezie. Eu numesc acest gen klezmer stilistic. Combin mai multe genuri. În rest, e treaba criticilor și istoricilor literari. Să-și bată ei capul.

C.T.: Rudele tale apropiate din Uniunea Sovietică cred că erau de dreapta, cu credința și cu inițiativa lor particulară în plin etatism. Tu cum de ai ajuns de stînga?

V.E.: E o chestiune foarte interesantă. Cultura „sectantă” mai veterotestamentară în care am crescut eu nu a permis aderarea la structurile de partid: nimeni nu a intrat în PC sau în UTC. Nimeni, niciodată. Pentru asta generații la rînd am plătit un preț: de la pușcării la blocarea carierei și a studiilor superioare. De asta mă și enervez cînd primesc lecții de anticomunism de la foști membri PCR. Nu, mersi. Am un CV de anticomunist cît nu are toată comisia Tismăneanu împreună. Am fost și arestat la 16 ani și nu fac caz de asta. De ce? Am făcut ce trebuia: lupta cu Leviatanul. Practic, ai mei au avut o credință și o practică deosebită: separarea totală de stat. Iar asta au rezolvat-o prin marginalitate: au fugit la marginea societății unde mîna lungă a Puterii era mai slabă. Asta i-a marginalizat și stigmatizat, dar i-a și salvat. Aici ei și-au construit o comunitate aproape autonomă: educație separată, sistem de ajutorare, sistem economic alternativ etc. Noi ne transformam într-un soi de chibuțuri. Deci, în timp ce regimul comunist făcea un adevărat capitalism de stat, noi făceam mica noastră „comunitate socialistă”. Povestesc în Sectanții. Deci eu am fost educat simplu: cu Leviatanul, puterea hegemonică, trebuie să te lupți, să-i tai limba și să nu-i devii rob. Iar viața ta este dată pentru a o oferi celorlalți, nu pentru a acumula: să-i ajuți mai ales pe cei neajutorați. Economia pentru sine, individuală și egoistă, produce pe termen lung pustiu și moarte. Mult mai tîrziu, cînd am început să mă confrunt cu realitatea dură a tranziției, a nebuniei anilor ’90, cu acumularea asta primitivă, mi-am dat seama că eu știam ceva, dar uitasem. Și am început lecturile și am înțeles că mă regăsesc în valorile de stînga. Mai ales trăind într-o realitate radical de dreapta, cum observa și amicul Rogozanu în discuția voastră.

Cînd am declarat, prin 2006, ferm, că sînt un om de stînga, establishment-ul nostru intelectual s-a uitat la mine ca la un extraterestru și s-au aruncat asupra mea toate etichetele posibile și imposibile. Au început să mă trateze ca pe un ciumat, de aceea le spuneam că stînga, ca și dreapta, nu e o boală, ci un mod de gîndire care nu se ia, ci are anumite valori, ține de o anumită reflecție și practică. În definitiv, ce spun eu și cei cîțiva oameni de stînga e un soi de social-democrație de prin anii ‘60. Adică noi spunem că drepturile politice nu fac doi bani dacă nu sînt susținute și de drepturi economice și sociale. Adică, într-o țară în care sărăcia, inegalitatea au atins cote foarte ridicate, iar drepturile sociale au fost distruse, cred că este de datoria noastră să ne solidarizăm cu aceste pături sociale perdante ale capitalismului și să luptăm pentru drepturile lor. Totul a deraiat atît de tare spre dreapta încît cerințele elementare ale social-democrației clasice, care atunci păreau firești și normale, acum par radicale. Aici am ajuns!? Acum tot statul e pus în slujba unei părți a populației, a cîtorva pături privilegiate. După calculele mele, pînă în 30%. Alți 10-15% mai cîștigă indirect. Restul de 55% sînt oamneni abandonați, lăsați pe cont propriu. Iar prăpastia crește. Statul, legile și economia sînt puse în slujba acestor maximum 45 de procente, din care cîteva iau grosul. Pentru restul doar munca a mai rămas un privilegiu pentru că nu mai au acces la ea. Vor să fie exploatați și nimeni nu-i mai exploatează. Un fel de neoiobăgie la salariu minim.

C.T.: Ce zici despre Putin și despre ce vrea el?

V.E.: Putin a fost divers în perioade diverse. Putin nu este o persoană, ci un sistem. El este doar un nume care semnifică o multitudine de practici diverse. „Putin” poate fi cuvîntul care denotă cel mai bine situația complicată a violenței economice contemporane: bătălia pentru acumulare și hegemonie. Putin este un conservator pe model neoliberal: ne vinde același model american, dar de o calitate mai proastă, ambalat rusește.

C.T.: Îți place stînga politică autohtonă?

V.E.: Nu avem așa ceva. Avem un partid proclamat de stînga care e conservator și care are cea mai neoliberală agendă economică. Dacă aș fi de dreapta aș vota PSD. Cum nu sînt, nu am ce vota.

C.T.: Vasile, regreți că ai venit în România?

V.E.: Nu. Pentru un scriitor limba este importantă. Mie îmi place Estul. Plus că România este una din puținele țări care oferă trei falii culturale bine definite ale celor trei imperii vecine: habsburgic, otoman și rus. Ele au marcat cele trei regiuni istorice. Aici le ai buchet. Noi nu ne dăm seama ce comoară avem. Mai avem și o capitală care este cea mai orientală capitală din UE. Iar Orientul e o chestiune complicată și subtilă. Amestecurile acestea mie îmi plac. Am început să privesc în ultimii ani puțin altfel. De multe ori lucrurile cărora le-am dat conotații negative s-ar putea să fie micile noastre comori. Mai rea decît colonizarea este doar autocolonizarea. E adevărat că avem și multe probleme. Dar asta mă ține în priză.

C.T.: Ce (mai) speri în România, ca unul care are și un copil, nu numai cărți publicate?

V.E.: Da, sper pentru că e țara în care vreau să-mi cresc copilul. Eu nu plec nicăieri, chiar dacă sînt un internaționalist. Știi, circul mult prin țară cu trenul, cu clasa II-a, și mă opresc prin haltele uitate de lume. Și pot să-ți spun că țara asta se ține nu pe investori strategici, nu pe elite corupte la toate nivelurile, nu pe oamenii care pot să se urce în primul avion și pot pleca chiar dacă au vile în Pipera. Această țară se ține pe oamenii care nu pot pleca. Și să știi că acești „oameni abandonați” sînt mult mai „teferi la minte” decît „elita conducătoare” și clasa de mijloc cu pretenții. Ei au rezistat și vor rezista în pofida disprețului și iresponsabilității pretinsei noastre elite.

Vasile Ernu: „Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă”

de Gabriel Cheșcu / 1-9-2016 / Timpul 

„Sunt un garant că Rusia nu va ataca România”

Interviu de  RĂZVAN CHIRUȚĂ / Scena9.ro

Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.

Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.

Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?

Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.

Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el?  Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”.  Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.

A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.

Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.

Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?

Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.

Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…

De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?

Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.

Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.

Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.

În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.

După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.

Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?

Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.

Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.

De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?

Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.

De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.

Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.

„As mai umbla putin la glumele pe seama mea. Devin plictisitoare“

Mini-interviu cu scriitorul Vasile Ernu  de George Onofrei- Suplimentul de cultura 

Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.

Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?

Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.

Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.

Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.

Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?

O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.

Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.

Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.

Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?

Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…

Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?

Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.

Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.

Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare