Vasile Ernu la GALBEN – viața de scriitor, prietenia cu Filat, soarta guvernării PAS și relația cu Dumnezeu
Te invit să vizionezi un #interviu #fărăprotocol cu scriitorul și editorul Vasile Ernu. Am vorbit despre cum era viața în URSS și ce era bine atunci, cum a mers la studii în România, cum s-a cunoscut acolo cu Vlad Filat și ce impresii crea pe atunci viitorul politician. Am discutat despre lectură, din ce trăiesc scriitorii, dacă scriind cărți poți câștiga un venit decent în România sau Republica Moldova. Am vorbit și despre actuala guvernare, unde greșește și ce o așteaptă. La fel, Vasile a povestit și despre relația sa cu Dumnezeu. Vasile Ernu pe Facebook – https://www.facebook.com/vasile.ernu
Vasile Ernu este invitatul lunii în vitrina Cărturești Carusel
Scriitor de vitrină este un proiect Cărturești care îi aduce în centrul atenției (a se citi: în vitrină) pe scriitorii voștri preferați. Ideea întâlnirilor din vitrină a venit chiar de la un scriitor – autorul timișorean Robert Șerban ne-a propus proiectul, inspirat de vitrina unei librării Cărturești.
Gazda discuției este Adela Greceanu, poetă și jurnalistă, gazda emisiunii Timpul prezent la Radio România Cultural.
Vasile Ernu: Accent Moldovenesc, Iad Urbanistic în Chișinău și Brazii din Siberia
Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu
Lui Vasile Ernu probabil nu i-ar plăcea să spun despre întâlnirea cu el că a fost memorabilă. De aceea am să spun că a fost una pe care nu o voi uita ușor. Asta pentru că Vasile este acel tip din ce în ce mai rar de om ale cărui convingeri și valori (în care crede) nu se destramă așa ușor. Nu e inflexibil, nu e niciodată ultimativ în declarații și nu joacă pe cartea unui nombrilism pedant. E sincer, degajat, ferm când consideră că e nevoie, maleabil când situația o cere. Ca să rezum, este un om onest. Cine n-ar vrea să aibă un asemenea interlocutor? Eu am fost unul dintre norocoși, cu atât mai mult cu cât am purtat acest dialog în Biblioteca lui Gelu. Enjoy!
ÎMPREUNĂ cu Gelu Duminică. Podcast cu❌ Vasile Ernu 28 (Eram un copil care voiam să dovedesc)
Vasile Ernu: „Inteligența trebuie să fie modestă”
Mai 2022 – Cuvântul studențesc – Suceava
Vasile Ernu este scriitor, eseist, comentator politic și editor basarabean, al cărui cel mai recent volum, “Sălbaticii copii dingo”, a fost nominalizat pentru premiul revistei „Observator cultural”. Extrem de profund, Vasile Ernu a așternut pe foi zbuciumul poporului său, o durere cuminte și atât de umană. O țară captivă într-un regim mult prea încorsetat și vicios, schimbări radicale care stârneau nedumerire și deznădejde, tineri care nu știau încotro s-o ia și cum să facă față valurilor impunătoare din Occident care se împleteau cam neîndemânatic cu tot ce au trăit și simțit până atunci. Paradisul sălbaticilor copii dingo marchează marea întâlnire cu civilizația și imortalizează trecerea de la primitiv spre cunoaștere, o trecere atât de bruscă ce stârnește un amestec de energii și principii de viață.
Am discutat cu Vasile Ernu despre acest volum, dar și despre momente din viaţa unui scriitor care chiar are multe de spus lumii.
- Prima sa carte, „Născut în URSS”, „a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune”
– Pentru început, aș vrea să vă întreb care a fost punctul de cotitură în activitatea de scriitor, când ați știut că vreți să trăiți din asta? Puteți să ne povestiți despre primele tentative de scris și cum vă raportați la această activitate?
– Nu am avut nici o tentativă, la început am vrut să fac o facultate, ca oricare adolescent. În adolescență prietenii mei scriau poezii, eu nu am fost tentat niciodată să scriu poezie. Am început să scriu puțin în perioada master-doctorat, adică destul de târziu, când m-am mutat de la Iași la Cluj. Am început cu un soi de eseuri, pentru că toată lumea scria, exista o revistă de filosofie, atunci am început să scriu unele texte exact pentru publicare. Dar nu era o pasiune, nu era pentru mine un vis. Totul a fost aproape accidental, intrasem într-un soi de depresie, nemulțumire, eram la Cluj şi nu-mi mai plăcea orașul. Era un lucru care mă frământa, o carte despre cum vedem istoria trecutului nostru, perioada comunistă, povestită pentru un public larg. Cumva a coincis această nemulțumire, frământare, cu o dorință de a povesti ceva. A ieșit o carte cu un succes neașteptat, am luat multe premii, s-a discutat mult despre ea, cartea mea de debut este „Născut în URSS”. Am debutat la 36 de ani, ceea ce e foarte târziu pentru standardele românești. Am avut un debut tardiv și m-am trezit în fața unei situații foarte stranii, toată lumea insista să scriu, pentru că debutul meu mi-a adus un tip de notorietate și m-am trezit în prima linie că trebuie să scriu. Am început să scriu, apoi a început să-mi placă. Mai târziu am realizat că această activitate chiar îmi aduce multă satisfacție. E foarte greu să trăiești doar din scris, dar încerc să combin scrisul pentru presă, pentru diverse proiecte, texte la comandă și cărțile mele pe care vreau să le povestesc.
– Succesul a fost cel care v-a motivat să continuați să scrieți?
– Nu neapărat m-a motivat, cât succesul m-a pus într-o situație în care, cumva, a creat așteptări, te-ai trezit cu niște onoruri, cartea a început să fie tradusă. Dacă faci ceva bine și lumea te apreciază, trebuie să faci acel lucru. A scrie nu e o muncă chiar ușoară, uneori, pentru textele lungi, poți să nu ieși cu săptămânile din casă.
– Cum a evoluat stilul dvs. de scris pe parcursul anilor?
– Prima carte cred că a fost o întâmplare, nu m-am gândit deloc asupra stilului. Ba chiar am și avut o mică problemă la debut. În fiecare an se fac topurile, unde ești încadrat. Cartea mea a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune. Acum, eu o numesc docu-ficțiune. Deja de la a doua carte am început să gândesc asupra ceea ce fac, iar deja la a treia și a patra, incluziv ,,Mica trilogie a marginalilor”, acolo a fost deja o chestie asumată, lucram ca un om care știe ce face. Am rămas fidel acestui gen, care în fiecare an e foarte greu de încadrat, mai nou lumea mă împinge spre ficțiune.
– Aveți vreun ritual de scris?
– Da, în sens că urmăresc niște pași. Trebuie să am o idee sau un concept care mă frământă, să pornesc de la ceva mare. Am o perioadă de documentare, apoi un soi de structurare și, în final, scrierea efectivă. La scrierea efectivă trebuie să înlătur tot ce m-ar putea bruia și lucrez cu timpi lungi, scriu câte 12 ore pe zi. Singura mea cerință este să fie ușa închisă.
– În principiu, acasă scrieți cel mai mult?
– Acasă sau îmi organizez mici ieșiri de câte o lună într-un oraș mic și necunoscut. De exemplu, am stat la Bârlad trei săptămâni.
- ,,Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe”
– În momentul în care scrieți o carte, îi cunoașteți deja finalul sau totul decurge spontan?
– Niciodată nu decurg lucrurile exact cum îți planifici. Există o planificare, o structură, însă de multe ori pe parcurs lucrurile se schimbă, îți mai vin idei, încep să te pasioneze unii eroi mai mult și le vezi potențial mai mare. Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe. De obicei, păstrez planul mare, dar de multe ori am modificat finaluri, începuturi, am schimbat capitole, la unele am renunțat. Contează foarte mult și părerea redactorului.
– Există expresii sau exprimări pe care încercați cu desăvârșire să le ocoliți?
– Există, am anumite ticuri, de aceea încerc să lucrez cât mai mult cu redactori care nu doar îmi cunosc cărțile, ci mai cu seamă manuscrisele. Mereu e nevoie de un ochi extern, redactorul este un aspect fundamental în literatură.
– Aveți vreun subiect despre care n-ați dori să scrieți vreodată?
– Sunt anumite lucruri pe care, prin educație, nu le pot face. De exemplu, n-aș putea vorbi despre viața intimă sexuală. Am un soi de pudoare, n-aș putea vorbi despre un anumit tip de memorie care conține lucruri intime. Sunt un om sincer, dar există lucruri despre care n-aș putea vorbi. În rest, vorbesc despre orice… cu excepția acelor zone mai sensibile.
- ,,Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă”
– În VR podcast, cel al lui Vasi Rădulescu, nu știați care este cuvântul dvs. preferat, acum știți?
– Pentru mine cuvintele cu adevărat plăcute sunt cele pe care le uit și mi le amintesc, tot soiul de cuvinte pe care nu le-am folosit din copilărie și brusc le redescopăr și mi se par atât de frumoase. Cuvintele copilăriei sunt preferatele mele, orice îmi amintește de copilărie.
– În cadrul aceluiași podcast ați menționat de câteva ori ,,Cunoașterea este putere”, puteți să dezvoltați această afirmație?
– Există câteva forme de putere, printre care este şi cea fizică, cea prin natura poziției social-economice a familiei, adică banii, dar toate astea pot fi extrem de ușor pierdute. Însă, toată modernitatea este construită pe puterea cunoașterii, un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. În cultura iudaică, o cultură care-mi place foarte mult, există o lungă tradiție a investiției în sine, în ceva care nu poate fi luat de absolut nimeni. Fiindcă istoria lor era legată de permanenta fugă, legea nu le permitea sau următoare zi venea altă putere și le confisca tot, nu puteau să-și construiască case, castele, proprietăți. Deci, aveau două opțiuni, fie să investească în valori mici și ușor de transportat, pietre prețioase, care și ele îți pot fi luate, fie să investească într-o meserie-cunoaștere, care nu putea fi luată de nimeni. Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă. Investiția în educație oferă șansa la o viață mai bună, accesul la un post de muncă mai bun și mai bine plătit.
– În cadrul aceluiași podcast, ați menționat importanța interpretării cărților și nu doar citirea lor.
– Da, în cultura noastră există o problemă destul de mare, atât în învățământ, sistemul de educație, cât și în tradițiile religioase, această problemă constă într-o foarte slabă pregătire a interpretării.
Cultura interpretării e foarte importantă, este un instrument care te ajută să înțelegi cum lucrezi cu textul, cum îți construiești înțelegerea. De aici începe și felul în care interpretăm lumea, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, aceste instrumente de interpretare ne ajută să estimăm corect situația în care ne aflăm. E foarte important să știm cum citim, ce citim și să interpretăm ceea ce citim.
- ,,De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public”
– Care este secretul unei cărți de succes?
– Nu neapărat o carte bună are și succes, sunt paradoxuri foarte mari. De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public. Există cărți proaste, cu subiecte banale, dar care au un succes imens. Este mai mult o chestiune legată de marketing, de piață și de cultura pop de masă. În general cărțile bune sunt cărți culte, cu pretenții și cu un public restrâns. De exemplu, cartea lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, este o carte cu un succes imens, probabil unul dintre cele mai citite romane, iubită atât de elită, cât și de popor. O văd ca pe o carte medie, un cocktail foarte interesant în care ai și puțină religie, filosofie, istorie și puțin misticism, cultură de masă, sex. Ușor de citit, cu subiecte care acoperă o gamă foarte largă, dar asta nu e o formulă, nu cred că Bulgakov a plănuit asta. Cred că, în general, un scriitor nu prea poate să-și propună chestia asta, pentru că dacă-ți propui asta îți garantezi insuccesul. Trebuie să faci ceea ce îți place, să o faci profesionist, dacă nimerești subiecte de interes mai mare, cred că poți reuși.
– Aveți vreo explicație de ce tinerii din ziua de azi optează mai mult pentru cărți ușoare, foarte comerciale?
– Este o chestiune destul de generică la ceea ce citesc tinerii, pe mine deseori mă miră dimensiunile cărților pe care le citesc. Noi citeam foarte multe cărți, dar volumul lor era mai mic. Ceea ce observ mai degrabă este schimbarea tipului de sensibilitate, dar și un anumit tip de pragmatism care nouă ne lipsea în totalitate. Noi citeam strict din plăcere, fără a urmări un scop. Mulți din generația tânără observ că se întreabă la ce le-ar folosi acea lectură. Tinerilor le trebuie altfel de motivație, un tip de aplicabilitate. De asta cred că și a crescut enorm literatura documentaristică, există un interes sporit. De exemplu, în Occident se citește mai mult non-ficțiune decât ficțiune. Chiar și zona ficțională e foarte apropiată de o combinație între psihologism, un soi de tehnologism și comerț.
- ,,Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale”
– Ce poate salva o carte din banal?
– Contează foarte mult subiectele tratate, felul în care sunt tratate și cel mai important, felul în care e scris. În literatură contează foarte mult felul în care scrii, chiar dacă uneori nu spui mare lucru, dar stilul în care ai scris te poate salva. Însă, dacă ai și un subiect bun, ridici niște probleme, dacă trezești unele reacții, emoții, atunci mai bine nici nu se poate. La urma urmei, asta este funcția literaturii, să fie ca o cafea dimineața.
– V-ați confruntat vreodată cu blestemul foii albe, când pur și simplu nu știați ce să scrieți?
– Întâmpin foarte rar această problemă, mai degrabă ține de oboseală, decât de lipsa de idei. Uneori îmi ia mai mult să mă apuc, decât procesul propriu-zis. Mai este și foarte greu să te deconectezi de la viața cotidiană.
– Cum alegeți titlurile cărților? Decideți acest aspect individual sau sfătuindu-vă cu cineva?
– Asta e cea mai mică problemă. Am titluri pentru douăzeci de cărți înainte. De multe ori am mai întâi titlul, de exemplu la ,,Sălbaticii copii dingo” aveam titlul de mai demult, dar încă nu știam cum o să fie cartea. Am avut câteva probleme cu titlul „Izgoniții”. Trebuia să fie un alt titlu, dar din cauza că acel cuvânt trebuia să fie unul rusesc, care să facă trimitere la evrei și era o formă peiorativă de a zice evreilor, asta crea probleme mari de interpretare. La început nu am luat în considerare acest pericol, dar înainte să apară cartea, m-am consultat cu prietenii mei. În general, mă consult mult cu ei, am prieteni foarte deștepți. Există câteva lucruri foarte importante, inteligența trebuie să fie modestă. Eu mă consider un tip foarte inteligent, dar, totodată mă consult cu ceilalți în multe lucruri. A fi inteligent înseamnă să știi să asculți alți oameni, care poate știu mai multe lucruri, din mai multe domenii. Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale, dacă îți lipsesc, restul nu mai contează. Bunătatea e un fel de inteligență aplicată.
– Am observat că până și în ultima dvs. carte ați menționat faptul că personajele sunt reale, dar contextul poate fi unul fictiv, cum selectați personajele potrivite, ce criterii urmați și cum creați contextele?
– De exemplu, în „Sălbaticii copii dingo”, unde vorbesc despre adolescența din epoca 87-88-89, din perioada mea, evident că eu știu foarte multe personaje din carte în viața reală, iar ei se recunosc. În același timp există o combinație. Nu tot ce spun despre acel personaj sunt exclusiv trăsăturile unei singure persoane din realitate, pot combina trăsăturile și atitudinea a doi sau a trei prieteni atribuindu-i-le unui singur personaj, în carte el capătă alt chip, devine un erou.
- ,,Noi acum culegem roadele din anii 90”
– Aveți vreo explicație pentru această pasiune a dvs. asupra anumitor perioade din trecut?
– Pentru mine este o frământare, mai degrabă să încerc să-mi explic mie ce s-a întâmplat în anii 70, în anii 60 ce s-a întâmplat cu părinții noștri, în anii 90 cu noi. Mulți se întreabă ce se întâmplă cu noi acum, dar pentru a înțelege ce se întâmplă acum, trebuie să facem un pas în spate să vedem ce s-a întâmplat în trecut. Dacă noi nu înțelegem ce s-a întâmplat cu noi în 90 nu vom înțelege nici ce se întâmplă cu noi acum. E ca la seceriș. Primăvara ai pus porumb, toamna nu o să culegi struguri. Tot porumb o să culegi. Depinde doar contextul, cum l-ai pus, cum l-ai îngrijit… N-ai cum să înțelegi prezentul fără a cunoaște trecutul. Noi acum culegem roadele din anii 90. Și ce am făcut în 90? Am fost la turci, am lăsat facultățile, am distrus industria… Asta am făcut! Și acum culegem roadele. Ce am făcut în 2000? O să vedem peste 20 de ani. Dacă vrem să vedem unde o să fim peste 20 de ani, trebuie să știm ce facem acum în toată societatea asta.
– Ce gen de literatură preferați acum? Nu vă este frică de plagierea involuntară?
– Există o problemă cu plagierea în zona de idei, pentru că stilistic nu prea e posibil, e foarte greu să copiezi stilul cuiva. Ce ține de idei, este o problemă mai mare. Ele circulă, tu le auzi, de multe ori uiți că le-ai auzit și le aplici în alte formule. Partea bună în docu-ficțiune e faptul că-ți oferă o libertate destul de mare, pentru că tu poți să pui în gura unui personaj absolut ce vrei tu, el o spune și nu tu.
– De exemplu, cei mai buni eroi sunt cei negativi. Orice scriitor care nu are curajul de a spune ceva în realitate, inventează un erou negativ, iar acel personaj va face toate prostiile pe care n-ai tu curaj să le faci în realitate. Eroul negativ te salvează de o mulțime de probleme. Totuși, trebuie să fii decent, există și în acest caz un anumit tip de responsabilitate.
- ,,E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural”
– Subliniați frecvent importanța dotării bibliotecilor și prezența librăriilor în apropierea zonei în care trăiești, ați menționat și faptul că născându-vă la sat, v-ați putut bucura de mai puține posibilități. Considerați că dacă vă nășteați și creșteați în mediul urban evoluția și parcursul dvs. s-ar fi schimbat radical?
– Noi am avut norocul ca în anii 70 să avem o infrastructură destul de bună și în spațiul rural. Iar fiind printre cei mai buni din clasă la sat, mutându-mă la oraș, acest aspect a rămas neschimbat. Infrastructura și accesibilitatea sunt fundamentale. E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural. În acest sens, da, accesibilitatea la infrastructură este importantă. De exemplu, eu, în copilăria mea, în drumul de acasă spre școală aveam o bibliotecă, un cinema, o librărie, un spital etc. Aceasta era infrastructura de bază dintre școală și casă, acum între școală și casă exista barul numărul unu, numărul doi și trei, acea infrastructură a dispărut. Deci, instituțiile care stau la îndemâna noastră produc și un tip de viață socială. Dacă întâlnești cinci crâșme în cale și nu o librărie, un cinema sau o bibliotecă, asta evident va influența cumva stilul tău de viață. Accesul la carte trebuie să fie facil, ca atunci când copilul vrea să citească, să o poată face.
– Cum a influențat satul gândirea și crearea identității dvs. ca scriitor?
– A influențat mai ales în formarea mea ca om. La țară se muncește mult, există multă violență, dar și un tip de relație care absentează în mediul urban. Sunt un tip foarte urban, totuși sunt și conștient de cât de mult m-a influențat și ajutat enorm de mult mediul rural și acel stil de viață. E foarte important ca tinerii să aibă acces la mai multe tipuri de realități. Există adolescenți în București care n-au mers în viața lor cu transportul public. Ei trăiesc în bula lor fără a ști cum trăiesc alți oameni și cu ce probleme se confruntă, ei nu înțeleg cum este să nu ai. Asta mi se pare o sărăcie incredibilă. Ceea ce pe mine m-a ajutat foarte mult, să văd acei copii care munceau, noi o duceam mai bine și nu eram supus la munci grele. Eu vedeam cum munceau acei copii și este un respect imens. Țara se ține pe acești oameni, ei muncesc și produc foarte mult, de aceea trebuie să știm cum trăiesc acești oameni, e foarte important.
- ,,La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare”
– De ce ați asociat rasa de câine dingo cu adolescenții anilor 80, în cel mai recent volum al dvs., ,,Sălbaticii copii dingo”?
– E o poveste mai simplă, în URSS era un film care se chema „Sălbaticii câini dingo” și era un film de dragoste pentru adolescenți. Mi-a stârnit interes povestea cu această rasă de câini dingo, domesticiți, apoi resălbăticiți, mi-a plăcut foarte mult metafora și cumva am considerat că se potrivește foarte bine generației noastre. Noi, ca un soi de copii domesticiți, apoi resălbăticiți după căderea comunismului.
– Ce considerați că poate face o carte să fie greu de scris și dacă ,,Sălbaticii copii dingo” a fost o carte greu de scris?
– Am scris “Sălbaticii copii dingo” destul de ușor, în pandemie. Cu ultimele cărți n-am avut probleme de scriere, mai degrabă de timp. Acum mi-e cam greu cu războiul din Ucraina care mi-a dat puțin peste cap viața, în sensul emoțional, este o atmosferă insuportabilă. Cumva nu te lasă să te concentrezi, te uiți la război și parcă ți se pare că nu mai contează ce faci, ce scrii, tragedia e una foarte mare.
– Povestiți că generația dvs. era pe gruz, că erau dezinteresați de tot și nu priveau în viitor, că refuzau pur și simplu să meargă mai departe și să trăiască prezentul. Cum ați putea defini generația noastră? Cum o vedeți dvs.?
– Cred că generația voastră e cea mai depolitizată, nu e din cauza voastră, ci din cauza societății de unde veniți. Consider că este o problemă la felul în care s-a schimbat sensibilitatea. Sensibilitatea voastră e foarte diferită de a noastră, de aici și multe conflicte de înțelegere. Noi foarte puțin înțelegem că totul e legat de felul în care părinții și-au trăit viața în raport cu voi, problema e mai degrabă la noi decât la voi. Generația noastră a fost foarte prinsă în a acumula, trebuiau să se realizeze, să aibă cât mai multe, pentru voi, când de fapt, era pentru ei. Problema vine de la lipsa de timp, părinții au avut prea puțin timp pentru voi. Generația noastră pune foarte mult accentul pe schimbul dintre emoții cu cel de mărfuri. Noi credem că dacă vă luăm hainele și gadgeturile pe care le vreți este suficient. La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare. Gruzul este un soi de tristețe foarte stranie, la voi e ceva ce se apropie foarte mult de depresie, nu o depresie în sens medical, ci o suferință neclară ascunsă. Noi nu știm s-o problematizăm, voi nu știți pentru că nu aveți încă experiență. Voi când ne mărturisiți aceste lucruri noi nu le înțelegem și le catalogăm drept mofturi. Sunt niște probleme care trebuie rezolvate, iar eu încerc, prin această carte și prin ce urmează să mai scriu, să găsesc acele punți de comunicare.
- ,,Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat”
– În acest roman insistați foarte mult asupra unor aspecte, mai ales asupra simțurilor, și anume a mirosului. Aveți o explicație de ce anume acest simț conservă cel mai bine amintirile?
– Mi-am dat seama cu vârsta că încep să uit foarte multe lucruri și ceea ce-mi declanșează cel mai puternic amintirea este mirosul. Adică nici măcar imaginea nu are un efect atât de mare. Sunetul este la fel foarte important, cu vârsta oamenii încep să sape în trecut, încep să asculte iar muzică veche, retro și încep să nu se regăsească în muzica nouă. De exemplu, eu sunt extrem de sensibil la miros, dar și la elementele de gust, aceste două simțuri fiind într-o strânsă legătură. Tinerii cred în văz, iar bătrânii în miros.
– Care e mirosul dvs. preferat?
– Mirosul meu preferat este cel al toamnei, zacusca, chestia de toamnă de Buceac. E un amestec de mirosul când se fac legumele și vinul fierbe și toate astea se amestecă în lumina de toamnă și crengile ard, mirosul din sat. Mirosul de toamnă care se descompune.
– Care considerați că este cea mai mare realizare a dvs. până în prezent?
– Copilul, toți părinții cred că ar răspunde la fel. În rest, câteva cărți la care țin.
– Spuneți în cartea dvs. că „Fiecare imperiu are un moment în care își îneacă copiii în propria glorie și moare apoi și el, înecat în propria prostie și ignoranță”. Puteți să-mi vorbiți despre situația actuală în raport cu acest citat?
– Noi am crezut foarte mult că totul s-a terminat în 89 sau în 91, în cazul URSS, ceea ce vedem noi acum, însă, este acea perioadă care nu s-a încheiat. Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat. Noi n-am reușit să încheiem toate capetele istorice ale acelei epoci, multe fire au rămas și acum, cumva, acestea explodează. Acești treizeci de ani i-am parcurs cu o viteză un pic stranie, s-au întâmplat o mulțime de lucruri și multe probleme le-am ascuns, iar acum cred că se trezesc unele lucruri nerezolvate. Violența sub formă de război este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla.
(A consemnat, Sabrina Vacari, CRP, II)
Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu
INTERVIU/ Scriitorul Vasile Ernu, născut în URSS și stabilit la București: Trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil
Zeci și sute de interviuri, apariții în presă și pe social media, eseuri, cronici și comentarii pe cele mai diverse subiecte ( de la ură la literatură și de comunism la capitalism), cărți de top și proiecte ambițioase, experimente și polemici – toate acestea îl califică pe scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia sovietică și stabilit de ani buni la București, drept o persoană publică prolifică, easy to go, mult iubită și apreciată (dar, evident, și ușor detestată pe alocuri) de mediul cititorilor, colegilor și urmăritorilor săi. Discutăm cu Vasile Ernu despre actualitatea politică și mai puțin politică trântită ca o sirenă leneșă în apa Prutului ce leagă și dezleagă cele două maluri perfect românești ale sale – România și Republica Moldova.
Născut într-un URSS (deloc detestat „en gros” de dvs, după cum e moda) cu un mediu ostil identității noastre românești, dar plecat și stabilit în România. Om de stânga, dar cu pretenții de libertate deplină (a opiniei, cel puțin) de dreapta. Ce îmi scapă, dle Ernu?
Să le luam pe rând. Locul, timpul de naștere nu ți-l alegi. Nici limba sau părinții. Nici regimul în care te naști. Asta e: m-am născut și crescut până la 19 ani în Imperiu. E un dat. Sunt ultimul copil al imperiului: eu nu mă rușinez de asta – ba chiar mă comport ca atare: am trăit infinitul, am văzut nemărginirea, am văzut cele mai mari tragedii ale lumii și experimente ei colosale. Asta e o experiență unică. Suferința este o mare școală.
Vin dintru-un mediu profund anticomunist: radical conservator. Sunt „sectant” la a treia generație: „sectanții” mei au înfundat toate pușcăriile posibile și imposibile de la epoca țaristă trecând prin rebeliunea legionară care-i vâna, până la regimul sovietic. La mine în familie nu a existat niciun membru al Partidului Comunist. Ba mai radical: spre deosebire de tine și toate generațiile de dinainte eu nu am fost nici măcar komsomolist. De ce? Pentru că nu ne permitea credința: noi nu depuneam jurământ nimănui. Erau acceptate trei jurăminte: armată, medicină, Dumnezeu. Ai jurat credință partidului – ești părtaș. Jurământul nu e o joacă pentru noi.
Atenție însă: kibuțul din care vin avea o practică foarte socialistă. Ca la evanghelii: să redistribuim, să împărțim cu cel în nevoie și necaz. Economia familiei a fost o economie a darului, nu a acumulării. Asta povestesc pe îndelete în Sectanții, prima carte a trilogiei marginalilor.
De asemenea, în anii perestroika, am fost printre primii membri ai cenaclului Mateevici și am fost activ în Frontul Popular. Am fost și arestat: a fost un caz celebru cu arestul a nouă tineri în fața Ministerului de Interne în toamna lui 1989, pe 10 noiembrie. În urma acestui fapt au avut loc proteste de masă cu demisia prim Secretarului PC al RSSM, Semion Grossu, și venirea lui Petru Lucinschi. Eram în clasa a X-a.
Nu am făcut niciodată caz de asta, nu am trecut la CV, nu vreau merite. Mi-ar fi jenă. Adică eu am luptat cu regimul comunist autoritar în perioada comunistă, nu după. După au venit anticomuniștii de meserie care au profitat din asta. Nu accept lecții de anticomunism de la foști membri de partid sau comsomoliști. Ca să ironizez.
Mda, e o practică uzuală și acum eroismul de după regimul lui Plahotniuc al celor care pe timpul lui erau „pragmatici”, să zicem… Dar să continuăm cu trecutul mai îndepărtat…
Cum mă raportez la trecut? Trecutul nu e unitar. Comunismul ca regim a fost divers: una a fost anii 50, alta anii 60, altfel anii 70 și cu totul altfel 80. E o istorie socială, politică, culturală și economică complexă. La fel: regimul nu a funcționat la fel pentru toate categoriile sociale. Într-un fel a fost comunismul pentru țărani, altfel pentru muncitori, altfel pentru intelectuali și cu totul altfel pentru birocrați sau nomenclaturiști.
Sunt un om puțin prea inteligent și bine educat ca să cad în patima prostiei care reduce un proces colosal, cu efecte sociale și culturale foarte complexe, la trei etichete de borcan. Simplu spus: trecutul nu trebuie iubit sau urât ci înțeles și asumat. Cu bunele și relele lui – e trecutul nostru.
A fost un regim violent? Represiv? O, da, mult mai represiv decât cred anticomuniștii post-factum. Dar aceste fenomene trebuie analizate la rece și explicate. În mare parte victima și călăul au fost parte integrantă a societății, din aceeași familie.
Da, în comunism au avut loc transformări colosale, cu suferințe teribile, cu crime devastatoare dar acolo s-a și trăit, iubit și construit. Au fost multe realizări, nu putem arunca totul la gunoi. Eu cunosc bine cum arăta societatea noastră în anii 40 și cum arăta în anii 60, 70. E trecutul nostru și trebuie să fim corecți cu el. În cărțile mele vorbesc și despre aceste lucruri. Eu sunt scriitor de școală veche: trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil. Eu spun că o adevărată critică e critica puterii dominante care azi e cine? Banul, Capitalul. Lenin și Stalin demult s-au privatizat.
Și, privind „stângismul” dvs…
Se știe în rest că sunt un intelectual care-și asumă poziția de stânga, ca mai toată intelectualitatea semnificativă europeană. Adică un social-democrat de rit vechi, mai degrabă socialist cu tentă narodnicistă (am mai avut unul, Constantin Stere). Dar eu mi-am asumat această poziție în România când eram cam singur și arătat cu degetul „de lumea bună” și plimbat precum ursul în piață: devenisem „stângistul de serviciu”, să nu râdă Europa de noi – avem și noi „stângistul nostru”. Asta într-o țară profund conservatoare și deloc liberală, că „de stânga” însemna iadul în anii 2000.
Cu liberalii împart dragoste pentru libertate. Pentru mine drepturile sunt nu doar politice cum deseori ni se spune, ci şi economice şi sociale. Drepturile politice dacă nu sunt dublate de drepturi sociale și economice nu au nicio putere. Sau au una minimă. Dar mă opresc aici că nu mai termin.
Pentru conservatori spun: crezul meu e Predica de pe munte înțeleasă în stil laic, social. Știu: azi la modă e să te afișezi cu cei bogați și puternici – eu sunt de partea cerșetorilor și oamenilor săraci.
De ce atâta interes pentru marginali? De ce săpați acolo unde societatea evită a se uita și nu se regăsește în reflecțiile din cioburile de oglinzi? Cine sunt marginalii de astăzi în România, dar și în Republica Moldova?
Ce este un marginal? Noi confundăm deseori marginalul cu minoritarul. Marginalul nu ține de număr ci de putere. Cum spune și cuvântul: e cel de la margine, omul fără putere. Marginali sunt de obicei grupurile asupra cărora se răsfrâng cele mai dure și violente reacții sociale, politice și economice.
Știi, când vânătorul povestește cum a vânat căprioara sau iepurele. Și cum a ochit și tot așa. Istoria vânătorului care transformă victima în trofeu sună într-un fel. Dar eu spun: dar hai să ascultăm povestea celui vânat. Cum sună povestea celui care privește pușca și simte glonțul cum îi curmă viața?
Despre asta încerc eu să povestesc în cele trei volume din Mică trilogie a marginalilor: Sectanții, Bandiții și Izgoniții.
Sectanţii este saga unei familii din Bugeac: istoria unor marginali religioşi în Imperiul rus, România Mare şi URSS. Este aventura supravieţuirii unei comunităţi sub multiple forme de represiune: religioase, politice, economice. E practic istoria familiei mele din Bugeac: un amestec de evrei mesianici, staroveri ruși și protestanți germani în sânul unei comunități românești dar amestecate.
Bandiţii vine să dea un răspuns personal întrebării: de ce în viață un om devine Abel şi altul Cain, ce face ca unul să omoare pe altul? Cum se instituie legea şi mecanismele de educație. De ce educația în negativ e mai puternică decât cea în pozitiv? Mitul crimei şi legii: totul povestit prin istoria unei relații dintre un copil şi un bandit din zona noastră.
Izgoniții, ultima parte a trilogiei marginalilor, vine să răspundă unei alte teme majore. Tema centrală este una veterotestamentară: lupta dintre cei doi gemeni Iacov şi Esau, fiii patriarhului Isaac. După cum știți, Esau, care conform legii trebuie să devină moștenitorul, pierde tot în fața lui Iacov care cu ajutorul mamei îi fură binecuvântarea tatălui iar cu un blid de mâncare îi „cumpără drepturile” flămândului Esau. Asta este tema. Povestea este însă cu totul alta. Eroii cărții repovestesc acest mit fondator al războiului civil printr-o istorie a unei familii de evrei din Chișinău de la început de sec. XX. Este istoria a doi frați: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventura lor au loc în Imperiul țarist între 1903 – primul Pogrom cu rezonanță globală care are loc la Chișinău – şi 1917 – Revoluția rusă. Istoria copiilor pogromului de la noi: cartea adolescenților începutului de secol XX. E o carte tristă a violenței, a visurilor și a dezamăgirilor.
Cine sunt marginalii de azi la noi? Of, azi avem prea mulți marginalii – marginalii azi tind să devină prea mulți. Pentru că e legat de sărăcie, de precaritate, de lipsa accesului la job. Cum am distrus statul social și instituțiile statului lăsând totul în mâna „pieței” care poate fi teribil de violentă, marginalii apar peste tot: de la bătrâni la copii, de la tineri la bolnavi etc.
Oricum, indiferent de distanța de la această „margine” existențială la care ne aruncă „piața”, avem nevoie de sens în viață pentru a depăși starea vegetativă, pentru a o trăi plenar, energic. O țară are și ea nevoie de un sens al existenței sale? Care ar fi cel al Republicii Moldova?
Discutam pentru Contrafort cu Vitalie Ciobanu pe temă. Ce visam noi în 89? În primul rând, libertate. Dar mai visam și mai multă bunăstare, mai multă dreptate, mai multă echitate, mai multă cultură etc. După 30 de ani putem trage o linie. Nu mai avem dreptul de a ne minți. Am câștigat libertate? Cu siguranță. Adică am câștigat dreptul la opinie, dreptul de a alege între un partid și altul. Dar ce am făcut cu statul, cu instituțiile sociale, de cultură, educație și sănătate? Le-am cam distrus. Fără ele suntem morți. De 30 de ani distrugem continuu minimul stat social pe care-l aveam.
Cum ne spune Carta drepturilor omului după care se conducea Europa socială a bunăstării: avem nevoie nu doar de drepturi politice ci și de drepturi sociale și economice. Dreptul politic, pentru a avea un sens și o putere, are nevoie de a fi dublat de drepturi sociale și economice: dreptul la muncă, la educație, la sănătate, la odihnă, la bunăstare etc. Degeaba am libertatea politică de a alege între Plahotniuc și Dodon când știu că rezultatul va fi același: jaf fără limite. Practic Moldova are nevoie de un proiect care să reprezinte interesele câtor mai multe pături sociale nu doar a unui grup din centrul Chișinăului. Moldova are nevoie de un nou contract social. Va reuși noua putere?
La această întrebare retorică există un singur răspuns deocamdată: vom vedea… Dar, analizând fenomenele de dincolo de „bula” în care acestea se derulează, cum vedeți situația actuală de la Chișinău? Ce e bine și ce nu e bine? Cum ne descurcăm între est și vest, avem vreo șansă de a redeveni, vorba partenerilor de dezvoltare, „un proiect de succes”?
După 30 de ani putem face o mică contabilitate și spune simplu: am construit un stat care a abandonat interesele fundamentale și esențiale ale cetățenilor săi. Avem un stat capturat care și-a transformat instituțiile în afaceri de clan sau familie. Avem un stat care nu reprezintă decât interesele unor grupuri care nu depășesc 20-30% din întreaga populație. Acest stat cu instituțiile lui nu-și mai deservește cetățenii, ci doar camarila care l-a capturat. Grosul cetățenilor însă sunt doar forță de muncă ieftină pentru interior sau „resursă umană” de export pentru piața externă. Atât. O formă de neoiobăgie.
Practic ce avem? Un stat capturat care și-a abandonat grosul populației: instituțiile praf sau subordonate grupurilor de interese, educația și sănătatea la pământ – demult nu mai sunt universale și gratuite – iar cultura cu instituțiile ei sunt praf. Câte școli, câte spitale și instituții culturale importante s-au construit în ultimii 30 de ani pentru cetățeni? Dar câte s-au distrus? Despre soarta muncitorilor și țăranilor mai bine tac: țara e într-o profundă stare de dispersie socială, în moarte clinică.
În acest moment eu am îndoieli că putem deveni curând „un proiect de succes” pentru că 30 de ani am demantelat statul și societatea, am construit o „elită prădătoare” și am izgonit peste graniță o masă imensă de oameni activi. „Covorul moldovenesc” social arată ferfeniță – nu mai ai masă critică. Instituțiile statului sunt moșii ale unor clanuri și grupuri, educația și sănătatea sunt la pământ. Și totuși cred că ceva se poate face. Orice societate-și poate reveni chiar și din infarctul social în care ne aflăm.
Nu vă întreb cum o poate face, cred că răspunsul acum e în buzunarul noii puteri și… vom vedea. Să revenim la scris. „Sălbaticii copii dingo” (Polirom, 2021) este o carte despre ultima generație a celor născuți în URSS, a celor trecuți prin atâtea evenimente istorice, încât ar trebui să se considere remarcați (sau marcați ca și Gorbaciov pe frunte?!) de Creatorul acestei lumi. Totuși, ce se va alege de noi, cei aflați la 45-50-60 de ani, epuizați de atâtea euforii și depresii, urcușuri, speranțe și prăbușiri devastatoare? Un sens al vieții, ceva, un rost?
În Sălbaticii copii dingo încerc să spun povestea adolescenței. Am pornit de la ideea că nu mai înțeleg adolescenții actuali. Ca să-i înțeleg am zis să încerc să spun povestea adolescenței mele din Chișinăul anilor 87-89. Practic adolescenții de azi sunt copiii noștri: eu le povestesc adolescența părinților lor.
Ce este adolescența? Dacă perioada copilăriei este un soi de Paradis, locul siguranței și al protecției totale, unde tata și mama sunt alături, iar maturitatea este un soi de Purgatoriu – locul responsabilității și muncii permanente – atunci adolescența este epoca transformărilor. Totul se transformă: corpul, vocea, emoțiile, sensibilitățile. Este perioada anarhică dar și liberă: adolescența este perioada omului în afara instituțiilor. E atunci când te revolți. Corpul tău se revoltă: se schimbă permanent, înveți senzații noi, emoții noi. Toți se tem de adolescenți pentru că nu-i înțeleg. E cea mai dificilă și complicată perioadă.
Acesta e un palier. Al doilea: adolescența noastră are loc într-o epocă dementă, perestroika: epoca marilor transformări radicale. Imperiul începe să se năruie. Societatea se transformă, regimul și imperiul se destramă, lumea iese din țâțâni. În timp ce Imperiul se dizolvă corpurile noastre și emoțiile se construiesc.
Al treilea lucru: mă interesează mult să povestesc viața cotidiană a orașului și a oamenilor lui. Cum arăta acel oraș în 1988, cum era stratificat, care erau ”triburile” orașului, cum arătau cinemaurile, video salonul, cu ce se ocupau oamenii, unde se distrau, ce mâncau, ce muzică ascultau, care erau cafenelele etc. Povestesc viața de la Moldova și Fulgușor – cafenelele rezistenței. Pentru că istoria reală este compusă mai degrabă din materie: din această viață cotidiană care se uită.
Mă interesează mult să explic, să povestesc sensul, spiritul acelei epoci, genealogia ei și materia din care era construită, trecută prin filtrul adolescenței și vieții cotidiene. E cartea generației mele. Epoca marilor speranțe. Mă bucur de succesul ei: în trei luni are deja două ediții la Polirom.
Ce se va alege de noi? Dingo este acel câine care a fost un animal sălbatic domesticit și iarăși sălbăticit. Au venit anii 90, a venit „speranța” care s-a transformat treptat în violență și disperare: o violență sistemică pe care atunci nu am înțeles-o. A venit epoca în care a fi a fost înlocuit cu a avea: am început să fim reînsălbăticiți. Am distrus și ne-am împrăștiat ca niște haite de lupi sălbatici. Ne-am mâncat între noi veseli, cu o plăcere nebună. A venit apoi epoca canibală. Dar despre asta va fi vorba în următoarea mea carte: Generația canibală, care sper să apară în 2022.
Aha, deci răspunsul la întrebarea mea s-ar putea să-l găsim acolo. Așteptăm! Revenind la „dingo” – în carte vorbiți despre lucruri atât de familiare nouă, ăstora numiți copii dingo, încât ea ar putea face parte din albumele cu poze și scrisori de familie transmise urmașilor noștri drept moștenire: iaka, na, vezi cine a fost tat-tu! De exemplu, hai să vedem dacă modul în care ați aflat că vorbiți limba română, este o chestie comună sau, cel puțin, din același registru.
În carte am multe povești legate de limbă: despre cum funcționa limba ca instrument politic, ca statut social în Basarabia. E o temă pentru noi importantă. Dar ei povestesc cum era la țară, cum era în centrul orașului sau la gopnicii de la Ciocana. Povestea de care spui e așa.
De mic am folosit sintagma: limba moldovenească la ceea ce vorbeau ai mei şi ceilalţi din jur. Se vorbea în sudul Basarabiei o limbă foarte curată. Apropos, la noi, ţăranii sunt cei care au salvat limba nu „elita”. Mai ales femeile – căci nu făceau armată: necunoaşterea limbii dominante, rusa, a conservat perfect limba română. Elita intelectuală şi urbanul s-au conformat primii cu „limba puterii”. Asta aşa printre altele. În carte explic de ce și cum.
Sunt ultima generaţie care am scris cu litere chirilice. Am dat examenul – BAC-ul – cu chirilice. După noi au trecut la alfabetul latin. Şi noi trecusem neoficial. Recunosc că şi acum literele chirilice îmi sunt mai intime decât cele latine. Mintea mea e construită pe fonetică chirilică. Ador literele – Ӂ, Ы, Я, Ь,Э,Ю,. Literele latine mi le-am însușit citind Biblia – Cornilescu şi m-am împrietenit şi cu ele timpuriu. Sunt bine familiarizat cu războaiele limbilor, identităţilor etc. Şi astăzi folosesc sintagma limbă moldovenească deseori fără încărcătură ideologică – ci mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. Nu fac distincție între limbă moldovenească şi limbă română – sunt mărci convenţionale. Aşa e, oficial e limba română. Dodonismele identitare molodveneşti sunt nişte aberaţii.
Dar primul şoc legat de această sintagmă a fost prin 82 cred. Ştiam să citesc déjà bine cu ambele alfabete. Eram familiarizat bine cu ambele, dar „ale mele”, în capul meu de copil, erau cele chirilice. Ce era cu „latine” era străin. Foarte interesant cum mintea copilului face distincții care pot fi construite destul de uşor.
Așa… și? Cum s-a întâmplat „revelația”?
În toamna cu pricina, anul 82 cred, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat straniu – sacou cu maneci scurte, cu pantaloni scurți, cu sandale cu care umbla iarnă şi vară – cu o barbă mare şi roşie şi cu ochelari groşi. S-a prezentat – Viktor Ghenadievici Grebenşcikov, profesor de istorie. Atenţie: vorbea o moldovenească ca la Radio București. Puţin neobișnuit pentru un „moldovan”.
Aveam să aflăm că omul nostru straniu avea enorm de multe studii – a fost distribuit aici la ţară din întâmplare. Era orășean. Așa era în Est. Vorbea nenumărate limbi – mitul spune că peste 10 limbi. Mergea prin sat mereu cu un radio mic, îl ținea la ureche şi se auzeau doar limbi străine. El m-a învăţat să deosebesc multe limbi – poloneză de sârbă, georgiană de armeană. Ne-a învăţat tenis de masă şi multe lucruri deosebite: de la el am învățat destul de multe lucruri extrașcolare.
Dar el a fost primul care mi-a spus clar şi fără echivoc: limba moldovenească şi limba română sunt limbi identice. Punct. Cu argumente să priceapă şi un copil. El a făcut posibilă dizolvarea acestui mister: de ce pot înţelege o limbă străină fără să o învăţ şi pot asculta TVR şi Radio România, care transmit într-o limbă străină. Proful cu barbă roşie mi-a descifrat misterul. Eram clasa a 4-a, a 5-a maxim.
Cine era acest profesor? Profesorul era un rus de la mama lui din Siberia de pe Baikal, care însă vorbea o română perfectă. Că aşa-i în Imperiu – necunoscute sunt amestecurile Babilonului. Era fascinant cum mergea în sandale prin zăpadă iarna…
Despre această fascinație și despre multe altele cititorii noștri vor afla din cartea „Sălbaticii copii dingo”. Să le lăsăm această plăcere, să nu fim spoileri! După destrămarea URSS, Republica Moldova a căzut în plasa unei invenții – a statalității sale. Cum ieșim din invenția asta? Sau continuăm să trăim în această fantezie politică, ca și cum ar fi o realitate justificată prin o mie de argumente solide, imbatabile? Sau, poate, chiar este perfect justificabilă și nu mai e nimic de făcut?
Republica Moldova ca stat este o invenție nouă în contextul destrămării URSS. Statele în general sunt constructe politice, sociale, economice, teritoriale care pot căpăta multiple forme. Să nu uităm că din 1812 Basarabia este parte a Imperiului țarist și după a URSS. Cu o mică pauză de puțin peste 20 de ani când face parte din România Mare. Modernitatea noastră noi am petrecut-o în Imperiu, în cu totul alt tip de infrastructură, administrație, experiență socială și economică. Chiar dacă anumite lucruri sunt universale noi nu am fost social, economic și politic cuplați la principate (România încă nu exista) și mai târziu la România. Practic nu am avut experiența unei proprii statalități chiar dacă aveam o administrație, instituții locale, birocrație locale.
După 90 ne-am trezit cu un stat cadou. Erau două posibilități. Stat nou autonom sau unire cu România. Și acum cam tot acest lucru îl avem. Cert este că noi avem acum un stat. Adică aveți pentru că eu nu am și nu am avut niciodată cetățenia Republicii Moldova: eu de la cetățenia sovietică am trecut direct la cea românească. Nu mi-am făcut niciun act moldovenesc. Dar sunt de aici.
Problema mare e că ce am făcut noi cu acest stat arată puțin îngrijorător: noua elită politică de după 90 a fost una prădătoare. Toate guvernele se fac vinovate: unele mai mult, altele mai puțin. Practic „ai noștri” au fost mai prădători decât ocupantul rus sau sovietic. Nici un Gulag, nici o represiune, nici un război nu a fost mai distructiv pentru regiunea noastră așa cum au fost ultimii ani. Astea sunt datele problemei. Știu, aceste cuvinte dor, supără. Dar acesta este adevărul și realitatea. Putem face un stat funcțional, îl putem scoate din mâna „ocupantului nostru”? Avem masă critică să producem un stat funcțional pentru toți, nu unul captiv care să deservească o elită hapsână? Eu am mari îndoieli.
Un amic care e cercetător la unul dintre cele mai solide instituții germane de sociologie îmi povestea că au făcut un soi de simulare: care vor fi primele state care vor dispărea din Europa. Primul pe listă? Republica Moldova. Firește nu e un adevăr ci o simulare, dar asta spune ceva.
Și despre Unire?
Dacă putem alege calea Unirii? Da, dar pentru asta ai nevoie de forțe politice de ambele părți ale Prutului care să pregătească terenul sistematic și să facă posibil acest lucru. E un proces destul de complicat, cu riscuri multiple. Avem astfel de forțe? Nu. De ambele părți avem elite prădătoare cărora le convine situația actuală, Avem elite politice din păcate tot mai slabe în România. Nici în RM nu e mai vesel. Dar acum există o mică speranță legată de actuala putere. Să sperăm.
În timp ce sperăm, să vorbim puțin despre istoria predată în școli… Spuneți undeva că sunteți sceptic privind istoria canonică. Aveți vreo idee cum putem schimba lucrurile? Cum putem transforma acest studiu din învățarea anostă a poziției oficialităților în cunoașterea unui proces viu cu toate derivatele lui, și bune și rele?
Cum se spune, cel mai nesigur lucru este trecutul. Istoria este un obiect de studiu destul de ideologizat de unde și nesiguranța și instabilitatea trecutului. Să nu ne mințim: istoria de azi e la fel de deformată ca și cea din vechiul regim doar că mai finuț, deci mai manipulator. De asta e bine să folosim mai multe surse, mai multe „variante ale istoriei”. Acum avem la îndemână acest lucru. Nu există o „istoria oficială”. Firește avem date, dar ele pot fi interpretate în multe feluri.
Mie nu-mi place de exemplu cum e tratată epoca comunistă. După 30 de ani de la căderea comunismului ar trebui să fim ceva mai raționali, Nu putem să folosim o „istorie revanșardă”. Cu cine ne luptăm, pe cine ne răzbunăm? Cu noi înșine împotriva noastră. Eu sunt pentru o istorie a continuității, a concilierii. Să avem rațiunea de a ne împăca cu istoria, să o putem analiza, să distingem lucrurile. Acum, sincer, dacă scoți „comunismul” din Chișinău mai rămâi cu zece clădiri și câteva biserici. A fost o epocă foarte complexă: trebuie tratată ca atare. Crimele la crime, construcțiile la construcții. Noi nu am cunoscut niciodată o dezvoltare mai spectaculoasă pe toate palierele, de la resurse umane la infrastructură, precum cea din anii 50-80 ai secolului trecut. Anii 60 mi se par un soi de „epoca noastră renascentistă”. Vezi școli, studii, arte, infrastructură și chiar sat. Satul și orașele în anii 60 recapătă o nouă viață. Este epoca unui entuziasm și a unor speranțe enorme. Prin comparație cu moartea satelor de azi și depresia socială actuală e o diferență de la cer la pământ. Cum explicăm asta? Ce facem cu epoca aceea? O aruncăm la gunoi? Dar acesta era un trend global.
Acum suntem într-o epocă a descompunerii și depresiei totale. Satele mor într-un ritm avansat. Populația care e vie fuge din țară, iar cea care rămâne nu mai e capabilă să reproducă viață. Pe toate palierele suntem într-un soi de moarte clinică. Trăim pentru că mai suntem cuplați la niște aparate care ne mai dau oxigen și mai ajută să pulseze inima. Dar eu sunt optimist. Eu cred că viața are resursele ei nebănuite. Deși, situația nu e tragică ci catastrofală. Cum am ajuns aici? Cum vom ieși de aici? Eu nu am un răspuns clar. Bâjbâi, mă frământ să înțeleg.
Pe final, vă rog să vă referiți la procesele de interconectare, de dezvoltare a relațiilor, de construcție a spațiilor comune moldo-române. Unde am reușit și unde avem restanțe? Instituțiile de profil existente sunt capabile să realizeze comuniunea despre care vorbim sau rămân a fi „o catastrofă”, așa cum le spuneați acum mulți ani?
În fiecare an îmi petrec timpul prin sate și orășele. Din România, dar de vreo 7 ani și în Basarabia. O fac cu treburi, cum e cazul la Cahul, unde sunt implicat într-un festival de film documentar – Moldox, dar și pentru mine. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Sunt scriitor și trebuie să fac teren mult, să vorbesc cu oamenii, să merg prin piețe, cartiere sărace etc. Merg mult cu stopul, trenul, marșrutka. Ce am observat la acest capitol. Într-un sat din sud am întrebat cum ajung copiii la școală în satul vecin unde făceau școala? Cu „autobusul românesc”, mi s-a spus. Am observat că investițiile statului român în lucruri solide (școli, spitale, drumuri, instituții etc.) devin elemente esențiale în construcția imaginii pozitive și a relațiilor de lungă durată. Nu „poduri de flori” și bani aruncați pe „patrioți de meserie” ci chestiuni durabile care să folosească comunității. Asta produce un efect pozitiv foarte eficient și durabil care bate orice propagandă.
La Cahul se termină de construit teatrul nou pe banii statului român. Da – asta e soluția. Ar trebui mai mult în educație, în sănătate. Unul alt exemplu de proiect solid al statului român față de Basarabia este cel privind bursele de studiu acordate elevilor și studenților.
Eu, în calitate de contribuabil român, vreau acest tip de proiecte. Vreau să nu se arunce banii pe „gargară patriotică”. Cum zice Saltîkov-Șcedrin: „Atunci când se vorbeşte mult despre patriotism, înseamnă că undeva, ceva s-a furat”…
Oh, cât de vizionar a fost, totuși, acest Saltîcov-Șcedrin! Vă mulțumesc mult, domnule Vasile Ernu, pentru interviu și sper să revenim la unele întrebări esențiale cu alte răspunsuri – ceva mai marcate de realizări pozitive. Ne mai auzim pe ernu.ro
Interviu de Angela Aramă