Interviu cu Vasile Ernu realizat de Pavel Borin în colaborare indirectă cu Bogdan Rusu. (apărut pe platzforma )
Tu ai scos două cărţi „Sectanţii” şi „Bandiţii”, primele două dintr-o trilogie a marginalilor. Care este diferenţa între sectă şi bandă?
Ambele au fost grupuri marginale în istorie. Pe mine mă interesează aceste fenomene atîta timp cît ele sînt marginale. În momentul în care ele se deplasează spre centru, devin parte a puterii hegemonice, nu mă mai interesează, pentru că ele vor repeta aceleaşi scheme politice, sociale şi economice ale majoritarilor. Şi orice grup marginal tinde spre centru, devine parte a puterii de multe ori, iar locul lor este luat de alţii. „Sectanţii & Bandiţii” mei trec prin astfel de fenomene. Nu arăt cum devin pare a puterii, dar las să se înţeleagă cum au loc aceste transformări. Deci mă interesează marginalitatea: felul de a fi şi de a se organiza al grupurilor marginale.
„Secta” este un grup marginal determinat în comportamentul şi strategia sa de viaţă de un set de credinţe şi valori care se opun atît statului cît şi modernizării laice şi mai ales grupului majoritar religios. „Sectanţii” din punctul meu de vedere sînt ceva mai complecşi în reacţiile lor pentru că duc o bătălie pe trei fronturi: stat, biserică majoritară, lume laică. Însă au soluţii care simplifică mult tehnicile de viaţă. De asta sînt foarte eficienţi şi dinamici.
De asemenea: „Sectanţii” sînt foarte „greu de ucis” în sisteme autoritare, represive. Cu cît represiunea creşte cu atît ei devin mai rezistenţi, au soluţii mai rapide. Sînt însă „uşor de omorît” prin „liberalizare”, adică prin tratarea lor cu indiferență, ca şi cum ar fi majoritari. Ei sînt un grup „reactiv” şi cînd nu au la ce reacţiona se autodistrug sau se adaptează majoritarilor, devin parte a lor. Rugul, pedepsa şi puşcăria nu-i sprerie pentru că îi întăresc.
Banda însă e altceva. Bandiţii şi banda sunt ceva ce se naşte în urma defectelor instituţiilor create de majoritate. Bandiţii apar în urma unui „defect de sistem”. Ei nu sînt Pinocchio. Adică nu trec prin sistemul: bagi buşteanul şi îţi iese Pinocchio. Ei scapă instituţiilor tradiţionale şi moderne de formatare: familie, grădiniță, scoală, armată, birou etc. Adică nu fac parte din acest sistem oficial al statului modern. Din diverse cauze ei scapă acestui mecanism, acestor instituţii, eticii, regulilor şi legilor oficiale prin care trecem toţi.
Şi atunci apar aceste „produse” umane stranii şi periculoase pentru omul-„produs oficial”. Şi pentru a ne proteja de ei noi avem instituţii represive şi de control: poliţişti, bodygarzi, securitate, puşcărie etc. Ei ştiu bine asta şi atunci se regrupează în bande pentru a subzista şi produc paralel noi forme de organizare, propria etică, propriile reguli. Ei luptă aparent cu mai puţine forţe decît „sectanţii”, dar au răspunsuri mai complexe și tind să cred că au şi multiple etici, chiar dacă regulile lor par simple. Şi asta se întîmplă pentru că „hoţii în lege”, şefii bandelor au putere de lege şi de moarte. Nu e ca la „sectă” care are un crez extern ce produce o practică internă. Banda şi bandiţii sînt cameleonici: au putere să schimbe regulile şi etica internă pentru a reacţiona la noi provocări externe.
Sînt multe lucruri care se aseamănă şi multe altele care se deosebesc între cele două grupuri. Scopurile celor două grupuri sînt însă diferite, metodele destul de diferite, chiar dacă anumite strategii se aseamănă.
Poţi să ne dai exemple despre ce seamănă şi ce este diferit între cele două grupuri marginale?
Bun. Obiectivul „sectei” este salvarea. Salvarea în sens religios. După mine, procesul de salvare este poate cea mai politică acţiune umană. „Sectanţii” nu au fost aproape nicodată „politici”, însă efectele acțiunilor lor sînt foarte politice. Toată istoria „ereziilor” ne învaţă asta. De ce? Pentru că acţiunile crezului lor duce la destabilizarea grupului majoritar, pun în pericol puterea. Ce a făcut tradiţonal biserica oficială cu ereticii: distruşi fizic, arşi ei şi cărţile lor, ţinuţi în temniţă încît să nu le rămînă nici numele. Au fost şterşi din istorie. Au înţeles bine riscul: dacă nu-i distrugem definitiv, ei vor cîştiga. Erezia, „secta” trebuie distrusă fizic sau asimilată. Ăsta este crezul majoritarilor.
Eu urmăresc de exemplu istoria unei comunităţi mici din Bugeac, un capăt de lume uitat de Dumnezeu. Şi mă minunează cum decizii aparent banale au efecte politice majore şi destabilizează viaţa oamenilor şi mai ales a puterii.
Ce faci cînd apare în şcoală un om şi spune că nu vrea să-şi înscrie copilul în rîndul pionerilor sau UTC? Toată lumea face asta de cînd se ştie. Nimănui nici prin cap nu-i trece să refuze aşa ceva în anii 50-80. De ce să zgîndări liniştea comunităţii? E o formalitate, spun toţi. Nu e nimic serios. Oare e aşa? Atunci dacă nu e nimic serios de ce cînd apar cîţiva oameni care refuză radical să facă ce fac toţi de ani de zile fără să clipescă apare un adevărat scandal în comunitate? Am o mulţime de mici detalii foarte percutante.
Sau cum e să mergi la CAP și toţi să aibă voie să ia din bunul obştesc cît poate duce: struguri, roşii etc. Puterea acceptă tacit asta: e o convenţie nescrisă între putere şi ţărani. Şi apar în comunitate „sectanţii” care vin la cules de roşii cu roşii de acasă ca să le mănînce acolo. Nu acceptă să ia nicio roşie pentru masă pentru că acest gest este pentru ei un furt. Nu mai zic că nu vor lua nimic acasă de pe cîmpul CAP-ului. Astfel de gesturi mici pot crea adevărate revolte şi scandalizează comunităţile destul de aşezate, comode şi convenţionale. Pentru că au puterea de a scoate la iveală minciuna profundă, convenţionalismul şi falsitatea generală. Iar majoritarii nu iartă astfel de gesturi.
Cum poţi să-ţi dai seama cînd un grup este marginal şi cînd face parte din grupul de putere?
Foarte simplu: cînd acel grup poate să identifice foarte rapid pericolele şi centrul de putere, duşmanul. Majoritarii care sînt parte a puterii nu au conştiinţa acestor fenomene. E o diferenţa mare între vînător şi vînat. Vînatul cu un ochi doarme şi cu celelalte simţuri veghează. Vînătorul are insomnii numai cînd e îmbuibat de prea mult vînat.
Pe marginal poţi să-l trezeşti la miez de noapte şi să-l întrebi cine e dușmanul, ce îi pune în pericol viaţa, existenţa lui şi el să poată spună cît ai clipi în trei cuvinte care e problema şi care e duşmanul. Cînd nici măcar nu-ţi mai pui această problemă, nu o conştientizezi clipă de clipă, atunci eşti parte a puterii. Întreabă un hoţ, un cerşetor sau un emigrant care e duşmanul şi problema lui. Îţi spune fără să clipească. Întreabă un sărac şi-ţi spune fără să clipească. Pentru că viaţa lui e un coşmar, el visează asta noapte de noapte.
Întreabă un bogat, un corporatist sau un om al clasei de mijloc să-ţi spună care e problema şi duşmanul lui şi după ce o să se scarpine mult după ceafă o s-ţi răspundă cu citate din mainstreamul mediatic gen fantasme generaliste cum ar fi „corupţia”, „mentalitatea”, „civilizaţia”. Poftim????? Alo, Alo, Alo…
Aşa se face că ei fug spre false probleme şi false ţinte. La fel e şi cu Coaliția pentru Familie acum: caută duşmani ai familiei tradiţionale într-un grup amărît gen LGBT, în loc să vadă care sînt cauzele care duc la distrugerea familiei. Şi ele sînt în cu totul altă parte.
Practic marginalul are o capacitate incredibilă de a depista centrele de putere de asta ştie foarte rapid să-i găsească slăbiciunile. Majoritarul în general identifică duşmanul în fomula cea mai comodă, lovește în cel slab argumentînd că acela e pericolul lui: străinul, migrantul, săracul, „evrerul”, „coloratul”, „poponarul”, „ţiganul” etc. Marginalitatea este în primul rînd o chestiune ce ţine de relaţa de putere.
Să vorbim puţin despre puşcărie. Spune-mi te rog ce este puşcăria pentru „sectanţi” şi pentru bandiţi pentru că în regimul comunist ambele grupuri trec prin asta?
Cele două grupuri se raporteză la puşcărie şi la pedeapsă foarte diferit. Au grile de interpretare diferite care decurg din modul lor de a-şi construi acţiunea, scopul şi strategiile de viaţă.
Cum „sectantul” are un singur scop acela de a salva lumea din jurul lui şi pe sine, strategiile lui sînt legate de aceste obiective. Pentru un „sectant” pedeapsa venită dinspre structurile de putere cu care se confruntă nu este decît o legitimare a faptului că el este „alesul”: mă pedepsesc, deci sînt cel bun. Pedeapsa, puşcăria este un act şi un gest care îl legitimează. E garantul a ceea ce este el. Este un soi de teologie a martirajului.
Există o linie puternică a martirajului pe care tot încerc să o explic şi puţini o înţeleg. Ei consideră că stalinismul este ultima „epocă de aur” în care s-a putut suferi pentru credinţă. Martirajul pentru credinţă este ceva superior: devin un soi de supra-oameni. Dacă ne bagă în puşcării e de bine, nu e de rău: înseamnă că se tem de noi, înseamnă că noi contăm, înseamnă că ce facem noi e adevărat. Ce poate fi mai înălţător pentru un om care gîndește că binecuvîntarea supremă „e să mori pentru credinţă”, să fie băgat în puşcărie pentru credinţă? De aici vine acea interpretare care pe unii îi sperie, dar ţine de modul profund paradoxal al gîndirii iudeo-creştine: să nu te temi de cel care îţi ia, ci de cel care-ţi dă, nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate.
Bun, asta e despre înţelegere. Şi partea de strategie. Strategia „sectanţilor” în puşcăriile şi Gulagurile sovietice este foarte isteaţă. Ei văd în aceste lagăre de concentrare, puşcării de tot felul, nu ceva ce-i ţine închişi, ci ca pe o oportunitate de a-şi extinde „spaţiul salvării”, „teritoriul luptei”. Un erou de-al meu explică ceva simplu: eu din fundul Bugeacului nu aş fi putut nicodată să ajung să „vestesc salvarea” unui uzbec, tadjic, lituanian, rus, tungus, azer sau ce alte neamuri mai erau pe acolo. Aşa „duşmanul stat” îmi pune la îndemînă această oportunitate: pedeapsa se transformă în binecuvîntare. Puşcăria devine un soi de spaţiu al universalizării „sectei”. E de fapt strategia Apostolului Pavel, dacă ne uităm atent. E foarte eficientă şi cu rezultate extraordinare. Pentru că ei reuşesc să se folosească de rău, de pedeapsă ca să-şi facă nişte reţele extraordinare. Ştii ce înseamnă în Imperiu să fii din Bugeac să ai „fraţi” peste tot: de la Kamciatka la Taşkent?
La bandiţi lucrurile stau altfel. Puşcăria este văzută mai degrabă ca o casă a lor. Ei nu au aceleaşi scopuri ca şi „sectanţii”: ei nu vor să salveze pe nimeni. Ei vor doar să-şi construiască o lume a lor şi sînt într-un raport de luptă cu „lumea oficială”. E un soi de „război civil” nedeclarat între „două specii”: bandiţii şifraierii. Bandiţii îi jefuiesc şi îi fură pe fraieri, adică ăsta e felul lor de a „lucra”, de a produce valoare. Fraierii, majoritarii, pentru a se proteja au instituţii de forţă, au poliţişti şi au puşcării. Fraierii ştiu să vîneze: e jocul hoţii şi vardiştii.
Există o economie numită: Crimă şi Pedeapsă. Pînă şi Şcoala de la Chicago au învăţat de la bandiţi povestea asta. Un bandit decide să-şi ducă la bun sfîrşit furtul doar atunci cînd riscul este mai mic decît pedeapsa. Orice bandit e dispus să crească gradul de risc doar în măsura în care creşte şi profitul în raport cu pedeapsa. Mă rog tema asta era deja rezolvată în literatura rusă a sec. XIX. Puşcăria şi pedeapsa intră în această “zonă de risc” a muncii bandiţilor, adică a furtului şi ei nu le au cu „protecţia muncii”.
Strategia legată de puşcărie este alta la bandiţi: ei vor să o cucerească şi să o facă o casă a lor. Şi reuşesc. Strategia este aşa: în interiorul puşcăriilor şefii nu sînt gardienii, ci „blatarii”, „hoţii în lege”. Ajung la un astfel de compromis: între gardieni şi bandiţi. Legile bandiţilor sînt de obicei mai puternice şi eficiente decît legile oficiale în interiorul grupului. Cînd legile bandiţilor devin mai slabe, au mai puţină putere decît legile oficiale, atunci ei pierd partida. De obicei o cîştigă pentru că şi pedepsele sînt directe, violente şi eficiente. Violenţa e eficientă.
Ei instituie în puşcărie un spaţiu al legii şi eticii lumii lor. Astfel puşcăria se transformă din locul de penitenţă şi reeducare, aşa cum o doresc oficialii, în locul profesionalizării lumii bandiţilor, al consolidării acestei lumi. Astfel creşterea numărului puşcăriilor şi a pedepselor nu va duce niciodată la scăderea lumii criminale, ci la sporirea şi consolidarea ei.
Spui undeva că pedepsele pentru fraudele economice în comunism erau mai mari decât pentru „fraude ideologice”. Cum explici acest lucru?
Da, în perioada asta fac vizite prin puşcăriile din România. Şi primisem o întrebare: de ce în perioada regimului comunist (perioada lui de „glorie” 60-80), infracţiunile de natură economică, fraudele şi daunele produse avutului obştesc erau considerate la fel de grave precum crimele, iar autorii erau pedepsiţi cu moartea? Exemplu din anii 70: „Gheorghe Ştefănescu, gestionarul unui depozit de băuturi alcoolice, a fost autorul unei mari escrocherii înregistrate în regimul comunist. Vreme de opt ani a falsificat alcool şi a creat o reţea clandestină. A prejudiciat statul cu 10 milioane de lei. Comuniştii l-au condamnat la moarte.” Fraudele economice erau mai dur pedepsite decît „fraudele ideologice & politice”. De ce se temeau comuniştii atît de tare de fraudele economice? Are cineva un răspuns?
Nu e deloc întîmplător că în perioada cînd statul comunist devine puternic cea mai cruntă pedeapsă nu se acordă disidenţilor politici, ci bandiţilor, mai ales pentru fraude economice. În anii 70 dacă cîntai cîntece antisovietice primeai 1-2 ani de pușcărie sau îți pierdeai jobul etc. Dacă vindeai însă bilet la concert antisovietic primeai 10 ani. Dacă faceai infracţiuni economice mai mari erai condamnat la moarte. Şi bandiţii şi puterea sovietică ştiau unde se află putera şi slăbiciunea puterii. Dovadă că după 90, după liberalizare, bandiţii au fost pe cai mari: s-a început cel mai mare jaf cunoscut în istoria modernă. În avangarda acestui jaf au stat bandiţii…
Dar nu-i aşa că bandiţii nu au loc în istorie şi în rapoartele de condamnare a comunsimului? Cu toate că ei au fost cei mai autentici duşmani ai regimului comunist. Dar bandiţii nu cerşesc lacrimi, nu fac comerţ cu istoria. Oricum ei au cîştigat şi acum îşi cumpără intelectuali şi ziarişti la tonă, pe post de lautari şi decor…
Spune-mi te rog dacă în interiorul grupurilor apar rupturi? Vorbeai de nişte rupturi…
Să luam cîteva exemple. Ştii cînd are loc prima marea revoltă şi ruptură în interiorul grupurilor „sectante” din URSS? Nu atunci cînd sînt puse sub persecuţie, cînd sînt trimise în Gulag etc. Ci atunci cînd li se oferă să intre în legalitate. Statul sovietic în anii 60 vrea să le ofere statut legal, pentru cult religios, să înregistrze oficial clădirile de cult, să nu se mai adune clandestin etc. O parte acceptă o parte refuză radical acastă ofertă a statului pentru că ei înţeleg că asta înseamnă control. Ei îşi asumă şi vor să trăiscă ilegal, clandestin. A intra în legalitate presupune a accepta controlul statului. Comunitatea se rupe în două: „înregistraţi şi neînregistraţi”. „Neînregistraţii” îi condamnă pe „înregistraţi” pentru trădare şi cred că aceştia şi-au perdut „salvarea”. E o acuză gravă.
La bandiţi lucrurile sînt şi mai radicale: eu nu acceptă nici măcar să aibă acte. Certificatul de naştere, buletinul şi paşaportul cu care noi ne mîndrim ca cetăţeni, ei îl consideră un act de umilinţă, un act de control, de sclavie. Nu poţi face carieră în lumea bandiţilor dacă ai act oficial de la stat. Acceptă doar acte false pentru anumite scopuri legate de meseria de hoţ. Nu poţi deveni „hoţ în lege” dacă ai proprietate, familie şi act. Ce sînt toate acestea? Forme de control. Cînd se rupe lumea criminală sovietică în două? Cînd o parte importantă a acestei lumi acceptă să lupte cu arma în mînă de parte puterii sovietice împotriva fascismului. Pentru lumea bandiţilor statul şi lupta între state nu era problema lor, nu era lupta lor: pentru ei toate statele sînt la fel, toţi poliţiştii şi fraierii la fel. Atunci „hoţii în lege” de rit vechi îi vor condamna pe cei care au luptat alături de putere spunînd că s-au „curvit” şi au devenit „curve”. Asta e o acuză foarte gravă pentru că te aruncă în casta cea mai de jos, iadul lumii criminale. Şi asta va duce la un război lung între cele două grupări.
Bandiţii nu au greţuri ideologice dar sînt foarte religioşi şi superstiţioşi. Am un erou în carte, de meserie „killer” şi era aproape ca un călugăr. Se spovedea după fiecare crimă, nu omora duminica. Se pare că nici în Postul mare nu omora. Omul era un înger: îngerul pedepsei. Foarte spectaculoasă filosofia lui de viaţă: nu omora de la distanţă ci doar cu cuţitul. De ce? Scrie în carte….
Să venim spre actualitate: cum se adaptează bandiţii la lumea postcomunistă?
Se adaptează perfect pentru că vine o lume în care ei se simt ca peştele în apă. Ar trebui reamintit ce spuneam mai sus: în comunism, în partea a doua a existenţei acestui regim, pedepsele pentru furtul din bunul obştesc erau mult mai aspru pedepsite decît cele legate de poziţii politice anticomuniste. Era deja un semnal clar că pînă şi comuniştii înţeleg unde este puterea.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim e legat de natura muncii la bandiţi. Ei nu acceptă să muncească pentru nimeni şi mai ales pentru putere. A munci pentru cineva, a avea un job înseamnă a te arunca automat din elita „hoţilor în lege” şi a intra într-o castă inferioară. Chiar şi casta a doua valorică, „mujicii”, aveau voie să îndeplinească doar anumite munci. Munca lor este furtul, jaful şi alte îndeletniciri ilegale din perspectiva puterii. Hoţii lucrează doar pentru sine şi pentru „familia lor”. Sînt foarte libertarieni şi capitalişti.
Al treilea lucru e legat de proprietate şi bani. Hoţii de rit vechi ai Imperiului nu au proprietăţi, nu au familii , nu au acte, nu au au propriul cont şi bani. Ei dispun de o bancă comună numită „obşiak” în care-şi ţin banii împreună şi-i cheltuie după anumite reguli. Dreptul de a decide cum se cheltuie aparţine elitei hoţilor, „hoţii în lege”. Tot ei au puterea de lege, de viaţă şi moarte etc.
În perioada brejnevistă mie mi se pare că are loc o mutaţie importantă: mecanisme de acomodare cu puterea. Burghezia de partid şi clasa de mijloc birocratică şi nu doar vrea bunăstare şi consum şi apelează la aceşti bandiţi din cauza penuriei de mărfuri, iar bandiţii înţeleg că se poate fura/munci mult mai eficient cu ajutorul structurilor de partid şi stat. Astfel se nasc reţele destul de sofisticate şi eficiente. Liberalizarea adusă de Gorbaciov va duce la explozia şi dezvoltarea acestui mutant nomenclatură-bandiţi. Cînd cade comunismul, bandiţii sînt primii care au toate datele să fie în avangarda schimbării: ei vor contribui enorm la istaurarea „pieţei libere”. Ei vor lăsa o amprentă puternică pe toată „terapia de şoc” produsă în Est.
Evident că în „marele jaf postcomunist”, sau privatizare cum o mai numim, au pariticpat mai multe grupuri. În baza căror legi se face „privatizarea”, schimbarea naturii proprietăţii? În baza jafului elementar. Cine decide schimarea naturii proprietății şi a cui devine ea? Bandiţii au un rol destul de central în această ecuaţie. La noi încă acest domeniu este nedefrişat. Ar fi util să ştim cum se reface „anatomia puterii” după 90, cum se stratifică social societatea românească, cum are loc transferul de proprietate. Care sînt grupurile sociale active în acest proces. Nu prea ştim, nu avem date multe doar improvizăm aşa. Ştim însă sigur un lucru: majoritatea oamenilor au fost perdanţii acestui proces.
A propos ştii care a fost trucul primului milionar postsovietic? Mai întîi şi-a angajat la firma sa mai toţi veteranii ajunşi pensionari din CC al PCUS. Erau o mină de aur informaţională şi de reţea. Şi doi: controlul mass-media. E cam clar, nu?
Tu spui undeva că nu avem mafie în România din cauză că sîntem prea puţin urbani. Dar cum e cu mafia italiană care e cumva din sud, unde este cea mai rurală zonă a Itaiei…
Banditismul eu îl leg de zona urbană. Haiducii, pe care istoricul Hobsbawm îi bagă tot la bandiţi, eu cumva îi scot din ecuaţie. Înţeleg grila lui de interpetare marxistă. Fără să citesc cartea lui care abia acum a apărut în română la editura Cartier (Bandiţii) văd că avem o mulţime de puncte comune în ce priveşte cauza apriţilor lor. Aici cumva sînt „marxist” fără să ştiu. Haiducii şi tot acest „banditism rural” de care vorbeşte Eric Hobsbawm eu îl numesc „banditism sezonier”: apare periodic, la anumite vîrste după care se linişteşte totul. Culmea e că în „sezon” „banditul rural” trebuie să fie asemenea „banditului urban”: singur, independent, fără famile, acte şi fără proprietate.
Însă pe mine mă interesează nu doar cauzele apariţiei lor cît mai ales modul lor de a se organiza, de a construi instituţii, legi, etici, comportamente etc. Adică mă interesează bandiţii profesionalizaţi. Şi firul roşu al cărţii este educaţia, puterea formativă pe care o au ei în raport cu „lumea bună”.
Revenind. Da, badiţii de care mă ocup eu, sînt cumva un produs al Imeriului ţarist şi al URSS, sînt un produs foarte urban, chiar dacă organizarea şi regulile pe care le folosesc ei intern par a fi foarte arhaice, aproape veterotestamentare. Nu e neapărat un paradox în asta. Însă în mediul rural este foarte greu ca un copil să rămînă în afara familiei, în afara instituţiilor de bază rurale, în afara tipului de muncă prestat acolo, tipul de control social. Aici toată lumea e rudă cu toată lumea, oamenii sînt legaţi unii de alţii şi e foarte greu să ieşi din cutumele locale. Relaţiile de supunere şi libertate funcţionează altfel. Satul tradiţional are o putere de formatare şi de control foarte mare. Ţăranul şi satul e conservator pur sînge: nu schimbă regulile aşa uşor.
În oraş toate acestea dispar sau mai degrabă se transformă. Familia slăbeşte, relaţiile umane se construiesc altfel, tipul de muncă se schimbă şi apar multe breşe, locuri, spaţii goale în care nimeresc mulţi copii. Şi în momentul cînd ei cad, rămîn pe lîngă instituţiile acestea formative, în afara regulilor dominante, apare strada şi bandiţii care preiau rolul lor: nimic nu se pierde, totul se transformă. În viaţă sînt nişte trasee: de la grădiniţă la birou sau de la stradă la puşcărie. Şi în spaţiul urban aceste trasee sînt foarte apropiate şi un copil poate nimeri uşor pe un traseu sau pe altul.
Ce spun eu este că oraşul construieşte condiţiile, premisele reale ale apariţiei acestei lumi. Sînt importante şi noile relaţii de muncă şi control. Satul nu are astfel de condiţii sociale, economice şi politice. Satul ejectează şi controlează uşor astfel de fenomene. De fapt nici nu le permite apariţia lor. Asta nu înseamnă că bandiţii nu pot ieşi din medul rural. O nu. Basarabia este un exemplu. Basarabia, un mediu predominant rural a produs mulţi bandiţi celebri din copii de ţărani. Dar ei devin bandiţi şi se manifestă ca atare abia în tîrguri sau în marile metropole. Ba mai mult vin cu un întreg sistem rural care poate fi folosit în urban şi ajută foarte mult: relaţii de rubedenie, de cumetrii, de clan, de sînge, de loc etc care este utilizat în condiţii sociale, economice şi politice noi, urbane. Ei chiar accelerază anumite procese: devin în multe momente mai „catolici decît papa”, vor să ardă etapele, dar rămîn nişte struţo-cămile care îi ajută. Cam la fel face şi mafia italiană din SUA: un soi de clan familial, specific rural, utilizat în condiţii de oraş şi care produce un anumit tip de economie „neagră”. Nu întîmplător este această relaţie de „frate, tată, naş, familie, religie & sînge”.
Românii cumva au fost protejaţi de aceste fenomene tocmai pentru că ei sînt o prezenţă tîrzie la oraş: mai ales în Transilvania unde nu au voie să pătrundă. Cei mai urbani români, etnic vorbind, sînt în sud şi în Moldova, nu în Transilvania cum sîntem tentaţi să credem. Din cauze istorice. Comuniştii au încercat accelerarea urbanizării. Însă abia acum ne urbanizăm cu adevărat. Fireşte că e doar una dintre cauze. Pînă şi bulgarii ne-au luat-o în faţă. Dar mai avem şanse.
Dar avem şi un proces invers. Acum observăm cum în politică au loc aceste fenomene: un soi de ruralizare a relaţiilor politice şi o victorie a periferiei semiurbane, mai degrabă rurale şi de clan a relaţiilor de putere. Oare e întîmplător că puterea este preluată de Alexandria la Bucureşti, Pituşca-Călăraşi la Chisinău şi Bolgrad la Kiev? E de meditat la reaşezarea şi structura păturilor sociale care se fac acum la noi…
Pe cine cunoşti mai bine: pe sectanți sau pe bandiţi? Se spune că foloseşti în cartea ta experienţa unor oligarhi din est precum Plahotniuc, Vîntu, Filat, Poroşenko.
Pe „sectanţi” îi cunosc mult mai bine şi din interior şi din exterior. Ei fac parte din familia mea extinsă istoric şi biografic. Îi urmăresc şi astăzi de la distanţă. Le ştiu bine problemele, viaţa etc. Şi astăzi ţin legătura cu mulţi lideri de-ai lor. Primesc multe întrebări de la ei. Mie îmi place să analizez situaţii complicate, de asta discut multe lucruri cu ei. Îmi place de exemplu să discut despre provocările actuale cu care se confruntă aceste comunităţi. Eu nu sînt teolog, nu le dau grile de interpretare teologice. Nu e treaba mea, însă eu ştiu destul de bine să identific problemele şi mai ales fuga de problemă. Şi-mi place să pun sare pe rană. E treaba lor ce fac ei cu poveştile mele. Şi-mi place să ascult.
Pe bandiţi îi ştiu mai puţin. Am avut cîţiva mai apropiaţi care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea lor, dar ei ştiu bine să se protejeze şi mint perfect. Acolo nu trebuie să încerci să culegi poveşti prin interogare directă. Atunci cînd ei ştiu că faci asta încep că te ducă de nas, să te mintă frumos. Pentru ei trebuie să ai răbdare, nervi şi timp să-i urmăreşti, şi o anumită capacitate: să-i înţelegi dincolo de povestea directă. E destul de complicat căci sînt foarte lunecoşi. Ai nevoie de nervi şi ficaţi de fier.
Cu oligarhii lucrurile stau altfel: am copilărit şi mi-am petrecut adolescenţa cu cîţiva din ei. Nu aveam de unde să ştiu că vor deveni oligarhi. Erau ei „oleacă” bandiţi cum eram mai toţi influenţaţi de stradă, dar vieţile noastre au avut traiectorii foarte diferite. Ştiţi că Poroşenko, omul nr. 1 al Ucrainei, e din Bolgrad, orăşel din care se trage o parte a familiei mele. Cu unii dintre aceşti băieţi am dormit în acelaşi pat, am fost la aceeaşi tabără de pioneri, am împărţit cămaşa şi chiar iubitele. Cu unii am mai ţinut legătura. Unii din aceşti „amici” au ajuns deja în puşcării. Pe unii i-am cunoscut prin interpuşi. E meseria mea să-i cunosc, să-i înţelg şi să-i pot povesti. Ştiu şi ce visează noaptea. Însă în carte nu există o istorie a unui individ cu nume, adresă şi CNP. În carte bandiţii nu sînt oameni, ci litere, text, sens, poveste, eroi. Eu construiesc poveşti, naraţiuni, eroi, sensuri, chiar dacă la bază pot avea o documentare reală, cu oameni în carne şi oase. Oricum aceşti oameni vor citi mai devreme sau mai tîrziu cărţile mele.
Cînd au apărut Sectanţii am primit emailuri şi mesaje de la oameni şi comunităţi religioase din regiune care mă anunţau că am scris depre ei. Ei s-au regăsit în poveste. Despre unele comunităţi nici nu ştiam mare lucru. Dar ei s-au regăsit. Asta este puterea poveştii. Sper ca şi bandiţii să se regăsescă într-o formulă sau alta, dar totuşi e bine să nu mă caute să-mi taie vreun deget 🙂
Glumesc. Oricum eu cred că Bandiţii e mai puţin despre bandiţi şi mai mult despre educaţie, despre formare, despre maturizare, despre prietenie, despre dezamăgire, despre reguli şi instituţii…
De unde vine interesul acesta pentru grupuri marginele? De ce sînt interesante „sectele” şi bandele? Marginalii?
Pentru mine ele sînt interesante cel puţin din cîteva motive. În primul rînd ele au o funcţie reflexivă şi cumva e felul meu de a încerca să înţeleg lumea în care trăiesc şi felul meu de a reflecta aspura ei. Există şi altfel de modalităţi de a gîndi, de a te organiza şi de a acţiona decît adevărurile dominante, logica majoritară care determină un anumit fel de a înţelege lumea. Acest tip de exerciţiu este foarte important pentru mine. Şi e bine să-l exersăm cu toţii.
Şi doi: în acest tip de a schimba optica dinspre cel slab şi neputincios e ca şi cum te uiţi cu o lupă la propria ta istorie, lume etc. Poţi descoperi lucruri neaşteptate. Îţi poţi descoperi mult mai uşor falsitatea, minciuna în care trăieşti, vezi mult mai bine şi mai clar ceea ce eşti. Te ajută să să te înţelegi şi pe tine.
Şi cel mai interesant pentru mine e felul în care-şi construiesc grupurile marginale şi oamenii abandonaţi strategiile de viaţă, de subzistenţă care-s radical diferite de cele ale majoritarilor. Majoritarii, fiindcă sînt parte a puterii, nu-şi dau seama că se nasc cu un întreg sistem de protecţie, de instituţii şi mecanisme care-i protejează. Ei trăiesc deja într-o maşinărie care cumva le determină viaţa, dar le-o şi portejează. Marginalii nu dispun de aceste mecanisme. Ei sînt supuşi unor presiuni mult mai mari, unor riscuri diferite. Şi atunci ei trebuie să găsească alte soluţii, uneori foarte ingenioase de a rezista. Nu trebuie să uităm ca marginalitatea ţine de putere, nu de număr. Şi numărul mariginalilor este în plină creştere, aşa că e bine să cunoaştem aceste strategii.
De exemplu scriam zilele trecute despre „Furnici şi furnicare. Despre viitorul copiilor noştri”. În China a apărut un fenomen social nou. A apărut o nouă clasă socială numită „iiţu” (engl. Ant tribe): „furnici”. Ce sînt aceste „furnici”?
Tineri foarte bine educaţi, între 20-30 de ani, harnici şi dispuşi să muncească însă foarte prost plătiţi şi cu munci ocazionale. Se pare că în societatea de mîine nu e nevoie doar de cunoştinţe, instruire şi dispoziţie pentru muncă, ci şi de „guansi”, adică relaţii care să te întroducă în reţelele de muncă sigure şi bine plătite. Munca stabilă, bine plătită şi pe domeniul de specializare devine un privilegiu.
Ca „furnicile” să reziste ele se organizează în „furnicare”. Pe lîngă marile oraşe ei îşi organizează un soi de „komunalka”, cămine în care locuiesc 4-5 oameni în camera de 12 m2 şi au cîte o bucătărie şi baie comună la 80 „furnici”: aici dorm, se spală şi mănîncă. Iar ziua vînează joburi. Deobicei primesc munci temporare şi mult sub nivelul calificării lor. Fireşte, prost plătite. Numărul „furnicilor” şi „furnicarelor” creşte alarmant de repede. Se numeşte povestea asta: dictatura precariatului. Aceste “furnici” pot apela oricînd la experienţa strategică şi organizaţională imensă a „sectelor” şi bandelor.
Şi cea mai importantă lecţie. Majoritarii, puterea hegemonică spune: nu există alternativă. Marginalii sînt deranjanţi pentru că dau peste cap această teză fundamentalistă şi spun: sînt multe alte alternative în viaţă.
Bogdan Rusu îţi reproşa recent într-o cronică la cartea ta că cerşitul nu este muncă, răsturnînd practic una din tezele tale centrale despre cerşit ca “munca celor fără de şansă”. “Dacă cerşitul este o muncă atunci care este valoarea de întrebuinţarare pe care o aduce munca lor?” Cum comentezi…
Bogdan este tipul de cititor ideal la care visează orice scriitor. Adică este cititorul foarte inteligent care vede nu doar ce ai vrut să spui, cum spui, ci vede şi ceea ce tu ca scriitor nu te-ai gîndit. Este cititorul care e mai inteligent decît scriitorul, pentru că dă sensuri multiple textului tău, sensuri la care tu nici nu te-ai gîndit.
Ceea ce e foarte interesant e că Bogdan reuşeşte nu doar să mă pună în dificultate, ci să ofere indirect şi soluţia. Face treaba asta pentru mine. El spune aşa: dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupația prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem.
Aşa e. Nu e deloc întîmplător că eu leg cerşetorii şi prostituatele de prorocii şi nebunii religioşi. Pentru că eu încerc să gîndesc munca dincolo de elementul ei pur economic care este foarte important, dar nu este totul. Başca că “profitul”, “valoarea de întrebuințare” poate fi şi ceva mult mai greu de cuantificat, monetizat, transformat în marfă etc. Nu e deloc întîmplător că aceşti oameni şi tipurile lor de muncă ating coarde foarte sensibile ale “omului obişnuit”, fraierului care este parte a “centrului”. Oare de ce cu cît oraşele şi ţările devin mai “civilizate” şi bogate fac în aşa fel încît să dispară cerşetorii?
Chiar dispar cerşetorii? O nu! Specialistul nr.1 în săraci, Hristos spune că “pe săraci îi vom avea întotdeauna cu noi”. De ce dispar? Pentru că sîntem tot mai puternici şi construim şi controlăm o societate în care facem ca ei să dispară, să fie înlăturaţi, excluşi. În istorie acest fenomen s-a mai întîmplat: vremuri cînd cerşetorii nu aveau voie să intre în cetate.
Am avut epoci, avem şi astăzi în diverse forme, cînd aveam vînători de cerşetori. De asta spun prin vocile cerşetorilor şi prostituatelor: temeţi-vă de oraşele prea curate, fără cerşetori şi prostituate, fără proroci nebuni. Pe străzile acelea bîntuie deja moartea şi controlul.
De ce sînt deranjante aceste “specii”? Pentru că munca lor este munca pe care o făceau cîndva prorocii din vechime, doar că acum totul e social, politic şi economic, şi nu religios. Care e munca lor? Să ne arate chipul nostru hidos, minciuna în care trăim, falsitatea şi defectele societăţii pe care am construit-o. Ei ne pun în faţă oglinda. Ei sînt oglinda noastră pe care noi nu vrem să o privim.
Eu pun acest tip de muncă, cerşitul, în paralel cu alt tip de muncă care este furtul. Munca bandiţilor. Sînt ca doi gemeni. Aşa că e mai bine să te întîlneşti cu cerşetorul, decît cu fratele lui geamăn, banditul. Mai bine dă-i un ban de bună voie decît să fii pus să alegi între viaţă şi portofel. Grele munci. Uşoare alegeri. Şi teme-te de ultima întrebare metafizică: banii sau viaţa?!
Tot Bogdan Rusu face o observaţie important despe Sectanţii şi Bandiţii: “De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu. “ Cum interpretezi?
Am spus că Bogdan e cititorul ideal. Cumva sesizează ceea ce textele mele nu spun direct, dar vede dincolo de ele, de sensurile directe. El vede ceea ce mă frămîntă. Da, legea este una din marile probleme, teme care sînt prezente din plin în cele două cărţi.
Cum se nasc, cine are putere de lege, cum se instituie şi cum se dizolvă. Fărădelegea sau cum spun bandiţii “bespredel” – adică ceva fără măsură, fără limită, fărădelege – este ceva monstruos pentru om.
Şalamov, cel care cunoaşte poate cel mai bine lagărele de concentrare, GULAG-ul, are cîteva observaţii geniale pe această temă. El spune că mai groaznic decît maşinăria de represiune stalinistă, mai groznic decît Gulagul este doar fărădelegea, “bespredel”-ul bandiţilor, care apare în interiorul acestei maşinării a violenţei. Pentru că acolo unde există un minim de legalism, un minim de spaţiu al legii mai există ceva uman. De ce? Pentru că acel spaţiu încă este politic. Cînd dispare legea, dispare politicul şi atunci intervine natura, biologicul, animalicul. Omul devine fiară: spaţiul politic, spaţiul dialogului şi negocierii este înlocuit de spaţiul pietrei, bîtei, forţei şi violenţei pure. Nu e deloc întîmplător că “blatarii”, “hoţii în lege” încearcă să blocheze apariţia acestui fenomen numit “bespredel”: fărădelegea. Şi nu e deloc întîmplător că acest cuvânt “blatar” îşi are etimologia în cuvîntul idiş care însemană “linişte”.
Însă acelaşi Şalamov observă un fenomen şi mai straniu. În lagărele de concentrare “bespredel”-ul îl produc de obicei bandiţii. De ce? Pentru că ei controlează aceste spaţii nu puterea oficială. Puterea controlează spaţiile concentraţionale prin intermediul lor: le lasă mînă liberă, negociază cu ei. Iar fiindcă ei au putere de lege şi trăiesc în condiţii limită deseori apelează la schimbarea permanentă a regulilor în folosul lor, producînd un mecanism care duce la acest fenomen al fărădelegii, al aleatoriului, al violenţei brute, cînd omul devine lup pentru celălalt om. Aşa dispare spaţiul şi subiectul politic.
Şi tot Şalamov observă ceva important în această legătură bandit-sectant în Gulag. El spune că în aceste condiţii limită, pline de foamete şi violenţă în care oamenii devin inumani, fiare, există un singur grup care-şi păstrează umanitatea. La limită. Aceştea sînt “sectanţii”. Asta o spune atoritatea nr.1 în cunoaşterea GULAG-ului.
De ce crezi că doar aceştea au reuşit “într-un spaţiu inuman” să-şi păstrezue “chipul uman”?
De ce? E observaţia lui care este o autoritate în domeniu. Eu pot doar specula şi spune că e legat de credinţa lor, de ceva ce e mai puternic decît violenţa, care-i face să nu se teamă de moarte. Ei împing cumva această realitate spre un spaţiu al utopiei, al unei utopii pe care o fac practică, cotidiană.
Ce fac de fapt primii creştini pe care “sectanţii” vor cumva să-i repete? Desfiinţează Legea, legea iudaică. E încercarea de a intra într-un soi de “next level” pentru că ei găsesc “instrumente de salvare” care fac din vechea lege ceva depăşit. Găsesc ceva mult mai universal şi mai puternic care face legea inutilă. Ce e toată bătălia apostolului Pavel dacă nu această încercare de a universaliza alt tip de relaţii şi realităţi care sînt dincolo de Lege, proprietate, identitate etc. Este o utopie pe care el şi mica lui comunitate o transformă în realitate şi corp social. Şi nu o impune prin violenţă, prin puterea armelor etc ci prin sacrificiu, dragoste, cuvînt, dialog şi un praxis şi o logică foarte paradoxale şi scandaloase. Cît reuşesc ei să facă asta? Asta e o altă problemă. Şi nu e deloc întîmplător că asupra textelelor Apostolului Pavel îşi bat capul mulţi gînditori ai stîngii contemporane. Şi nu doar. Şi eu sînt mult mai influienţat de micul profet Osea sau apostolul Pavel decît de Marx de exemplu 😉 Dar ar trebui citiţi toţi. Cu toate că e greu să ascund urmele lui Foucault…
Şi dacă sîntem la acest capitol Bogdan, într-o discuţie, mi-a pus o întrebare încuietoare. Ea sună cam aşa…
Am trimis un text la Criticatac, cînd abia apăruse, era vorba despre abolirea statului. Inițial trebuia să fie despre ceea ce numesc eu „lăsarea statului în paragină”, dar a ieșit despre altceva. Acuma, în lumina Sectanților și Bandiților, revin la ideea mea și te întreb dacă asta este sugestia politică pe care o faci în aceste două cărți. Găsim la sectanți și bandiți strategii de lăsare a statului în paragină care ar putea duce, odată generalizate, la uscarea și moartea naturală a statului?
M-am tot gîndit la asta. Eu în cărţile mele am pus problema asta a relaţiei Leviathan – grup minoritar, puţin altfel. “Lăsarea statului în paragină” presupune că cel care lasă are putere destulă, poate să-şi producă o autonomie şi o putere destul de mare încît să abandoneze statul. Statul în definitiv este o construcţie foarte complexă, cea mai complexă structură politică, socială şi economică inventată de om. Scopul acestuia e să-l ajute pe om în dezvoltarea lui, să-i ofere garanţii, protecţie etc pentru o viaţă mai bună, mai prosperă, mai sigură, mai fără violenţă. Stat înseamnă rupere de natură, biologic, dominare a acestora şi intrarea în ordinea politică. Fireşte, cu riscurile de rigoare: acest stat care ar trebui să-şi slujească cetăţenii poate deveni un monstru feroce percum Leviathanu, cum de multe ori s-a dovedit. Veşnica problemă e cum ţii în frîu această maşinărie, cum o îmblânzeşti.
Tema mea din ultma perioadă pune problema invers: nu “lăsarea statului în paragină”, ci abandonarea cetăţenilor de către acesta. Pe mine mă interesează în ultima perioadă tema oamenilor abandonaţi care trăiesc în afara statului sau se folosesc de statul minimal. Statul Român susţin eu este în acest moment în sluijba unui număr de pînă la 35 % plus 15 % adiacente. Undeva, un 50% dintre cetăţeni sînt abandonaţi. E o temă care mă preocupă: cum trăiesc aceşti oameni abandonaţi, lipsiţi de putere şi protecţie, în afara statului? Care este tipul lor de economie, de organizare etc.?
În Sectanţii şi Bandiţii problema se pune altfel. Cum marea parte a istoriei se petrece în perioada unor state puternice cum e ţarismul, comunismul, fascismul, “sectanţii” şi bandiţii vor să scape de controlul statului şi caută aceste tehnici de fugă spre margine. “Sectanţii” au una din cele mai eficiente strategii: îl ignorăm total. Ne comportăm zi de zi ca şi cum el nu ar exista. De aceea au nevoie să-şi construiască o lume paralelă pornind de la comunitate, la educație, economie etc. Ei produc o distanţă mare faţă de centru: să nu ajungă “mîna lungă” a Leviathanului. Îşi construiesc propriile instituţii la distanţă de centrul de putere. Tehnica lor e foarte eficientă: însă statul iartă tot, dar nu iartă ignoranţa. Asta omoară puterea în modul cel mai eficient.
Bandiţii au altă povestea: ei sînt, cum spuneam, rezultatul defecţiunilor statului, instituţiilor. Banditul, hoţul, cerşetorul sînt rezultatul şi efectul unui anumit tip de stat, de economie, organizare socială, şi mai ales al deficienţei acestora. Şi atunci statul şi “cetăţenii buni”, care nu sunt defecți cum vor să rezolve problema? Fac instituţii de control, pedeapsă etc: poliţie, securitate, puşcărie. Şi atunci începe această relaţie între majoritari şi aceste “elemente defecte”. Două lumi cu etici, legi, şi organizare destul de diferite. Cum bandiţii sînt în minoritate, ei trebuie să fie cu un pas înainte. Ei sînt veşnica avangardă.
Ambele grupuri au tehnici utile pentru pentru perioade de ocupaţie. Repet: marginalitatea nu ţine de număr, ci de relaţie de putere. În istorie, de cele mai multe ori puterea, Leviathanul este o minoritate. Cum am spune azi: 1% la 99%. Marginalii, chiar dacă sînt 99% tot marginali sînt pentru că trăiesc sub ocupaţia celor 1% care controlează, fac legi în favoarea lor, au instituţii care îi apără şi protejează. Pot ei să lase statul în paragină? Da, dar ar fi un act revoluţionar şi mă tem că violent. Cum faci acest lucru procedural? Cine-şi asumă aceste riscuri? Cine îşi pune în pericol bruma de stabilitate comodă pe care o are? Însă lecţiile învăţate de la cele două grupuri sînt foarte utile în anumite contexte istorice.
Crezi că este o diferenţă majoră între Leviathanul comunist şi cel capitalist?
În comunism era “prea mult stat pentru oameni”: adică statul era prea puternic şi controla mult prea mult, devenind fie autoritar, fie totalitar. Oferea în schimb anumite avantaje: muncă garantată – ba chiar erai pedepsit, era penal să nu munceşti – sănătate, educaţie, odihnă etc. Da, era un preţ scump de plătit: libertatea.
Statul capitalist e “prea puţin stat pentru oameni”: oferă libertate politică, dar apar restricţiile sociale şi economice foarte dure care poate pun în pericol toate formele de libertate, mai ales acum, prin precarietatea vieţii sociale şi economice, prin precarietatea muncii. Se produce un tip de stres foarte ridicat, precaritate şi depresie socială şi alienare fără precedent. Riscul acestui stat este să devină o structură în slujba unui număr tot mai mic de cetăţeni, abandonînd marea parte a cetăţenilor. Rămîne un număr mult prea mare în afara statului. Ambele regimuri produc un anumit tip de risc. Eu încerc cumva să înţeleg cum aceste grupuri marginale trăiesc în afara statului, în afara instituţiilor lui sau cu o intersecţie minimă. Tehnicile lor de rezistenţă sînt foarte interesante şi cred eu foarte actuale.
„Sectanţii” au un anumit tip de reacţie: eu ascult, dar nu mă supun. Ei sînt mai aproape de indiferenţă, ignoranţă. „Sectanţii” sabotează cumva statul. Bandiţii sînt mai radicali: nu ascult, nu mă supun niciodată puterii, o sfidez, îi încalc regulile. Exista ceva foarte anarhic la baza acestor comunităţi. Aceste comunităţi sînt greu de controlat pentru că ei ies mereu în afara statului, fug de sub controlul puterii. Limba română nu ne permite, dar aş spune: sînt greu de „statalizat”. Ruşii au un temen bun: nepodvlasnî (în afara puterii de control a statului).
Revenind la povestea Comunism-Capitalism, aş putea tranşa discuţia aşa: în comunism cetăţeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capaitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului. E clar?
În toată această ecuaţie e o problema de timp, resurse şi muncă. Ambele grupuri ştiu bine cîteva lucruri: cine controlează timpul şi resursele, controlează tot. De aceea mai toate strategiile lor sînt legate de gestiunea timpului şi a muncii. Cum “sectanţii” nu înfruntă regimul, ci mai degrabă îl sabotează, atunci aleg forme “moi”, “lunecoase” şi ceva mai complexe de abordarea a fenomenului. Ei caută forme de muncă care să ţină la distanţă puterea, acolo unde mîna lungă a puterii ajunge mai greu sau nu e interesată. De asta aleg joburi periferice, dar care oferă mult timp liber: cum ar fi paznici, pompieri, munci care presupun că o zi munceşti şi ai trei zile libere, munci faţă de care regimul nu avea interes de control. Un paznic la grădiniţă nu poate fi ceva important. Însă acolo puteai să te odihneşti şi să mănînci bine. Şi aveai acoperire legală în faţa puterii pentru că în comunism, cum deja am spus, a nu munci presupune a deveni penal, pentru că era o lege privitoare la pedeapsa nemuncii.
Ce făceau sectanţii cu timpul lor liber? Economii alternative, meserii diverse care le aducea un surplus financiar destul de consistent. Investeau enorm de mult timp şi resurse în familie şi comunitate. Timpul lor liber imens pe care-l controlau ducea la construirea unor instituţii alternative – de la educaţie, la întrajutorare – şi la construirea unei economii paralele care le aducea resurse autonome suficiente. Spune-mi pe ce-ţi pierzi timpul şi resursele, şi-ţi spun cine te controlează.
În aceasta ecuaţie intră şi datoria, împrumutul: forma maximă de control a timpului şi resurselor. E una dintre cele mai importante teme deloc discutate. În vechime, şi pentru mai toate religiile, împrumutul era un blestem. Era interzis. Puteai împrumuta doar duşmanii pentru că puteai să-i faci dependenţi, puteai să-i controlezi. Acum asta e o mare virtute economică şi chiar morală. Împrumutul te scoate din ecuaţia salvării pentru că e o bogăţie pe minus, pe care nu o controlezi tu şi la care nu poţi renunţa cum e cazul parabolei cu bogatul şi cămila care trece prin urechile acului. Împrumutul e un mod de a-ţi amaneta timpul şi resursele tale, nu pe cele actuale, ci pe cele viitoare. Îţi pui gaj viitorul care nu e al tău pe o bogăţie pe minus, pe un împrumut. Banii împrumutaţi nu sîtn ai tăi dar tu îi cheltuii: odată cheltuiţi ţi-ai consumat şi viitorul. Din acel moment viitorul nu-ţi mai aparţine, ci e al celui căruia i l-ai împrumutat, pentru care ai primit bani în schimbul lui. Un om împrumutat nu poate să fie liber şi nu-şi mai aparţine. Cum îmi place mie ironic să spun: un bogat poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că poate renunţa la bogaţia lui, pe cînd un împrumutat, îndatorat nu poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că nu poate renunţa la o bogăţie care nu e a lui ci a altuia. Punct.
La bandiţi lucrurile erau mai dure şi deja am povestit cum funcţiona.
Se spune că în ideologia Coaliţiei pentru Familie sînt implicaţi „pocăiţii”, grupurile de care te ocupi tu în Sectanţii? Cum vezi acest lucru.
Eu încerc să mă opresc în povestea mea la anii 90 şi să nu intru prea mult în anii postocomunismului, pentru că aici au loc transformări foarte mari şi încă sînt prea aproape pentru a privi limpede lucrurile. Dar dau nişte direcţii de interpretare.
Eu cred că în perioada comunsită „sectanţii”, aceste grupuri marginale religioase, s-au comportat exemplar, chiar dacă erau destul de multe probleme şi în interiorul lor. Dar la marele provocări ale regimului comunist şi fascist ei au găsit soluţii foarte bune şi eficiente care i-a salvat. Ba chiar i-a făcut să fie mai puternici, coerenţi şi unitari. Acest tip de grupuri sînt mult mai bune, au strategii mult mai eficente atunci cînd sînt sub presiune. Vremurile de prigoană se pare că i-a întărit. În astfel de perioade, cum spineam, sînt „greu de omorît”.
„Sectanţii” sînt unele dintre foarte puţinele grupuri care au avut o disidenţă reală, organizată şi cu un anumit orizont de aşteptare a căderii regimului. Nu cred că a mai existat vreun grup atît de organizat şi de eficient la acest capitol. E bine să nu-i uităm şi pe greco-catolicii din perioada de început a comunismului care au o experienţă importantă. Ca să nu mai spun că despre protestele muncitorilor şi minerilor din perioada comunistă nimeni nu-şi mai aminteşte. Bun.
Dar scopul lor, repet, nu era politic. Însă aveau un efect politic teribil. Prin comparaţie disidenţa intelectuală românească, cu mici excepţii, lipseşte cu desăvîrşire şi pare o glumă pe lîngă disidenţa „sectanţilor”. Cel puţin nu există una organizată. Ei au însă una bine organizată şi bine conectată cu Occidentul. De ce nu s-au folosit de asta după căderea comunismului? De ce lipsesc din istoriografie? Simplu. Pe de o parte „sectanţii” nu au conştiinţa istoriei şi mai ales a propriei istorii. Ei trăiesc cumva într-un alt fel de timp. De aceea studiile despre ei se fac greu, pentru că nu lasă urme. Urme pe care puterea oficială are grijă să le șteargă.
Pe de altă parte, istoriografiei oficiale nu prea îi place să ofere spaţii şi loc în istorie marginalilor. Ei de obicei sînt excluşi din istorie, preferabil excludere totală. Dacă va avea cineva curajul să pună degetul pe rană, s-ar putea să i se taie degetul. Istoria se scrie într-un anumit fel şi doar de majoritarii victorioşi. O ştim de mult. E ca la şah: regina-şi iubeşte culoarea. E clar că istoriografia oficială anticomunistă îi scoate din manuale voit, iar ei nu ştiu să profite de propria lor istorie, să se impună. O uită şi o ignoră.
Pentru mine însă e interesant nu ce fac ei, ci felul în care o fac. Sînt fascinante la ei reţelele de trafic de literatură clandestină, reţelele de autoajutorare, mecanismele de aducere a unor lideri străini în ţară, formele de comunicare clandestină cu Occidentul. Voi aveţi habar de cîţi misionari occidentali erau în RSR şi cîte grupuri clandestine conduceau ei? Da, asta se întîmpla în România comunistă. Voi ştiţi cîte tipografii clandestine erau în URSS şi RSR şi cum funcţionau ele? Ştiţică erau „traficanţi de Biblii” care făceau trafic cu TIRurile pline nu cu punga? Cîţi cunosc aceste mecanisme din afara unui mic grup? Nimeni. Grupurile acestea făceau minuni în acele vremuri şi nimeni nu povesteşte.
Dar să trecem mai departe. Cînd a picat comunismul ei erau printre cei mai pregătiţi pentru schimbare: de la margine ei s-au trezit la centru. Ei şi bandiţii. „Sectanţii” erau printre puţinii care vorbeau „limba hegemonului” fără efort. Îi cunoşteau şi tehnicile. Şi au îmbrăţişat puterea într-o formă destul de stranie: un soi de „teologie a prosperităţii” în sesnul mult mai larg decît cel teologic. Democraţia şi piaţa liberă, capitalismul este o binecuvîntare de la Dumnezeu etc. SUA a devenit un soi de „ţara promisiunilor”, „ţara făgăduinţei”, „binecuvîntată de Dumnezeu, unde curge lapte şi miere”. Sîntem buni, prosperi pentru că sîntem aleşi: e semn al binecuvântării divine etc. Isus devine un vînzător ambulant de Herbalife, un manager, publicitar şi capitalist autentic.
Dacă pentru generaţia „sectanţilor” de sub Stalin semnul binecuvîntării era suferinţa, închisoarea acum, după 90, semnul binecuvîntării devine preosperitatea, plecarea în SUA şi bunăstarea materială. Ce mutaţie imensă. Practic şi-au schimbat raportul faţă de Leviathan: dintr-o raport critic , de negaţie faţă de el brusc totul devine cumva admirativ. Leviathanul devine „unul de-al nostru”. Leviathanul nu poate fi nicodată „unul de-al nostru”.
Tehnic şi strategic însă lucruile s-au complicat şi mai mult: ajutoarele, susţinerea financiară etc au venit şi cu teologia la pachet. Cu o anumită teologie şi viziune despre lume. E ca povestea din 2 Regi, capitolul 5: Cum a luat Ghehazi lepra? Prin darul şi bogăţia primită de la Naaman. Darul şi bogăţia vin la pachet cu lepra de rigoare, cu tot. Mare atenţie la daruri.
O paranteză importantă: comunităţile religioase de sorginte protestantă s-au dezvoltat în Est cu o proprie tradiţie teologică şi practică eclezială, într-un cu totul alt context politic, economic şi social decît cel din Vest şi cu o ruptură lungă între ele. Protestanţii occidentali s-au luptat cu Biserica Catolică care are în spate o cu totul altă tradiţie. Protestanţii estici au o tradiţie de coabitare cu Biserica Pravoslavnică care are cu totul alt tip de practică teologică şi eclesială. Au existat perioade lugi de timp cînd centrele religioase din Est şi centrele protestante din Vest au fost rupte sau au avut legături minime. S-a dezvoltat o tradiţie locală, destul de specifică şi autonomă. Ca să nu mai spun că multe dintre ele au genealogii germane sau elveţiene şi nicidecum americane. Aş putea spune că există o urmă profund pravoslavnică care dă un anumit specific comunităţilor „sectante” de la noi sau din Rusia.
Bun. După căderea comunismului au avut loc cîteva fenomene majore: un amplu proces de „colonizare”. O bună parte a „predicatorilor & evangheliştilor” de sorginte americană (dominant) au venit aici fără să aibă habar de istoria comunităţilor locale şi deseori comportîndu-se ca şi cum au ajuns în „pustie” şi trebuie de luat totul de la zero. Au adus cu ei modele foarte străine de spiritul locului şi de tradiţia comunităţilor de aici. Know-how-ul lor a venit cu o putere destul de mare: mai ales cea financiară. Şi în general, în spaţiul social-politic şi mai ales economic de tip capitalist nou creat cîştigă teologia care are bani mai mulţi, adică putere mai mare. Şi a cîştigat fireşte filiera americană conservatoare şi nicidecum cea liberal-democrată. „Pocăiţii” români se înţeleg politic şi teologic foarte bine cu conservatorii americani, nu cu cei democraţi. De multe ori pentru ei democraţii şi liberalii sînt un soi de comunişti. Aşa că ştim că cine plăteşte, comandă muzica: şi bisericile lor s-au umplut de Worship Songs care treptat au început să fie traduse în româneşte. „Maneaua pocăită” este mult mai neaoşă şi autentică decît acest „Worship”. Ca să dau un banal exemplu.
În acest sens au avut loc mutaţii importante în multe comunităţi. Mai ales în cele urbane. Mai este un factor important dincolo de „noua teologie şi ecleziologie” care a venit din SUA. Comunităţile de aici au început să dezvolte „misiuni”, adică un soi de ONG-uri cu diverse acţiuni comunitare, sociale, educative etc. Nimic rău în asta. „Sectanţii” sînt al naibii de buni la asta. Trebuie apreciat unde sînt ei buni. Problema însă cea mare e că de obicei aceste organizaţii se făceau pe lîngă biserici şi cam cu aceiaşi lideri. La un moment dat, aceste interese şi structuri încep să se bată cap în cap. În joc vin şi alt tipuri de interese: sînt forme diferite de salvare, de economie, de organizare care încep să se suprapună şi să se canibalizeze. Biserica are o misiune, ONG-ul/”misiunea” are cu totul alt scop. Puterea Capitalului este mult mai mare decît Puterea politică şi cea eclezială. Nu te joci cu „viţelul de aur” ca să folosesc terminologia biblică.
Cu alte cuvinte „sectanţii” marginali au începtu să ajungă la centru şi să bifeze exact aceleaşi fenomene şi păcate ale bisericii majoritare. Şi să nu uităm: tradiţia şi puterea „sectanţilor” din România şi fostul URSS ţine de capacitatea lor extraordinară de organizare în afara statului, la marginea lui, creînd propriile instituţii autosuficiente şi autonome. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi simţit lipsa. În asta e puterea lor. Şi acum se schimbă radical strategia şi practica: de la margine, direct la centru, cu puterea, în slujba Leviathanului.
Cei mai caraghioşi în ecuaţia asta sînt „conservatorii pravoslavnici” care promovează o viziune asupra lumii politice şi a statului de tip „pocăit” adus pe filieră SUA: libertarieni, stat minimal etc. Da, SUA este un produs tipic al unei lumi construie de „bandiţi şi sectanţi”, cu „stat minimal” cu puşca în mînă libertarian. Ei au propriile instituţii, nu au nevoie de stat, decît la margine. Ei au acest tip de cultură de „bandă şi sectă” în care se descurcă de minune. Statul poate dispărea oricînd pentru că bandiţii şi „sectanţii” au cu ce să-l înlocuiască. Ei au Stat pentru a comunica cu celelalte State din jur. Simplific fireşte şi luaţi-o ca pe o parabolă. Dar să aduci acest model la noi este o sinucidere curată. Pentru că nu există instituţii care să le înlocuiască pe cele pe care le distrugi, iar noi nu avem această cultură a autorganizării, autoeducării autonome, autoajutorării în spaţiul urban (ruralul e altceva) etc.
BOR nu e „sectă”, sorry. Ea are o altă formă de organizare, o altă tradiţie, ea îşi educă enoriaşii total altfel, este altfel implicată social. Şcoala duminicală „pocăită” produce Obama şi Trump, care ştiu să predice de la 5 ani. Şcoala duminicală „pocăită” produce MTV, copiii ăia au showul în sînge, ei fac asta de la 3 ani la biserică. Liturghia şi toate ritualurile pravoslavnice produc alt tip de practici cotidiene şi al tip de instituţii, alt tip de relaţii umane. Şi nici nu sîntem suficienţi de laicizaţi şi urbanizaţi ca să putem depăşi aceste „ritualuri sociale”. Iar instituţiile laice ale statului sînt slabe şi în descompunere.
Nu sînt un mare fan al statului, sînt mai degrabă pentru o democraţie participativă mai socială şi distributivă, însă a distruge statul, a-l minimaliza mi se pare o nebunie. Repet: stat minimal pe model SUA ar fi o catastrofă pentru noi. Ne-ar aruncă în sec. XIX-ce. Noi avem enorm nevoie de intsituţii puternice de educaţie, sănătate, protecţie socială universale şi garantate de stat prin contribuţia financiară de solidaritate a tuturor. Dar toate instituite legal, ca drepturi şi obligaţii.
Aşa că nu e deloc întîmplător că CpF are focarele în Oradea, Arad, Timişoara şi Cluj. Da, ideologic asta vine cumva pe filiera conservatorismului religios american prin intermediul comunităţilor din Transilvania cuplate la SUA. Cînd acest lucru se cuplează sau se va cupla mai serios cu misticismul şi conservatorismul pravoslavnic, cu siguranţă ca vor apărea mutaţii periculoase.
În Rusia de exemplu nu există influenţă americană, dar ceea ce se întîmplă în mediul conservator pravoslavnic te sperie. E un trend global: BORusia se regăseşte în Putin, iar neoprotestanţii, „pocăiţii” americani în Trump. Sînt ca doi fraţi gemeni şi biserici surori. Iată unde s-a ajuns. Asistăm la reinsaurare a Internaţionalei Conservatoare Globale unde Trump, Putin, Erdogan, lideri musulmani şu europeni etc sînt cam din acelaşi aluat chiar dacă au costume diferite. Şi noi păşim devotaţi alături.
Şi ca să închei „profetic”: pe temen mediu şi lung această strategie a „sectanţilor” sau „pocăiţilor” români de a fi parte a puterii şi de a vorbi pe limba hegemonului îi va distruge pentru că nu pot face faţă grupului majoritar care reproduce aceste „păcate” mai eficient, şi cantitativ şi calitativ, adică BOR-ului. Asta o spun cu o oarecare compasiune. Iar această „iubire” între BOR şi „pocăiţi” şi unirea lor împotriva unor „duşmani imaginari” mă îngrijorează. E soluţia cea mai simplă: ţapul ispăşitor. Dar cînd se va întoarce roata va fi dur. Să nu uităm că singurii care s-au atins de ritualurile morţii au fost legionarii de rit pravoslavnic. Odată cu ei, cu consimţămîntul BOR-ului, s-a introdus regula neoficială în care „morţii pocăiţi” şi „morţii pravoslavnici” să nu fie îngropaţi alături, pentru că „pocăiţii” spurcă pămîntul sfînt. Şi astăzi în multe sate acest ritual se păstrează cu sfinţenie. Are loc: ghetoizarea morţii. Ca un stigmat. E un stigmat ca o piatră de aducere aminte: e bine să nu uităm.
Să crezi că problema familiei vine dinspre LGBT înseamnă să nu înţelegi absolut nimic. Problema familiei vine din cu totul altă direcţie, dar asta e deja o altă discuție.
De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri cineva născut într-o familie „profund religioasă”, care a fost participant activ la mișcarea de eliberare națională, a făcut parte din primul val de basarabeni plecați la studii în România, este cetățean român stabilit cu traiul la București. Despre aceste și alte lucruri, Adrian Ianovici a stat de vorbă cu Vasile Ernu la baștina acestuia, în satul Colibași, raionul Cahul. „Într-un fel, e foarte straniu, eu sunt unul din oamenii de stânga care crede într-o construcție de tip Europa Statelor Unite, adică un proiect al statelor comune, o suprastructură de tip Uniunea Europeană. Mi-ar plăcea ca în această structură, cândva, să intre și statele estice, nu doar România și nu numai Republica Moldova, ci și Ucraina, și Rusia. Mie mi-ar plăcea să văd o Europă de la Lisabona la Vladivostok”, spune Vasile Ernu.
Scriitorul din Basarabia se află în plină mică trilogie a marginalilor, din care a publicat primele două volume: „Sectanţii” şi „Bandiţii”. Atenţie, urmează un interviu neconvenţional! Despre cultură şi războaie, despre cărţi, tineri şi nostalgie.
Andrei Crăciun: Ce zici, Vasile Ernu, începe războiul sau nu?
Vasile Ernu: Războiul e o formă de tragedie care pune în pericol pe oricine: și copiii, și bătrânii. E o formă de tragedie care bineînțeles că e preferabil să nu existe. Niciodată nu știi de unde iese monstrul. Monstrul e pe aproape, e în noi. Dar trebuie să îl ținem în frâu. E greu să dai un pronostic.
E prăbușirea Uniunii Sovietice cea mai mare catastrofă din secolul XX?
E unul dintre cele mai importante fenomene politice, e clar. Pentru unii a fost o catastrofă, pentru alții a fost o fericire. Pentru majoritatea a fost o fericire, drept dovadă că Uniunea Sovietică s-a destrămat fără să lupte nimeni pentru ea.
Citatul pe care ți l-am dat mai devreme e din Vladimir Putin.
Știu de unde e. E părerea lui Putin, să fie sănătos. Când nimeni nu iese să protesteze, înseamnă că erau de acord. A fost un consimțământ general vizibil. Nu a meritat nici măcar să te faci că lupți pentru Imperiul Sovietic. Acum, că această destrămare a avut efecte complicate sociale, politice, economice – asta e o altă discuție. Ține de destrămarea unui sistem. Generația noastră a fost foarte prinsă într-o mișcare de luptă împotriva comunismului. Eu adolescența mi-am trăit-o numai pe stradă, în veșnice proteste. Noi suntem generația Perestroika. Am crezut că distrugerea comunismului va fi un lucru foarte bun.
Și acum, la vârsta înțelepciunii?
Un asemenea regim nu aș susține niciodată, în niciun fel de condiții. Acel regim a avut niște elemente de stânga, dar și-a bătut joc de ele. Altfel, eu rămân un om de stânga, dar în niciun caz nu aș susține un regim ca acela.
VASILE ERNU ȘI NOSTALGIA, CARE E O ȚARĂ A MEMORIEI
Cu ce echipă românească de fotbal ții, Vasile? Sunt rapidist. Culmea e că la Cluj am stat într-o zonă ceferistă, și la București tot într-un cartier de ceferiști. Când am venit în România nu prea știam de fotbal. Știam de Steaua, bineînțeles. M-a mai atras Sportul Studențesc, dar mi-a plăcut mai mult Rapidul. Probabil și sensibilitatea mea pentru că erau ciuca bătăilor, și pentru că jucau la plesneală, când aveau ei chef. Plus galeria… Acum nu mai urmăresc și am înțeles că o duc rău, prin ligile mici… Dar Rapidul nu va muri! Cu cât ia mai multă bătaie, cu atât se întărește!
Ești nostalgic după Uniunea Sovietică? Nostalgia ține de timp, de istoria personală, de memoria. Nostalgia e o țară a memoriei. Ești nostalgic după copilărie, după tinerețe, un fel de rai al vieții tale. Nu are legătură cu ideologia. În literatură, nostalgia e foarte importantă. Dacă scoți nostalgia din Proust, ce rămâne? Niște prăjituri și niște floricele. Ca atare, eu nu văd un pericol în nostalgie.
Câte cărți ai scris, Vasile?
Am și câteva de interviuri. Cu ele, vreo șapte, cred.
Șapte cărți și un copil. Era mai bine să fie invers: șapte copii și o carte? Nu cred că făceam față. Am făcut copilul târziu, pentru că am avut o adolescență și o tinereță foarte prelungite. Prin cârciume, mai întâlnesc oameni care puteau să îmi fie copii și atunci îmi dau seama că am îmbătrânit. Înainte mai întâlneam oameni născuți în 1990, dar acum întâlnesc născuți în 2000! Dar ne înțelegem, nu e nicio problemă. Îmi place să fiu prieten cu tinerii.
VASILE ERNU, PROVOCĂRILE, MOSCOVA, TANCURILE SOVIETICE, SUCCESUL RELATIV
Te simți integrat în cultura noastră semi-occidentală, aici, la porțile Orientului? Cumva, da. Mi-am găsit un anumit tip de problematici care mă individualizează. Alerg și cu o concurență mai mică, sunt avantajat. Îmi place să mai pun sare pe rană.
Ești un agent provocator? Da, e bine să provoci, oamenii încep să își pună întrebări când sunt provocați.
Ești un agent al Kremlinului, Vasile?
(râde) Eu tot spun că nu un agent, ci un garant: ofer garanția că, atâta timp cât o să-i meargă bine lui Ernu în România, Rusia nu o să invadeze țara. Ne lasă în pace. Așa că e important să-mi meargă mie bine, și nu o să avem probleme de la Moscova (râde).
Îți merge bine, Vasile?
Nu foarte bine. Fiți atenți! Dar nici rău încât să fie nevoie de tancurile sovietice, pardon rusești, să mă scoată din rahat. Mă decurc. Putin să stea la el acasă, în Moscova.
Dumneata ești tradus în mai multe limbi.
Inclusiv în rusă.
Și în georgiană, am văzut. Da, nici nu știam să țin cartea în mână când am primit-o. Arată ca niște cârlionți literele alea, foarte frumos. Sunt tradus în zece limbi. Așadar am un succes relativ, cum e totul în România: relativ. Am vândut zeci de mii de cărți, oricum. Născut în URSS a avut multe ediții, le place oamenilor, mă bucur. De fapt, știi, sunt puțini cititori în România, ne batem mulți scriitori pe aceiași cititori.
Tu citești?
Da. Citesc și multă literatură română contemporană. O perioadă n-am mai citit, și am simțit această lipsă.
VASILE ERNU ȘI SALARIILE GAZETARILOR DE ALTĂDATĂ…
Pe unde mai scrii, Vasile?
Pe la Adevărul, pe la CriticAtac. Ai, n-ai chef, scrii. E o muncă grea, plătită foarte prost. Tot ce ține de presă scrisă… e o situație tragică! Nu-mi dau seama ce se va întâmpla mai departe. E o situație fragilă în zona asta. Avem o problemă cât casa. Și e păcat, fiindcă sunt foarte mulți oameni talentați. Când citești de stabilitatea financiară a ziariștilor din Interbelic… Și nu de șefii de trusturi, ci de pălmașii de zi cu zi… Da, am vrea să avem acest job. Dar suntem foarte departe de Interbelic. Nu se mai poate trăi decent din această meserie! Mai scriu și în Moldova, dar și moldovenii plătesc la fel de precar ca la București. Asta e situația. Trebuie să găsim alte surse de existență. Dacă nu ne-am făcut bandiți, ca să spargem o bancă… Pentru noi e târziu. Și în banditism se începe de tânăr. Scrie și în cartea mea – Bandiții (râde).
Ești fericit, Vasile Ernu?
Nu sunt nefericit. Ești fericit când te scoli dimineață, vezi lumina soarelui, când te trezește copilul dimineața e bine. Cu vârsta, începi să te bucuri și de lucrurile astea. Cu vârsta, lentila se mărește și te bucuri de lucrurile mici.
Literatură mare, cum se spune, romane!, ai de gând să faci?
Nu știu. Nu m-am gândit. Eu folosesc un amestec de genuri. Reportaj, eseu, memorialistică. Nu sunt înnebunit să mi se pună eticheta de romancier. Lumea spune că fac bine ceea ce fac, așa că voi face înainte ce știu să fac. Cu siguranță, însă, nu voi scrie poezie.
De ce, Vasile? Ce-ai cu poezia?
N-am nimic. Chiar dimpotrivă, o respect prea mult și știu că nu aș face-o bine.
„Generația noastră a fost foarte prinsă într-o mișcare de luptă împotriva comunismului. Eu adolescența mi-am trăit-o numai pe stradă, în veșnice proteste. Noi suntem generația Perestroika. Am crezut că distrugerea comunismului va fi un lucru foarte bun.”
Vasile Ernu (46 de ani) tocmai a fost laureat cu un prestigios premiu oferit de revista “Observator Cultural”. Aflați că el a scris cea mai bună carte anul trecut, la categoria “Eseu-Publicistică”. Volumul se numește “Bandiții” și e parte din “Mica trilogie a marginalilor” gândită de scriitorul născut în Uniunea Sovietică.
Politic, inima basarabeanului Vasile Ernu e la stânga, dar în acest interviu nu ne-am abătut prea mult spre politică. Am vorbit despre literatură și vise și problema educației și problema muncii și despre fiul scriitorului, care este la grădiniță și s-a bătut cu un coleg încă din prima zi.
Despre sectanți, despre evreii mesianici, despre bandiți, despre precaritate și libertate. Și despre posibilitatea ca într-o zi Vasile Ernu să devină, de ce nu?, fochist.
Vasile, ai fost deunăzi laureat cu un nou şi prestigios premiu, al revistei „Observator Cultural”, pentru cartea “Bandiții” din “Mica trilogie a marginalilor”. Cum ai ajuns dumneata în această situaţie? Cum s-a întâmplat? Ei au un ritual clasic în care un juriu din mulți critici și colaboratori ai revistei votează un număr de cărți, pe secțiuni, după care un juriu de specialitate decide o carte din cele cinci-șase finaliste la o secțiune.
Iar dumneata ai fost câștigător la „Eseu-Publicistică”. La „Eseu-publicistică”, de data asta. Culmea, anul trecut, prima carte din trilogie a fost la „Memorialistică”, deci într-un an de zile cică mi-am schimbat genul, dar eu scriu cam la fel!
Asta e bine… Da, e bine, că nimeni nu știe exact ce gen scriu. Criticii, vreo cinci care au scris, au băgat-o în genuri diferite. De poezie am scăpat, deci nu sunt poet… Și premiul a venit după a patra sau a cincea nominalizare, că am fost nominalizat cam la toate cărțile pe care le-am scris…
Eşti un DiCaprio al “Observatorului Cultural”? La a cincea încercare s-a nimerit să fiu eu fericitul. M-am bucurat, am mulţumit şi-am plecat acasă.
Ai purtat şi un costum deja consacrat în lumea Literelor… Sacoul bunicului dumitale. Da, vin cu sacoul bunicului la asemenea ocazii. Aşa, măcar de sărbătorile literare!
Dar se ţine bine! E făcut în Uniunea Sovietică? În Imperiul Ţarist? E de contrabandă din perioada ţaristă, adus pe la Odessa, nu ştiu ce marcă e, ceva englezesc, oricum. Nu ştiu cum a ajuns la noi în familie. L-au purtat mulţi, dar se ţine bine, da!
Bunicul matern sau patern? Cel patern.
Ernu, şi el? De unde vine numele ăsta? Habar nu am. Există o mitologie pe care am folosit-o în primul volum, în „Sectanţii”; se spune că un străbunel de-al nostru ar fi venit din Transilvania, el era un soi de comerciant de vite în Austro-Ungaria. I s-a părut lui că era cam îngrămădit acolo de alţi comercianţi mai puternici, şi a găsit teren liber înspre gurile Dunării, şi s-a aciuat între Galaţi, Cetatea Albă, spre Odessa. Şi i-a mers, se pare, destul de binişor… Cel puţin şi-a întemeiat o familie. Străbunicul.
Tatăl bunicului cu costumul… Carevasăzică, domnule Ernu, tovarăşe Ernu, nu ai origini sănătoase. Nu. Aici el s-a amestecat cu o gaşcă de evrei mesianici… S-a căsătorit cu fiica unui evreu cizmar, care era unul din liderii liniei Rabinovici, unul dintre cei care au fondat această mişcare în Ucraina, în Moldova, în Basarabia, o comunitate destul de stranie, care se considerau un soi de creştini evrei, din ăia din catacombe, şi pe care îi urau şi creştinii şi evreii, deci cum era mai rău…
Sectanţi. Ai scris despre ei în prima carte din trilogie. Sectanţi. După care au evoluat în diverse forme, s-au combinat cu tot soiul de lucruri, au format o comunitate, şi despre această comunitate şi istoria ei de-a lungul a o sută de ani am scris. Povestesc că e o comunitate puţin cunoscută, dar cumva trece prin aceleaşi fenomene specifice unei comunităţi mici, care se confruntă cu o mie şi una probleme. Îşi organizează viaţa puţin diferit, e mai spre kibuţ; adică e așa: comuniştii vin, pleacă, fasciştii vin, pleacă, ei îşi văd de treaba lor. Îşi construiesc o viaţă destul de bună, dar sunt obişnuiţi să fie oile negre ale comunităţii. Nici nu ştii ce sunt, ştii că-s sectanţi, circulă tot soiul de mituri de-astea despre ei, că beau sângele copiilor… Oamenii însă sunt OK, dar rămân mai exigenţi, mai puritani cu viaţa lor. În mediul ortodox sună straniu; de exemplu, una din cele mai grele restricţii este să nu bei! Deci ruşii iartă tot: crimă, omor, viol, dar să nu bei, asta crimae maximă care se poate întâmpla…
Şi ei nu beau? Ei nu beau deloc. Și rușii nu i-au iertat!
VASILE ERNU ȘI ALCOOLUL CA O FORMĂ DE REZISTENȚĂ
Ai putea să fii sectant, Vasile?… Cu ceai e greu să rezişti în vremurile astea de tranziţie (râde).
Mai ales că tranziția e nesfârşită. Da, alcoolul e o formă de rezistenţă destul de la îndemână. Bandiţii beau ceai, un anumit tip de ceai, pe care-l fac într-o manieră destul de specială,care se transformă într-un fel de drog energizant; nu foarte puternic, dar destul cât să decolezi puţin… E o infuzie la îndemână, se bea în cantităţi mici, foarte fierbinte, pe stomacul gol, obligatoriu, creează o senzaţie aşa… funcţionează mai bine în zonele unde eşti închis, în puşcării…
După „Bandiţii” ce urmează să publici? Treaba e mai complicată, documentez încă, sunt departe de a fi terminat următoarea carte. Capitaliștii vor să nu mai scriu prin gazete despre actualitate, așa că mi-au dat o bursă în Croația, la Split.
Vor să te abată de la zi și să te târască în eseistică?
Asta vor. Știi cum era înainte: cine nu era pe linie scria mai la răcoare, înspre Siberia încolo, pe mine mă trimit la mare, la soare. Mă duc. Mă cam tem să nu-mi iasă o lucrare estivală (râde).
Ai titlul la ea? Se lucrează. Scriu despre o comunitate de evrei din zona noastră. Mă interesează cum se naște un conflict într-o comunitate mică, un fel de război civil intim. Mă interesează istoria unei comunități pe optzeci de ani, așa. Cărțile mele sunt construite pe acest tipar. Mica trilogie e gândită așa: urmăresc o comunitate în relație cu puterea, care e de multe feluri, nu doar politică. Și cu cartea asta închei Mica trilogie pentru că mai sunt și alte lucruri de făcut în viață.
Cât timp ți-a consumat Mica? Cu documentare și tot, cinci ani cel puțin. Bine, am mai făcut ceva pe lângă, am mai făcut mici cărți de interviuri, am mai făcut o copil, care termină grădinița deja… Urmează clasa zero, ne pregătim pentru o nouă etapă în viață – cea cu școlile. Aștept să văd ce urmează, la școală se petrec mai multe, sunt și mulți părinți care sunt permanent implicați – și destul de straniu – în noul proces de educație. Acolo unde locuiesc sunt multe școli „bune” și mă tem de școlile “bune”. Dar nici nu mă pot muta în alt cartier pentru că acolo am casa.
VASILE ERNU ȘI TATĂL SĂU, ABACUL, PIANUL ȘI MUTAREA ÎN ROMÂNIA
Tu când erai în anii de acum ai fiului tău unde ai învățat carte? Într-un sat din sudul Basarabiei, acolo aveau părinții mei slujbele. În zona Cahul, pe malul Prutului. După care ne-am mai mișcat prin zonă. Taică-miu era economist, omul care făcea calculele cu abacul. Toată lumea lucra numai cu abacul – și sume mari. Și fiind sectant aveau și încredere în el. Calcula sume imense. Știa și să cânte la pian tata. Dar din abac a trăit. Apoi am terminat în Chișinău. M-am mutat în România în 1990.
Câți ani aveai? 19 ani. Imediat după Revoluție. 1990-1996 am stat în Iași, am făcut Facultatea de Filosofie. Am stat și la cămin și în gazdă, am avut un traseu clasic de student. Apoi am stat zece ani la Cluj. Am prins domnia lui Funar în toată nebunia ei. Am stat cu fundul pe multe bănci tricolore, am aruncat gunoiul în multe pubele tricolore și era foarte straniu. Și în 2005 m-am mutat la București.
Cum era la Cluj?
Clujul este oricum foarte bizar. E un oraș foarte conservator, oricât ar părea acum de progresit față de București. O să tot spun, și fără nicio răutate, și doar ca o constatare, după zece ani acolo: e un filon foarte conservator în Cluj. Și e și un oraș destul de rural. Cred că s-a întâmplat așa din cauza faptului că acest oraș este unguresc, prezența românilor e târzie, în Interbelic erau minoritari. În România Mare se încearcă o românizare a orașului, dar e reușită doar parțial. Și mare parte din populație vine din mediul rural, și ei rămân rurali. Le trebuie câteva generații ca să se urbanizeze cu adevărat. Urbanizarea puternică are loc sub comuniști, când a avut loc și industrializarea. Și apoi au mai venit și moldovenii peste ei (râde).
Tu ești un citadin, Vasile?
Da, chiar dacă apreciez multe lucruri din zona rurală și călătoresc prin sate. Tu știi că îmi place să merg la clasa a II-a cu trenul, și că i-aș pune pe toți cei care conduc în România să facă de două ori pe an o călătorie la clasa a II-a prin toată țara, să o înțeleagă. Îmi plac mult orășelele mici, pentru că acolo se văd mult mai bine transformările. Iubesc și Iașiul și Clujul, dar cel mai bine mă simt în București.
VASILE ERNU ȘI PROBLEMA EDUCAȚIEI
Și după Trilogie, ce planuri ai cu viața în scris?
Dacă briza va fi bună, dacă va fi pace și se vor coace cireșele la timp și strugurii vor fi culeși la timp, sper să merg înainte cu proiectele pe care le am în cap. Dar pe rând. Acum scriu o carte pentru copii.
Din experiența paternității dumitale. Acum, tot stând prin parcuri, cunoscând mai bine copiii, e un subiect foarte important în familie. Acum, băiatul meu s-a bătut deja în prima zi de grădiniță. S-a supărat, a și dat, a și primit. Toate fac parte din experiență. Și cartea mea “Bandiții” este, până la urmă, tot o carte despre educație.
O educație în negativ.
Exact așa. Și de aceea eroul principal e un copil care crește și tot își pune probleme. Ce e cu legea, ce e cu morala, de ce ne atrage negativul, de ce vrem să încălcăm regulile? O mică trecere pe roșu poate să îți strice viața pentru totdeauna. Mă interesează și dresajul. Cum se dresează tot felul de animale. Povestea jocului…
E o carte despre devenire. A fost primită mai bine “Bandiții” decât “Sectanții”?
Da. S-a vândut superior, oamenilor le plac bandiții, e clar. Critica pozitivă și vânzările bune nu prea merg, dar la mine au mers. Nu pot să spun că nu a avut succes. Mă temeam să nu fie văzută doar ca o poveste exotică.
VASILE ERNU ȘI PROBLEMA MUNCII
Dumneata reușești să trăiești din cărțile pe care le vinzi? Sau ai slujbă, Vasile?
Nu am o slujbă stabilă. Lucrez cu ziua (râde). Prestez diferite servicii. Dar noi, familia noastră, trăim într-o precaritate asumată, pentru mai multă libertate.
Devii neoconservator, Vasile?
Deocamdată, nu. Dar un job cald toată lumea vrea. Poate o să mă fac fochist la un subsol de bloc.
Ai vrea să devii fochist? Să fii un proletar adevărat?
Recunosc: nu-mi plac deloc muncile fizice. Aș introduce în Constituție dreptul la lene. Nu trebuie să ne temem de leneși, fiindcă ei își asumă un risc destul de mare. Mai ales în zilele noastre când există un exces de muncă. Cred că unele meserii au nevoie de lene. Scriitorii au nevoie de lene.
Trăiești precar?
Da, toată generația noastră e dominată de un anumit tip de precaritate. Nu avem stabilitatea pe care au cunoscut-o părinții noștri, și nu avem nici aceleași posibilități pe care le au cei care sunt astăzi foarte tineri. Am căzut la mijloc. Nu am prins cheag în vechiul regim, nu aveam cum pentru că eram prea tineri. Avem – cel mult – un apartament de la părinți. În noul regim ne-am avântat cu un entuziasm nebun, în anii `90, și acum am obosit și vedem că am cam luat-o în freză. Joburi stabile – niet! Contracte de muncă precare și tot timpul în mișcare. Și văd un stres foarte mare în mulți dintre noi. Familiile – praf, slujbele – mereu nesigure! Și vine vârsta când începi să plătești. Un ficat, un rinichi…
Te dor șalele, Vasile Ernu? Da, dor. Am norocul că mă mișc în parc cu copilul. Nu mai rezist la nopți nedormite, mă recuperez mai greu.
Ce se întâmplă prin lume? Dumneata ești bicultural, româno-rus, vezi poate mai bine. Vine războiul cel mare? Murim, Vasile? Ce ne facem cu navele din Mediterana?
S-au adunat prea multe arme în lume, prea multe nave, prea multe avioane, prea multă muniție, prea multă frustrare. Sper să nu fim martorii unui război în Europa, pentru că în restul lumii suntem deja. Europa s-a obișnuit cu o stare îndelungată de pace. Nu avem memoria directă a unui război. Știm doar din filme și din cărți, ceea ce e foarte diferit. Nu văd cum am putea lupta pentru țară, când știm cum e condusă și de cine. Nu merită. În același timp, nu suntem obișnuiți cu penuria. Brusc să ni se spună că nu mai avem pâine! Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine. Noi avem pretenții mult mai mari, pentru că au fost câteva generații la rând care au tot acumulat. Ne-am obișnuit cu confortul, ne-am îmburghezit, și nu e rău că e așa, e visul oricui să trăiască bine, să fie liber și să nu muncească, nu?
“Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine.”Vasile Ernu
Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții(prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe. (M.C.)
Cred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?
Da, fireşte. Uh, noi, bărbaţii, suntem tare defecţi. Suntem doar noi, iar în spatele nostru e doar Sahara. Sau Siberia. Avem un mare defect de „formatare”: noi şi restul lumii care nu contează. Sunt mii de ani de „formatare” în spate şi nu se scoate aşa uşor din cap, și acest lucru se petrece chiar dacă am fost educaţi de femei. Cel puţin în cazul meu așa stau lucrurile. Mama şi sora mea au fost baza.
Asta în primul rând. Mai este un lucru. Este foarte greu să construieşti personajele feminine. Mie îmi este destul de dificil şi mereu am impresia că voi greşi şi voi face nişte personaje total false.
În al treilea rând, primele două cărţi din trilogia mea sunt despre nişte comunităţi foarte conservatoare şi patriarhale. Sunt comunităţi în care femeile sunt fie trecute pe plan secund, cum e cazul sectanţilor, fie scoase aproape total din acest mediu, cum e cazul bandiţilor.
În acelaşi timp, am încercat, cât am putut, să introduc personaje feminine. De exemplu, în Sectanţii, arăt cum, în ciuda faptului că femeia este scoasă din prim planul comunităţii, totul se construieşte, de fapt, în jurul ei. În astfel de comunităţi, dacă femeia face un pas în spate, totul se năruie, în ciuda imaginii aparent „inferioare” pe care o are. Mai am, de asemenea, personajul mamei şi personajele unor mătuşi care cumva au dedicat un capitol special. Deci nu lipsesc în totalitate, ci sunt mai puţin prezente direct. Hai să spunem inegal.
În Bandiţii lucrurile se complică şi mai mult pentru că aici femeia, în general, este la rang de „subspecie”, cu toate că bandiţii idealizează chipul mamei. În rest, femeia este fie un soi de „ajutor inferior” în afacerile lui ilegale, fie un pur obiect sexual. Însă şi aici am ţinut neapărat să am o femeie erou principal. Am ales să fie matroana de bordel, pentru că aşa e munca asta. Şi aşa a ieşit din ce am cercetat eu şi din construcţie. Mie îmi place ce a ieşit. Ea devine un erou care concurează demn cu ceilalţi „masculi feroce”, bandiţi cu nume grele. Aş spune că ea chiar aduce o anumită linişte şi ordine în acel haos. Ea aduce mult sens în acea lume aparent fără noimă.
Dar da, recunosc că există această disproporţie: femeile, din păcate, sunt mai puţin prezente. Vom repara această nedreptate în următoarele cărţi.
Înțeleg că Bandiții e și un roman despre formare cu tentă autobiografică. Insist, deci. Niciun personaj feminin n-a fost suficient de marcant în devenirea ta?
Ba da. Am spus că am fost mult mai legat de mama decît de tata. Mama s-a ocupat de educaţia noastră, nu tata. Tata era cel veşnic plecat. El era un soi de autoritate prin lipsă. Cea care punea ordine în lucruri era mama. Ea există în carte. Poate nu suficient de mult. Sora mea a jucat un rol foarte important, pentru că eu am plecat de acasă de la o vârstă foarte mică şi am trăit doar cu ea o perioadă. Ea a avut cumva funcţia de înlocuire a mamei. Fraţii erau şi ei prin apropiere, dar nu au jucat un rol la fel de important. Am acum o vagă impresie că tatăl e suficient doar să existe. Uneori chiar ca o prezenţă distantă şi abstractă. Mama însă nu poate doar exista. Cu ea eşti mereu în interacţiune. Mie mi se pare că în comunităţile noastre, mama e cea „activă” iar tatăl cel „pasiv”, ca să luam o taxonomie puţin cam depăşită. Mama este mult mai prezentă decît tatăl. Cu copilul meu, eu încerc cumva să echilibrez această situaţie. Cred că e nevoie de o intereacţiune mai echilibrată cu ambii părinţi.
Primele clase le-am făcut nu cu un învăţător, ci cu o învăţătoare. Însă restul profesorilor care m-au marcat au fost bărbaţi, nu femei. Cred că e o întîmplare. Dintre relaţiile de prietenie, numărul prietenilor femei şi bărbaţi este destul de echilibrat, cred eu. Dar ştiu că sună ca şi faimosul argument al antisemutului: nu pot fi prieten antisemit că am prieten evreu. Ba da, poţi. Cam aşa e şi cu noi bărbaţii în raport cu femeia. Dar unii mai luptăm să ne schimbăm.
Au mai fost câteva mătuşi pe care le adoram. Una foarte veselă şi plină de bucurie, indiferent ce se întâmpla, şi una foarte înţeleaptă şi inteligentă. Dar cauzele prezenţei lor mai timide în cărţile mele ţin de neputinţa mea mai degrabă. Dar va trebui să încerc să construiesc aceste chipuri feminine.
Înțeleg că ai petrecut ani de zile documentându-te. În tot acest timp n-ai dat și peste o hoață celebră? Doar hoți?
Ba cum să nu. Există hoaţe foarte celebre. Una dintre cele mai celebre hoaţe din fostul Imperiu, la fel de celebră ca marii bandiţi globali, se numeşte Sonika mâini de aur. O femeie se spune frunoasă, bine educată şi cu un dar nemaîntâlnit în a organiza furturi. Avea o slăbiciune să organizeze un soi de spargeri-spectacol la magazinele de bijuterii. Îi plăceau pietrele preţioase. Spargerile ei erau adevărate piese de teatru, cu actori, cu regie, cu decor etc. De ce nu am astfel de personaje în carte? Pentru că eu îmi porpun să fac altceva. Nu fac o istorie a banditismului, ci mai degrabă îmi privesc viaţa mea, formarea mea, societatea în care trăiesc prin ochii acestor bandiţi, prin acest film în negativ care cumva îmi dezvăluie alte înţelesuri decît cele standardizate. Este despre educaţia în negativ, despre cum întorci lumea pe dos pentru a o înţelege mai bine.
Singura femeie din Bandiții e șefa unui bordel. Crezi că marginalitatea la feminin înseamnă exclusiv prostituție?
În lumea bandiţilor, femeia este împinsă cumva spre margine. De altfel ca şi în societatea noastră, pentru că există această lungă tradiţie a societăţii patriarhale marcată şi de religie. Trecând dincolo de mitul mamei, care este ceva poetic şi ideatic la ei, majoritatea bandiţilor vin din afara familiei tradiţionale, iar femeia este trecută mai jos în ordinea ierarhică.
De exemplu, femeia este o prezenţă foarte rară în castele superioare ale hoţilor. Casta hoţilor în lege, casta care are drept de viaţă şi de moarte, putere de lege şi de control asupra băncii comune, aproape că nu acceptă femeile. E asemănătoare castei preoţeşti superioare, unde este loc doar pentru bărbaţi. În casta superioară, femeia nu e prezentă nici măcar în calitate de soţie, pentru că ei nu aveau voie să aibă soţii sau familie. Deci era un mediu în totalitate masculin. Asta nu însemnă că nu se intersectau cu femeile, doar că ele nu făceau parte din corpul social şi politic al grupului în mod direct.
Casta a doua în ordine ierarhică se numeşte „mujicii”, deci cum ar venii „bărbaţii”. Numele spune deja tot. Însă această castă aveau voie să se căsătorească şi să aibă familii. Deci aici avem prezenţa feminină, însă nu neapărat în calitate de bandit, ci de soţie de bandit. Oricum, e în preajmă, începe să facă parte din corpul grupului fie şi de o manieră secundară.
Şi urmează castele inferioare, unde ele sunt prezente. Ele pot fi cerşetoare bune, de exemplu. Ele, cu siguranţă, pot deveni hoaţe, însă nu sunt acceptate în castele superioare. sunt acceptate însă în castele inferioare, sunt elemente important ale acestor caste. Dar asta înseamnă casta decăzuiţilor, e casta cea mai de jos care te transformă mai degrabă în sclav. Erau multe hoaţe bune de rang inferior, însă nu putea face carieră în branşă din cauza bandiţilor din castele superioare. Nu că sună cunoscut?
Matroanele de bordel aveau un rang mai bun, însă nu şi prostituatele, chiar dacă asupra lor era un soi de control şi protecţie din partea bandiţilor. Ele intrau la caste inferioare. Vorbim totuşi de o lume destul de dură, cu o etică foarte diferită de cea „umanistă”.
Privind dinspre istoria acestei lumi, vedem că femeile au fost un soi de marginalitatea marginalilor, şi foarte exploatată.
Dacă tot suntem la acest capitol, o să mai spun ceva. Cea mai gravă situaţie este cea a minorităţilor sexuale. De exemplu, toate cele patru caste au atribuite anumite culori. Ultima castă, casta decăzuţilor, are atribuită culoarea albastră, culoare ce devine numele atribuit homosexualilor. Galuboi (albastu) sau pidar sunt printre cele mai dure forme de umilire a celuilalt în limbajul cotidian popular, care îşi are rădăcinile cumva în zona asta. În lumea hoţilor, puţini sunt cei care sunt mai umiliți şi mai exploataţi decât acestă comunitate. Asupra lor se răsfrânge o violenţă chiar mai dură decât asupra comunităţii de de cerşetori, alţi năpăstuiţi. Povestesc puţin şi despre asta. Nu am intrat foarte mult în acest subiect pentru că-ţi trebuie nervi foarte tari. Sunt lucruri pe care, la un moment dat, nu mai vrei să le ştii şi pe care nu le mai poţi duce.
În carte insiști asupra rolului opresiv pe care îl au toate instituțiile fraierilor: școala, familia, biserica. Școala bandiților nu e și ea opresivă?
Da, putem spune că aceste instituţii moderne sunt opresive. Dar sunt şi formative, şi protecţioniste cumva. Noi, cei care am citit Deleuze şi Foucault, ştim bine toată acestă istorie modernă a instituţiilor care au ca scop producerea pe calapod al unui anumit tip uman: de la gradiniţă la corporaţie – marş, marş în linie dreaptă frumos şi docil. Da, modelul ideatic al grădiniţei, şcolii şi al tuturor instituţiilor moderne este puşcăria. Asta nu mai este demult un secret. Cum spune un bandit: bagi buşteanul şi iese Pinocchio. Da, ştim că lumea modernă este o mare puşcărie din care nu te mai poţi sustrage. Şi devine tot mai greu, pentru că totul se securizează, încuie, cifrează, parolează. Acum vro 30 de ani, aveam o cheie la gât. Atât. Acum avem un mănunchi de chei, o mulţime de parole şi coduri, camere video şi sisteme de alarmă şi nimic nu e sigur. De ce?
Nu întâmplător câteva dintre legile de bază ale bandiţilor în lege interzic familia, actele, proprietatea, munca pentru cineva şi colaborarea cu statul. Ia încearcă să nu ai acte azi? Dar să nu ai un job în comunism sau azi? Ce însemnă toate astea?
Revenim la instituţii. În acelaşi timp, aceste instituţii ne şi protejează, ne îmblânzesc şi ne domesticesc. Reduc violenţa, ne protejează să nu ne scoatem ochii şi să ne tăiem gâturile. Îmblânzesc fiara din noi, dar pot şi produce o violenţă imensă. Toată modernitatea este despre această istorie a modurilor de gestionare şi control a violenţei.
Bandiţii vorbesc despre noi fraierii ca despre nişte animale dresate. Tema dresajului este foarte prezentă în carte. Nu e deloc întâmplător. Ei se consideră animale sălbatice, nedresate şi nedomesticite. Libere zic ei. Lor le place un proverb: nu suntem lei, suntem lupi, dar nici la circ nu mergem.
Din observaţiile mele, bandiţii, această comunitatea marginală, scapă cumva acestor instituţii de control, formative. Majoritatea cresc în afara familiei, nu prea trec pe la grădiniţă şi şcoală, ci pe stradă, şi doar pe la tot soiul de şcoli de corecție. sunt oamenii care scapă cumva maşinăriei instituţionale oficiale. Şi ei ce fac? Se reorganizează. Produc o lume paralelă, cu o altă etică şi alte reguli, care vin împotriva regulilor şi eticii oficiale. Noi spunem că e imoral să furi. Ei spun că e foarte onorabil să furi. Ei sunt cumva lumea noastră pe dos, în negativ. Furtul este munca lor, dar cu un grad mare de risc, pentru că fraerii ştiu să vâneze şi fac puşcării bune. Da, lumea lor este cumva un efect al lumii noastre. Ei sunt pentru noi partea urâtă a lumii noastre, dar pentru care suntem responsabili. Asta ar trebui să înţelegem.
Ai o mare înțelegere pentru marginali. E firesc. Ei sunt rezultatul unor sisteme sociale. Totuși ai foarte puțină înțelegere pentru ”intelectualii fini”. Ei nu pot fi înțeleși ca produs al sistemului?
Eu încerc să pricep ce se întâmplă pe acolo. În ce condiţii apar ei, cum se desfăşoară, cum se organizează, cum găsesc strategii de supravieţuire. În definitiv, este o privire spre lumea noastră, văzută prin ochii noştri a majoritarilor. Intelectualii fini şi jurnaliştii mai degrabă apar acolo într-un singur capitol, căci nu merită prea multă atenţie. Ei nu sunt marginali, ci chiar aş putea spune că sunt „avangarda sistemului”. Aici mă interesează doar povestea legată de modul în care bandiţii ajunşi la putere se folosesc de ei. Intelectualii pentru ei sunt doar un banal decor, un moft. Le dau bani mai degrabă pentru a le arăta cine e stăpânul, pentru a le arăta că ei nu mai contează, pentru a-i umili. Intelectualii sunt pentru actualii bussinessmen, foşti bandiţi deveniţi oligarhi, doar o notă de plată, un nume de cont. Atât. Cu jurnaliştii, lucrurile sunt puţin diferite, pentru că foştii bandiţi vor să facă politică, iar în maşinăria de propagandă, jurnaliştii au un rol important. Şi atunci acest erou al meu, bandit ajuns oligarh care îşi cumpără trusturi de presă înţelege foarte bine că cenzura de rit vechi e una foarte idoată, ineficientă şi cu efecte de scurtă durată. Comuniştii au fost în acest sens nişte idioţi. El înţelege trucul vremurilor noi: ca un ziarist să scrie şi să facă propagandă eficientă, chiar mult mai bună, chiar dacă i-ai da comandă şi l-ai cenzura, trebuie să-l faci dependent de finanţe. Cum: nu le tai salariul, ci le măreşti de zece ori salariul, neruşinat de mult. Aceşti bani îi vor scoate din minţi şi atunci ai o armată aproape perfectă de propagandă. Oligarhul lasă banii şi pleacă în Caraibe, iar jurnalistul nu poate dormi nopţile ca să scrie aşa încât să fie perfect pentru noul stăpân. Dacă mai intervin şi creditele, jurnalisul e terminat definitiv.
Zilele trecute am observat un grup de adolescenți de la o școală bună bucureșteană cum petreceau după ore într-un local cu vederi de stînga. Arătau exact ca niște invitați la un casting pentru un film cool cu adolescenți americani: cu bluze de post-hipsteri, cu o blazare defensivă pe fețe, inabordabili și reci. Își puneau muzică din registrul trupelor indie obscure și brusc, prin contrast, mi s-au trezit tot felul de amintiri din adolescența mea.
Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.
De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.
Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.
Acum vreo trei ani, pe un chat de Facebook, îți spuneam că ar fi mișto să scriem împreună ceva despre bandiți post-sovietici. Haos, hoți în lege, crazy 90s. Nu știu dacă ne-ar fi ieșit. Eu aș fi vrut să teoretizez, tu să-i faci personaje de carte. Aveai probabil în cap de mult treaba asta. De unde apetitul pentru marginali și mai ales pentru bandiți?
Îmi amintesc. Mai ales ne interesa zona urbană criminală tînără, care are un statut aparte în lumea bandiţilor. Acolo e şcoala de cadre. E o lume fascinantă, mult mai agresivă decît a celor maturi. Mult mai haotică şi energică. Încă nu e tîrziu să o facem. Material este mult. Mai ales că eu cumva las descoperiţi anii 90-2000, nebunii ani ai tranziţiei, anii „glorioşi”. Adică scriu puţin despre ei. Dau doar nişte direcţii de interpretare pentru că e o perioadă prea apropiată, încă nemestecată. Dar, în curînd, vine timpul deconturilor anilor aceia. Nu mai e mult pînă cînd va trebui să achităm nota de plată a anilor ’90 şi tare mă tem că va fi una foarte încărcată, dintre cele mai dure note de plată de după Război. Noi încă nu ne dăm seama ce se întîmplă. Şi ne place să ne minţim ascultînd doar şlagărul celui care a învins. Iar şlagărul minte frumos. Şi noi punem botul ca fraierii. Pentru că ne place să ne credem învingători ca şi VIP-ul care cîntă pe scenă şi umblă cu cele mai tari gagici, bea ce mai scumpă şampanie şi trage pe nas chestii scumpe. Realitatea însă e mai ceva ca în Matrix. Eu încerc deocamdată să schimb grila de interpretare: anii ’90 văzuţi ca un chef al victoriei s-ar putea să fie de fapt un parastas, dar noi încă nu ne dăm seama. Despre asta scriu în cîteva capitole. Adică, după ce-am scăpat de comunism, în loc să construim ceva, am devenit un soi de epocă-lăcustă.
Da, gîndesc de mult la povestea asta cu marginalii. De mai bine de șapte ani. A fost greu să mă apuc şi să documentez. Să decid ce aleg, căci sunt multe grupuri marginale. Cînd am decis, lucrurile au mers mai simplu. Documentare multă şi după acea decizii de construcţie, gen, stil, problematici etc.
De ce marginalii? Pentru că eu cred că lumea privită prin ochii lor arată radical diferit de lumea privită şi înţeleasă de majoritari. Lumea majoritarilor, a celor care deţin puterea, este o lume formată după un anumit calapod. E lumea oamenilor în uniformă, care merg în marş, răspund la comenzi şi au prea dezvoltată circumvoluţiunea chipiului militar. De ce se înîmplă aşa? Asta se datorează mecanismelor instituţionale, educative şi legale în care trăim. Puterea vrea ostaşi fideli, intelectuali docili, care scriu ode, popi cuminţi care se supun, muncitori şi ţărani exemplari care produc fără să crîcnească. Ereziile trebuie stîrpite, ereticii arşi, iar banda pusă în puşcărie. Pentru sectă şi bandă avem instituţiile de forţă. Buşteanul trebuie să devină neapărat Pinocchio.
Asta este aventura începutului acestei trilogii a marginalilor. Mă interesează condiţiile în care apare atît Abel, cît şi Cain. Ce-i face să fie atît de diferiţi? Cum văd ei lumea aceasta şi care sunt tehnicile prin care ei devin ce devin şi mai ales cum trăiesc ei. Poveştile acestea ne ajută foarte mult să ne înţelegem şi pe noi.
Am avut o dezbatere cu cîțiva amici privind încadrarea cărții tale: e roman autobiografic, e o ficțiune cu valențe etnografice, e strict proză de ficțiune?
Asupra acestui subiect îşi vor bate mintea criticii literari. Să nu le facem noi treaba. Cred că e genul klezmer, în care amestec mai mutlte genuri. Unul dintre criticii literari cei mai inteligenţi, Bogdan-Alexandru Stănescu, suţine că Ernu face non-fiction literar. E ceva mai aproape de ce fac eu. Sigur însă nu fac poezie.
Într-un articol mai vechi, spuneai despre mită că trebuie privită dintr-o perspectivă funcționalistă, a rolului său social, și să încercăm să n-o mai judecăm strict normativ. Cum e cu bandiții?
Dar ceea ce avem noi şi numim mită nu este mită în sensul occidental. În țări precum România şi Rusia mita are o funcţie clară socială şi economică. A o distruge fără să o înlocuieşti cu altceva „ca afară” înseamnă a nu pricepe nimic din ce se întîmplă aici. Blochezi mita, blochezi funcţionarea statului, societăţii. E ca uleiul la motor. Vorbesc de mita cotidiană, nu de marea corupţie care e cu totul altceva. În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii. Oamenii cu poziţii bune şi bine educaţi nu dau plicuri, ci telefoane. În România, principiul e simplu: să ajungi mai repede la un punct stabilit nu merge direct, ci cît mai ocolit. Succesul e garantat.
În România şi Rusia e mult mai uşor să găseşti un sfînt decît un om corect care nu dă mită. În sensul occidental. Şi asta nu pentru că oamenii sunt imorali, fără principii etc. Nu, ci pentru că la noi mita cotidiană nu e văzută ca ceva imoral. E altceva, altfel îşi reglează aici oamenii relaţiile de putere, de recunoaştere, de ierarhie, relaţiile economice şi sociale. Oricum, jumătate din populaţie trăieşte din economia neagră sau economia civilă, cum o numesc eu. Încearcă şi albeşte această economie, fiscalizeaz-o. Omori aproape jumătate de ţară. Nu se face…
Bandiţii nu au nevoie să dea mită. Pentru ce? Mita e pentru fraieri. Bandiţii iau, adică fură. Aşa muncesc ei. Iar în România nu există nicio luptă anticorupţie, ci doar una asupra monopolului asupra corupţiei. De fapt, ăsta e trendul global. Ce sunt lobbyştii? O formă „civilizată” de hoţi în lege, care au puterea de a corupe la cel mai înalt nivel. Bandiţii mei, aparent foarte violenţi şi supăraţi, lipsiţi de scrupule şi gata să taie gîtul, sunt mici copii pe lîngă toată această maşinărie de lobby a marilor corporaţii.
În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii.
Unde se termină lumea bandiților tăi? Pentru că impresia mea e că avem ușor alte coduri morale și ale masculinităților de la Prut ori chiar de la Nistru încolo.
Cum zice faimosul rege al bandiţilor din Odessa, Benia Krik, povestit atît de frumos de Isaak Babel: „Poliţia se termină acolo unde începe Benia Krik.” E exact invers. Adică ea începe de acolo de unde vrea Benia. Lumea puterii şi a legii se termină acolo unde începe lumea bandiţilor. Pentru că acolo vorbim despre o altă etică, o altă lege şi o cu totul altă putere. Asta vorbind generic. Dacă ne referim la spaţiul în care are loc acţiunea, atunci, da, vorbim despre fostul Imperiu ţarist şi URSS, chiar dacă cuprinde şi Basarabia „pămînt românesc”. Zona principală e dinspre Chişinău spre Odessa şi mai ales Bugeac, dar cu extensie în tot Imperiul.
Conceptul de mafie apare cu precădere în societățile în care avem un stat slab, care se retrage și lasă o serie de servicii nereglementate, fiind apoi acaparate de structuri, uneori și criminale. Cum e cu mafia pe la noi?
Acum, dacă comparăm lumea criminală din Imperiu şi cea din România, atunci sigur avem deosebiri foarte mari. În primul rînd, e vorba despre un produs uman tipic imperiilor care transcende naţiunea şi care are un tip de experienţă cumulată colosală. Cînd pui alături în puşcărie un contrabandist de droguri din Taşkent cu un hoţ de cai din Chişinău, cu un trişor de cărţi şi falsificator de bani din Odessa, cu un spărgător de bancă de la Moscova, atunci din acest amestec exploziv poate ieşi o bandă cum nu a mai văzut estul sălbatic. În timp, aceste mixaje se produceau, reţelele se organizau, cunoaşterea şi profesionalismul creşteau, totul extins pe un spaţiu imens.
Şi mai există un factor foarte important. Ţi-ai pus întrebarea de ce românii nu prea au bandiţi celebri, bande şi mafii bine organizate? La capitolul acesta stăm mai prost decât bulgarii. Asta e de neiertat. Eu leg asta de urbanizarea tîrzie. De ce evreii, ungurii şi saşii au dat bandiţi mai buni decît ai noştri? Simplu. Erau populaţii urbane. Noi ce am dat maxim sunt nişte haiduci, lucru care e puţin altceva. Mai ales la evrei se vede asta. Bine, nu doar în România, ci şi în Imperiu. Nu întîmplător, fenea, limba bandiţilor, e dominată de cuvinte din idiş. Nu are nimic cu „trăsături specifice”, „genă” etc. De ce? Pe de o parte, ei au fost printre cele mai urbane grupuri de pe la noi, cu meserii liberale etc, iar pe de altă parte au avut cele mai multe restricţii legale. Au fost lipsiţi de drepturi. Şi, atunci, au căutat soluţii nelegale sau ilegale. Ia un grup urban şi dă-i cît mai puţine drepturi sociale şi economice. De acolo vor ieşi cei mai buni bandiţi. Cu alte cuvinte, furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi de risc. Ca şi cerşitul: e munca celor fără nicio şansă.
De asta, românii se asociază mai degrabă în stil arhaic, rural, pe bază de un soi de rubedenii, cumetrii, înţelegeri, negocieri, troc etc. Nu spun că e mai bine sau mai rău, dar e altfel. De asta şi violenţa românească e una predominant verbală, nu fizică. De aceea, omului educat în Imperiul rus, cînd vine aici, i se pare că românii sunt mai feminini, prea politicoşi şi lipsiţi de caracter, nu le place să rişte şi au multe feţe negociabile. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai există aici şi un element oriental foarte puternic şi străin nouă celor educaţi în Imperiu. Orientul, cum spun ruşii, e o chestiune subtilă. Bucureştiul este cea mai orientală capitală din Europa. Asta e o chestie tare faină, dar noi nu ştim s-o apreciem.
Pe lîngă această urbanizare tîrzie, adică pe lîngă faptul că avem o populaţie care încă gîndeşte şi se comportă predominant rural, mai avem cîteva probleme. Avem o situație destul de precară cu instituţiile. Imperiul Țarist şi URSS, cu toate bubele şi „barbarismele” lui, a ştiut totuşi să-şi construiască instituţii. Un anumit tip de instituţii după model occidental, dar care pe pămînt rusesc au luat forme mai stranii. România este un spaţiu ceva mai deosebit pentru că este prins între imperii: Habsburgic, Otoman şi cel Rus. Cumva, spaţiu periferic al acestora, spaţiu de frontieră. Dar acest dezavantaj e şi cea mai mare comoară a noastră. Aici nu au prins instituţiile. De ce? E o temă mai complicată.
Cînd Kiseleff a ajuns cu armata rusă la Bucureşti, ce l-a minunat cel mai mult? Nu sărăcia şi „barbaria”, căci din astea era plină Rusia, ci lipsa instituţiilor şi a regulilor. El era educat ca la capitală de Imperiu: ai nevoie de o stradă principală, nu de mahalale, şi de nişte reguli. Şi asta a făcut la Bucureşti: şosea la centru, a tras nişte linii şi a făcut un regulament, nişte legi.
De aceea, mafiile şi bandele adevărate se organizează în teritorii care gîndesc deja în spaţii ordonate. Da, cu o etică proprie, cu reguli şi instituţii care se opun celor oficiale. Condiţia statului slab este necesară, dar nu suficientă. De exemplu, bandiţii s-au descurcat binişor şi sub Stalin, într-un stat foarte puternic şi care aparent controla totul. Cert este că, într-un stat puternic, ei nu prea pot ajunge uşor la centru şi sunt împinşi spre margine, cît mai la margine. Într-un stat slab, ei cuceresc foarte repede centrul. Cam ce s-a întîmplat în tot estul postcomunist. Ce este istoria Americii? Este istoria cucerii de către sectanţi şi bandiţi a unui spaţiu. Așa a apărut o mutaţie tare interesantă.
Adică eu cred că e greu să construieşti mafii moderne în ţări cu mentalitate dominant rurală şi care nu are formatat mental un anumit tip de instituţii, reguli şi etici nenegociabile. Eu numesc asta: trădare şi contrabandă. Aici, la noi, oricine poate trăda pe oricine şi trafica cu orice. Acestea au devenit instituţii în sine. În lumea bandiţilor şi mafiei, doar o castă superioară are putere de lege şi instituire de coduri etice. În cazul ruşilor, doar hoţii în lege pot face asta.
Da, comunismul a fost învins de bandiți, nu de dizidenţi şi proteste. Statul a fost cucerit de bandiţi în colaborare cu alte grupuri sociale bine plasate. O mare parte a oligarhilor de azi sunt foştii bandiţi ai anilor 80-90. În America, mecanismele au fost asemănătoare, de aceea nu le place să vorbească despre primul milion, care de obicei e bazat pe furt. Cum îşi face Cain rost de avere? Prin muncă? Da, dar mai ales prin jaf şi crimă. Acolo e originea economiei de acest tip. Economia acumulării asta e. Există însă şi alte tipuri de economie.
Există un antropolog care spune o chestie isteaţă cînd studiază mafia italiană. S-a dus undeva într-un sătuc din sud şi acolo nu exista mafie ca în zonele vecine. Era o zonă foarte săracă. El spunea. „Acolo e atît de rău încît nici mafie nu există”. Deci, dacă nu avem mafie, e de rău, nu e de bine.
Interviul e pentru un site de artă. În ce privește lumea criminală, cultura dominantă a recuperat selectiv acel „exotic al sălbatecului”, mai ales prin fascinația pentru tatuajele acesteia. Spune-ne câteva cuvinte despre estetica bandiților.
Bandiţii au o estetică destul de „primitivă”. Le place foarte mult poezia, însă. Le place un anumit tip de poezie, mai „despre viaţă”. Esenin este idolul lor. Din proză adoră Gorki şi London. Adică, astea cu poveşti de „viaţă adevărată.”
Tatuajul la ei are mai degrabă o funcţie de identificare, de document, de CV, decît o funcţie estetică propriu zisă. Eu spun despre ei că sunt oameni goi: pentru a-ţi arăta cine sunt, se dezbracă. Noi, fraierii, ne îmbrăcăm, ne punem ţoale, epoleţi, medalii. Ei ne arată tatuajele: acolo scrie ce ai făcut, cine eşti, cît ai stat la bulău. Pentru falsificarea CV-ului, tatuajului, se plăteşte scump, uneori chiar cu viaţa.
Șansonul, sau muzica bandiților din est, deși are un registru tematic și o stilistică diferită, are cumva soarta manelei de aici, pusă la zid de elite, dar populară printre oamenii simpli. Ce le apropie și ce le despart?
Da, există această ruptură ca şi la noi. Elita care dispreţuieşte tot ce adoră poporul. În Rusia au existat totuşi momente cînd „cultura înaltă” a preluat din „cultura joasă” a şansonlui şi s-au apropiat. Vîsoţki este un exemplu; foloseşte acest gen în stilul său la care intelighenţia vremii se topea.
Diferenţele stilistice sunt foarte mari, mai ales cînd vorbim despre linia melodică. Şansonul, de exemplu, nu are nimic oriental şi sună mai degrabă apropiat de linia barzilor europeni cu adaptări muzicale ruseşti. Şansonul nu are nevoie de orchestrație & orchestră: e suficient o voce şi o chitară. La manea, orchestra e foarte importantă. La şanson, nu. Şi, fireşte, elementul criminal este mult mai prezent în şanson decît în manea. Dar asta poate şi pentru că în Rusia banditul este un erou, un model şi e respectat de toată lumea. Ca şi în SUA. Sunt două imperii cu culturi banditeşti foarte puternice.
Eu discut acum cu nişte băieţaşi să facem un concert de şanson interpretat de manelişti, în stil de manea. Sunt sigur, va fi rupere. Şansonul suportă să fie manelizat. Nu cred că maneaua suportă să fie şansonizată.
Vasile, ești unul dintre puținii intelectuali români care scrie despre spațiul (ex)sovietic. Asta ți-a atras și multe titulaturi nedrepte, mai ales din zona intelectualilor mainstream. De unde crezi că vine vînătoarea asta de vrăjitoare și unde crezi că se vînd detectoarele de căutat zîne măseluțe?
Mainstream-ul nostru este atît de neinteresant, conformist şi lipsit de curaj, încît nu merită prea multă discuţie. Ei sunt mînaţi de un singur gînd şi acţiune: oportunismul comod şi căldicel. Există ceva foarte provincial, de slugă care se crede stăpîn în acest comportament. Nu ştiu de unde această dorinţă de a cînta mereu imnul hegemonului. Chiar e plicticos subiectul, de asta spun că mersul cu trenul de clasa a 2-a sau barul din gara din Bîrlad sunt mult mai interesante decît Uniunea Scriitorilor sau Academia.
Ştii, în lumea hoţilor & bandiţilor am întîlnit mulţi peltici. Media era puţin prea mare pentru a fi doar un defect. Am aflat. Mi-a explicat unul dintre eroii cărţii mele: dacă un hoţ spune ceva despre cineva neacoperit sau dă o informaţie falsă, plăteşte. Cum? În dependenţă de gravitate: ori i se taie limba (mai rar), ori doar i se taie vîrful limbii. Se crestează şi se pune puţină sare. Rămîne peltic pe toată viaţa şi cariera lui e terminată. Rămîne cu acest stigmat al ruşinii care nu poate fi ascuns. Cum a căscat gura, ceilalţi ştiu cu cine au de-a face. Şi cad în rang. Dar ei nu sunt intelectuali şi jurnalişti, să-şi permită să se joace cu vorbele şi faptele. Sunt nişte bandiţi. Mă gîndeam doar că, dacă s-ar aplica şi în „lumea bună” această tehnică, am mai avea jurnalişti şi intelectuali finuţi cu limbi întregi? Oi, cîte limbi ar fi smulse din rădăcină…
„Ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui?” La această chestiune, Vasile Ernu a răspuns scriind o carte, volumul II din Mica trilogie a marginalilor – Bandiţii.
Vasile, cum ai gândit Mica trilogie a marginalilor? De ce trilogie şi de ce mică?
Trilogie, pentru că mi-am dat seama că atunci când vorbesc despre marginali sunt mai multe categorii… Mi-am dat seama că a vorbi despre experienţa unui singur grup, dintr-o singură perspectivă, ar fi prea puţin. De ce mică şi nu mare? E un anumit tip de modestie în demersul acesta. Îmi asum subiectivitatea, nu vreau decât să șterg puțin geamul și să-l las pe om să privească, că poate se vede puțin altfel față de atunci când geamul nu e șters. Nu are pretenția unei rezolvări a tuturor problemelor, pretenţia unui răspuns definitiv, înțelegi? Mai degrabă e un proces. Și-atunci mi se pare mult mai corect față de cititor când îi spun că ce vreau să fac este să încerc să privim lucrurile din perspective diferite. Ce vreau eu să-ți arăt nu înseamnă neapărat că este un adevăr, ci poate să te ajute să cauți mai ușor acel adevăr sau să-ți aducă noi înțelesuri asupra lucrurilor.
Ar fi sunat academic dacă ar fi rămas titlul Trilogia marginalilor?
Da, pentru că ar fi conținut un anumit tip de orgoliu. Poftim, v-am rezolvat problema! Pe când eu nu am rezolvat-o, ci am deschis doar un orizont asupra unei probleme care poate fi abordată și regândită în diverse forme. Pe mine nu mă interesează să rezolv o problemă definitiv, ci mai degrabă să pun o problemă, să pun niște întrebări corecte, care pot ajuta. De ce marginali? Chestiunea aceasta m-a pasionat o lungă perioadă. Cumva, întotdeauna am încercat să mă plasez într-o marginalitate față de centru, pentru că marginea ce înseamnă? A fi marginal nu înseamnă a fi minor, mărunt, a fi puțin la număr ș.a.m.d. Marginalul este întotdeauna în raport cu puterea, cu centrul, cu ceva dominant.
„Sectanții se ocupă de istoria unei comunități religioase pe parcursul a 100 de ani, câteva generații la rând. Sunt un soi de îngeri buni, să le zicem așa, oameni care cred în anumite valori, se sacrifică, vor binele societății, al comunității, fac în acest sens diverse lucruri în viață, sunt oamenii pe care, în general, vrem să-i avem alături, chiar dacă în felul lor de-a fi ne deranjează…
În cazul Bandiților, vorbim de un soi de îngeri negri, oameni care fac virtuți din a fura. Este o lume răsturnată, în care furtul este o formă de muncă, pentru ei a fura este o chestie onorabilă. A munci ca fraierii, cum le zic ei celor majoritari, înseamnă să cazi din rang și să nu mai fii respectat în lumea bandiților. Este o lume cu alte rigori, cu altă etică și cu alte principii, iar eu încerc să înțeleg care sunt condițiile de apariție a acestor grupuri, cum se dezvoltă ele, cum se organizează și cum acționează, și încerc să le povestesc cumva din interior.”
Este puțin și spre sensul de inferior?
Nu, e vorba despre un raport de putere. Inferior ar însemna că automat există ceva superior, iar eu nu consider că între oameni există astfel de rapoarte, ci rapoarte de putere. Eu mereu dau exemplul cu poveștile vânătorilor. Când se strâng, își povestesc cum au vânat, niște povești frumoase, însă acestea sunt poveștile celui care ține arma în mână, care are puterea să apese pe trăgaci. Dar ia încercați să vedeți cum ar suna povestea celui vânat. Va suna total altfel. Din perspectiva celui vânat, istoria arată altfel. De aceea întreb adeseori: ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui? Și încerc să descifrez niște povești de viață ale unor oameni pe care nu-i vedem, deși sunt lângă noi… Și brusc descopăr o lume foarte diferită, și interesant este că acest lucru mă ajută pe mine, să mă înțeleg mai bine și să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc.
Înțeleg direcțiile pe care ai mers în documentare. Dar de unde sensibilitatea aceasta a ta? Din copilărie?
Da, ea vine cumva din copilărie, din educație. Ai mei au fost foarte religioși, în sensul bun și profund al cuvântului, oameni principiali cu textele evanghelice, adică întotdeauna au considerat că viața pe care o au nu este în primul rând pentru ei, ci e făcută pentru a fi dăruită celorlalți. Eu am învățat să mă solidarizez cu cel în necaz, cu cel fără resurse… Evident că toate lucrurile acestea le gândesc în termeni sociali, nu neapărat religioși, adică trebuie să construim instrumente, prin care acești oameni să aibă drepturi, să-i ajutăm pentru că, din punctul meu de vedere, o societate se dezvoltă numai în măsura în care se micșorează sărăcia.
„Grupurile acestea marginale sunt foarte închise. Bandiții te miros de la o poștă, acolo nu poți să joci roluri prea multe. Mai bine te duci și joci rolul tău, e mult mai simplu. Se pătrunde ca-n orice grup, pe bază de recomandări, ca-n lumea bună. Cu cât ai o recomandare de mai sus, cu atât mai multe uși ți se deschid.”
Foarte multe cuvinte elogioase la adresa primelor două volume din trilogie. Nu știu dacă te încântă acest aspect ori dacă ești atent la care volum este mai apreciat, dar știu că nu-ți face plăcere ca Sectanții să fie comparat cu Bandiții.
Da, textele referitoare la cele două cărţi curg, mai ales că Bandiții a apărut de numai câteva luni. Am gândit cărțile ca fiind autonome și ele pot fi citite separat fără nicio problemă. Nu trebuie s-o citești pe una ca s-o înțelegi pe cealaltă. Tentația de a compara există, mai ales că am dat acest titlu generic de trilogie, și atunci oamenii le leagă una de alta – eu le-am legat, de ce nu le-ar lega și ei? Se compară și pentru a spune că o carte le-a plăcut mai mult decât alta. În principiu, m-a bucurat când am văzut că unii critici la care țin au spus că Bandiții ar fi scrisă ceva mai bine, adică există o evoluție… Orice scriitor vrea să evolueze. Însă cred că o comparație este foarte dificilă, pentru că poveștile din cele două cărți sunt foarte diferite… Până la urmă, e dreptul fiecăruia să compare, iar dacă asta mă deranjează la un moment dat, nu este decât ceva pur subiectiv.
E o scenă foarte emoționantă în Bandiții, în care, după ce vizitezi o comunitate foarte săracă, plângi. Ai conștientizat atunci faptul că lumea aceasta nu prea mai are șanse ori că a ajuns într-un punct delicat?
Când lucrez la cărțile mele, documentarea constă în lecturi de texte, analize, pentru a cunoaște lumea despre care scriu, dar în acest caz am și lucrat direct cu comunitățile respective. Recunosc că mi-a fost cel mai greu să lucrez cu cei care sunt cerșetori de meserie. Cei mai mulți sunt așa nu pentru că ar fi ales să fie așa, ci pentru că în felul acesta s-au născut, au fost damnați la acest tip de viață. Trăiesc într-o sărăcie lucie, nu dispun de acte, practic sunt oamenii nimănui. În povestea aceasta, nici măcar sărăcia nu m-a deprimat atât de mult ca următorul fapt. Stând alături de ei, de copiii lor, vezi un anumit tip de lipsă de orizont, de speranță. Asta e chestiunea foarte tragică. Vezi în ochii lor că ei înțeleg că s-au născut acolo și n-au nicio șansă să iasă vreodată din acea condiție. Tot acolo vor muri.
Tot acolo e și conștiința faptului că nu ai ce să faci pentru ei…
Da, un soi de neputință. Vrei să faci ceva, dar îți dai seama că e o chestiune sistemică. Ar trebui o forță foarte puternică din exterior, care să-i smulgă de acolo. Tu, ca individ, nu poți face nimic. Ce poți face? Dacă le dai ceva de mâncare, e ca o picătură într-o mare de suferință… În viață, cel mai mult contează speranța. Speranța că mâine va fi puțin mai bine, că mâine mai ai o șansă. În momentul în care speranța dispare, lucrurile devin foarte tragice. Este ceea ce eu numesc depresie socială, în care oamenii pur și simplu cad și nu mai au nicio șansă de revenire. Asta pentru mine a fost destul de dur.
„Nu folosesc niciodată reportofon… Ține strict de meseria mea măsura în care reușesc să reinventez ce aud și ce văd. Îmi fac totuşi notițe când am momente libere, pentru că anumite lucruri se pot uita ori modifica.”
Sursa foto: pagina de facebook a scriitorului. Interviul este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.
Interviu de DOINA FIKMAN pentru HAIBUN / 21 februarie 2017
Ați debutat în 2006 cu volumul de proză Născut în URSS. Cum se face că asta nu s-a întâmplat mai devreme, luând în calcul „fierbințeala” din facultate pe care o are fiecare?
Vasile Ernu: Recunosc că nu am avut niciodată în cap obsesia să devin scriitor. Am avut multe alte pasiuni, dar nu aceea de a fi scriitor. Ba chiar în acea perioadă îmi displăceau mediile literare, chiar le consideram „inferioare” ca tip de reflecţie şi literaturocentrismul culturii mă irita. Eram tînăr şi aveam o privire asupra lucrurilor mai pe stil „fight club”.
Am ajuns să scriu acea carte din întîmplare. Eu iniţial am vrut să o fac ca pe un dicţionar al amintirilor unei generaţii, a prietenilor mei, un soi de privire personală şi subiectivă asupra a ceea ce am trăit noi. Așa cum toată lumea era foarte ocupată şi fugită în cele patru zări, am decis să o scriu singur. A ieşit această carte care brusc a intrat în toate topurile, cu mare priză la public, dar şi la critica care o etichetase „controversată” şi care nu era clar nici ce gen literar este. M-am trezit brusc cu premii importante şi traduceri în diverse limbi. Peste noapte am devenit scriitor fără să îmi propun asta.
După aceea am intrat încet, încet în acest rol. În timp s-a dovedit că e ceva care-mi place şi se pare că mă şi pricep. Şi important e că ceea ce fac eu place unui public, atîta timp cît îmi cumpără cărţile şi le citesc. În ultima perioadă primesc foarte multe reacţii private de la cititori. Deci, există un public interesat de cărțile şi temele mele. Asta e cel mai important.
Cu excepția simbolurilor distinctive, precum jvacika sau djînsî, a fi născut în URSS este o amprentă personală ori totuși a unei generații? Există ceva din experiența dumneavoastră care n-a ajuns în carte?
Vasile Ernu: Da, povestea aceasta a vieţii cotidiene din URSS-ul tîrziu are amprenta experienţei mele directe, dar şilivreşti sau a unui folclor construit în timp care ajunge la tine din alte generaţii. Experienţele acestea personale sînt, vrem nu vrem, legate de experienţele colective, de viaţa trăită împreună. Există un întreg imaginar, o întreagă iconografie şi cinematografie sovietică care ne-a formatat. Dar asta se întîmplă şi în celelalte culturi. Oare azi nu sîntem formataţi foarte mult de media şi toată noua iconografie socială, politică şi economică? Da, nu mai puţin decît în trecut.
Eu am încercat să povestesc experienţe care, chiar dacă sînt trecute prin filtrul personal, să fie elemente centrale ale culturii sovietice: de la ritualuri la obiecte, de la educaţie la timp liber, de la infrastructură la cultura alternativă, dar şi oficială. De asta foarte mulţi s-au regăsit în aceste poveşti pentru că ele cumva redau nişte locuri comune, nişte paternuri. Totul trecut cumva prin acest stil ironic, autoironic, nostalgic şi tandru. E vorba în definitiv despre viaţa noastră, despre amintire, despre memorie, despre lucrurile intime care au construit viaţa copilăriei şi adolescenţei noastre. Nostalgia e o ţară a memoriei, nu a unei ideologii sau mai ştiu eu ce formă de reconstrucţie. Nostalgia e un fel de a vizita trecutul, ceva ce nu mai există, ceva exilat în memorie, doar în memorie.
Ceva ce nu am povestit? Sînt multe lucruri care pot fi povestite încă. E genul de carte „fără sfîrșit”. Aş putea scrie continuu la ea, dar trebuia să pun punct pentru că sînt multe alte teme care mă pasionează, alte subiecte, alte obsesii. Nu vreau să rămîn cu marca „Născut în URSS”. Cartea e doar o poveste din multele pe care am să le povestesc.
Cartea asta a fost tradusă în foarte multe țări, inclusiv Rusia, Bulgaria, Spania, Italia, Georgia, Polonia. Cum este să fii publicat în străinătate? Ori dacă ar fi să reformulez, este mai „prestigios” să fii apreciat în alte țări decât pe plaiul natal? Ori dacă să ne referim strict la critici, credeți că aprecierea lor este mai obiectivă decât a criticilor de acasă?
Vasile Ernu: Scriitorul este definit de limba în care scrie. Deci, eu scriu în primul rînd pentru cititorii de limbă română. Fireşte că mă interesează universalismul, mă interesează şi un alt public decît cel local, dar nu este o obsesie pentru mine. Dacă apar ocazii este un lucru bun. Traducerea cărţilor este mai degrabă rezultatul unei maşinării de marketing şi ţine de o mulţime de întîmplări norocoase. De ce? Pentru că literatura are mereu bariera limbii şi nu e precum muzica sau artele vizuale care nu au nevoie de un traducător. Cartea are mereu nevoie de un intermediar: traducătorul.
Faptul că există un interes pentru traducerea cărţilor mele, chiar am oferte şi pentru ultimele cărţi, mă bucură. Asta e bine pentru un scriitor. Îi aduce, pe lîngă cititori, prestigiu şi ceva mai mulţi bani şi-l introduce în circuite internaţionale: de la tîrguri şi festivaluri, pînă la rezidenţe, conferinţe şi alte ocupaţii adiacente meseriei de scriitor. Mie îmi place să ţin prelegeri prin universităţi sau în diverse medii alternative ale tinerilor. E interesant că pentru mine e mult mai uşor să ajung la universităţile din Berlin, Bucureşti sau Torino, decît la cele din Chişinău sau Bălţi, dar asta e. Acasă se ajunge cel mai greu. În perioada următoare voi avea o serie de lecturi în puşcăriile din Moldova (şi România): e mai uşor se pare să ajung la puşcărie, decît la universitate. E mai bine aşa.
Ca în orice altă breaslă, lumea scriitorilor nu este lipsită de intrigi, rivalitate și poate chiar ranchiună. Ați simțit asta vreodată în raport cu alți literați? Dacă da, atunci cum se manifestă?
Vasile Ernu: Încerc să mă ţin mai departe de lumea literară sau mai degrabă de grupurile literare sau structuri precum USR sau USM (uniuni ale scriitorilor). Am refuzat să fac parte din orice uniune de acest tip. În acest moment ele sînt instituţii în care nu mă regăsesc, cred că nu-şi îndeplinesc menirea care ar trebui să o aibă şi nu cred că mă ajută o astfel de instituţie. Ba din contra, pe mine mă constipă intelectual aceste instituţii. Dar nu judec pe cei care fac parte din astfel de instituţii.E treaba fiecăruia.
Pe mine mă interesează fenomene şi structuri vii, nu cele ritualice şi aproape moarte. Ţin legătura cu anumiţi scriitori punctual, pe unii îi simpatizez, pe unii chiar îi admir, iar cei care nu-mi plac sau mă lasă indiferent îi ocolesc. Urăsc bîrfa, de asta nu veţi auzi de la mine niciodată cuvinte urîte adresate oamenilor din breaslă şi nu numai. Cînd critic ceva încerc să aduc argumente raţionale şi să nu vizez persoana, ci doar chestiunea în cauză. Dar da, ca în orice breaslă artistică există, cred, destulă invidie,mai ales cînd e vorba de revistele de specialitate, premii, etc. Nu prea mă interesează acest sector. Mie mi se pare că viaţa literară autentică s-a mutat puţin în altă zonă.
Viaţa literară din Basarabia, care e foarte fragilă, o urmăresc de la distanţă. Mă interesează tinerii poeţi şi prozatori, încerc să-i citesc, urmăresc fenomenele noi care apar. Ţin legătura cu cîţiva prieteni. Dar cum activitatea mea de prin 90 are loc în România – acolo m-am maturizat, format şi scris – viaţa mea este legată mai mult de România, chiar dacă sufleteşte sînt foarte legat de Basarabia şi multe din subiectele mele vin de aici.
Dar ce faceți cu haterii care nu sunt din breaslă?
Vasile Ernu: Eu am o răbdare destul de mare. Sînt de felul meu mai zen. Sînt educat să pot rezista la atacuri destul de dure şi să răspund cît se poate de pozitiv. Cred că a răspunde cu bine la rău este o armă mai eficientă în timp. Dar fireşte pot fi şi bandit şi, dacă e neapărat nevoie, pot pune sare pe limbă, pot face lucruri nebănuite. Dar încerc să mă abţin. Mai există o formă de pedeapsă: ignoranţa programatică faţă de hater sau luarea în derîdere ori ironie care e o tehnică ceva mai complicată. Ignori pe cei care nu merită atenţie, rîzi de ura lor ca să o dizolvi. E altă formă de a te proteja. Haterii sînt făcuţi ca să-ţi consume energia, iar tu trebuie să ştii cum să o conservi şi cum să o direcţionezi spre lucruri folositoare pentru tine şi pentru comunitatea în care trăieşti.
Mica trilogie a marginalilor, mă refer la primele două publicate, Sectanții și Bandiții, au avut succes aici, cel puțin mediatizarea a fost intensă. Cum v-ați ales subiectele și de ce trilogie? De ce ați optat tocmai pentru o sectă religioasă, bandiți și izgoi, luând în considerație că există mai multe pături sociale marginale? Ori asta s-a întâmplat pentru că ați reușit cumva să-i vedeți de aproape mai mult decât pe ceilalți?
Vasile Ernu: Da, cărţile au un succes neaşteptat la public şi la presă. Se scrie mult şi mi se solicită interviuri. Editorul îmi spune că se vînd bine, se reeditează deja, ceea ce mă bucură. Un autor trăieşte din asta, el vrea să aibă cititori reali, nu închipuiţi. Şi cred că e pentru prima dată cînd primesc atît de multe reacţii de la cititori. Primesc mesaje cu opinii şi păreri, întrebări şi comentarii de la cititori. Neaşteptat de multe. Asta mă bucură.
Cum am ales subiectele? N-a fost simplu. Am avut o perioadă de cercetare. Ştiam sigur că vreau să scriu despre marginali. Acest lucru îl stabilisem. Mă interesa subiectul: lumea văzută prin ochii marginalilor. Ştiu că arată altfel. Lumea povestită de cel vînat arată radical diferit decît lumea povestită de cel care vînează. Cum am ales este cumva mai complicat. Mi-am dat seama că nu mă interesează doar marginalul, ci şi anumite mituri sociale fondatoare. Cu „sectanţii” mi-a fost mai simplu pentru că îi cunoaştem, aveam o poveste de familie cu ei şi aveam Bugeacul care este exemplar în acest amestec etnic şi religios. E zona mea de origine în care am copilărit. Adică aceşti marginali îmi erau familiari, iar tema marginalităţii religioase este fundamentală pentru un secol fascinant, dar tragic precum sec. XX în care am avut toată nebunia omenirii concentrată în 100 de ani. „Sectanţii” erau îngerii păzitori.
A trebuit să aleg şi ceva opus lor, îngerii căzuţi. Şi ce e mai la îndemînă decît lumea criminală, lumea bandiţilor? Această poveste are însă mai multe straturi pentru că ea se ocupă de mitul lui Cain şi Abel, al felului în care unul alege o cale şi altul o altă cale, e despre economia acumulării şi a sacrificiului, e despre educaţie şi dresaj, e despre cum un copil se maturizează şi despre ce şi cum alege în viaţă. Şi care sînt condiţiile care-l fac să aleagă anume aşa şi nu altfel. E despre o lume întoarsă pe dos în care furtul este o formă de muncă. Dar şi cerşetoria este o formă de muncă, însă a unor altfel de oameni, a unor oameni fără de şanse. E despre legătura dintre grădiniţă şi puşcărie, e despre cum se dresează puricii şi oamenii. Deci, nu e o istorie a unui grup, nu este o antropologie a unui grup, ci are mai multe registre. E un soi de literatură documentară care are la bază poveşti reale, dar care capătă multiple sensuri.
Următoarea carte a trilogiei vreau să fie despre un război civil în care Iacov şi Esau, cei doi fii ai patriarhului Isaac, intră într-un conflict pe viaţă şi moarte pentru o binecuvîntare furată. Însă toată această poveste biblică va avea loc la noi pe străzile orăşelelor din Bugeac, a Chişinăului, Odessei, Iaşiului şi Bucureştiului. Totul se va petrece în secolul XX. Centrul lumii sîntem noi, acolo unde vrem noi să fie şi unde e povestea noastră.
Chestionarul lui Proust într-o formă adaptată este nelipsit din interviurile noastre. Care este definiția succesului unui scriitor sau a unei cărți după Vasile Ernu?
Vasile Ernu: E atunci cînd începi să nu mai cunoşti oamenii care vin să te asculte cînd citeşti. E atunci cînd începi să primeşti scrisori de la cititori care sînt realmente interesaţi de ceea ce scrii.
Dacă ar fi să vă descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acestea?
Vasile Ernu: Curios, iertător şi furios blajin.
De ce vă este frică cel mai mult?
Vasile Ernu: De ignoranţă, de propria ignoranţă care ar putea nedreptăţi pe celălalt de lîngă mine şi de ape adînci (la propriu).
Dacă vă întâlniți cu Dumnezeu și aveți șansa să-i puneți doar o singură întrebare, care ar fi aceasta?
Am citit ”Bandiții”, cel de-al doilea volum al Trilogiei Marginalilor a lui Vasile Ernu, cu aceeași plăcere cu care am citit și Sectanții. Două volume originile, ambițioase, care și-au propus să trateze teme destul de delicate, direct din interiorul unor comunități de care scriitorii români se feresc. Din volumul ”Bandiții”, apărut în această toamnă la Editura Polirom, se nasc multe întrebări despre structura unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi doar o bănuiesc și de care se tem aproape toți: bandiții, o castă cu structuri clare, dar care s-a transformat total, a pierit parțial, în ultimii ani. O parte din aceste întrebări, într-un interviu cu autorul cărții, Vasile Ernu:
-Am citit cu mare interes primele volume ale Trilogiei Marginalilor. Tonul celor două volume apărute până acum pare un pic diferit: primul a fost mai degrabă academic, comunitatea era parcă privită la rece, în vreme ce al doilea are un ton de poveste a maturizării naratorului. Tu cum vezi acest lucru, există această diferență și, dacă da, ți-ai propus-o sau a venit de la sine?
Da, cred că este evident că în aceste ultime două volume am lucrat mai mult cu o naraţiune mai aproape de genul ficţional. Am tot mai multe poveşti. Nu aş spune „academic” la ceea ce am făcut în Sectanţii, cu toate că dacă zici tu poate asta explică de ce au îndrăgit atît de mult această carte antropologii, sociologii şi istoricii, cu toate că acolo nu fac nici antropologie, nici sociologie, nici istorie propriu-zisă.
Eu în continuare nu renunţ la stilul meu eclectic sau „klezmer” cum îi spun eu, amestecînd diverse genuri: de la reportaj literar la eseu şi de la autobiografie la poveste. Dar aşa e: e o perioadă în care simt nevoia să construiesc mai mult poveşti, să construiesc mai multă ficţiune în jurul acestor elemente „documentare” şi „ego-grafice”.
În ce priveşte diferenţa. Da, am vrut să fie cărţi foarte distincte şi ca poveste, şi ca formă de construcţie, şi ca sensibilitate, şi ca teme. Cele trei cărţi ale trilogii le vreau autonome. Vreau ca ele să aibă viaţă de sine stătătoare. Vreau că scriitorul să le poată citi separat şi să nu fie nevoit să le citească pe toate doar pentru că e un fir narativ comun. Deci toate acestea sînt gîndite şi asumate. Cît îmi iese las cititorul sau cirtica să se pronunţe. Cert este că există tentaţia de a compara Bandiţii cu Sectanţii. Nu-mi plac aceste comparaţii, dar înţeleg şi nu mă supără. Vine cumva firesc. Mă măguleşte, dar mă şi irită ideea deja rostită de cîţiva critici importanţi cum că „Bandiţii e o carte mai bună ca Sectanţii”. Mă bucur că se vede evoluţia pozitivă a muncii mele, în acelaşi timp cred că nedreptăţeşte cartea Sectanţii la care eu ţin la fel de mult. Dar cu aceste lucruri nu te poţi lupta. Eu mă bucur că cele două cărţi au succes la public, se vînd şi sînt citite. Ce-şi poate dori un scriitor mai mult?
-Multe dintre poveștile scrise în ”Bandiții” și-au fost istorisite de mai mulți ani. Care a fost momentul în care te-ai gândit prima dată că vei scrie această carte și ai început să privești această comunitate din postura scriitorului, a cercetătorului, strângând povești și documente?
Ideea trilogiei este veche. Adică de peste cinci ani. Ştiam că voi scrie această trilogie. Îmi alesesem şi cele două grupuri marginale: sectanţii şi bandiţii. Erau două grupuri care mi-au fost aproape, familiare, în copilărie şi adolescenţă. Sectanţii îmi sînt mai apropiaţi decît bandiţii cu care cumva mă intersectam doar accidental şi îi cunoșteam şi din folclorul urban din regiune.
Problema a apărut nu atunci cînd am făcut documentarea, cu toate că şi acolo au fost multe complicaţii, ci mai ales atunci cînd a trebuit să aleg tipul de scriitură, să lucrez la construcţie, să scriu efectiv cartea. Asta mi-a dat multe bătăi de cap. Dar am înţeles un lucru important lucrînd la aceste două cărţi constant şi după un program sever: trebuie să scrii organizat şi sistematic textele cărţii şi ele cumva se vor aranja, vor căpăta viaţă. Asta nu înseamnă că nu gîndeşti la un plan, la o structură, însă dincolo de acestea, munca efectivă la text rezolvă multe probleme. La Bandiţi, de exemplu, am început să lucrez avînd în cap o altă structură şi cumva chiar un alt „fir narativ” general. El s-a modificat drastic după ce am început să scriu textele centrale. Mi-am dat seama că textul meu mă duce în cu totul altă direcţie. Cînd am început să intru în pielea personajelor, am înţeles că ele vor altceva decît vreau eu autorul să spun. Sună puţin „animist”, dar asta am trăit. Eu autorul am început să lupt cu propriile personaje: eu doream una, iar ele doreau cu totul altceva să spună. Şi atunci ele cumva m-au convins şi au învins. Au avut dreptate. Le datorez mult acestor eroi că m-au învins pe mine ca scriitor. În definitiv am devenit „bandit” şi am scos cartea aşa cum au vrut eroii mei. Eu sînt mulţumit.
-Ai riscat ceva prin aducerea istoriei bandiților în fața publicului? Ai primit ”acceptul” celor importanți pentru a publica acest volum?
Nu e o istorie propriu-zisă. Nu e o istorie factuală, cu oameni „reali” care au adresă şi CNP-uri etc. În carte am nu „oameni reali”, ci eroi construiţi de mine. Asta nu înseamnă că nu am folosit materie brută, „istorii reale”, „oameni vii” în construcţia acestor eroi. Ba da. Dar în carte ei devin eroi cu care nu se mai identifică sau se identifică mult prea mulţi bandiţi. Cum a fost cazul Sectanţilor. M-au citit foarte multe grupuri religioase marginale. M-au sunat să mă invite pe la ei. Despre unele grupuri sincer nici nu ştiam că există, deci nu aveam cum să scriu despre ei. Dar ei s-au identificat şi mi-au spus: încă nimeni nu ne-a înţeles şi nu a povestit atît de bine despre noi; aţi scris exact despre noi. Ce să le spun? Iată puterea literaturii.
Cu acceptul celor cu care lucrezi la documentare e puţin mai complicat. În primul rînd, e o chestiune de etică profesională: în ce măsură poţi să te foloseşti de viaţa oamenilor, de istoriile lor, de suferinţa lor folosind toată această materie pentru cărţile tale? E o întrebare pe care şi-o pun şi scriitorii care lucrează cu aceste genuri, şi jurnalistii de investigaţie, şi antropologii care fac teren. E o întrebare legitimă şi delicată la care trebuie să-ţi răspunzi. Şi mai ales trebuie să fii corect cu ei şi cu tine în această relaţie.
Eu sper că am scris această carte fiind corect cu ei şi cu mine. Cititorii vor înţelege acest lucru şi vor taxa. Cert este că eu am doar cîteva obligaţii mari faţă de cîţiva dintre oamenii cu care am lucrat: să le păstrez anonimatul şi să nu fie uşor identificaţi. Sigur nimeni nu va fi căutat şi arestat după apariţia acestei cărţi. Cîţiva eroi am avut grijă să-i omor eu ca să nu mai fie căutai de poliţie ? . Cei cîţiva care ştiu ceva din bucătăria internă a cărţii se vor distra cînd vor citi. Cum era replica aceea dintr-un film românesc: „am trăit să ne vedem şi morţi”.
Eu cred că ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înţelegem acea lume, ne ajută pe noi să fim mai toleranţi, mai înţelegători cu ei şi ne ajută mai ales să ne înţelegem pe noi. Sper.
De exemplu, primesc foarte multe întrebări mai ales la capitolul cu olihgarhi de genul: eroul x este Plahotniuc sau Filat; eroul y este Vîntu sau Poroşenko? E distractiv, dar eu nu mă ocup cu mărunţişuri din acestea. Eu fac literatură, iar eroii mei sînt ceva mai complecşi decît personajele în cauză, chiar dacă în definitiv sînt tot oligarhi.
-Ai avut și probleme în strângerea mărturiilor? Au fost și bandiți care au refuzat întâlnirea cu tine sau au refuzat să ți se destăinuie?
Procesul este ceva mai complicat. Se pătrunde greu în lumea lor. Trebuie să ai cunoştinţe bune, să fii abil cu ei, să îi convingi că meriţi să stai lîngă ei. Nu e ca şi cum ţi-ai fi dat întîlnire la cafea şi îi spui: hai zi poveşti, dă-mi un interviu. Ei nu spun poveşti la comandă. În general, ei nu spun poveşti aşa cînd vrei tu. Trebuie să stai şi să culegi aceste poveşti din diverse fragmente de viaţă. Trebuie să îi înţelegi în mediul lor. E greu de înţeles logica lor care e destul de diferită de a majoritarilor. Să înţelegi felul lor de a gîndi care nu seamănă deloc cu a noasră. Trebuie un efort deosebit. Trebuie să devii oleacă „bandit” ca să te accepte. Ei trebuie să te perceapă unul de-al lor chiar și dacă eşti venetic. Un soi de „tovarăş de drum”.
Fireşte că sînt unii care nici nu stau de vorbă cu tine. Eşti un fraier amărît pentru ei. Nu ai stat cu „fraţii” în puşcărie ce poţi înţelege tu, fraiere? Au un dispreţ profund faţă de cei care „nu au stat” (în puşcărie adică). „Nu ai stat”, eşti un nimeni care nu înţelege nimic. Şi încearcă să-i convingi că nu-i aşa. O să-ţi spună în argoul lor două fraze care o să te umilească definitiv. Sînt foarte buni la asta. Sînt psihologi de superclasă în relaţiile astea interumane. Îţi trebuie nervi tari şi ficaţi de oţel în relaţie cu ei. Nu ştiu cum să spun, dar acolo este multă tensiune negativă care se simte în aer, o simţi cum pătrunde în tine prin toţi porii. E ca şi cum ai intra într-o cameră întunecată şi nu poţi lumina cu nimic. Şi întunericul te pătrunde. E o senzaţie foarte stranie şi puternică. Eşti lipsit de protecţie. Noi nu ne dăm seama, dar în lumea majorităţii şi oficială, totul în jurul tău e făcut ca să te protejeze. Cînd ajungi în lumea lor, toate acestea dispar. Te simţi ca un om gol ziua în amiaza mare în centrul oraşului: neputincios şi teribil de ruşinat. Acolo însă nu e ruşine, ci neputinţă şi un soi de frică. Îţi trebuie mult timp să-ţi revii după. Pe mine m-a deprimat munca cu ei.
-Cum ai reușit tentației să o apuci și tu pe calea banditească, odată ce ai întâlnit o parte din membrii acestei caste? Nu te-a tentat niciodată să lași totul baltă și să începi să te tatuezi, să te transformi într-un hoț sau contrabandist, să devii, cu alte cuvinte, un bandit?
În viaţă sînt o mulţime de factori care influenţează o mulţime de decizii. Noi cei veniţi şi crescuţi în lumea majorităţii şi a „lumii bune şi oficiale” nu ne dăm seama cît de protejaţi sîntem. Pentru asta avem 1001 de legi şi instituţii. Totul lucrează pentru noi: să ne educe, să ne protejeze, să ne dea garanţii, să ne predetermine tot procesul vieţii. Toată această maşinărie instituţională a familiei şi statului, a educaţiei şi legislaţiei, are şi partea ei bună, dar şi partea ei mai puțin bună. Da, te educă, te protejează, îţi dă condiţii mai bune, blochează violenţa etc. Dar e cumva şi mai mecanică, mai robotizată, mai lipsită de viaţă. Poate de asta ne fascinează lumea „băieţilor răi” care cumva scapă acestei maşinării şi trăiesc mereu fără garanţii, siguranţe o viață plină de riscuri.
De asta cumva noi mereu sîntem protejaţi să nu o luam „pe calea cea rea”, să nu ne jucăm cu „băieţii răi” etc. Dar sînt multe momente de cumpănă în viaţă şi atunci te salvează (sau nu) tot soiul de detalii de care nu ştii neapărat. În acest sens, eu îmi pun mereu întrebarea de ce unii ajung Cain şi alţii Abel? Care sînt aceste condiţii? Cînd apar aceste momente? În carte încerc să dau nişte indicii, nişte explicaţii. Mie nu-mi prea place să vorbesc despre anumite perioade din viaţa mea. Nu a sosit vremea. Toate la timpul lor.
-A văzut Profesorul – figura centrală a cărții, alături de narator – o primă schiță a cărții sau i-ai povestit pe larg despre ideea de a scrie o carte despre Bandiți? Ce părere a avut, ce sfaturi ți-a dat despre acest lucru?
Cum să-ţi spun eu ca să nu te mint şi să nu spun ce nu pot spune. Profesorul e un erou care are la bază un prototip pe care l-am cunoscut în copilărie. L-am căutat mai tărziu şi l-am descoperit. Dar Profesorul în realitate sînt doi. Adică am lucrat cu doi oameni care au produs un erou. Ei nu s-au împotrivit pentru că sînt băieţi isteţi. Pe unul l-am omorît, iar pe unul l-am transformat în diverşi alţi eroi din carte. Mă rog, asta ţine deja de munca mea. Ei mi-au garantat după ce le-am trimis cartea (fragmente în rusă) că dacă voi nimeri în puşcărie voi fi „un patefon autentic” şi nimeni nu se va atinge de mine. Ca să mă explic: „patefoanele vii” sînt oamenii care ştiu să povestească şi să spună poezii care au în puşcărie un statut special din cauza acestor calităţi şi de ei nimeni nu se atinge fiind protejaţi de hoţii în lege, autorităţile nr. 1 ale puşcăriilor. Povestitorii profesionişti şi cunoscătorii de poezii au un rol foarte important în puşcării. Nevoia de poveste este acută în astfel de spaţii şi atunci povestitorii capătă statut privilegiat. Deci m-am scos: puşcărie să fie, că în rest totul e aranjat.
-Am observat că poeziile, cântecele din carte au fost traduse de Mihail Vakulovski. Ai simțit necesar ca aceste texte să fie traduse neapărat de un poet, deși tu știi limba rusă foarte bine?
Cu Mihai, sau Mihail cum se semnează el, colaborez încă de la prima carte: Născut în URSS. El mi-a tradus atunci versurile de la melodiile de rock rusesc/sovietic. A ieşit bine. El are experienţă în acest domeniu. Aici am lucrat cu el la cîteva dintre textele unor melodii. El ştie bine să facă acest lucru. Am încredere în el, e profesionist. Cîteva erau deja traduse, cele din Vîsoţki, aşa că le-am folosit pe cele existente. Pentru prima oară, am tradus şi eu cîteva, pentru că am vrut să le dau nuanţe diferite de original. Am vrut să le românizez puţin. Aici m-a ajutat la stilizare un alt bun poet şi prieten: Florin Dumitrescu.
-Spuneai în interviul nostru precedent, atunci când vorbeai despre sectanți: ”Cel mai mare duşman al acestui tip de comunitate se pare că nu este nici violenţa, nici represiunea, nici marginalitatea, ci un soi de împingere a acesteia spre centru, spre establishment, spre Putere.” Este acest lucru valabil și în cazul bandiților, au început să se apropie de putere și dispar cei autentici?
În ultimele capitole meditez mult despre ruptura din anii 90, despre generaţia mea şi despre transformarea acestei lumi de după căderea comunismului. Meditez în dialog cu eroii mei bandiţi. Ceea ce este foarte clar este că lumea “liberalizată”, lumea “statului slab”, este o lume perfectă pentru ei, o lume în care bandiţii se simt ca peştele în apă. Se întîmplă ce era de aşteptat: ei pun stăpînire pe această lume, ei renunţă la principiile vechi ale hoţilor în lege ca să devină “stăpînii noii lumi” alături de alte “specii” de “tranziţie spre nicăieri”. Ei vor înlocui vechea lume, ei vor lua cu asalt noua lume, ei o vor cuceri şi vor deveni în scurt timp “stîlpii societăţii”. E o temă dureroasă şi pentru ei, dar mai ales pentru noi.
Da, în această poveste, eu pornesc de la mitul fondator al lumii: relaţia dintre Cain şi Abel. Pornesc de la o lume construită pe economia sacrificiului şi a darului, cartea Sectanţii e despre asta. Iar Bandiţii este despre lumea lui Cain, lumea construită pe o economie a crimei şi jafului, a acumulării. Cain l-a învins pe Abel. Trăim într-o lume în care Puterea este puterea lui Cain şi a economiei acumulării. Cartea mea este şi un manual de supravieţuire în lumea lui Cain.
-Plecând de la cele spuse la întrebarea precedentă, consider că finalul este construit într-o notă pesimistă. Ai dorit asta sau a fost totul inconștient?
Există o frămîntare reală a mea legată de reinterpretarea a ceea ce s-a întîmplat în aceşti ultimi 20 de ani. Ce s-a întîmplat cu noi după marea ruptură din 89. Pornisem de la ideea că am fost o generaţie a speranţei toţi cei care la Revoluţie eram în liceu sau la începutul unei facultăţi. Şi acum văd că noi, acea generaţie numită metaphoric Generaţia Speranţei, suntem într-o profundă criză şi depresie indiferent de poziţia socială în care ne aflăm. Asta observ şi la oamenii simpli, prietenii de la ţară sau din orăşele, dar şi la prieteni foarte realizaţi din oraşele mari sau cei plecţi afară. Încerc să înţeleg ce e cu acestă depresie profundă, o criză foarte adîncă. Am scris chiar un soi de poem social Generaţia mea: de la generaţia Speranţei la cea a Depresiei. Am văzut că şi Tolontan a preluat ideea şi a făcut o serie de texte invitînd diverşi oameni să scrie.
Da, este ceva trist. Cumva încerc să răspund în ultimele capitole apelînd la eroii mei bandiţi. Cartea se termină într-o notă tragică, cred. E cu moarte şi cu lacrimi spre final. Dar cred că această reflecţie tragică pe care o propun eu la final are ceva optimist pentru că deschide calea spre găsirea unor soluţii. Pun un set de întrebări, fac o frescă a unor frămîntări din care caut soluţii. Nu ofer soluţii, dar cred că pun nişte întrebări “corecte”, care ne pot salva dacă le urmărim direcţia. Şi Sectaţii se termină cumva trist, se vorbeşte despre dispariţia unei lumi pe care noi aproape nu o mai înţelegem. Aici însă este ceva mult mai existenţial, pentru că în joc nu mai este trecutul şi nici măcar prezentul. Aici în joc este viitorul pentru că afectează direct viitorul copiilor noştri. Iar cînd în joc este viitorul atunci totul devine apocaliptic. E un soi de apocalipsă a zilelor noastre care se vede în zare.
-În ce stadiu este al treilea volum al Trilogiei Marginalilor? Spune-ne câteva cuvinte despre Izgoi-Jidî, ce înseamnă, cum vei trata acest subiect?
Uff. Acum e greu să vorbesc despre el cînd abia am scăpat de Bandiţi. Am multă documentare pe el, dar încă nu ştiu exact cum va arăta. Dacă bandiţii este despre Cain şi Abel, atunci următoarea va fi despre Isaac şi Iacov, un alt mit al unei relaţii care a adus războiul civil în sînul familiei extinse şi a ajuns să fie un război global. Fireşte că va fi totul povestit şi construit pe istorii locale. Dar acesta este sîmburele micului secret.
Cred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?
