Există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru

 interviu de Ana-Maria Onisei pentru Mediafax / octombrie

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Scriitorul Vasile Ernu, care şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”, a povestit pentru MEDIAFAX cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi cum şi-a promovat într-un mod inedit propria carte, pe platforma de microbloging Twitter.

Scriitorul Vasile Ernu şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum. “Ultimii eretici ai Imperiului”, apărui la editura Polirom, spune povestea unui bătrân terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, disident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi a un tânăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a bancilor. Deşi eroi din generaţii diferite, ei îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi de subzistenţă, dar şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune.

Pentru MEDIAFAX, Ernu povesteşte despre cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi recomandă într-un mod inedit propria carte. Ernu a mai publicat volumul “Născut în URSS”.

Reporter: Te-ai născut în 1971, în URSS. Aş vrea să alegem o zi din viaţa ta înainte de ’89 şi una din 2009 şi să le punem faţă în faţă. Putem face o paralelă? Ce s-a schimbat? Diferă provocările cu care te confruntai atunci de cele de acum?

Vasile Ernu: Cine crede că viaţa este diferită datorită regimului politic se înşeală amarnic. Viaţa este diferită mai întâi datorită vârstei. Regimurile politice sunt chestiuni colaterale. De exemplu: am 14 ani. Tatăl meu se întoarce din Uzbechistan, undeva departe, la hotar cu Afganistan. A fost să-l viziteze pe fratele meu care era în armata sovietică în Afganistan să “elibereze ţara prietenă”, cam aşa cum fac azi americanii. Şi mi-a adus un produs care numai în cele mai frumoase vise se putea întâmpla: o pereche de blugi. Eram la vârsta la care înţelegeam că unele fete mă plac, altele nu (mai ales alea pe care le plăceam eu – asta e paradoxul şi frumuseţea vieţii). Am apărut la şcoală, eram primul copil din acea şcoală care avea o pereche de blugi. Am devenit erou, toţi mă invidiau şi fetele se uitau după mine. Eram un erou foarte timid, însă am fost erou. Fie şi pentru o oră. Aşa ceva nu se uită, aşa ceva nu se poate repeta.

Azi mă tem să intru în magazinele cu blugi pentru “a nu strivi corola de minuni a lumii”. Îmi cumpăr foarte rar blugi pentru a nu pângări acel vis al copilăriei. Cum zice un erou de-al meu: Jos mâinile murdare de pe visul copilăriei mele!

Rep.: Scrii despre subiecte grave pe un ton relaxat, punctezi lucrurile importante cu uşurinţa povestitorului, o calitate rară şi o marcă pe care deja ai impus-o. De unde vine această “relaxare”?

V.E.: E foarte riscant să fii relaxat şi să ai umor fiindcă poţi cădea foarte uşor în kitsch. Cred că asta vine din istoria mea biografică şi bibliografică. Maeştrii mei sunt oameni ai ironiei şi umorului, iar umorul meu este destul de odessit, deci un amestec de valaho-ruso-evreiesc, un soi de klezmer. Ce mi-ar fi plăcut să cânt! Şi nu am renunţat la ideea de a scoate un CD în următorii ani. Apropo, am cântat în unul din filmele lui Igor Cobileanschi. În ăla cu becul: când se stinge lumina. Amicul Thomas Ciulei monta filmul şi avea nevoie de unul să cânte la final. Nu avea pe nimeni şi şi-a amintit că am cântat cu ceva lăutari la un chef aşa că m-a pus pe mine să când cu lăutarii de la Clejani. Mare realizare… Deci am debutat şi în muzică, e adevărat că destul de incognito.

Apoi, eu sunt un tip sincer şi franc şi nu mă tem decât de apa adâncă (la propriu). De aici vine şi relaxarea. Mă rog, asta cred eu, poate în realitate nu e nimic adevărat. Cine ştie.

Rep.: Pentru “Ultimii eretici ai Imperiului” ai ales să spui povestea a doi eroi din lumi diferite – bătrânul terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin şi un tânăr scriitor specialist în fraudarea băncilor. Ce îi uneşte pe cei doi? Care e spaţiul lor comun?

V.E.: Cei doi eroi au câteva date de biografie comună. Însă nu acesta este elementul forte. Nici măcar limba. Ceea ce-i uneşte şi-i ţine împreună este un anumit mod de a gândi. Sunt doi oameni curajoşi, nu se tem de idei, nu se tem să pună întrebări radicale. Sunt oameni foarte incomozi, chestionează situaţiile în răspăr, neobişnuit. Sunt oameni pe care după ce-i cunoşti rămâi fericit şi îţi dai seama că te-au ajutat să înţelegi ceva esenţial. Înţelegi că viaţa îi este dată omului o singura dată pentru a nu muri prost.

Rep.: Care e amintirea cea mai dragă pe care o ai din timpul lucrului la “Ultimii eretici ai imperiului”?

V.E.: Zilele pe care le-am petrecut la Tescani scriind. Am avut o bursă. În octombrie, în una din dimineţi m-am trezit cu ninsoare. O atmosfera tare idilică: copacii cu frunze galben-roşcate şi peste ele se aşeza un strat de zăpadă albă şi moale… O senzaţie foarte stranie, dar plăcută. Atunci mi-am zis să fiu mai bun cu eroii şi cititorii mei: există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru.

Rep.: Ai acceptat propunerea lui Andrei Ciubotaru, unul dintre cei mai activi bloggeri, de a lansa un concurs cu cartea ta pe Twitter. La ce ţi-a folosit ca scriitor această decizie? Dar cărţii, cum i-a folosit?

V.E.: Mie îmi plac ideile noi. Din cunoştinţele mele, el e primul care foloseşte acest mijloc de promovare. Mi-a povestit acum şase luni ce vrea să facă şi i-am promis că atunci când apare cartea o să i-o dau pentru concurs. Ţin ca această carte să ajungă la un public cât mai mare şi la o anumită, hai să-i zicem, “clasă de mijloc”. Mă interesează oamenii “conectaţi” fiindcă am teme care-i vizează direct. Sper să fi ajutat la ceva.

Rep.: Dacă ar fi să scrii “cartea viitorului”, din punct de vedere tehnic, fizic, cum ar arăta? Ce subiect ar avea? Unde şi cum ai alege să o publici şi în ce format?

V.E.: Scriu această carte. Viitorul e în urma noastră oricum n-am aborda subiectul. Aş publica tot pe hârtie: nu avem la momentul actual ceva mai performant decât hârtia. Ecranul e o soluţie însă nu bate hârtia, din păcate (sau din fericire). Viitorul înseamnă utopie. Cred cu convingere că trebuie să producem utopii, să reînvăţăm să visăm, să nu ne fie teamă să visăm. Dacă renunţăm la vise se pierde de fapt cel mai important lucru. Se pierde actualitatea. Acesta este noul meu proiect. Vreau să rup limitele viselor. O să vedem ce o să iasă.

Rep.: La lansarea volumului îl rugai pe Florin Dumitrescu să se gândească la un slogan. Cum ai recomanda tu cartea?

V.E.: Vorbeam cu mai mulţi oameni din domeniu publicitar. Şi cu Florin Dumitrescu, dar şi cu Şerban Alexandescu. Florin a citit cartea târziu, când ea era gata.

Nu folosesc reţete în promovare. În carte critic destul de dur reţetele de PR, strategiile de marketing şi publicitate. Dar: să fiu înţeles clar, în ciuda faptului că eu condamn aceşti politruci de tip nou nu sunt împotriva existenţei lor. Orice societate are nevoie de ei. Problema mea mare este următoarea: au depăşit domeniul lor de activitate şi încearcă să devină model social. Asta mă deranjează. În rest, cu sloganul e o glumă. Pot face câte un slogan pe oră, nu asta e miza. Imperiul contratacă… ereticii veghează.. Ernu dezgroapă securea războiului şi fumează pipa păcii…. Ce vremuri, ce ierburi… Glumesc, dar cartea chiar e bună, am citit-o, garantez pe mine. Ernu nu mă poate minţi.

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Primul său volum, “Născut în URSS” (editura Polirom, 2007) a fost nominalizat la Premiul de debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistica al revistei Observator Cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. A fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, “Născut în URSS” este în curs de apariţie la editurile Akal din Spania, Hacca din Italia, KX – Critique&Humanism din Bulgaria şi L’Harmattan din Ungaria.

Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii

Interviu de Vlad Odobescu / Evenimentul zilei 29 octombrie 2009.

Capitalismul consideră nostalgia rea şi periculoasă, chiar şi atunci când n-are de-a face cu regăsirea comunismului, explică autorul romanului „Ultimii eretici ai Imperiului”.

Pentru că nu-i plac drumurile bătătorite, scriitorul Vasile Ernu îşi pune cizmele şi-i face semn cititorului să-l urmeze. Până la ultima filă a noului său roman, „Ultimii eretici ai Imperiului” (editat de Polirom şi lansat săptămâna trecută, la Muzeul Ţăranului Român), îşi poartă însoţitorul prin noroaiele şi luminişurile de la graniţa dintre comunism şi capitalism. Eventualele pericole sunt insesizabile, fiindcă drumul e îmbibat de umor.

EVZ: Scenariu cu întoarcere în timp: Uniunea Sovietică se rupe mâine, mândrii săi cetăţeni sunt împrăştiaţi în lumea nouă, capitalistă. Zi-mi trei lucruri pe care le-ai lua cu tine din bătrânul U.R.S.S.
Vasile Ernu: Uh… URSS a existat totuşi aproape un secol. E vorba, practic de o întreagă civilizaţie care a produs enorm de multe lucruri: de la catastrofe şi crime oribile la opere de mare profunzime.

Dar dacă e să accept jocul propus de tine în acest moment aş alege lucruri pur-sovietice: a. Romanul lui Andrei Platonov – „Cevengur” (poate cel mai mare scriitor rus al secolului XX şi un mare roman sovietic); b. un vinil sau un CD cu muzica lui Dimitri Şostakovici (cel mai important compozitor sovietic) şi c. filmul lui Sergei Eisenstein – „Crucişătorul Potemkin”.

Dar cum îmi place „contrabanda”, aş mai trece ilegal prin vama capitalistă multe alte lucruri, mai ales producţii culturale: de la Ahmatova la Babel, de la Ilf la Bulgakov şi de la Pliseţkaya la trupa Kino. Şi multe desene animate: Norstein este pur si simplu genial.

Ai motive să exclami, precum Marele Instigator din cartea ta, „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”?
Marele Instigator este un erou la care ţin fiindcă este mereu surprinzător, nu te lasă să aţipeşti, te contrariază, gândeşte în răspăr şi are o fascinantă biografie. Deseori catastrofele şi suferinţa ne salvează iar fericirea (mai ales cea bleagă) ne poate distruge. Nu cred în filmele cu happy-end.

Dispariţia ţării în care m-am născut şi trăit 20 de ani e o formă de catastrofă, dar asta m-a şi salvat. Eroul meu m-a învăţat să privesc lucrurile din unghiuri diferite, uneori chiar incomode, să am curaj să pun întrebări aşa-zis „periculoase”.

Alegerea unei cămăşi dintr-un magazin occidental poate crea o mini-dramă pentru cetăţeanul ex-sovietic, o mini-dramă pe care personajul Vasilyi Andreevici o trăieşte: prea multe cămăşi, la preţuri prea diferite – prea multe opţiuni… S-ar mai putea totuşi cufunda cetăţeanul ex-sovietic într-o mare de cămăşi identice? Ceva pare iremediabil pierdut.
Povestea la care faci referire aici, cu aceste cămăşi-alegere, e legată de o formă subversivă şi ironică de a chestiona cele două lumi: capitalistă şi comunistă. Eroii mei văd că elementele centrale ale celor două regimuri uneori se inversează, uneori se suprapun, uneori intră în contradicţie. Aceste mici detalii din viaţa cotidiană ne pot dezvălui uneori esenţa unei maşinării ideologice şi politice.

Coada de la ghişeul de impozite, preţul fluctuant al unei cămăşi, meniul de la restaurant, beţia de la scara blocului sau un chef cu marijuana ne pot dezvălui lucruri mult mai semnificative despre societatea în care trăim decît tratatele academice. Eu asta încerc să fac. Nu-mi place să merg pe căi bătătorite şi bine cunoscute. Eu vreau să fiu un soi de Stalker (călăuză) care să arate cititorului o lume altfel decît o vede el „în mod obişnuit”.

„Unii vând detergenţi, alţii texte”

Ce te mai faci în ziua de azi cu un fost disident? Cui foloseşte?
Eu am un mare respect pentru disidenţi, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Din păcate în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regândit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie trebuie învăţat. Intelectualii şi disidenţii şi-au pierdut aura şi forţa pe care o aveau în vechiul regim.

Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe când noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decât sub formă de marfă şi decor.

Mi se pare că se află intr-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vând detergenţi, alţii maşini şi alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.

„Pentru a trăi în trecut, trebuie să fii aristocrat sau idiot”, consideră Cinicul. Cu noi, restul, ăia de nu suntem nici aristocraţi, nici complet idioţi, cum rămâne? Avem voie să fim un pic nostalgici?
Aşa cum îi spune şi numele, Cinicul reprezintă o categorie aparte de oameni. El a fost un mare specialist în contrainformaţii, producea bancuri pentru vechiul regim, iar după căderea comunismului a devenit un specialist în producerea „revoluţiilor colorate”. Interesant personaj.

Da, nouă ne rămâne nostalgia. Însă ideologia dominanta actuală pune interdicţie la astfel de sentimente. Nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii la altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Dacă scoatem din literatură nostalgia atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc şi ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii.

O luăm încetişor, vorbim despre nostalgii şi libertăţi şi ajungem fix în centrul Chişinăului, pe lângă Arcul de Triumf şi ne ameţeşte un deja-vu. Am mai trăit cândva lucrurile astea. Le-ai transmis prietenilor tăi – poate entuziasmaţi de ce se întâmplă şi poate pe bună dreptate – vreun avertisment?
Cartea mea e o înşiruire de probleme, teme şi întrebări pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Întrebările pe care le ridic sunt, de fapt, o formă de avertizare: adevărurile „de la sine înţelese” s-ar putea să fie nişte „falsuri”, nişte prejudecăţi, iar ceea ce ne pare periculos şi îndoielnic s-ar putea să ne ajute. Eu spun că trebuie să reflectăm cu mare atenţie fiecare gest, fiecare faptă pe care o comitem şi să luăm decizii cu responsabilitate. Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost.

OSTAP BENDER A MURIT

„Furtul înseamnă azi legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii”

Unul dintre personaje se autodefineşte drept consultant în domeniul furtului, „o meserie curată”. Un soi de urmaş al marelui maestru al combinaţiilor, Ostap Bender, cel care preciza că are o slăbiciune pentru Codul Penal. Se mai fură cu stil în ziua de azi, cea a bancomatelor desprinse din pereţi şi a deconturilor pe bani publici umflate cu pompa?
Am cîteva capitole în carte dedicate lui Ostap Bender şi furtului. Urmăresc şi încerc să fac câteva demonstraţii de o manieră puţin diferită. Ostapul din regimul comunist avea câteva repere foarte clare: a. avea o mulţime de „metode relativ cinstite” de a „procura sau expropria” bani; b. avea „o singură slăbiciune, respecta Codul Penal”; şi c. nu se arunca „asupra instituţiilor statului lipsite de apărare”.

Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul şi nu disidenţii. Încerc să demonstrez acest lucru.

Astăzi însă Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.

În comunism furtul era un gest riscant politic nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care cu puţin noroc şi o armată de jurişti „devine morală”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul roman de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.

“Eu îi critic şi pe vechii politruci, şi pe noii politruci. Şi ăia, şi ăştia vor să-mi fure viaţa şi libertatea”

Interviu de Costi Rogozanu / VoxPublica / 23 octombrie 2009  

Vasile Ernu a scris o carte care vrea să zguduie ideile primite de-a gata. Comunismul a fost rău şi basta, piaţa liberă de aduce numai bine, acum sîntem mai fericiţi cu ratele şi băncile, ordinea capitalistă nu are politruci ca-n URSS. Cam tot atîtea clişee pe care Ernu le pune la îndoială prin intermediul unor stranii personaje în „Ultimii eretici ai imperiului”. Aşa că am făcut o mică e-discuţie.

Eu lucrez la Casa Presei, Vasile stă la o aruncătură de băţ. Şi totuşi am vorbit pe mess, am zis că ne vom scrie ideile mai bine. Vedeţi şi voi ce-a ieşit… Cartea sigur va face vîlvă. Sîntem prieteni, deci nu-mi pretindeţi obiectivitate. Am puţini prieteni –  n-o să vă bat la cap decît cu ăia trei-patru buni din mediul cultural pe care-i am şi care chiar fac lucruri tari.

Am citit „Ultimii eretici” cu senzaţia iniţială că cele două personaje ale lui Vasile Ernu, un misterios V.I. (un terorist care plănuise asasinarea lui Stalin, disident apoi) şi Vasily Andreevici (un soi de metamorfoză literară a autorului) au strîns o armată de idei radicale pentru a face artificii şi pocnitori cu ele. E altceva însă. Găsim acolo tot scepticismul fişat din maeştri ai îndoielii, expus de două personaje literare care pot arunca bombe cu neuroni, nu cu neutroni. „Născut în URSS”, prima lui carte, pare acum doar o jucărioară, „Ultimii eretici” e locul în care Vasile îşi asumă riscuri.

Încă o chestie şi nu vă mai bat la cap  (am zis că sîntem prieteni şi nu vreau să fiu penibil cu laudele): este prima carte din România ultimilor ani care poate ajunge la un public mare şi poate transmite ceva din scepticismul unei întregi şcoli de gîndire pe care unii de vîrsta noatră au întîlnit-o în şcolile din România, în bibliografiile pe care le urăşte mainstreamul cultrual de aici. O carte care poate măcar nelinişti puţin. Asta dacă vrea cineva puţină schimbare de atitudine. Că poate vă simţiţi foarte bine aşa. Mai multe despre Ernu găsiţi aici. Iată şi ce-am vorbit:

Crezi că există o comunitate deja formată care să gîndească în răspăr noile realităţi? Sau eşti un accident uresesisto-românesc?

Vasile Ernu: Mi-ar plăcea să cred că încep să apară comunităţi care nu mai vor să gîndească după o mantra prestabilită (oricare ar fi ea). Sînt mici focare, grupuri care se mişcă în direcţii diferite, experimentează lucruri diferite, gîndesc tot mai diversificat. Monopolul asupra culturii s-a spart ceea ce e foarte bine. As vrea sa nu fiu un accident. Eu la rindul meu sint un amestec si pot spune ca am multi amici aici pe care-i apreciez pentru ce fac si cum gindesc. Imi plac partizanii, iar noi ne recunoastem intre noi chiar daca nu avem epoleti.

Bun, sa luam un astfel de partizan roman. Îi spui ca e parte dintr-un Matrix ucigator, sa nu se imprumute, sa nu intre in jocul bancilor. N-o sa te ia drept un soi de profet nebun cum apar în filmele hollywoodiene cu apocalipse?

Vasile Ernu: Eu nu sint nici profet, nici suficient de nebun (in sensul crestin). Incerc sa fiu un scriitor care, cred, intelege destul de bine care este rostul literaturii. Eu nu vin sa dau nici sfaturi, nici solutii, nici macar raspunsuri directe. Eu vin sa ridic niste intrebari esentiale pe care omul trebuie sa si le puna macar o data in viata. Eu folosesc literatura pe care o fac exact in aceast sens: incerc sa distrug “adevarurile de la sine inteles”, incerc sa-l pun pe cititor intr-un anumit orizont de sens.

Problema cu creditele este extraordinar de interesanta si stii de ce? Fiindca modul in care o pun eu loveste atit in esenta structurilor financiare, in clasa ideologica dominanta care predica noul canon economic si mai ales ironizez pozitia bisericii (crestine). Creditul este o bogatie inversata, pe minus si, daca un bogat “intra cu greu in imparatia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o sansa. Bogatul poate renunta la bogatia sa (teoretic), cel cu credite nu, fiindca are o bogatie pe minus, care nu-i apartine… Iar salvarea este eminamente un  act politic, deci creditul are bataie foarte lunga. Stalin ar fi foarte invidios pe bancheri.

Bun, explica-mi atunci contradictia care apare in cartea ta intre cel care face credit si se inlantuieste si “represiunea economica”  care-l forteaza pina la urma sa ajunga la asta. Eu am un credit – da-mi un sfat ce sa fac cu el. (stiu ca o sa-mi spui ca nu dai sfaturi – dar inchipuie-ti totusi intilnirea cu un cititor insistent)

Vasile Ernu: Costi, eu nu dau sfaturi, eu nu scot solutii din cutia fermecata. Cartea mea nu e un reţetar de solutii. Daca vrei solutii facile trebuie sa frecventezi alt gen de scriitori sau manuale care te invata cum sa ai succes in viata in 30 de zile. Eu incerc sa arat cititorului riscurile la care se supune, modul in care isi poate pierde libertatea, care sint noile forme de represiune si ca de multe ori pericolele vin din cu totul alta parte. Eu vreau ca cititorul meu sa-si puna intrebari. Ca-si ia sau nu credit, asta nu ma priveste.

Cartea ta pare de multe ori narativizarea  unui lung sir de carti cheie din “hermeneutica negativa”, de la Bahtin la Baudrillard, de la Matrix, la ce vrei tu. Tu nu poţi fi toate vocile decît în carte. De aia te abordez ca un cititor naiv. Deci zi-mi ceva ce e Vasile, nu personajul din carte Vasily Andreevici. Deci, ce i-ai recomanda unui cititor care are de ales, religia sau un credit la banca. Ce-i mai putin rau?

Vasile Ernu: In carte se regasesc fireste foarte multe idei si lecturi de o anumita factura. Sint multi autori care-mi plac si la care tin. Cartea mea este mai degraba una de idei, un soi de thriller filosofic, dar care cred eu se citeste destul de lejer fiindca eu nu prea folosesc jargonul filosofic, ci un limbaj destul de simplu. Pe linga reperele bibliografice camuflate prin diverse povestiri si intimplari, mai pot fi vazute destul de usor si trimiterile biografice (ca sint nascut in urss, ca traiesc in romania, ca sint de o anumita formatie intelectuala, ca am fost educat intr-un mediu religios de o anumia factura … un soi de protestant de factura iudaica… si tot asa). Eu incerc sa folosesc tot bagajul de cunostinte si experienta de viata in scriitura pe care o fac in acest moment… In ce priveste alegerile noastre in viata… Eu stiu un singur lucru, ca nimeni nu poate decide pentru un altul. Fiecare e condamnat sa aleaga pentru sine si e responsabil pentru aceasta alegere.

Ok, diplomatule. Ai vazut Inglourious Basterds?

Nu, încă… doar fragmente… astept cu sufletul la gura sa-l vad….

Omul face acolo o echivalenta fara inconjur intre propaganda nazista si hollywood

Vasile Ernu: Ajungem si acolo.

costi rogozanu: e chiar un filmulet despre un soi de rambo nazist. Iar se insinueaza ca Hollywood e marea razbunare. Nu au ajuns cam prea usor de facut analogiile astea? Nu cumva te paste o eticheta de aia de stinga cool?

Vasile Ernu: Eu stiu in ce societate traiesc, sint constient de riscurile acestei societati. Stiu ca de la un text-critica la un text-marfa este doar un mic pas. Societatea in care traim a reusit de  o maniera coplesitoare sa transforme aproape totul in marfa. E una din problemele care ma framinta: care este modalitatea prin care critica sa poata deveni eficienta. Pe mine acum nu ma intereseaa pozitionarea spre stinga/dreapta. Eu ironizez si stinga, nu rareori. Eroii mei sint incomozi pentru tot spectrul: de la Dumnezeu la portarul de la banca. Eu am citeva convingeri, am un crez minim pe care-l respect cu destul de multa rigurozitate. Eu stiu ca un intelectual este fie de curte, fie de exil. Eu nu vreau sa fiu un intelectual de curte, iar pentru a nu intra in aceasta categorie trebuie sa folosesti in textele tale un anumit ingredient pe care eu il numesc “Risc”. Un text care nu-si asuma un anumit risc este marfa si punct. In rest ce papuci port, ce sapca am sau cum folosesc anumite retorici e secundar.

Mie imi plac riscurile, imi place sa imping discursul in asa zisele “zone periculoase”. Eu nu vreau bani (acumulare de capital) si functii/pozitii deci nu am nimic de pierdut. Insa vrea sa muncesc si sa fiu remunerat corect, ceea ce a cu totulceva. Recunosc ca am o educatie crestin/socialista care lucreaza cu alte valori si convingeri.

Costi Rogozanu: Intre “gandeste liber dar asuma-ti ca nu prea poti vorbi” si “vorbeste liber dar nu gindi” tu ai gasit solutia scrisului de carti. Ce căi ar mai fi? Cum să se apere de Matrix un tînăr corporatist care nu scrie, nu picteaza?

Vasile Ernu: Problema mare e urmatoarea: cartile nu prea schimba lumea. Si asta o stim de foarte mult timp. Cartile ne pot ajuta sa schimbam lumea . Eu incerc sa inteleg tot mai mult cum putem sa rezistam, care sint tehnicile actuale de “aparare civila”, care sint caile prin care trebuie sa ne aparam libertatea etc. Cartea mea cu asta se ocupa de fapt. Cind totul a fost cucerit, cind batalia a fost pierduta, cind dusmanul e peste tot intrebarea care ramine e “noi ce facem?”. Daca intelegem si reflectam la ce se intimpa in jurul nostru atunci trebuie sa decidem ce facem. Daca colaboram si pina unde, daca ne supunem si pina unde, daca ne revoltam si cum o facem…. In acest moment eu nu am solutii fermecate insa sint totusi un optimist. Eu cred cu convingere, de exemplu, ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Stiu ca utopiile au adus si multa suferinta insa acesta ne este destinul.

Ideologia dominanta actuala propovaduieste “moarte utopiei”. Ne este interzis sa visam fiindca mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv si tautologic. Pornind de la citeva texte ale lui W.Benjamin (o mare feblete de-a mea), eu vorbesc in carte despre acest mecanism.

Ai doua chestii care mi-au placut mult. Opozitia numere-cuvinte, adică ordinea capitalista versus ordinea sovietica. Banii si propaganda. Acum fuziunea e extrem de ciudata. Imaginea perfectă e Neo din Matrix care vede realitatea doar prin cifre, exact ca ăia de pe WallStreet. Tu ai ales ca reprezentativa pentru zona asta românească, de periferie, imaginea vampirului. De ce sintem vampiri, Vasile?

Vasile Ernu: Un mic secret. Acum citiva ani m-am imprietenit cu Borys Groys unul din cei mai interesanti filosofi/esteticieni de prin Europa, venit si el din URSS si care locuieste si preda in Germania. Pe mine ma interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reusit sa se sustraga (macar partial) din masinaria puterii comuniste. Ma interesa cum anumite grupari puteau sa gaseasca mecanisme de rezistenta fara sa intre in cirdasie cu puterea. Groys mi-a povestit atunci o chestiune foarte tare care avea sa devina o carte micuta care a aparut la Moscova (si in Germania, in Romania a aparut la ed.Idea din Cluj/ Post-scriptum comunist) in aceeasi perioada cu prima mea carte. El mi-a explicat primul acest mecanism. Comunismul (ca si statele religioase zic eu) se construieste pe limba/limbaj, pe cind capitalismul pe cifre, adica pe economic.

Sînt doua limbaje diferite. De aceea comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima si delegitima, de aceea intelectualul isi mai pastreaza aura in comunism (indiferent daca e pozitiva sau negativa), iar in capitalism devine un banal producator de marfuri. Eu am scris doua capitole pe aceasta tema, iar acest lucru il demonstrez scriind “O zi din viata lui Ostap Ibrahimovici Bender”. Speculantii si “sectantii” au stiut sa fenteze regimul si nicidecum disidentii. Cum? Asta povestesc pe larg in carte.

Acum insa daca traim intr-o lume metrica, unde limba nu are decit o functie comerciala, trebuie sa gasim alte mecanisme de lupta si rezistenta. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului si-a pierdut puterea, a aparut un soi de inflatie a sensului. Acum ca actualul regim sa se dizolve trebuie ca “limba” lui sa-si piarda sensul. De exemplu, inflatia cifrelor, adica a banilor pot sa-i puna viata in pericol.

Vorbeşti la un moment dat de subversivii aia foarte răi, blatnoi, si de subversivii buni, tip Ostap Bender.

Vasile Ernu: Discut depsre puscarii si mecanisme de subzistenta si mai ales despre Şalamov si sensul Gulagului. In ce priveste Ostapii (romani sau sovietici) ei sint multi. De fapt ei au invins comunismul. Parerea mea e ca bisnitarii si hotii au invins comunismul si nu disidentii. Ei au inteles foarte repede in comunism cum trebuie sa comunice cu regimul, cum sa-l utilizeze, cum sa faca transferul de de sens (bani, avere, proprietati) dintr-un limbaj in altul, dintr-un regim politic in altul. Nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au luat puterea noii orinduiri dupa caderea comunismului ci “neinfricatii fii ai locotenentului Schmidt”. In comunism ei erau intersanti si aveau un rol foarte semnificativ, acum insa ei au devenit un real pericol pentru societate fiindca au devenit Puterea.

Ai un cerc vicios in carte care prinde mult din deruta noastra. Spui (personajele tale o spun, ma rog) ca ti-e dor de linistea perestroikai la un moment dat. Spui ca poate secretul a fost linistea oferita de totalitarismul sovietic. In acelasi timp ti-e frica de linistea capitalista, robotizata. Pînă la urmă în ochii personajelor tale viitorul e simplu. Ori tăcem, ori tăcem! ce tăcere alegem, capitalistă, comunistă, devine o nuanţă…

Vasile Ernu: Nu, Perestroika nu e liniste. Ea a fost cea mai mare explozie politica din ultimii 50 de ani care a culminat cu caderea comunismului. Brejnevismul a fost liniste si stagnare, insa in acea perioada au aparut fenomene culturale foarte interesante. In acea perioada (si in regimuri comuniste din zona sint perioade asemanatoare) stabilitatea si siguranta sint elemente centrale. In comunism s-a produs un soi de oferirea unui “sens major” si unificator al societatii cum numai in state religioase se mai intimla. In doua sensuri opuse. Mai intii a fost credinta oarba intr-o utopie care a dat sens si unificat marea majoritate a populatiei din URSS. Dupa care comunismul a devenit dusmanul care ne unea pe toti şi ne dedea sens. Toti in sinea noastra la unison stiam care este dusmanul. Acest lucru s-a pierdut definitiv. Fiindca ce vine odata cu noul regim postcomunist este un soi de pulverizare si fragmentare. Nu mai exista un sens unificator. Ei bine aceasta privire spre trecut (un soi de nostalgie) este nu dupa regim ci dupa aceste lucruri care tin de timp, sens, stabilitate.

E o reactie la societatea actuala care e carcterizata prin fragmentarea sensului, lipsa stabilitatii, inflatie de tot felul.

Asa, si de ce nu m-as lasa oprimat de roboti bancari? Nu-i totuna daca tac din cauza unor aparatcici timpiti din URSS sau din cauza unora dintr-o multinationala. Ba chiar ultimii iti dau si masina daca esti cuminte.

Vasile Ernu: Eu incerc sa inteleg… si probabil ma mai si contrazic. (Nici eu nu sint deacord cu eroii mei de multeori, dar sint eroii mei si-i respect.) Asta inseamna ca e bine. Eu ii critic si pe vechii politruci, si pe noii politruci. Si ăia, şi ăştia-s dusmanii mei, vor sa-mi fure viata si libertatea. Eu incerc sa definesc dusmanii actuali si sa ii critic, incerc sa vad care sint formele actuale de lupta prin care sa-mi apar viata si libertatea. Am totusi o singura viata si nu vreau sa o las pe mina politrucilor comunisti sau capitalisti. Eu spun insa un lucru destul de suparator. In comunism politrucii nu erau model de viata, toti ii uram, pe cind astazi ei au devenit eroii si modelul de viata. E trist si foarte periculos.

Zi-mi un film de la Hollywood care-ti place

Vasile Ernu: Un singur film… Pai recunosc ca-mi plac filmele cu gangsteri si puscariasi, Iar Hollywoodul e maestru la acest gen…

Tie iti plac gangsterii. Dar te-ai gindit ca de acolo ii cunosti? Te-ai lasat intoxicat, ha.

Vasile Ernu: Mi-ar placea sa scriu o carte despre puscariasi insa la noi nu exista cultura puscariei asa cum este ea dezvoltata la rusi si americani.

Si ultima chestie. Personajele tale baga citeva teorii nebune pentru intelectualii romani: era mai bine sub ocupatia sovietica pentru Romania, Ceausescu n-a existat, felul romanilor de a se face de cacat si complexul sclavului din Est etc. Se fac acum 20 de ani de la revolutie. Si mi se pare ca dupa ce n-am fost in stare sa ne asumam ceausismul la care am fost partasi si de care sintem vinovati in primul rind, nu ne mai asumam nici revolta aia din 89. Tot rusii si americanii au facut-o si pe aia. Procedam corect? Sau sintem iar provinciali.

Vasile Ernu: Romanii sint un popor foarte straniu iar intelectualii acestui popor au si ei metehnele lor. E foarte greu sa inteleg relatia intelectualilor cu propria lor istorie. Eu cred, daca vrem sa intelegem mai bine ce ni se intimpla, tot aluatul asta dospit in noi, ar trebui  privit pe o perioada mai lunga de timp.. Comunismul si capitalismul nu ne-au afectat si nu ne afecteaza in sensul profund al cuvintului. Sint niste accidente care ni se intimpla.Teoria mea a vampirismului vine cumva sa explice aceasta stare stranie a noastra. Eu sint tot mai convins ca noi sintem un popor de vampiri. Iar vampirii nu au istorie fiindca-s prinsi intre doua lumi (un soi de nici-nici… si/si). Noi nu facem istorie in sensul occidental al cuvintului fiindca noi sintem pasivi, istoria ni se intimpla. Noi sintem sub vremuri, insa vampirismul nostrum ne scoate din spatial temporar de tip uman pe care noi il intelegem ca istorie.  Noi nu ne asumam nimic fiindca nu noi facem istorie. Rezistam prin diverse forme. Si atunci ne minunam cind apare cite un Ceausescu. Rezistenta prin cultura naste stalinism si ceausism. Politicului ii raspunzi cu gesturi  politice. Gruparile intelectuale dominante sint un soi de samani care descinta, blesteama istoria. Istoria este un domeniu al naturalului: noi facem greu distinctie intre fulgere si revolutie, iar marea parte a intelectualilor le trateaza ca fiind unul si acelasi lucru. Pacat. Trebuie sa producem fapte (in sensul istoric), trebuie sa ni le asumam indiferent daca sint bune sau rele. Au existat totusi citeva momente in istoria noastra in care anumiti intelectuali romani au avut proiecte foarte interesante pe care le-au dus la capat. Pasoptistii, de exemplu, au avut un proiect cultural-politic foarte ambitios si reusit, zic eu. E o poveste lunga. Eu as umbla putin la elementele de interpetare a istoriei si vietii noastre culturale. As schimba putin grila de interpretare. Eu sint sigur ca putem afla lucruri foarte interesante despre noi. Dar trebuie sa avem curajul de a privi altfel si sa fim responsabili de propriile noastre demersuri.

„Eu nu fac divertisment“

Nu disidentii au invins comunismul, ci bisnitarii si hotii

Interviu de Iolanda MALAMEN din Ziua / 10 octombrie 2009

,,Mare atentie la dorinta noastra mi­metica de a fi ca Europa. In ultima perioada sunt mai sceptic in ce pri­ves­te aceasta obsesie “euro­cen­tri­ca”. Acest mimetism cultural are ris­cul sa produca un soi de cultura tau­tologica, adica sa produca “copii ro­manesti” dupa <<originale euro­pene>>”.

Vasile Ernu s-a nascut in URSS in 1971. Este absolvent al Facultatii de Filosofie (Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idee Arta Societate. A ac­tivat in cadrul Fundatiei Idea si al Fundatiei Tranzit, Editura Idea si Editura Polirom. A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom 2006, editia a II-a in 2007), si la Editura Ad Marginem din Rusia (2007). Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria.

ll Vasile Ernu, “Nascut in URSS” (Ed. Polirom – 2006), cartea ta de debut, pe langa meritele scriitoricesti incontestabile, are si meritul de-a vorbi in cunostinta de cauza despre utopia (cum o numesti) comunista, sovietica, in toata gloria, tragismul si destramarea ei.

Cartea a aparut intr-un moment potrivit si a avut o abordare diferita fata de curentul dominant. Eu am incercat sa pun “memoria la treaba” putin diferit. Dupa memorialistica oamenilor care au suferit enorm, dupa memorialistica tragica a unei categorii pe buna dreptate revoltata, eu am incercat sa scot in evidenta si alte zone. M-a interesat sa sondez viata de zi cu zi a comunismului, cu bucuriile si necazurile ei intr-o cheie ironic-nostalgica si nu cu ura sau dragoste. Si mai exista avantajul (dezavantajul) ca povestesc comunismul “de la mama lui”, adica varianta originala, sovietica. Imperiile nu te pot lasa indiferent, iar comunismul de tip sovietic a fost o utopie grandioasa care a produs multe fantasme, multa tragedie, dar si multe fenomene socio-culturale interesante. Comunismul a produs o experienta colosala, cu relele si mai putin bunele lui, iar aceasta experienta trebuie arhivata, inteleasa si reutilizata.

ll De ce inca intereseaza radiografiile URSS-ului?

Eu cred ca abia acum incepe cu adevarat sa ne preocupe si sa intelegem ce s-a intamplat cu adevarat in acel secol nebun. Eu vreau sa arat ca dincolo de ideologie, de represiune politica, de penurie, comunismul a fost o societate umana, facuta de noi, in care oamenii au trait, s-au iubit si urat, au baut si au dansat, au plans si s-au bucurat. Iar aceasta societate trebuie, inainte de a fi condamnata, sa fie inteleasa si asumata. Noi suntem o tara in care domeniile filosofiei si stiintelor socio-umane sunt putin dezvoltate. Functia de analiza si critica sociala pe care trebuie sa le indeplineasca aceste domenii-lipsa trebuia sa fie preluata de literatura. Asa s-a intamplat in multe tari. Din pacate literatura la noi si-a indeplinit doar partial aceasta obligatie.

l Ai optat (imediat dupa ’90) pentru venirea in Romania. O motivatie culturala? Una sociala? Sau in primul rand una care viza radacinile?

Poate este si o chestiune de destin. Anii ’90 inseamna in primul rand destramarea unei lumi, a unei societati, a unui areal socio-cultural. Anii ’90 au fost un soi de parastas unde in loc de bocitoare erau invitati lautarii. A fost o explozie a libertatii care avea in ea si multa inconstienta, continea si o puternica forta distructiva, irationala. In anii perestroikai, noi (basarabenii) am descoperit “originile nationale”, iar Romania devenise un soi de spatiu mitic. Citeam literatura romana inca din primii ani ai adolescentei datorita retelelor de librarii internationale care existau in URSS (Drujba/ Prietenia). Se gaseau carti din tarile comuniste, fireste. Era insa o mica problema: cartile in limba romana lipseau doar in Chisinau, asa ca trebuia sa fac naveta la Odessa sau Moscova ca sa achizitionezi ultimele aparitii. Imi amintesc cum am carat la varsta de 16 ani vreo cinci bucati de Istoria literaturii, a lui Calinescu. De atunci am un respect aproape “fiziologic” pentru acest critic. Am ajuns aici printr-o conjunctura de factori, de fapt: a cazut comunismul, se acordau burse pentru noi, iar eu eram chiar curios cum arata acest loc. Dezamagirea a fost dramatica, iar dupa o depresie profunda mi-am revenit si am inceput sa-mi insusesc noua mea Patrie ca pe o limba invatata la maturitate.

ll Dupa 20 de ani de la prabusirea URSS-ului, mai porti cu tine ceva din pacatele lui?

In mine locuiesc aceste trei Patrii: URSS, Romania si Basarabia. Fiecare contribuie si cu bunele si cu relele lor. Uneori intra in conflict. Eu sunt profund convins ca nu exista ceva fundamental rau si ceva fundamental bun, ci exista libertatea fiecarui om de a da un anumit sens unui lucru, puterea de a reva­lorifica si transforma lucruri si fapte. Deseori tragediile sunt cele care ne salveaza, iar ceea ce aparent pare fericire ne poate distruge. Marele dez­a­vantaje pot fi transformate cu putina minte in excelente atuuri.

ll Scrii undeva ca Ostap Bender este eroul tau literar preferat. Ce erou s-ar potrivi acestei perioade?

Am doua capitole in noua carte dedicate acestui model al eroului de tranzitie. Interesant e faptul ca tipologia de tip speculant/bisnitar ne arata ca el este unul dintre putinele grupuri care au stiut sa comunice cu regimul comunist. Ei au gasit un truc ingenios de a fenta regimul. Nu disidentii au invins comunismul, ci bisnitarii si hotii. Uitati-va la cei care conduc fostele tari comuniste. Vedeti vreun Soljenitin sau Goma, vreun Saharov sau Doina Cornea?

ll Nu, nici macar… in departare.

Puterea a fost preluata de urmasii lui Ostap Bender, cel care stia “aproximativ 400 de metode relativ cinstite” de a pune mana pe “valoarea monetara a institutiilor statului lipsite de aparare”. Pentru ei regimurile se schimba ca si cum nu ar fi existat, fiindca ei stiu cum e sa “procuri si sa expropriezi fonduri”, singurul lucru care conteaza cu adevarat in ziua de azi.

ll Mai spui de asemenea ca “utopia a luat o pauza”. Asta s-ar putea traduce oare prin “istoria se repeta”?

Istoria intotdeauna se repeta numai ca “nu mananca din acelasi blid”. Hegel ne invata ca istoria vine la inceput sub forma unei tragedii si se repeta sub forma unei farse. Eu interpretez aceasta spusa in felul urmator: parintii mei au trait Gulagul sub forma unei tragedii, eu traiesc Gulagul sub forma unei farse, pe care o numesc Glamour Gulag. De represiune si suferinta nu scapam niciodata: stapanii se schimba, sclavii raman aceiasi. Totul depinde cum ne gestionam viata, ce compromisuri suntem dispusi sa facem in raport cu acesti noi “tortionari soft”. Sa nu uitam, de asemenea, ca deseori sclavii sunt cei care-si manipuleaza stapanii. Co­munismul de tip sovietic, intr-adevar, a luat o pauza, insa o mana invizibila oricand il poate porni. Insa, daca utopia va lua o pauza atunci va fi cu adevarat tragic. Cand nu exista utopie si vis, nu mai exista viitor, iar cand viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea si intram in era tautologiei si a functionarii mecanice. Daca vrem sa traim si nu sa functionam, atunci suntem condamnati sa producem utopii. E una din convingerile mele majore.

ll Exista prejudecati si bariere reciproce intre Romania si Basarabia? Pot fi depasite?

Bucuriile vin si trec, ingrijorarile raman. Exista multe prejudecati si bariere in relatia dintre cele doua. Ele pot fi depasite insa necesita mult efort. Ele vin mai ales din lipsa de cunoastere. Deseori se lucreaza cu clisee, cu lucruri “de la sine intelese”. Avem un mare deficit de cunoastere reciproca, lipseste foarte multa informatie si deseori lucram cu fantasme si romantisme desuete.

ll Nostalgia este un strigat patetic, continuu in literatura rusa, spre exemplu. Mai are ea astazi forta de-a se face auzita?

Ma scoate din sarite modul in care un concept, un sentiment precum “nostalgia” este politizat si utilizat de noua ideologie dominanta. Asa cum primii bolsevici politizau dragostea si moartea, acum vin noii politruci si politizeaza, anatemizand, nostalgia. Nostalgia, alaturi de iubire, ura, speranta, credinta este unul dintre cele mai puternice si profunde sentimente umane. S-a decis la centru ca nu e bine sa fii nostalgic, este interzis fiindca-i periculos…. Si dragostea nu e periculoasa? Cum ar spune un erou preferat: Jos mainile murdare de pe nostalgia mea! Daca scoatem nostalgia din literatura si arta nu mai ramai decat cu fabrici si uzine, adica cu suportul lor pur material. Nici o minte normala nu este nostalgica dupa comunism sau capitalism, ci dupa viata trecuta. Nostalgia tine de timp, nu de geografie, loc sau ideologii. Nostalgia este unul dintre cele mai profunde sentimente umane.

ll Iti va aparea la Polirom o noua carte. O continuare a cartii de debut? Cartea se numeste “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Putem vorbi de o continuare a primei carti, cu toate ca este altfel structurata, altfel gandita. Insa sunt multe teme preluate, amplificate si dezvoltate. Este o carte subversiva, care are ca scop nu rostirea unor adevaruri, ci punerea unor intrebari care sa te enerveze si sa te puna pe ganduri.

ll Este in momentul de fata literatura romana o literatura deschisa spre Europa?

 O deschidere presupune o circulatie in ambele sensuri. Copia este intotdeauna un “fals” si de o valoare minora. In culturile traditionale era apreciata “repetitia”, in cultura moderna este cotata doar “diferenta”, “noul”, iar repetitia nu mai prezinta interes. Nu trebuie sa renuntam asa usor la “vampirismul nostru”, ci trebuie doar sa-l utilizam.

CEALALTĂ EUROPĂ: Intelectualii Rusiei

„În Rusia de azi nu există o mare literatură“

Vasile ERNU in dialog cu Alexandr IVANOV, interviu aparut in Observator cultural, Nr. 480 din 25.06.2009. Titlul aparitine revistei OC. In ce priveste situatia literaturii ruse azi sint mai aproape de Lev Danilkin (un interviu mai jos) decit de Sasha Ivanov. Ivanov ramiine insa una din cele mai sclipitoare minti pe care le-am cunoscut in Rusia. Lectura placuta.

Despre Alexandr Ivanov am auzit prima dată la Frankfurt. Boris Groys, cunoscutul filozof şi estetician, profesor la Karlsruhe şi autorul faimoasei cărţi, Stalin – opera de artă totală, mi-a povestit despre el lucruri impresionante. Saşa Ivanov nu doar că face parte dintre acele puţine „minţi sclipitoare“ care au mai rămas în Rusia postsovietică, ci este cel care a reuşit să aducă în dezbatere teme majore, într-o perioadă în care marea parte a intelighenţiei ruse era fascinată de Kremlin şi se ocupa doar de „acumularea“ de capital şi funcţii. Saşa Ivanov a reuşit, în calitatea sa de editor şi „intelectual public“, să descopere autori, să-i impună şi chiar să producă adevărate fenomene literare şi cultural-politice.

De unde să începem? Hai să vorbim puţin despre contextul cultural postsovietic, despre ce înseamnă el şi care este situaţia actuală a culturii ruse.

Întrebarea cea mai dificilă: cînd a început acest „acum“ al contextului rusesc contemporan (cultural, politic etc.)? Mi se pare că, la un moment dat, sintagma „postsovietic“ a încetat să mai descrie fenomenele care aveau loc atît în Rusia, cît şi în Ucraina, România, Polonia. Acest termen s-a învechit, deşi mulţi dintre noi, din obişnuinţă, îl mai folosim încă. De pildă, acum patru ani, cînd am vizitat Bucureştiul, m-am dus să văd Muzeul Ţăranului Român, iar după ce am admirat geniala colecţie de icoane pe sticlă, de sculpturi în lemn şi alte adevărate capodopere, am descoperit că la subsol era o expoziţie, care avea ca temă atrocităţile comunismului românesc şi consecinţele acestuia (care a avut ca finalitate distrugerea culturii vechi, ţărăneşti, tradiţionale). M-a mirat foarte tare antisovietismul primitiv, „rugos“ oarecum, al acelei expoziţii. La fel cum ar fi arătat o expoziţie, bunăoară, a procesului „parcelării“ pămînturilor în Anglia secolului al XVI-lea: fotografii cu sărăntoci, spînzurători cu vagabonzi (foşti proprietari comuni de pămînturi), decrete regale de prigonire a cerşetorilor, ruine ale satelor abandonate etc.

Convingerea mea este că perioada postsovietică a încetat în Rusia atunci cînd „antisovietismul“ a încetat să mai fie un instrument eficient în formatarea unui proiect al unui „viitor dorit“. Cu alte cuvinte, perioada postsovietică s-a epuizat atunci cînd a devenit limpede că „starea postsovietică“ a încetat să mai aibă, vorba lui Marx, funcţia unei culturi unificatoare; nu mai avea rolul „iluziei interesului comun“ pe care anticomunismul, fără-ndoială, l-a jucat de-a lungul unui întreg deceniu (de la finele anilor ’80 pînă către finalul anilor ’90) în existenţa ţărilor noastre, dar şi în conştiinţa mea personală, politică şi culturală. De pe la finele anilor ’90, contextul rusesc începe să se modifice – deşi în spaţiul literar domină pînă azi direcţia postsovietică, postmodernistă, postconceptuală (Pelevin, Sorokin, Prigov, Rubinstein, Tolstaia). Dar, la jumătatea anului 2000, apar în scenă neorealiştii (Uliţkaia, Kabakov, Slavnikova, Prilepin, Sadulaev) şi neomoderniştii (Limonov, Elizarov, Boiaşov). În paralel, la noi cel puţin, scade treptat interesul faţă de „postmodernismul“ filozofic şi creşte apetitul pentru cunoaşterea „pozitivă“ (sociologie, antropologie, istorie).

Putem vorbi despre o transformare radicală a culturii ruse de după destrămarea imperiului sovietic?

Să spun că, la ora actuală, cultura trăieşte oarece transformări serioase nu pot. Mai degrabă e vorba de o pauză. Iar pauza aceasta s-a instalat cîndva, în anii ’70, odată cu expansiunea lentă a postmodernităţii. Lucrul acesta e pus în legătură cu anul 1968, cu evenimentele de la Paris, dar momentul esenţial îl constituie victoria mişcărilor de eliberare naţională în ţările lumii a treia. Această victorie a pus aceste ţări în faţa unei dileme: către cine să se îndrepte? către SUA sau către URSS? Configuraţia duală a lumii dicta implicit necesitatea de a evada din această schemă rigidă. Soluţia a fost în postmodernism, în încercarea de a evita opoziţiile prea tranşante, care definesc de secole cultura. Cotitura postmodernistă a avut loc, iar pînă în acest moment cultura nu a reuşit să scape din această capcană. Starea asta de lucruri nu a fost tulburată nici de moartea URSS-ului, nici de 11 septembrie. Dimpotrivă, ele nu au favorizat formularea unor mari problematici, ci au provocat o atomizare a celor deja existente.

Nu m-aş încumeta să spun că se întîmplă ceva care poate să depăşească această pauză. Nu sînt deloc convins că actualele procese culturale pot provoca explozii, că pot curge precum o cascadă sau sînt în stare să provoace o nouă renaştere. În Rusia secolului al XX-lea, au existat doar trei explozii culturale. Prima, evident, a fost cea definită drept „Epoca de argint“. Apoi, la începutul anilor ’20 – legat de manifestările stilului sovietic –, avangarda istorică, constructivismul, formalismul. În anii ’30, toate acestea suferă cunoscutele transformări care se revarsă în anii ’40 în „stilul imperial“. Atunci, în locul universalismului revoluţiei mondiale vine stilul imperialist-stalinist. Dar cel mai interesant şi, de fapt, ultima renaştere culturală s-a consumat la noi în epoca brejnevistă, aproximativ de la finele anilor ’60 pînă la începutul anilor ’80. Se manifestă în filmele lui Tarkovski, precum şi în primele filme ale lui Mihalkov şi Gherman. În sfera umanistă activează Lotman, Averinţev, Mamardaşvili, Gasparov. Simultan, apar germenii rockului rusesc. În literatură apare fenomenul numit „Naş sovremennik“ („Contemporanul nostru“), cînd, în scurt timp, în aproape doi-trei ani, apar cîteva romane geniale: Peştele-rege de Astafiev, Despărţirea de Matiora a lui Rasputin, Lad de Belov. Atunci au fost scrise cele mai valoroase opere ale lui Abramov, Trifonov, Bitov. În pleiadă e şi Brodski, chiar dacă deja în emigraţie, el aparţine aceluiaşi fenomen. Epoca asta poate fi denumită „elinism tardosovietic“. Vorbind mai pe larg, amurgurile imperiilor nasc sinteze culturale incredibile. Să ne amintim doar de Imperiul Austro-Ungar, imediat după Primul Război Mondial, sau de Imperiul Britanic din anii ’40.

Practic, Rusia trăieşte din inerţia acelei moşteniri a exploziei culturale din epoca tîrzie a brejnevismului. Şi trebuie menţionat că explozia asta este parte dintr-un proces global mai amplu – e vorba şi de arhitectura industrială a periferiilor marilor oraşe, precum şi de întreaga infrastructură de care ne folosim şi azi. Paradoxal, epoca brejnevistă, pe care o numim de stagnare, a stimulat apariţia unei renaşteri culturale incredibile. Rezultatul cultural al Rusiei gorbaciov-elţînist-putiniene nici nu se poate compara ca amploare cu ceea ce s-a produs în anii ’70. Cu toate libertăţile, cu apariţia tuturor noilor instituţii, a comunităţilor culturale şi a noilor forme care au venit în ultimii ani. Epoca actuală se manifestă nu doar în plan economic, ci şi în sfera culturală, ca o epocă-receptor ale cărei energii sînt irigate de anii ’70. Iar fenomenul nu este valabil doar pentru Rusia, anii ’70 au fost productivi în întreaga lume. Optimismul şaizecist a caracterizat, într-o formă sau alta, toate ţările care au participat în mod activ la cel de-al Doilea Război Mondial. Optimismul a cedat locul pesimismului deceniului al VII-lea, aş-teptările metamorfozelor sociale şi germenii revoluţionari s-au dus pe apa sîmbetei, iar cultura, la rîndu-i, a reacţionat prin apariţia de capodopere. Capodopere stranii, cam decadente, dar care amintesc foarte bine de exemplele cele mai reuşite ale culturii epocii moderne.

Ai demarat un proiect devenit faimos, editura Ad Marginem. Ai început în anii ’90 cu nonfiction, cărţi de nişă, „carte intelectuală“, cu o ideologie bine definită. În acei ani eraţi o editură „elitnaia“. Odată cu anii 2000, după ce aţi început să editaţi literatură, aţi produs cele mai mari scandaluri culturale. V-aţi transformat din acea editură mică în cea mai mediatizată editură din Rusia, cu toate că scoateţi în jur de 60 de cărţi pe an. Cum a decurs totul?

De bună seamă, am cam făcut „gălăgie“. Toate s-au petrecut într-un mod neaşteptat. Din 1998 editam puţin cîte puţin şi ficţiune: Pavel Pepperştein şi Sorokin (conceptualişti). Apariţia în 1998 a celor două volume de Sorokin şi a romanului Iubirea mitogenetică a castelor de Anufriev şi Pepperştein (iniţiatorii şi liderii grupului „Hermeneutica medicală“) au marcat începutul unei noi perioade. În 1999 am editat Slănina albastră de Sorokin. Către 2002, tirajul ei atinsese 30.000, dar adevărata lovitură s-a dat cînd gruparea de tineret pro-Kremlin (care se numea „Cei ce merg împreună“, acum se numeşte „Ai noştri“) a organizat în centrul Moscovei o acţiune de protest împotriva lui Sorokin (scopul ei era să atragă atenţia opiniei publice asupra pregătirii, la Teatrul Balşoi, a operei Copiii lui Rozenthal, pentru care Sorokin scrisese libretul). Acest grup a pus la cale ceva intermediar între o acţiune contemporană de artă şi un miting politic: pe fundal de Ceaikovski (o arie din Evgheni Oneghin), nişte bătrînele aduse de lîngă Moscova trebuiau să rupă cărţile lui Sorokin şi să le arunce într-un enorm vas de WC instalat în faţa Teatrului Balşoi. După ce acest „spectacol“ a apărut pe toate posturile de televiziune centrale, s-a pornit ceva cu adevărat absurd: eu şi colegul meu Kotomin am început să fim intervievaţi de jurnalişti de la televiziuni şi posturi de radio, iar cărţile au început să fie cumpărate de oameni străini nu doar de conceptualism, ci chiar de literatură ca atare. În paralel cu asta, eram chemaţi la poliţie, deoarece împotriva noastră şi a lui Sorokin erau deschise dosare pe motiv că „diseminăm literatură pornografică“. În acelaşi timp – în iunie –, romanul Domnul Hexogen al lui Alexandr Prohanov, apărut tot la noi, primeşte prestigiosul premiu National Bestseller, iar Cartea apei, scrisă de Eduard Limonov, aflat în puşcărie pe motive politice, obţine cel mai elitist premiu al Rusiei, premiul „Andrei Belîi“ pentru cea mai bună carte de proză a anului.

Imediat, editura Ad Marginem, formată din doi oameni (Alexandr Ivanov şi Mihail Kotomin), devine cea mai mediatizată din Rusia. A nu se uita că eram şi rămînem o editură de stînga, care editează cartea lui Slavoj Zizek despre Lenin, textele lui Foucault şi Benjamin, proză contemporană social-critică rusească, precum şi traduceri (Aldo Nove – despre victimele culturii de masă, Christian Kracht, Ingo Schultze, Will Self). În 2003, edităm cartea antiputiniană a ziaristei Elena Tegubova, Bancurile cucuvelei din Kremlin, care a avut un succes răsunător (peste 250.000 de exemplare vîndute). Cu toate astea, nu ne-am îmbogăţit deloc (o mare parte din banii încasaţi s-au volatilizat pe motiv că nu aveam contabilă proprie), dar firmele care lucrau cu ridicata, avînd de-a face cu nişte nechibzuiţi ca noi, au tras lozul cel mare. O ultimă mare lovitură am dat cu editarea în 2005 a romanului jurnalistului de televiziune Serghei Dorenko, 2008, în care scriitorul îl reprezenta pe Putin în chip de thao şi prezicea criza politică a anului 2008. Dacă e să fac referire la ultimii ani, pot spune că cele mai de succes cărţi au fost cele două romane ale lui Zahar Prilepin, San’kea şi Patologii, precum şi romanul lui Mihail Elizarov, Bibliotecarul. Acesta din urmă a primit în 2008 premiul Russian Booker, cel mai prestigios premiu literar din Rusia. În ceea ce priveşte literatura nonficţională, pot spune că am avut succes mediatic cu volumul lui Lev Danilkin, Omul cu oul (o biografie beletristică a scriitorulu Alexandr Prohanov), care a intrat simultan în shortlist-ul a două premii – Big Book şi National Bestseller.

În Rusia există trei premii literare foarte importante: Rusian Booker, Big Book şi National Bestseller. Joacă aceste premii un rol important în vînzarea de carte sau au un rol pur simbolic, de prestigiu?

Dintre cele trei, Big Book oferă cei mai mulţi bani (100.000 de dolari pentru locul 1, 50.000 de dolari pentru locul 2, 30.000 pentru locul 3), Russian Booker – cea mai mare vizibilitate mediatică, National Bestseller – doar asistenţă mediatică (bani, destul de puţini). Premiile din ultimii cinci-şase ani au început să influenţeze tot mai simţitor vînzările, precum şi cuantumul drepturilor de autor, dar şi celebritatea în mass-media. Tirajele cresc în medie de trei-cinci ori. Nu e de neglijat nici rolul reacţiilor internautice asupra cărţii (care, de fapt, sînt infinit mai spectaculoase decît cele din reviste sau ziare) după premiere. Dacă internetul votează „pentru“, cartea poate deveni un veritabil bestseller (iar în cazul Rusiei, aceasta poate însemna şi tiraje mai mari de 100.000 de exemplare). Iată un exemplu: Bibliotecarul a apărut în 2007 (5.000 de exemplare), iar tirajul s-a epuizat într-un an. După ce cartea a fost premiată, am vîndut într-o lună 10.000 de exemplare şi estimăm să mai vindem încă tot atît.

Dar cum se vede piaţa de carte în ansamblul ei?

O să mă refer la situaţia editorială autohtonă. Ca şi în alte ţări, la noi au apărut corporaţii editoriale-gigant (EKSMO, ACT, ATTICUS), care înghit pur şi simplu editurile mici şi momesc autorii şi redactorii acestora. Bunăoară, pe Sorokin al „nostru“ l-a cumpărat ACT, ca şi pe Prilepin. Editurile noastre mici sînt şi mai vulnerabile în faţa pieţei globale decît cele din lumea occidentală, deoarece noi trăim într-un stat „corporatist“ neoconservator, a cărui ideologie se bazează pe simbioza dintre piaţă şi un naţionalism agresiv (ceea ce la prima vedere e o contradicţie, în realitatea însă nu e aşa). În consecinţă, programele de susţinere a micilor întreprinzători sînt inexistente, granturile lipsesc, iar ajutorul merge spre corporaţiile editoriale (care, în opinia funcţionari-lor statului, sînt singurele „capabile de concurenţă“ în situaţia pieţei globale), deşi, pe plan internaţional, editura Ad Marginem este infinit mai cunoscută decît, spre exemplu, ACT. Cu toate astea, încercăm să supravieţuim – din contul economiilor făcute, din reducerile de cheltuieli şi, fireşte, ne ajută şi experienţa (totuşi, avem 15 ani de supravieţuire în spate…).

A existat la noi, în ultima perioadă, o discuţie în jurul temei „marii literaturi“, de care şi Rusia e obsedată. La noi, cînd se spune „marea literatură“, „marile teme“ ale literaturii, cei care domină sînt clasicii ruşi. Ce se mai întîmplă cu „marea literatură“ rusă? Există, în continuare? mai este ea posibilă?

Dacă există o mare literatură în Rusia actuală? Răspunsul meu e: nu. Nici Tolstoi, nici Dostoievski nu se mai văd acum la orizont. Cel puţin, nu în cohorta scriitorilor activi acum. Tocmai de aceea, e cel puţin comică autoevaluarea lui Sorokin – el se fotografiază adesea avînd în fundal portretul lui Tolstoi, pe care nu ratează niciodată să-l numească drept principalul mentor. E ridicol, pentru că Tolstoi a creat un nou spaţiu mental, autonom, a venit cu o experienţă inedită, în timp ce Sorokin demontează astfel de spaţii şi e lipsit de orice gust pentru metafizică. În Rusia nu sînt scriitori de talia unor Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Jonathan Franzen. Sorry, chief… Există însă nişte beletrişti destul de buni şi „realişti critici“ (Uliţkaia, Pelevin, Prilepin), există o linie gogoliană, leskiană – Bojaşov, Elizarov, Adolfîci. Pot apărea în Rusia figuri aidoma celor amintite din literatura universală? Prognoza mea nu poate fi decît pesimistă. Eu cred că literatura a pierdut enorm din cauza dispariţiei în epoca lui Putin a ceea ce numim „spaţiu public“: teritorii pentru discuţii politice şi estetice libere. Lumea a pierdut exerciţiul discuţiilor publice, dar literatura rusă cea mare, aidoma cu cea franceză sau americană, e produsul acestor dezbateri publice, profunde, intense, a revoluţiilor antropologice, a mişcărilor sociale. În Rusia a dispărut, practic, sintagma „intelectual public“, nivelul polemicilor mediatice este foarte scăzut, iar liderii din mass-media naţionali lipsesc cu desăvîrşire – precum The Guardian, The New York Times, Le Monde – iar mai presus de toate, gîndirea critică de natură politică este inexistentă. Pun aceste fenomene negative în legătură directă cu regimul Putin şi în raport cu slaba reacţie a sferei publice din perioada tardosovietică. În plus, intelectualul rus nu are încredere în eficienţa discursului critic contemporan.

Eşti pesimist. Unul dintre prietenii noştri, cunoscutul critic literar Lev Danilkin, susţine că Rusia n-a mai produs atîta literatură bună din perioada „Epocii de argint“.

Trăim, oricît ar părea de paradoxal, în vremuri fertile. Sîntem copiii unui imperiu prăbuşit. Aminteşte-ţi de înflorirea prozei austro-ungare (de după declinul imperiului habsburgic) – Musil, Broch, Kafka, Zweig. Intuiesc că asistăm la naşterea unui „ceva“. Se fac simţite semnele, sînt tendinţe. Catastrofele, de regulă, oferă un sol fertil culturii. Noi, ruşii, am suferit o uriaşă înfrîngere, dar asta este şi fericirea noastră, speranţa pentru viitor. Cum a remarcat absolut fantastic Heidegger, unde e fundul prăpastiei, acolo se naşte nădejdea.

Cum vezi tu noul discurs al intelighenţiei ruse postsovietice? Urmărindu-l, am deseori senzaţia că, după căderea imperiului, intelighenţia şi-a pierdut o anumită „identitate imperială“, iar privit dinspre periferia Europei, pare că nici modelul sovietic nu mai funcţionează, dar nici unul nou nu s-a produs. Care este această nouă identitate care se construieşte? Există noul proiect?

E foarte dificil să spun ceva despre discursul critic al intelectualului rus. E foarte importantă aici şi poziţionarea lui faţă de convenţionalul termen „Occident“. Discursul imperial al lui Putin („democraţie suverană“) este un amestec de naţionalism (antioccidental) şi apologie a hiperconsumului (în fapt, un occidentalism primitiv, al dorinţei de a trăi în paradisul consumerismului). Intelectualitatea rusă mai evoluată încearcă să-şi definească o identitate autonomă, în opoziţie cu orientările la modă, orientate spre consum. Dacă e să mă exprim mai frust, intelectualul din Rusia actuală este împotriva lui Putin, cu al său naţionalism, dar şi opozant al liberalismului de dreapta, e ostil şi anticomunismului, şi antisovietismului de „piaţă“. Totodată, intelectualii au o atitudine critică în privinţa „eurointegrării“ în spiritul celor propuse de Merkel şi Sarkozi – a „noilor europeni“ („gemenii“ polonezi, Ucraina „portocalie“). E vorba despre căutarea a ceea ce am putea numi „altă europenitate“, punînd accentul pe ceea ce colegul meu Mihail Kotomin a numit „buzunarele Europei“ – dar nu în sens de depozitare a banilor, ci în cel al definirii unor locuri şi ţări întregi, ascunse de euroidentitatea cunoscută; e vorba de acea Europă care se priveşte pe sine însăşi din interior şi, de aceea, nu e percepută din afară ca aparţinînd „Europei“. De aceea, încă e important fenomenul „europenităţii ruseşti“ ca un fel de „altă europenitate“. Să amintesc aici figuri precum cea a lui Alexandre Kojeve, cel care l-a făcut cunoscut pe Hegel francezilor; Rodcenko, Maiakovsky, formaliştii; Mandelştam cu al său cult pentru arhaismul european întruchipat de Dante; poetul simbolist Veaceslav Ivanov, traducătorul lui Eschil şi cîntăreţul extazurilor dionisiace; bizantinologii ruşi, Lazarev, Averinţev; filozoful georgiano-rus Merab Mamardaşvili, autor al unor texte, în anii ’70-’80, despre Proust, Kant, Decartes, şi mulţi alţi „ruşi europeni“.

Dar care mai este relaţia dintre intelighenţie şi politică? În România există o puternică tendinţă de depolitizare. Tradiţional, intelectualitatea română se află într-o stare neconflictuală cu puterea şi o critică doar atît cît îi permite ea sau atît cît să nu-şi rişte privilegiile: deci, fie se plasează în apropierea surselor de influenţă şi bani, fie e „apolitică“. Pe de altă parte, puterea nu are nevoie de ea, căci ea lucrează doar cu „tehnocraţi politici“, aşa că o foloseşte pur decorativ. Fireşte, este punctul meu de vedere. Care este situaţia în Rusia la acest capitol?

În Rusia, raporturile intelighenţiei cu puterea corespund întru totul descrierii tale. E vorba, pe de-o parte, de „experţi“, iar pe de altă parte, de „manageri“, care stau foarte aproape de banii publici. Toţi cei de dreapta s-au lăsat seduşi de Kremlin, la fel şi cei de stînga; a rămas aşa-zisa „demşiza“ (democraţi schizofrenici) – nişte forţe de extremă dreapta, anticomuniste, care critică puterea numind-o „poliţie politică sîngeroasă“. Cu nici o grupare dintre cele amintite nu mi-aş dori să mă identific. Rămîne un soi de „ciucă în buzunar“ şi rămîn, de asemenea, mici comunităţi critice, de genul grupării din jurul revistei Hudojestvennyi Jurnal (Moscow Art Magazine), condusă de Viktor Misiano, şi gruparea de orientare marxistă, condusă de Boris Kagarliţky. Iar pe lîngă acestea aş mai aminti şi comunitatea de stînga de pe lîngă librăria Falanster, unde se organizează sistematic dezbateri în cadrul „Universităţii muncitoreşti“.

Depolitizarea a avut loc, fără îndoială. S-a creat un monopol asupra politicii anumitor forţe, de aceea politica drept teren de confruntare deschisă şi sistem comun a dispărut. Avem de-a face cu un tip anume, caracteristic diverselor sfere sociale: funcţionarul administraţiei de la Kremlin, top-managerul marilor corporaţii, reprezentantul trupelor speciale, birocratul de stat etc., oameni care se plimbă în costume scumpe, italieneşti, care conduc maşini luxoase, discută cum să-şi petreacă finalul de săptămînă undeva, în Dubai, într-un hotel de 2.500 de euro pe noapte. Astfel de oameni nici nu-şi imaginează că poţi să-ţi susţii un punct de vedere, că pentru asta recurgi la dezbateri, concurenţă, sînt incapabili să asculte argumentele celuilalt. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Politica pentru astfel de indivizi este un PR al tehnologiilor de mare complexitate sau un trash absolut. Această politică n-are de-a face cu umanismul, iar politica managerială este de-a dreptul barbară, antiprofesională, şi asta, pentru că managerul nu e cîtuşi de puţin un profesionist. Numai o criză foarte profundă mai poate schimba starea asta de lucruri. Şi asta nu doar la noi. Cînd toate aceste cohorte vor simţi că pămîntul le fuge de sub picioare, de-abia atunci ne-am putea aştepta la ceva schimbări. S-ar putea ca politica să revină în sfera umanismului şi să redevină umanistă. Căci ce deosebeşte politica umanistă de realpolitik? Politicianul umanist poate formula întrebări. Fie ele retorice, de tipul: ce e de făcut în situaţia dată? Oamenii din politica rusă contemporană nu au nici un fel de întrebări, ei au doar răspunsuri.

Ştim amîndoi destul de bine că la Moscova nu se ştie aproape nimic despre România. Totuşi, ce-i face pe aceşti ruşi, care călătoresc şi profesează în toate colţurile lumii, ca tine sau Boris Groys, să se îndrăgostească de o ţară mică şi „exotică“ precum România?

La un moment dat, mi s-a acrit de scurtele vacanţe de iarnă petrecute prin călătorii în capitalele europene şi atunci m-a atras exotismul. Ce ştiam despre România? Foarte puţin. Citisem ceva cărţi de Mircea Eliade (şi nu pot spune că m-au impresionat prea tare, nu sînt un adept al acestui tip de discurs jungian, dar m-a atras prin proza sa, cu descrieri ale vieţii rurale, „telurice“), ceva cărţi de Cioran (iarăşi, fără prea mare entuziasm, mai puţin Lacrimi şi sfinţi, pe care am citit-o în engleză şi m-a atras prin tonalitate, prin straniul amestec de misticism, hermeneutică şi melancolie). Am răsfoit cîndva Rinocerii lui Ionescu (să fiu sincer, nici asta nu m-a impresionat prea mult). Mai ştiam de Celan (pe care l-am editat integral), Brâncuşi, de muzicienii români şi de Ceauşescu.

Impresia „românească“ cea mai puternică, înainte de a ne îmbarca pentru această călătorie s-a născut după vizionarea filmului sovietic Steaua fără nume (1978, regia Mihail Kazakov – nota tr). Aşa mi-a picat la suflet acest film, încît am vrut să văd locurile acţiunii. Am decis cu soţia mea să mergem la Bucureşti cu trenul, prin Kiev şi Cernăuţi. La Kiev, am rămas o zi şi am prins „revoluţia portocalie“, apoi, noaptea, la Cernăuţi au urcat la noi în compartiment două ucrainene de etnie română, studente la Universitatea din Bucureşti. Am mers la Bucureşti, la Braşov, Timişoara, Cluj, Baia Mare. După care am traversat pe jos (aidoma lui Ostap Bender, doar că în sens invers) graniţa româno-ucraineană, ajungînd pentru încă o zi la Mukacevo, Ujgorod şi Lvov. Călătoria m-a tulburat din temelii, dar în acelaşi timp nu pot explica de ce. Mi-au provocat efuziuni sentimentale: mirosurile rurale şi cele urbane (celebrul „fum balcanic“, evocat de Constantin Leontiev, produs de arderea lemnelor de foc, provenite de la pomii fructiferi, aşa cred), „şicul provincial“ atît de îndrăgit, într-un restaurant din Cluj. În plus, palatul lui Ceauşescu, muzeul în care am văzut copia Columnei lui Traian, la Bucureşti, concertul de muzică simfonică într-o sală superbă (Ateneul, parcă?), librăriile şi cafenelele bucureştene şi clujene, biserica uniată, biserica metodiştilor, tînăra care se ruga cu rîvnă, într-o mică bisericuţă ortodoxă, precum şi întinsele – aproape ruseşti – peisaje melancolice (ce tristeţe e în stepa moldovenească!).

Pentru drum, am înhăţat Dracula lui Stoker (nimic original). Cuvîntul „nemort“ (nosferatul) l-am receptat ca pe o cheie spre înţelegerea trecutului nostru comun. Am înţeles marea problemă a contelui Dracula, faptul că se află parcă între două lumi, între cei vii şi cei morţi, într-un cîmp nediscursiv, i-aş spune, într-un fel de hălăduială interminabilă, tristă, un fel de „nici-nici“. Această sintagmă româno-rusă „nici una, nici alta“, a funcţionat ca o cheie în deschiderea „uşii“ pe nume România. Pe scurt spus, am clacat în faţa României, am „sevraje“ şi acum. Asta e iubire, nu e raţională şi nu are legătură cu nici o „identitate“. Tocmai de aceea, ca editor, îmi doresc foarte mult să public ceva din proza contemporană românească, doar că am o angoasă, teama de a nu face alegerea cea bună. Mă tem ca nu cumva iubirea mea iraţională pentru România să fie trădată de vreo alegere eronată, printr-o explicaţie de tipul „cum mi-am închipuit, aşa trebuie că şi este“. Acum ştiu clar că între România şi Rusia nu e loc de fleacuri din astea.

Traducere din limba rusă de Vladimir BULAT

“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi “

interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski / Flux, Chişinău, 8 februarie 2007

– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?
– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.

– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?
– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.

– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.

– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.

Vasile Ernu: “Singurii care mi-au fost apropiati din cultura romana au fost cronicarii si avangarda” – Noua Literatura, nr.13, februarie 2008

Interviu realizat de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir

Ana Chiriţoiu: Vasile, tocmai ţi-a apărut traducerea în rusă la Născut în URSS. Ţii mai mult la traducerea în rusă decît la una în engleză, de pildă?

Vasile Ernu: Sincer să fiu, nici nu m-am gîndit la o traducere în rusă cînd am scris cartea –din simplul motiv că am gîndit-o pentru un public nesovietic, care nu avea experienţa vieţii din spaţiul sovietic. De aici şi o anumită formă de retorică între acest „noi”şi „ei”, adică ei, cei care nu au această experienţă, de-asta şi multe explicaţii sau lămuiri pentru un om care nu cunoaşte informaţiile şi experienţa unui spaţiu sovietic. Mi-am dat seama după ce a fost tradusă cartea şi după ce a apărut acolo că tocmai această distanţă în timp a făcut ca şi ei să se raporteze la experienţa comunistă ca la un trecut cumva distant, uitat. Fireşte, a trebuit să modific cu ajutorul traducătorului, Oleg Panfil, o anumită formă de retorică, fiindcă nu puteam să spun „poate voi nu ştiţi cine e Buratino”, acolo toată lumea ştie cine este Buratino şi atunci trebuie să spun „vă mai aduceţi aminte de Buratino?” sau lucruri de felul ăsta, care ţin de o anumită temporalitate. Dar registrul cărţii s-a păstrat. Ceea ce se schimbă este o anumită tonalitate care ţine de limbă, fiindcă limba modifică un anumit gen de tonalitate, de muzicalitate, dar cred că se păstrează spiritul destul de bine. Oleg a reuşit foarte bine să păstreze această tandreţe, ironie, umor, acest amestec.

Gruia Dragomir: În Rusia există un curent de ostalgie?

Oleg Panfil: E o renaştere a scrierii noastre tinere, aş zice eu.

A.C.: În registru ostalgic?

O.P.: Nu, registrul lui Vasile este nou şi tocmai de-asta cred că traducerea se va bucura de succes. Pe fundalul care există în domeniul ăsta, Vasile are cîteva avantaje. Unul dintre ele vine din cultura voastră, română. Distanţa asta pe care a avut-o Vasile trăind aici şi pe care probabil că el nu o percepe, şi nici voi. Genul vostru de ironie, această ironie românească, e cea mai mare calitate a poveştilor voastre, care ar avea succes în toată lumea. E un lucru foarte specific, dar voi nu vă daţi seama. Genul ăsta de ironie uşoară, dar foarte liberă pe care o foloseşte Vasile, nouă, ruşilor, ne lipseşte. Al doilea ar fi felul în care este scrisă cartea, foarte light în comparaţie cu felul în care se scrie în Rusia despre problemele astea. Foarte light, dar foarte lucid. Iar luciditatea asta este un foarte mare avantaj, pentru că, fără să-ţi dai seama că de fapt acolo este filozofie, produce efectul filozofiei bune – cînd termini cartea ai un fel de bucurie că ai înţeles ceva, iar lucrul ăsta e valabil inclusiv pentru noi, care am trăit aceeaşi experienţă. E o recapitulare care ne dă o altă perspectivă asupra epocii comuniste.

G.D.: Oleg, tu mai cunoşti şi alţi autori români contemporani pe care ai vrea să îi traduci?

O.P.:: Vasile a avut o idee de a face o antologie de 13 autori tineri, dar încă nu au dat toţi textele.

V.E.: Da, acum le adunăm. Ideea mea a fost să facem o antologie de scriitori tineri, proză.

A.C.: Cu un specific anume?

V.E.: Da, am propus o anumită temă ca să aibă un clenci, iar tema a fost să facem nişte texte pornind de la ce are fiecare în cap despre Rusia. E foarte clar că noi avem o mulţime de poveşti, o mulţime de clişee. Şi e de înţeles. De exemplu, eu nu le simt pe toate, dar O.P.: le simte. E foarte interesant cum o să sune toată povestea asta în rusă. Primul pas e să intrăm în spaţiul cultural rusesc, din care lipsim complet.

A.C.: Şi tu, Oleg, în afară de traduceri, ce scrii?

O.P.: Scriu proză. Mi-a apărut şi mie cartea în Rusia cam în acelaşi timp cu a lui Vasile.

G.D.: Şi o să fie tradusă şi în română?

O.P.:: Nu ştiu. Am înţeles că literatura rusă nu se bucură de un prea mare succes şi atunci nu ştiu dacă îi va plăcea cuiva. Oricum e foarte greu de tradus, e bazată pe argou, pe înjurături.

A.C.: Despre ce e?

O.P.:: Critica m-a poziţionat ca pe ultimul beatnic din Balcani. Proză psiheldelică, dar şi balcanico-ţigănească. Un fel de On the Road, care nu e ficţiune, asta e foarte important, să nu fie ceva narativ sau jazz. E numai experienţă proprie.

În România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, nu avem tradiţia discursului asumat şi care să îţi aducă prejudicii

G.D.: Cum a decurs lansarea voastră?

V.E.: A fost ok, au fost nume foarte importante. Editura a chemat autori care au participat la dezbatere. Pentru dezbatere ei au propus o temă pornind de la carte: condiţia post-sovietică, actualizarea experienţei sovietice. Au fost scriitori foarte apreciaţi, critici foarte buni şi un scriitor de top, dar scandalos, Prohanov. Ad Marginem ştie bine să facă rating, iar pentru mine e important să cunosc scriitori şi critici activi, să văd cum gîndesc, ce produc.  În rest, a fost ca la noi. E un spaţiu deschis, lumea intră ascultă, pleacă, mai pun întrebări din sală… Genul ăsta de lansări sînt importante pentru că apari în diverse locuri şi că eşti în vizor…

A.C.: Şi s-au tras şi concluzii despre actualizarea experienţei sovietice?

V.E.: Da, în Rusia este o temă actuală. Se scriu multe studii, a devenit o temă foarte actuală pentru cercetare şi în zona occidentală. Sînt o mulţime de lucruri care interesează: de la analiza mentalităţilor şi a spaţiului cotidian, care este foarte bine-cotată acum, pînă la analiza instituţiilor statului şi a mecanismului economic din perioada sovietică. Există un interes sporit din cauză că sistemul sovietic (incluzîndu-l şi pe cel comunist periferic) este singurul model care a existat paralel cu cel neo-liberal şi aşa-numit democratic. Acest sistem închis a fost un sistem care s-a produs în afara regulilor jocului global, al marelui capital, şi a dovedit că este posibil ca un sistem politic să existe şi în afara regulilor liberale ale pieţii, fără de care azi nu ne mai imaginăm existenţa. Şi tot acest model este foarte interesant pentru că a durat totuşi 80 de ani, aproape un secol, şi s-a dezvoltat în paralel şi la fel de valabil ca altele, asta este foarte important. A existat un model care a mers împotriva cursului „victorios”. Comunismul a fost ca o rezervaţie care a funcţionat după alte reguli şi după alt model. Ei, uite că o altă societate s-a dezvoltat după un alt model, nu vorbim acum cît de bine sau cît de rău, dar, vrem-nu vrem, ăia trimiteau oameni în cosmos, produceau tancuri şi rachete şi cărţi şi literatură. A existat un model care a funcţionat altfel decît cel declarat „singurul sistem bun şi adevărat”. Nu s-a subordonat unor reguli pe care noi le numim reguli ale economiei de piaţă… Comunismul a fost una din cele mai îndrăzneţe idei şi a apărut din nevoia şi dorinţa de libertate, o libertate radicală. Din păcate, totul s-a terminat tragic. Tot acest construct şi toată această tragedie a produs enorm de mult material, arhive imense, o experienţă enormă pe care acum ar trebui să o analizăm, să o regîndim, şi să încercăm să ne dumirim care e semnificaţia acestei perioade.

A.C.: Cam pe curentul ăsta ai venit şi tu cu cartea, doar că atunci cînd a apărut au fost nişte reacţii cam vehemente…

V.E.: Da, la noi lucrurile sînt foarte simple. Discursul intelectualilor noştri e reglat cu mare atenţie aşa încît să nu supere discursul puterii, pe cînd tradiţia europeană este invers, intelighenţia este critică faţă de discursul puterii. La noi întotdeauna intelectualitatea se subordonează discursului puterii şi ăsta este un mare pericol. În comunism se subordona sau se sustrăgea puterii, ceea ce înseamnă tot subordonare, în ‘90 s-au subordonat unui alt discurs al puterii, acum au trecut sub un altul. Şi atunci, în momentul în care vii şi nu eşti la unison cu comisia care trebuie să codamne comunismul şi zici că e foarte important să vedem şi alte părţi ale acestei maşinării, mai ales că ţine de viaţa noastră, atunci normal că eşti anatemizat. Totul este alb şi negru.

G.D.: Şi în Rusia cum te aştepţi să fie primită cartea?

V.E.: Ei nu se tem de aşa ceva, ei au scriitori atît de radicali încît eu sînt interesant din alt punct de vedere. Pentru ei, eu nu sînt radical, ei au scriitori care dacă ar apărea la noi cred că ar fi ceva de neimaginat. Sînt mulţi scriitori anarhişti în gîndire, adică radicali-radicali, sînt mulţi scriitori foarte serioşi, foarte buni, dar care consideră că Stalin trebuie reabilitat în termenii cei mai serioşi. Şi tot felul de chestii de genul ăsta care pentru noi ar fi şocante, de exemplu să vezi acum la noi un scriitor gen Cărtărescu care să îl reabiliteze pe Ceauşescu, păi nu ar fi posibil în România aşa ceva. Şi e interesant că vezi o mulţime de scriitori radicali, cu idei care încearcă să rupă diverse limite, care o fac din convingere, nu de faţadă şi pun la bătaie tot pentru convingerile lor. E greu de înţeles acest lucru în România, ţara în care oportunismul e cea mai sigură cale de succes.

A.C.: Dar cum se face că în Rusia e posibil?

V.E.: Din cauză că noi, în România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, a gîndirii critice, cu excepţia unor zone religioase, nu avem tradiţia discursului asumat care să îţi aducă prejudicii. Curajul nu e calitatea noastră de bază, iar intelghenţia noastră e străină de curajul gîndirii, căci asta ar presupune să renunţe la conservatorismul atît de comod.  Pentru mine e foarte important să văd scriitori, intelectuali care îşi asumă discursul, dar un discurs prin care riscă totul. E una să scrii acum de bine despre Băsescu, pentru că nu ai decît de cîştigat, e bine să scrii de bine despre condamnarea comunismului, pentru că nu ai decît de cîştigat. Uh cîtă nevoie am fi avut de acest discurs anticomunist în anii 70, 80, dar atunci el presupunea un mare risc. Acum aş vrea să văd unul care riscă, la fel cum înainte dacă scriai împotriva sistemului comunist îţi riscai poziţia. De aceea mie mi se pare că cel mai perfid joc al intelectualităţii române este acela că îşi transformă discursul într-o marfă foarte convenabilă şi uşor vandabilă, fără a risca nimic.

S-ar putea ca fenomenele actuale de migraţie să producă mai multe efecte negative chiar decît anumite forme de represiune politică

A.C.: Adică tu, dacă ai fi avut altă vîrstă şi ai fi trăit mai mult sub comunism, ai fi scris împotriva sistemului? Doar din dorinţa de a crea o alternativă?

V.E.: Asta ţine de mai mulţi factori. E foarte greu să spun ce aş fi făcut eu dacă aş fi trăit în comunism. Mi-e greu să spun că aş fi fost un luptător împotriva sistemului bla bla bla. Teza mea e foarte simplă: diverse sisteme nu produc diverse forme de compromis, ci indiferent de sistem noi facem aceleaşi compromisuri. Fie că e vorba de comunism sau capitalism, pentru mine lucrurile nu se schimbă în esenţă, însă modul în care mă raportez la aceste sisteme contează enorm. Veridicitatea unui discurs şi validitatea lui se leagă mai mult de ce îşi asumă un scriitor şi în ce măsură acesta este un discurs care îşi riscă avantajele, poziţia etc. Atîta timp cît nu pui în joc nimic şi e doar o chestie de oportunitate şi de profit, nu avem despre ce discuta. Eu pot să produc discursuri care să aducă profit la nesfîrşit, e foarte simplu. În acest sens între intelectual şi bişniţar nu e nici o diferenţă. În momentul în care îmi risc, să zicem, şansa de a avea o rubrică la o revistă bună (adică bine plătită), şansa de a cîştiga banii pe care pot să-i cîştig, şansa de a creşte în carieră etc., atunci stăm de vorbă. Pot să vă spun că dacă scrii astăzi despre X, şansa ta de a face o carieră publică importantă este mult mai redusă decît dacă ai scrie pe un anumit calapod, astea sînt regulile şi sînt mult mai perverse decît în sistemul represiv comunist. Sistemul comunist represiv era un sistem brut – dur, dar brut – adică era foarte banal ca joc, de asta toată intelectualitatea sovietică după ‘60 a devenit liberală. Era foarte clar cine era duşmanul, te retrăgeai şi îţi vedeai de viaţa ta în privat cu prietenii. Mă rog era un compromis în care tu renunţai la o parte din libertate pentru o anumită stabilitate şi el te lăsa în pace pentru partea lui de interes. În sistemul actual lucrurile astea sînt mult mai sofisticate şi mai complicate. Şi controlul este mul mai puternic şi sofisticat, mai ales că este vorba despre unul legat de spaţiul financiar, economic şi acolo nu te joci cu limbajul, cu politicul, ci te joci cu cifrele, iar cu cifrele nu prea ai cum să te joci pentru că sînt chestii legate de comerţ, de business care controlează tot.

A.C.: După Născut în U.R.S.S. şi toate reacţiile pe care le-a stîrnit, au mai venit scriitori care au scris cam în acelaşi registru. Te simţi epigonizat?

V.E.: Să fim serioşi, nu cred că e cazul. S-a acumulat foarte multă experienţă, mai ales în zona asta în care lucrezi cu experienţă de factură subiectivă, în care nu faci cercetare de teren sau nu mergi pe arhive sau pe o cercetare academică. Aici este vorba de o acumulare subiectivă şi depinde de fiecare ce are de zis şi ce poate să zică. Romanii însă se plictisesc repede, scriu 4 cărţi şi zic „vai nu mai suport să aud de acest subiect”. Eu cred că acest subiect este unul imens şi  unic şi ar fi mare păcat să nul valorificăm. Ce să le povestim occidentalilor, cum fumăm iarbă? Ei fumează de vreo cîteva sute de ani, noi doar de cîteva zeci de ani. E ridicol.

A.C.: Poate e vorba, cum ziceai, şi de asumare, pentru că tu ai venit pe un trend care era profund anticomunist la vremea respectivă, în care se declara mai ales cît de oprimaţi am fost şi cît de rău o duceam, după care am descoperit că nu era dracul chiar aşa de negru sau că a existat viaţă şi în comunism.

V.E.: Da, a fost iniţial o monopolizare a memorialisticii de acest gen, ceea ce e de înţeles.  Însă deodată această „suferinţă concentraţională” s-a extins la toată lumea, toţi au suferit şi toată lumea a început să descopere „originile geto-dacice” ale suferinţei. Începem să nu mai deosebm victima de călău. Ei, mai sînt oameni care au scris altfel, de exemplu, Daniel Barbu a scris cu mult înaintea mea. Mă rog, el merge pe cercetare şi spune că toată chestia cu suferinţa în comunism este un mare mit. În Republica absentă, el deconstruieşte mitul siferinţei în comunism şi dovedeşte că lucrurile stau niţel altfel, statistic. Şi cînd pune statistica, în modul lui cinic, cap la cap, ne arată că de fapt cei care au suferit în mod direct în comunism sînt mult mai puţin decît cei care au avut avantaje. Evident că trebuie să definim şi ce înseamnă suferinţă şi ce înseamnă fericire, însă aceşti oameni, acum, dacă e să facem o analiză sociologică, şi deja se fac cercetări pe chestia asta, dacă îi întrebi ce evoluţie au avut din anii ‘50-‘60, o să vezi că pentru ei este o evoluţie pozitivă. Suferinţa de atunci este legată în mod direct de represiunea politică dură, de lagărele de concentrare etc. E totul perfect adevărat, s-a suferit imens, însă nu toată lumea a suferit şi nu toţi au fost victime. Şi acum faptul că noi le băgăm în cap toată povestea asta cu suferinţa în comunism şi cît au avut de suferit, care de fapt e o contraideologie la fel de perversă ca şi cea comunistă, e normal că oamenii încep să creadă că au suferit, dar relitatea statistică arată că situaţia nu a fost deloc aşa. Asta nu înseamnă că sistemul nu a fost represiv, de asta e foarte greu să te poziţionezi în România. Astăzi nu avem suferinţă? Oare de ce ni se sinucid copiii, fenomen unic în istoria noastră? Dar asta nu ne interesează. S-ar putea că fenomenele actuale de migraţie, datorită represiunii economice, să  producă mai multe efecte negative în societate chiar decît anumite forme de represiune politică. Nu ştiu, doar mă întreb şi-mi pun problema. Dar pe noi prezentul nu ne prea interesează, căci nu e la fel de vandabil.

Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române

A.C.: Ai vorbit din punct de vedere politic şi sociologic, însă literatura din perioada aia arată altceva, că toţi au fost nişte victime.

V.E.: Victimele cui? Ale sistemului? Păi, sistemul nu e abstract. Sistemul este un produs, noi l-am produs, dar nimeni nu-şi asumă producerea sistemului. Pentru noi sistemul este o chestie de import, care a venit peste noi. Noi am fost băieţi cuminţi, au venit băieţii răi, ne-au pus la treabă şi sistemul deodată s-a dezvoltat aşa. Noi am fost băieţii buni, am suferit. Ei, mie mi se pare că treaba asta e o mare minciună. Da, a existat posibilitatea aducerii unui sistem străin, sînt de acord că a existat opresiune, ştim şi asta foarte bine, dar faptul că noi nu ne asumăm producerea şi definitivarea acestui sistem mie mi se pare incredibil. Adică, am fost ţara cu cel mai mare număr de membri de partid comunist pe cap de locuitor. Am fost ţara cu cea mai mare creştere de la un an la altul, de la ţara cu cel mai mic număr de membrii de partid la ţara cu cel mai mare număr de membrii de partid pe cap de locuitor, iar în 89 peste noapte s-a dizolvat cel mai puternic partid. Toţi au dispărut şi au devenit victime. Ceea ce e tragico-comic e următorul fapt: comunismul e condamnat nu însă şi membrii de partid. Straniu. De ce? Cum e posibil aşa ceva? Cine îşi asumă chestia asta? Nimeni. Treaba asta mi se pare că explică foarte multe. Mie mi se pare că Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române. Nu avem produs politico-cultural mai valabil decît Ceauşescu, fiindcă în perioada în care a venit la putere Ceauşescu, trupele sovietice erau plecate departe, deci deodată am devenit autonomi şi am produs ce? Cea mai urîtă maşinărie, aproape că nu cred că o mai putem compara cu alta. Trebuie să ne-o asumăm, pe Ceauşescu nu l-a produs nici Moscova, nici extratereştrii. Tu de ce rîzi?

O.P.:: Mi-am amintit un banc rusesc: un ofiţer, după un chef toată noaptea, se trezeşte dimineaţa şi servitorul îi curăţa hainele de vomă; ofiţerului i se face ruşine şi zice, „Trebuia să-l bat pe ăla care a vărsat pe mine aseară!” Şi servitorul zice, „Da, neapărat trebuia să-l bateţi, că vi s-a şi căcat în pantaloni!”

V.E.: Cam aşa e. Deci treburile astea trebuie asumate, pentru că dacă nu înţelegem ce s-a întîmplat cu noi reproducem la nesfîrşit acelaşi model, adică luptăm pentru NATO, UE, Băsescu, facem aceleaşi discursuri fără să ne intereseze faptul că sistemul sanitar e la pămînt, că natalitatea e dezastruoasă, că oamenii de la ţară aproape că mor de foame, că educaţia este dezastruoasă iar copii de la ţară, adică peste 50% din populaţia tînără, nu au nici o şansă să facă o facultate etc. etc. Noi trăim bine, de ce să te mai intereseze altceva… Şi oricum intelectulitatea română dispreţuieşte „vulgul”. Pe mine cel mai mult mă interesează acţiunea intelectuală. Intelectualitatea a avut întotdeauna un rol important în sistemele politice. Aşa cum în instalarea regimului legionar intelectualitatea a avut un cuvînt greu de spus. Nu putem spune că peste noapte am devenit victime, „totul ni s-a întîmplat”, bat-o vina de soartă. Asta arată că dictatura noastră nu a fost un exces de politic, ci o lipsă de implicare în politică. În momentul în care nu te implici sau te înregimentezi pe post de apalaudac, produci ceea ce produci. S-ar putea ca Ceauşescu să nu fie produs dintr-un exces de politic, ci tocmai din lipsa politicului. Ceauşescu a existat doar în mintea noastră, era o fabulaţie, era o invenţie, un discurs, el era o poezie, o odă, atît. Trebuia să avem doar curajul de a nu-l gîndi. Ne-a luat 10 secunde să ne dăm seama cît de puternic a fost şi el a dispărut. Acum bietul de el face reclame la telefoane mobile: Alo, alo!

În Rusia, literatura radicală e foarte bună

G.D.: Oleg, cum e viaţa de traducător în Rusia?

O.P.: Grea. În condiţile actuale ale pieţei e grea. Se plăteşte foarte prost, un pic mai prost ca la voi – mă refer la Moscova, fiindcă în Moldova nu se prea traduce. De exemplu, Doctor Faust a lui Goethe a fost tradus din rusă, nu din germană. E o problemă, pentru că, din motive economice, traducătorii sînt foarte prost plătiţi, majoritatea sînt studenţi de anul II. Sînt foarte puţine edituri care fac faţă în sensul ăsta, care îşi permit traducători foarte buni. S-au pierdut şi unele condiţii, de exemplu, limba română e cunoscută de foarte puţini. În perioada asta de tranziţie s-au schimbat foarte multe, dar printre altele s-a schimbat şi limba. Despre română nu ştiu foarte multe, dar limba rusă s-a schimbat total şi traducătorul de generaţie mai veche nu e în stare să traducă în aşa fel încît să fie „gustos” pentru cititorul contemporan, tînăr. După părerea mea, toate textele esenţiale trebuie traduse o dată la 15 ani, pentru că se schimbă foarte mult limba.

A.C.: Cum adică s-a schimbat foarte mult limba rusă? De ce?

O.P.:: Pentru că sintaxa s-a schimbat. Toate propoziţiile compuse se simplifică. S-a schimbat tot discursul. Eu am făcut şi studii filologice, deci pot să vorbesc despre asta. Foarte mult s-a schimbat limbajul. Nu numai la nivelul cuvintelor, ci structura şi sintaxa, modalităţiile de expresie s-au schimbat. E foarte clar acum că între o traducere din anii ‘70 şi una a aceluiaşi text de astăzi este o foarte mare diferenţă. Poezia ar trebui retradusă odată la 20 de ani. Vouă vă e greu probabil să înţelegeţi lucrul ăsta, pentru că limba română nu s-a schimbat, cred, foarte mult. Dar contextul se schimbă şi o dată cu el se schimbă şi limba.

G.D.: Dar ce se traduce mai mult în Rusia? Ce scriitori?

O.P.:: Americani, francezi, cam ca la voi. Acum chinezii şi japonezii au un succes mai mare, mai ales Murakami. Aşa cum s-a vîndut Murakami nu ştiu ce o să se mai vîndă în ultimii ani. A avut şi un traducător bun.

A.C.: Dar tu, Vasile, ţii legătura cu ce se scrie in Rusia, eşti la curent?

V.E.: Am venit cu vreo sută de cărţi. Evident că nu pot să fiu la fel de informat cum sînt cu literatura de aici, dar citesc presa, ştiu ce apare, ce iese, cumpăr cărţile cînd am ocazia sau fac rost de ele. În orice caz, acum e perioada în care ruşii zic că oricui nu-i este lene scrie, adică se scrie enorm de mult. Se publică foarte multe chestii care au succes dar care nu sînt interesante, de la tot felul de chicklit-uri, în stil glossy şi glamour. Asta e acum în vogă, tot felul de fete, băieţi, gagici, vip-uri care îşi povestesc viaţa lor de multimilionari şi cum toacă milioane într-o seară etc. Dar se scrie şi multă literatură bună, care e mai diversificată Sînt scriitorii clasici de după ‘90 care s-au afirmat şi scot cărţi constant, cum sînt Pelevin, Sorokin şi toată gaşca asta. Dar sînt şi mulţi mult mai tineri. Sînt o mulţime de edituri puternice care îşi permit să scoată literatură mai tînără, cărţile se traduc în afară binişor, mai ales în germană şi în franceză şi mai nou în engleză. Bine, la ruşi există tradiţia asta şi, avînd în spate o literatură care deja s-a impus de mult, e mai simplu să fii luat în serios. Mie mi se pare că s-a schimat foarte mult stilul lor de a scrie, adică după ‘90 s-a schimbat enorm de mult totul. Scriitori ca Makanin scriu în paradigma clasică, sînt interesanţi în stilul lor. Pe cînd ăştia de după ‘90 scriu total altfel.

A.C.: Dar tematic, despre ce se scrie? Ce e diferit de ce se scrie la noi?

O.P.:: De exemplu, în Rusia literatura radicală e foarte bună şi tradusă şi se şi publică multă. Există şi o editură, Contracultura, care este specializată pe acest gen de cărţi. S-au şi ars cărţi apărute la ei, au fost declarate ilegale şi scoase din magazine. O carte de Efesber, fost KGB-ist, îi prezenta pe ceceni, pe terorişi, ca şi cînd ar fi fost democraţi. O carte foarte controversată. Pe de altă parte, Pelevin …

V.E.: … care a avut un tiraj foarte mare, cam de 150.000, prima tranşă.

G.D.: Apropo de tiraje, tu ce tiraj o să ai?

V.E.: 3000. Eu am apărut într-o colecţie cu Groys, preferatul meu, lucru care mă face să mă simt mai bine  …

A.C.: Şi mai ce publică editura asta? Am văzut că pe lîngă Groys mai publică şi Zizek …

V.E.: Publică mult, i-am spus eu doar pe cei pe care-i cunoaşte publicul la noi. Are şi cărţi de filozofie, critică etc. Scot literatură care a avut un impact important în anii 90 şi în general le place să se joace cu limitele, să creeze dispute şi chiar scandaluri. Ei l-au scos pe Sorokin, în perioada lui de început, ei i-au scos faimosul lui roman Grăsimea albastră, care a făcut mare vîlvă în anii ’97-98, cartea a fost arsă în Piaţa Roşie de către dreapta radicală. Deci, ei au scos chestii controversate, la limită. Sorokin nu era chiar aşa, era cunoscut, dar atunci a avut cele mai mari boom-uri ale lui. Era o carte foarte scriptică, foarte greu de citit, foarte greu de înţeles, trebuie să ai în permanenţă un dicţionar lîngă tine, dar îi combină foarte mult pe Hitler şi Stalin, Hitler i-o trage lui Stalin, iar cartea desfinţează toată literatura rusă, e o deconstrucţie permanentă. Deci ei scot cărţi de nişă, niţel mai elitiste, scot şi staruri precum Derrida, Deleuze etc.

A.C.: Filonul politic e mai puternic în literatura rusă?

O.P.: Da, se vorbeşte mai mult despre politică. Există o tradiţie în sensul ăsta, dar mai mult în poezie.

V.E.: Filonul anarhist a fost prezent tot timpul şi în proză, dar e şi o chestie de atitudine.

Mă revendic puternic din cultura şi din tradiţia rusă

A.C.: Şi tu te ghidezi în ce scrii după chestiile astea despre radicalismul din literatura rusă?

V.E.: Nu, pentru că nu pot să mă ghidez după paradigma şi cultura lor. Eu scriu în romană, nu în rusă, cu toate ca a doua carte va fi scrisa parţial in română, parţial în rusă. Evident că mă revendic puternic din cultura şi tradiţia rusă de o anumită factură şi asta o recunosc, o spun şi mi-o asum, sînt influenţat, sînt crescut în această tradiţie. Aici în România sînt o mulţime de scriitori care îmi sînt foarte dragi şi pe care îi citesc permanent, dar în acelaşi timp intelectual mi-e foarte greu să mă revendic din cultura română, din cauză că am descoperit-o foarte târziu. Singurii care mi-au fost cît de cît apropiaţi mie din cultura asta au fost cronicarii şi avangarda. Şi în continuare cred că cea mai bună literatură care a fost produsă în România pînă la avangardă sînt cronicarii. Eu cred că cronicarii au scris în acel moment o literatură valabilă timpului în care au trăit, ceea ce foarte rar s-a întîmplat în literatura română.

A.C.: Dar şi ei aveau în general un discurs supus puterii.

V.E.: Da, dar trăiau într-o altă paradigmă care funcţiona altfel. Ei veneau dintr-o cu totul altă cultură, era alt context, nici nu putea fi altfel atunci. Ruptura între putere şi discursul cultural se face mult mai tîrziu,. Atunci lucrurile nu erau atît de rupte, fragmentate, ei erau scriitori din anturajul puterii. Mie mi se pare Cantemir unul dintre cei mai buni scriitori români şi a fost poate cel mai universal scriitor roman. El pe vremea lui putea fi citit bine mersi şi la Petersburg, şi la Constantinopol. Păi, spune-mi tu un scriitor de astăzi român care să fie la fel. Noi am avut un regres foarte puternic după ei. Mă rog, sună foarte straniu ce spun acum, pentru că toată lumea se gîndeşte la ei ca la o chestie arhaică. Da, sînt arhaici, dar ei au fost contemporanii şi eroii vremurilor lor. Al doilea moment valabil al literaturii române este cel al avangardei, dar care, din păcate, nu este făcută chiar de români decît parţial, ci de scriitori evrei de limbă română. Din punctul meu de vedere, cel mai important fenomen literar de la noi în secolul 20 este avangarda.

A.C.: Ca să ne întoarcem totuşi în ziua de azi, cum te simţi printre scriitorii români?

V.E.: Eu îi înţeleg mai bine pe scriitorii tineri decît pe cei mai în vîrstă pentru că nu am nimic în comun cu optzeciştii, adică am prieteni foarte buni printre ei, poezia lor este foarte bună, dar proza mai puţin, o diger foarte greu. Oricum, mie mi se pare că româna produce poeţi incredibil de buni. Cu proza, însă, stăm mai prost, nu avem o tradiţie foarte puternică, nu am valorificat-o foarte mult, nu am reuşit să ne impunem afară, au existat foarte multe rupturi. Nu ştiu, ceva se întîmplă în domeniul ăsta, probabil nu avem nici răbdarea construcţiei. Sîntem un popor foarte nerăbdător, iar proza are nevoie de multă răbdare. Dar cu scriitorii tineri în sfîrşit a început să apară proza care a început să scape de simbolism, de excese de metafore, de stilizare excesivă, de manierism etc.

A.C.: La cine te referi, ne dai nişte nume?

V.E.: Păi, de la Florin Lăzărescu la Lucian Teodorovici, de la Dan Lungu la Vakulovski, sînt autori care scriu dezinvolt, scriu cu lejeritate, scriu într-un limbaj foarte autentic. Cred că lucrurile încep să se schimbe spre bine şi asta contează foarte mult mai ales pentru că începe să funcţioneze atît piaţa critică, cît şi piaţa de carte, adică produci ca să vinzi, ca să fii citit etc. Dar sînt mai mulţi. Citesc şi cei din cei mai în vîrstă… uf care sa fie… Norman Manea, Cimpoeşu, Aldulescu, Groşan… mă rog sînt mulţi… Şi clasicii care-s verificaţi şi în primul rînd cei doi Caragiale… Aproape că-i iubesc ca pe cei cîţiva scriitori ruşi preferaţi.

Următoarea mea carte vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme care în România în general sînt tabuizate

G.D.: Despre ce o să fie a doua ta carte?

V.E.: E greu de spus ce va fi. Porneşte de la rubrica pe care am început-o în revista voastră. Baza e genul epistolar, dar astea sînt un fel de pretenţii de gen pentru că în interiorul lor sînt mai degrabă povestite idei, teorii.

A.C.: Este mai aproape de stilul eseistic?

V.E.: Da, dar frecventez mai mult încercarea de a face proză, adică povestesc, să zicem, idei, dar ca o aventură în care introduc personaje, aproape estetic. De exemplu, am un întreg text dedicat libertăţii, dar care nu este o teorie despre libertate, ci este vorba de un persoaj care bagă beţe în roate altor personaje care cred că sînt libere şi el încearcă să demonstreze prin diverse poveşti de viaţă că de fapt ele nu sînt libere. Pe mine mă interesează ca toate chestiile astea să fie citite foarte lejer, să fie ca o aventură, în spatele căreia se află o anumită teorie. De exemplu, ăsta care povesteşte despre libertate vrea să devină erou şi nu poate din cauză că el zice că nu e liber. Sau vrea să construiască o piramidă, pentru că din punctul lui de vedere cel care construieşte o piramidă este liber şi nu trebuie să dea raportul nimănui, iar în momentul cînd trebuie să facă o cerere la primărie el îşi dă seama că toată viaţa lui nu mai are nici un sens, că nu mai poate fi liber. Cum poţi să fii erou şi să faci o cerere la primărie? Din start toate limitele s-au blocat.

A.C.: Şi e o legătură între el şi restul sau sînt un fel de proze scurte?

V.E.: Cartea are o cheie. Cap şi coadă. Începe şi se termină într-o tentă foarte stranie. Eroii povestesc toată perioada de tranziţie, tot soiul de întîmplări, de aventuri şi cu multe, multe idei despre comunism, din cauză că perioada tranziţiei este legată puternic de tot ce înseamnă comunism, postcomunism. Personajul  este un soi de avocatul diavolului care întotdeauna dă peste cap o situaţie, o poziţie, face demonstraţii care te şochează; scopul general al acestui gen de scriitură este ca să te pună pe gînduri. Cartea nu se ocupă de adevăruri, de demonstraţii. Singurul adevăr de care se ocupă cartea este acela de a îţi arată că adevărurile în care crezi sunt false sau cel puţin că ar trebui să îţi pui semne de întrebare. Există o subiectivitate în toate lucrurile şi este bine să te gîndeşti că ceea ce trăieşti s-ar putea să fie un mare fals. Cartea asta vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme mai delicate care în România în general sînt tabuizate.

A.C.: Cum ar fi…?

V.E.: Cum ar fi că în sfîrşit trăim într-o lume bună, că trăim într-o lume liberă şi cartea spune că de fapt totul e o mare minciună, că trăim în aceeaşi poveste, că facem aceleaşi greşeli, ne confruntăm cu aceleaşi probleme etc. Deschide o mulţime de discuţii, de exemplu, Ceauşescu este arătat într-o cu totul altă lumină. Este chiar o încercare de „reabilitare” a lui, în sensul că este un personaj foarte neîndreptăţit. Nu poate să i se atribuie lui toate relele, asta e o mare greşeală, cum se poate să îi atribuim unui om atîtea lucruri? Stalin e privit într-o altă cheie. Pe mine nu mă intereseză să îl apăr pe Ceauşescu, pentru că n-are nevoie de apărarea mea, ci ceea ce vreau să spun este că ar fi mai bine să reflectăm niţel asupra unor idei şi lucruri pe care le facem cu atîta uşurinţă şi mai ales asupra raporturilor finale şi definitive prin care încercăm să răspundem la nişte probleme din istoria sau trecutul nostru.

Am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii

A.C.: Ai zis că nu îţi plac comparaţiile dintre prima carte a doua carte, dar cum ai simţit tu succesul, pentru că ai avut un succes foarte mare cu Născut în U.R.S.S.? Te-a îmbătat succesul, te-a responsabilizat?

V.E.: Eu am vrut să mă fac lustrangiu, ce succes? Practic m-am ratat. În loc sa fac ghetele oamenilor şi să stau la poveşti cu ei, faci munci din astea….  În primul rînd, eu am scos cartea la o vîrstă în care nu mă mai îmbată succesul; dacă aveam succesul ăsta la 20 de ani era una, dar acum îl consider un succes întîrziat; la 35 de ani, sînt pregătit pentru genul ăsta de succes, care de fapt nu are nici o semnificaţie şi e iluzoriu. Pentru mine e vorba mai ales de responsabilizare şi de confirmare – pentru mine, nu în faţa publicului – că pot produce lucruri care contează şi au importanţă. Publicul e o chestie abstractă, nu-mi cunosc publicul atît de mult, cunosc anumiţi oameni, mă interesează părerile unor prieteni la care ţin şi atunci ei sînt un prim public. Evident că mă interesează ca ceea ce scriu să-mi placă.

A.C.: Dar eşti unul dintre primii scriitori care şi-au făcut un site al cărţii lor.

V.E.: Pentru că mă interesează ca ceea ce scriu să ajungă la public, dar nu pot vorbi în numele publicului. Receptarea depinde enorm şi de tonul pe care îl dă critica. La noi lucrurile sînt destul de legate – instituţia criticii încă are o putere foarte mare, cu toate că acum lucrurile s-au mai rupt, există şi presa cotidiană care dă tonul. Oricum, eu cred că asta va fi o carte cu greutate ceva mai mare, dar oricum vreau să închei ciclul ăsta cu poveştile legate de spaţiul comunist. Cred că a treia carte va fi de proză.

A.C.: Deci o să scrii şi ficţiune la un moment dat.

V.E.: Eu încerc, cel puţin. Cred că şi ceea ce fac acum e pe jumătate ficţiune. Şi am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii – e un subiect care mă interesează, fiindcă e singurul gen pe care nu poţi să-l truchezi.

A.C.: Dar tu n-ai copii.

V.E.: N-am, dar îi cunosc. Mi se pare grav că în România se scrie foarte puţină literatură pentru copii. Asta spune foarte multe despre sănătatea literaturii noastre.

A.C.: După receptarea oficială de la prima carte, pe cine crezi că o să mai tulbure această a doua carte a ta?

V.E.: Cred că establishment-ul o să fie foarte tulburat, pentru că această carte vine exact împotriva acestui discurs conservator, dogmatic. Dar poate că nici n-o sa-l intereseze. Dar cine ştie, la noi nimic nu e sigur.

A.C.: Văd că ai un singur motto în cap: „Pune-i la pămînt!”

V.E.: Nu ei mă interesează. De fapt nu există „ei”, căci totul e mai nuanţat, nu există o intelectualitate in bloc, monolit. Eu ştiu că intelectualii din generaţia mai învîrstă nu mai pot să schimbe atîtea lucruri. Cunosc în generaţia lor oameni excepţionali. Avem de tot felul: ăştia sînt, cu ăştia defilăm. Pe mine mă interesează ca publicul mai larg să înţeleagă că mai sînt şi alte forme şi alt gen de a interoga cultura, politicul, ideologia – alt mod decît cel care ni se formulează. Şi mai e important să nu împărţim lumea în  alb şi negru, care nu poate dialoga. Cînd nu eşti de acord cu unul dintre ei nu înseamnă că eşti neapărat de acord cu celălalt. Sînt o mulţime de nuanţe. Avantajul meu este că pot aduce acest element dintr-o cultură puţin diferită, cu un alt gen de abordare. E important ca în cultura română să pătrundă alte forme de diferenţă, care pun altfel de întrebări, care scriu altfel şi care produc altceva.

Interviu cu Vasile Ernu – Tarabacucarti.ro, febr 2008

Cum s-a născut Vasile Ernu, scriitorul?
Probabil din dragoste de literatură sau poate dintr-o simplă întîmplare. Scriitorul şi-a pierdut aura demult aşa că această titulatură nu mai fascinează cum fascina acum mulţi ani în urmă. Scriitorul a început să fie şi el un meseriaş pe lîngă mulţi alţii. Nu ştiu dacă trebuie să deplîngem acest lucru, însă e o realitate.

In sufletul tău eşti moldovean sau roman? Unde sunt rădăcinile tale – locul căruia ii spui acasă si de care ti se face dor?
Identităţile naţionale sînt nişte construcţii culturale şi nu un dat natural. De aceea dispreţuiesc ideologia de dreapta şi toate fascismele care se raportează la identităţi ca la ceva “natural”; sînt distant faţă de politicile şi drepturile “naturale” sau date “de dumnezeu”. Nu-mi place sa mi se măsoare maxilarul, să mi se taie nu ştiu ce, să mi se calculeze nu ştiu ce structură genetică pentru a mi se defini identitatea. Eu cred că omul este prin excelenţă o fiinţă culturală, iar identităţile pe care vehiculează sînt de asemenea produse culturale. Romanii nu cresc ca perele în copac. Sincer să fiu, îmi plac mult mai mult identităţile impure, amestecate, identităţile de periferie, greu de încadrat într-un şablon. Parţial, şi eu corespund unei astfel de identităţi de margine şi de ruptură, nu însă cît aş fi vrut. În ce priveşte dorul, sau nostalgia dacă e cazul, este legat mult mai mult de timp decît de spaţiu. Acasă este un loc în timp, în care te poţi întîlni cu cei dragi, cu cei cu care poţi povesti, iar acest timp e tot mai greu de găsit şi realizat.

De la ce a pornit “Nascut in URSS”?
Cartea a pornit de la o dorinţă de a povesti despre experienţa sovietică pe care am avut-o timp de 20 de ani. Cei mai frumoşi ani ai mei, i-am trăit în URSS despre care aş putea scrie la nesfîrşit. Acolo a fost perioada copilăriei şi adolescenţei, acolo am avut cele mai semnificative experienţe. URSS a fost ţara mea care peste noapte a dispărut şi astfel am devenit un soi de Dépaysé . Aşa că am vrut să povestesc această viaţă şi mai ales experienţa care este specifică unei “lumi dispărute”, singură în felul ei. Fireşte că e o experienţă subiectivă.

Unii critici sunt de parere ca “Nascut in URSS” este o apologie a comunismului. Cum raspunzi la asta?
Aceşti “unii” din fericire sînt mult mai puţini decît cei care au fost ceva mai înţelegători cu ceea ce am scris eu. Eu nu pot să fiu un apologet a ceva ce nu mai există. Eu spun doar că „ceea ce nu mai există” trebuie reanalizat şi revalorificat, căci numai aşa „ceea ce nu mai există” va dispărea cu adevărat. Sună paradoxal, ca în poveştile talmudice, dar eu cred în asta. Culmea e că cei mai buni apologeţi ai comunismului sînt anticomuniştii postcomunişti, fiindcă ei îl legitimează postum, pe de o parte, şi îi extind puterea în actualitate. Astfel ca apologeti nu sînt cei care încearcă să explice ce s-a întîmplat în comunism, cei care sunt mai nuanţaţi şi care încearcă să nu diabolizeze acel sistem, aşa cum o fac eu. Şi ceea ce mi se pare cel mai cinic e că îl transformă într-o marfă profitabilă de o manieră laşă, adică mimează riscul şi lupta. Eu încerc să fac cu totul altceva. Eu mai degrabă ironizez noua ordine politică folosind hoitul comunismului. Tehnica mea este foarte simplă: eu privesc prezentul din trecut şi le ironizez pe ambele, le chestionez pe ambele.

Te declari un indragostit de literatura. In ce măsura este “Născut în URSS” o creatie literara si in ce masura un instrument de cunoastere a unei culturi?
Imi place literatura, însă nu sînt eu în măsură să-mi analizez cartea şi să o plasez într-un anumit loc în grila literară. Asta e treaba criticilor şi a cititorilor. Să nu luam pîinea de la gură criticilor, iar ei au scris destul de multe despre carte aşa că poate fi citit ce au zis şi unii şi alţii. Am văzut că m-au plasat mai la toate genurilor literare; deci e un soi de literatură ce fac. În rest, cred că orice literatură este şi un instrument de cunoaştere, de autocunoaştere.

Cum crezi ca a afectat “Nascut in URSS” cititorul roman?
“Cititorul roman” e o eticheta vagă. Habar n-am cum a reacţionat marea parte a celor care mi-au citit cartea. Relaţia dintre cititor şi text este o experienţă individuală şi fiecare are un mod personal de a se raporta la text, o sensibilitate personală, un mod individual de a înţelege. Lectura nu este o experienţă de grup, nu există lectură “la colectiv”, ci doar una personală. Fireşte că anumite reacţii la aceeaşi carte se regăsesc la cititori diferiţi, însă în esenţă, fiecare are o experienţă personală.

Cata ironie si cat adevar se regasesc in aceasta carte?
Să înţeleg că ironia nu are treabă cu adevărul? Din cîte ştiu eu, nici literatura nu are treabă cu adevărul. Mîşkin e adevărat sau nu? Ce ar zice „adevărata” Anna Karenina dacă ar întîlni-o pe „falsa” Anna Karenina a lui Tolstoi? Eu pariez întotdeauna pe „falşii” eroi din carte. Literatura, din fericire, nu are treabă cu adevărul, ci cu altceva. Literatura lucrează cu sensul, care e ceva mai isteţ şi mai interesant decît adevărul. Dar asta e o poveste mai complicată.

De ce o lansare a unei carti in limba romana la Moscova si nu mai degraba in Republica Moldova?
Cred că este o neînţelegere. La Moscova mi-am lansat varianta rusă a cărţii. Cum aş fi putut să-mi lansez varianta romana a cărţii într-o ţară în care nici nu se ştie unde se află România? În ce priveşte varianta romană am lansat-o şi la Cluj, şi la Iaşi, dar şi la Chişinău.

Ti s-a reprosat ca nu vrei sa povestesti decat micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist. Cum raspunzi acestor reprosuri?
Of, of. Am spus ca eu nu lucrez cu factualitatea istorică, cu adevărurile şi cu judecţile de valoare. Cartea mea nu se ocupă de asta. Însă nicăieri în cartea mea nu este ascunsă suferinţa, ba din contra, e spus negru pe alb: sistemul comunist este un sistem represiv. Însă eu sînt niţel mai obraznic şi spun ceva mai mult: indiferent în ce sistem trăim, sensurile vieţii, plăcerile ei, bucuriile, compromisurile etc. nu se schimbă ci rămîn aceleaşi. Adică, indiferent dacă trăim în capitalism sau comunism, noi sîntem aceiaşi; noi iubim, urîm, greşim, tradăm etc. Culmea e că şi cu suferinţa e la fel: indiferent în ce sistem trăim ea se distribuie destul de uniform, totul e să avem ochii deschişi, să o vedem şi să reacţionăm. Din păcate noi nu facem asta.

Cat de aproape e Romania de azi fata de Romania comunista? S-au adoptat valorile capitalismului atat de usor?
Romania de azi este făcută din multe lucruri, iar cel mai consistent lucru al ei este Romania de ieri. Romania de azi este o continuitate a Romaniei de ieri, de aceea trebuie să încercăm să vedem ce ni s-a întîmplat şi ce ni se întîmplă.
Site-ul este o completare a cartii sau un instrument de promovare?
Site-ul meu este şi una şi alta. L-am gîndit ca pe o extensie vizuală şi audio a cărţii în care am pus o adevărată arhivă a lumii sovietice: imagini din viaţa cotidiană, melodii, video etc. Însă, automat, a devenit şi un mijloc de promovare, atîta timp cit cei care intra, afla şi despre cartea tipărită.

“In sufletul nostru, Lenin ramane un erou pozitiv” Vasile Ernu nu se da in laturi sa spuna – Adevarul literar si artistic , 12 decembrie 2007

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Cezar Paul Badescu

Împreună cu scriitorul Vasile Ernu, proaspăt întors de la Moscova, unde şi-a lansat traducerea cărţii “Născut în URSS”, am avut de curând la Muzeul Enescu din Capitală o întâlnire cu publicul, pe tema “Nostalgii comuniste”. Cu ocazia aceasta, am lăsat deoparte propria mea calitate de scriitor invitat, am îmbrăcat haina de jurnalist şi l-am provocat pe Vasile Ernu la o discuţie.
Cezar Paul-Bădescu: După ce a apărut cartea ta „Născut în URSS”, multă lume te-a acuzat că eşti nostalgic după Uniunea Sovietică. Eşti nostalgic într-adevăr?
Vasile Ernu: Nu mă consider un tip nostalgic şi ironizez povestea cu nostalgia spunând: “Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi”. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste şi suntem foarte adaptaţi la lumea în care trăim. De fapt, eu mă ocup cu o anumită formă de arheologie, adică încerc să pun cap la cap un anumit gen de arhivă subiectivă.
E o arhivă a mea, a memoriei mele faţă de o lume care a dispărut. Practic, fac un soi de muzeu. În comunism am trăit copilăria şi adolescenţa, iar eu încerc să povestesc lumea aceea din perspectiva obiectelor şi a elementelor care ne-au construit viaţa cotidiană. “Brifcor”, “Cico” sau îngheţata “Polar” sunt obiecte care ne mediază nişte amintiri foarte concrete.
Datorită faptului că pe vremea aceea erau puţine produse, avem o memorie foarte puternică a acestor obiecte. De aici vine şi nostalgia. În acelaşi timp, eu răstorn nostalgia printr-un element tehnic, pe care-l folosesc conştient: ironia. Întotdeauna ironizez această sensibilitate profun­dă, care e aproape biologică.

– Mulţi, când au citit textele în care ridici ode lui Lenin, au fost indignaţi. Pe de altă parte, în cartea ta – exact după cum spui – nu ştii cât este ironie, cât vorbeşti serios…
– Despre Lenin am scris, iar în următoarea carte voi scrie şi despre Stalin şi Ceauşescu. Cred că aceste figuri sunt foarte nedreptăţite, că li se atribuie mult prea multe lucruri pe care nu le-au făcut, adică tot ce e rău li se atribuie lor.
Este un mare fals, pentru că ei sunt un produs al nostru, al tuturor. Noi i-am produs pe Lenin, noi i-am produs pe Ceauşescu, pe Stalin etc. Apoi, aceste personalităţi au jucat un rol foarte important în lumea din care am ieşit şi mi se pare foarte interesant să încerci să-i înţelegi, pentru a înţelege practic ce s-a întâmplat. Mi se pare necesar să vedem care au fost eroii şi cum au funcţionat ei, ca iconuri în viaţa cotidiană. Iar Lenin e foarte important, din cauză că el se afla lângă tine în toate fazele vieţii.
Era Lenin pentru toată lumea: aveai un Lenin mic, un Lenin adolescent, un Lenin tătic, un Lenin bunic, şi acest icon funcţiona ca un fel de pater care te proteja, care lupta alături de tine pentru dreptate. Eu spun că Uniunea Sovietică era un soi de naraţiune utopică, în care indiferent în ce perioadă te năşteai aveai lângă tine aceşti eroi, ca într-un fel de poveste… Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămâne un erou pozitiv – vrem, nu vrem.
Evident, dacă am avea o discuţie teoretică, aş putea foarte simplu să-l desfiinţez şi să arăt care au fost hibele întregului sistem. Când vorbesc de o anumită intimitate a ceea ce simt, el rămâne un erou pozitiv – în ciuda întregii propagande de acum antisovietice şi anticomuniste.

– Spune drept: îţi doreşti o reinstaurare a comunismului?
– Comunismul a dispărut, e o poveste încheiată.

– Regreţi asta?
– Regret multe lucruri, regret până şi faptul că trăim în capitalism – dar asta e altă poveste. Eu consider că, de fapt, comunismul nu s-a terminat, ci doar s-a oprit. Nu cred în sfârşitul istoriei, nu cred că nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cred mai degrabă în faptul că diverse forme culturale, ideologice, politice, economice pot căpăta forme la care noi nu ne aşteptăm.
Formele de represiune care au fost în comunism pot oricând reapărea ­altfel ambalate. De exemplu, e foarte important astăzi să fim atenţi la ceea ce se întâmplă, că şi acum trăim într-o altă formă de represiune. Pe mine mă interesează toată povestea cu trecutul doar în perspectiva înţelegerii prezentului. Prezentul, pentru mine, are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul.

– Care sunt aceste forme de represiune ale prezentului?
– De exemplu, eu cred că economia, sub forma ei proliberală, are mecanisme de represiune mult mai subversive. Începând de la faptul că ai un contract de muncă, ai un salariu – toate acestea sunt nişte constrângeri. Şi ce e foarte interesant este că piaţa are o capacitate de a te constrânge într-o manieră mult mai perversă: reuşeşte să dea o aparenţă de libertate, de fericire.

– Cum vezi situaţia stângii în momentul de faţă, în România?
– România este o ţară în care tradiţia de stânga este aproape inexistentă şi există o anumită apetenţă către dreapta.
Ceauşismul a fost un soi de comunism de dreapta, în care s-a vehiculat tot discursul naţionalist. Acum, avem un partid care se declară de stânga, dar este de fapt un partid al oligarhiei birocratice – PSD. PD, care a cochetat cu o anumită formă de stânga, s-a transformat într-un partid populist, cu tentă liberală. E foarte greu să înţelegi o ţară în care intelectualii sunt majoritari şi declaraţi doar de dreapta. De când există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stânga.

– Revenind la aşa-zisele “nostalgii comuniste”, la întâlnirea pe care-am avut-o cu publicul pe această temă, amândoi am fost de acord că, practic, obiectele pe care le invocăm nu au valoare în sine, ci sunt un fel de madlene proustiene, nişte conductori către vremurile copilăriei noastre…
– Este foarte greu de înţeles astăzi o astfel de atitudine, pentru că obiectele, din cauza surplusului şi diversităţii lor, nu mai capătă o semnificaţie simbolică atât de puternică. De exemplu, dacă aş numi o marcă de suc de astăzi, nu ne spune mai nimic în afară de produsul efectiv. Legătura dintre obiect şi persoană nu mai este atât de puternică. De asta spun că, în comunism, obiectele au început să capete viaţă. Ele deveneau un soi de eroi ai noştri.

– Există acum un întreg curent, o modă a nostalgiei faţă de lumea comunistă a Estului. Te înscrii în moda asta, de tip “Good bye, Lenin”?
– Nu cred în a scrie conform unor trenduri care, să zicem, par a fi acum interesante sau bine cotate. Moda, prin natura ei, înseamnă că tot trebuie schimbat imediat. Tot ce este acum bun, mâine nu va mai fi. Am scris cartea “Născut în URSS” în primul rând pentru mine. A fost o necesitate a mea. A trecut suficient timp în care să fiu distant de acea perioadă şi să o pot aborda cu o anumită luciditate.
De asta nu m-am gândit la modă. Pe de altă parte, nu este întâmplătoare coincidenţa – în Rusia sau în Germania se scriu de mult cărţi de acest gen. Pur şi simplu, a apărut o generaţie care nu a fost complice a sistemului şi e mai detaşată. Noi nu ne simţim vinovaţi. Ne-am trăit viaţa în comunism fără a apuca să facem compromisuri.
Asta nu din cauză că suntem mai buni decât părinţii noştri, ci că nu am avut şansa. Nu ştiu cum ne-am fi comportat dacă am fi avut aceleaşi condiţii ca părinţii noştri. Pe de altă parte, compromisul trebuie gândit ca o chestiune actuală.
Adică şi noi facem astăzi diverse compromisuri cu sistemul sau cu contextul social-politic pentru a avea anumite avantaje. Trebuie să înţelegem că, în esenţă, lumea nu s-a schimbat. Toată povestea asta că suntem într-o lume liberă este doar o iluzie.
Prezentul pentru mine are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul
Vasile Ernu,
scriitor
Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste.
Vasile Ernu,
scriitor

„În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire”

– Te-ai întors de câteva zile de la Moscova, unde ţi-a fost tradusă cartea “Născut în URSS” şi a fost lansată pe piaţă în cadrul unui târg.
– Este important faptul că a fost tradusă o carte (întâmplarea face că a fost cartea mea) pe o piaţă şi într-o cultură unde nu s-a mai tradus de foarte mult timp ceva din România. În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire. În Rusia nu se pot câştiga bani mulţi pe cărţi, dar literatura rusă – ne place sau nu ne place – este una semnificativă pentru Europa.
De asta prezenţa unor scriitori români mi se pare foarte importantă. Sunt autori pe care ruşii îi cunosc foarte bine – Cioran, Eliade, Ionescu -, dar sunt percepuţi ca scriitori francezi, fiindcă au fost traduşi prin filiera franceză. Eu am lucrat cu un traducător foarte bun, Oleg Pamfil, şi, ştiind rusă, am reuşit să urmăresc ce traduce.
În plus, am fost luat de o editură foarte bună. Mică, dar care scoate pe piaţă autori cu greutate. Deseori, pentru a vinde un produs, mai ales cum este cel literar, nu este suficient să ai cărţi bune. Ai nevoie de oameni care să te prezinte. Norocul meu a fost că am avut prieteni.
De exemplu, Viktor Misiano, un foarte bun prieten de-al meu şi influent om de cultură în Rusia. A citit câteva fragmente. Îl cunoştea pe directorul Editurii Ad Marginem, la care am apărut, şi m-a recomandat.

– Cum te aştepţi să fie primită cartea ta de către publicul rus?
– Nici nu ştiu ce să zic… Probabil în cartea mea este prea puţină nostalgie pentru a-i sensibiliza pe ruşi. La ei trebuie să fie sânge, lacrimi, trebuie lucrat puternic la corason. Pentru ei, cartea mea nu este una radicală. Nu ridică probleme, cum a ridicat în spaţiul cultural românesc, din cauză că ei au tradiţie enormă în acest gen de abordări radicale, acolo anarhismul este la el acasă.
Trebuie să scrii chestii foarte dure ca să atragi atenţia prin acest gen de scriitură. Am observat însă că i-a impresionat un anumit gen de umor pe care-l folosesc, umorul pe care ei îl numesc de Odessa (oraşul unde m-am născut, de altfel), o combinaţie între genul de umor rusesc cu cel evreiesc şi cu o anumită tentă mai mediteraneano-balcanică.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare