Leipziger Buchmesse

Interviu facut de Dumitru Crudu aparut la Europa Libera (totusi 11 dimineata nu seara… dar nemtii sint seriosi indiferent de ora). Si o poza din fata Tirgului la o intilnire surptiza cu designerita mea preferata din Germania….Katea, o veche amica care face niste carti exceptionale. Foto: Doina Rusti.

Printre scriitori români prezenţi la Târgul de Carte de la Leipzig, care s-a desfăşurat în perioada 18-21 martie 2010 s-a aflat şi Vasile Ernu. În una dintre zile a lecturat fragmente din volumul sau Născut in URSS in cadrul programului Limbi mici, scriitori mari.

Vasile Ernu: „Tîrgul de la Leipzig este practic cel mai important tîrg german şi unul dintre cele mai importante tîrguri europene care este dedicat scriitorilor. Adică, acolo vin scriitori din toată lumea: discută şi se întîlnesc cu publicul. Spre desoebire de tîrgul de la Frankfurt unde mai mult se vinde şi se cumpără. E genul de evenimente foarte importante pentru că simţi cumva pulsul a ceea ce se întîmplă în spaţiu occidental, dar şi în ţări de alături, pe care, de obicei, nu le cunoaştem, căci ştim foarte puţin ce se întîmplă în Bulgaria, în Croaţia sau în Slovenia. Şi cu această ocazie ne cunoaştem mult mai bine.”

Dumitru Crudu: „Ce reacţii a avut publicul?”

Vasile Ernu: „Publicul german este total diferit faţă de cel de-al nostru în sensul în care vine, se aşază frumos pe scaune şi ascultă o vreme cum cineva le citeşte. Aşa ceva doar în Occident poţi vedea. Este interesant că au venit foarte mulţi oameni din generaţii mai în vîrstă care erau foarte curioşi să povestim pe chestia legată de relaţia cu trecutul şi cu memoria. Nu mă aşteptam că, la ora unsprezece noaptea, să am peste vreo sută de ascultători. Au fost foarte multe întrebări, mai ales adresate din cei din fosta RDG care îmi mărturiseau că şi ei au trecut prin experienţe similare, aveam amintiri comune, dar şi cei din Germania occidentală, deşi nu aveau astfel de experienţe, erau foarte curioşi.”

Dumitru Crudu: „Cine dintre criticii sau editorii germani au fost în sală?”

Vasile Ernu: „Nu prea am cunoştinţe printre astfel de intelectuali. Ceea ce vă pot spune, însă, e faptul că au fost cîţiva cu care am început să negociem despre publicarea primei mele cărţii Născut în URSS în Germania. S-ar putea să apară pînă în toamnă. Încă nu ştiu la care dintre edituri fiindcă eu lucrez acuma printr-un agent. Cert este, însă, că va apărea în curînd. Dar cîştigurile de la asemenea evenimente sunt că te cunoşti cu lumea de acolo, te cunoşti cu mulţi scriitori şi ai şansa să-ţi găseşti un editor, însă lucrurile nu sînt simple, sînt destul de complicate, fiindcă e foarte mare concurenţa pe piaţa germană.”

Punks – veiozaarte

punks – ep. 9 – vasile ernu from veioza arte on Vimeo.

Vasile Ernu, ultimul eretic

Interviu de Cătălin Stănescu / Thechronicle / 02.03.2010

Motto: “Erai iritat (…) de modul în care se politizează și se atribuie o încărcătură ideologică anumitor sentimente și relații umane. Erai enervat de modul în care astăzi se politizează memoria, nostalgia sau dragostea.“
(Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, pg. 278)

Indiferența e ultimul lucru, sau mai degrabă ființă căci, întocmai ca și celălalt copil ștrengar cu care se ține de mînă, ne referim la lipsa indiferenței, nu e nici nuc, la umbra căruia totuși ți’ai putea trage sufletul, nici piatră, deși tăcerea ei o simțim uneori abătută pe propria piele, indiferența e așadar ultima ființă cu care Vasile Ernu s-ar putea însoți.

Premiat (la debut – acordat de România literară și de Uniunea Scriitorilor din România) pentru Născut în URSS, roman publicat la Polirom în 2006, debut însoțit și de o „salată de crudități” din partea detractorilor. Inocența naratorului, jucată ori nu, este total ocultată de aceștia din urmă, la fel cum se întâmplă și cu arhipelagurile de ironie, semne ale detașării.

Cu Ultimii eretici ai Imperiului, publicată tot de Polirom anul trecut, Vasile Ernu adâncește subiectul, schimbând și formula narativă. Nu mai avem de a face cu „amintirile” unui puști în pantaloni scurți, deși multe dintre subiectele tratate în Născut în URSS sunt reluate și aici, iar autorul însuși creează punți de legătură, ci cu un roman epistolar – unul dintre protagoniști fiind Vasiliy Andreevici, în care am fi tentați să îl vedem chiar pe autor (Vasile Ernu, normal, neagă!).

Provocare, numele tău este Vasile Ernu!

Influența negativă a retragerii trupelor rusești asupra societății românești, rolul însemnat al intelectualului în stalinism versus poziția slabă a acestuia în capitalism, cu precizarea „regimurile de tip comunist se bazează pe limbă, iar cele de tip capitalist pe bani, de ce Gulagul este mai aproape de Biserică iar Auschwitzul de bancă, despre rolul speculanților în dinamitarea sistemului totalitar și de ce „fiii locotenentului Schmidt” au învins comunismul, (…) de ce ei au pus mâna pe „valorile monetare ale statului” iar disidenții au rămas în afara jocului etc etc. Sunt o mulțime de judecăți comune pe care eroii ernieni le aruncă în aer și produc erezii. Tind să îi dau dreptate lui Ernu și aș dori să mă refer doar la “fiii locotenentului Schmidt” autohtoni: vă rog să vă reamintiți Confesiunile unui cafegiu ale lui Gheorghe Florescu deși memoria colectivă este bântuită de multe astfel de personaje care se încadrează în categoria nouveaux riches.

Stil, ironie, dezmăț de erezii: citiți’l și n’o să vă pară rău.

C.S.: Iubit și înjurat în același timp. “Rahat bine lustruit”, Ștefan Agopian în Academia Cațavencu despre Născut în URSS, “Un comunist tembel, mare filozof și frate a poporului cu bâtă siberiană și adicție pentru ceasuri de mână, pune la îndoială necesitatea României de a fi membru NATO și a unei siguranțe dată de securitate și alianțe ca garant a sistemului democratic.” – citat exact de pe un blog, însemnarea intitulându-se “La dracu cu Vasile Ernu”. Am dat exemple doar de înjurături căci laudele “moleșesc”. Se pare că toți cei care te-au înjurat te-au considerat drept un profet al comunismului. Ești?

Vasile Ernu: Mamă cum mă iei. Mă faci să rîd. Uită-te la mine, uită-te la şapca mea şi mai ales citeşte-mi textele: arată ele a comunism? România este o ţară dominată de minţi clonate şi trase la xerox. Toţi trebuie să gîndim la fel. Cine nu gîndeşte ca majoritatea este un nou duşman al poporului. E ca pe vremuri. E interzis la nuanţe. Totul trebuie să fie alb sau negru. Nu-mi place să mă înrolez în ideologia nimănui, nu răspund la comenzi, nu port uniforme, nu sînt conectat la sistem (adică sînt autonom), nu iubesc ritualurile culturale şi idologice ale establishment-ului. Eu sînt propriul meu stat şi încerc să chestionez incomod lumea în care trăiesc. Eu îmi ştiu foarte bine funcţia în societate: încerc să sparg creierele betonate ale vechilor şi noilor politruci.

Dar să o luăm pe rînd. Nu-mi place comunismul fiindcă este o formă de represiune politică, dar nu-mi place nici capitalismul fiindcă este o formă de represiune economică. Ambele regimuri vor să-mi fure viaţa, lucrul cel mai de preţ pe care-l am. Asta mai întîi, ca să fie clar unde mă poziţionez.

Replica lui Agopian, cu care de altfel mă cunosc binişor şi ne iubim de ţi-e mai mare mila, are următorul conţinut: Ernu scrie bine, are chestii mişto dar ideile lui sunt periculoase. Părerea mea despre Agopian e următoarea: cred că este unul dintre cei mai buni scriitori români în viaţă care, din păcate, este subapreciat. De ce? E o poveste lungă. Însă cînd Agopian ajunge în zona de reflecţie teoretică e niţel varză. Nu e punctul lui forte. Iar cînd discută despre trecut, Agopian e pasional. Omul a avut de suferit şi-l înţeleg. Nu e partenerul meu de dialog. Ne respectăm pe zona scrisului, ne criticăm pe zona ideilor. Punct. El a făcut o pasiune pentru prima mea carte şi a scris cîteva texte. Văd că la a doua a fost mai blînd, cu toate că eu cred ca abia a doua mea carte ar fi trebuit să-l irite. Bun.

În ceea ce priveşte cea de-a doua replică, aceasta aparţine categoriei neolegionare furibunde care a promis că mă va bate fiindcă nu e voie să atentezi la valorile verzi ale neamului. Căpitanul (indiferent dacă şef de partid sau şef de stat) a zis „La dreaaapta” şi toţi trebuie să ne executam. Dacă Ernu ia în derîdere ordinul Căpitanului, îl „trimitem la Dracu`.” Cînd a apărut povestea cu scutul antirachetă pe mine m-a deranjat nu ideea de scut, ci unanimitatea gîndirii. Adică amplasarea sau nu a scutului nu e o poveste care mă pasionează aşa de mult, ci modul în care o decizie politică majoră este la noi primită şi aplaudată unanim. Nimeni nu are voie să se îndoiască, nimeni nu are voie să pună întrebări, iar cine nu e de acord e declarat, ca şi în vechiul regim, „duşman al poporului”. Într-o ţară normală care vrea să intre în NATO ar trebui să fie măcar cîţiva oameni, cîţiva intelectuali care să spună: dar poate nu e bine ce facem. Nu, la noi a fost o singură persoană care a încercat să protesteze împotriva aderării la NATO şi a fost arestată încă de la scara blocului. Ceea ce încerc eu să spun e că unitatea ideologică în care am ajuns a devenit de tip totalitar fiincă nu mai permite diferenţa şi alternativa. Vom mai reveni probabil la această temă.

Cel mai simplu, şi aşa se face carieră în România, mi-ar fi să tac şi să mă tîrăsc pe burtă. Ei bine, nu-mi stă în fire. Fie că e comunism, fie că e capitalism, raporturile mele cu puterea nu se schimbă. Cu puterea mi-am propus să fiu într-un raport de luptă.

C.S.: Recunosc, am vrut să te scot puţin din ţîţîni. Tocmai că le’am citit. Bine, acest argument îl pot invoca şi „ceilalţi” cititori ai tăi. Nefiind atît de bogat pentru a fi de stînga (e o ironie la adresa reprezentanţilor stîngii actuale n.m.), nu am citit cărţile tale precum nişte manifeste politice. Cît e ficţiune în ele? Cît e detaşare şi ironie? Te întreb acest lucru, specificînd la început că nu aparţin stîngii, pentru că reacţiile celor care te înjură dădeau impresia că tu îţi reciţi Născut în URSS de la prezidiul unei tribune, ca pe un fel de doctrină.

V.E.: Sîntem în cîmpul reflecţiilor nu al pasiunilor. De aceea folosim raţionamente şi argumente, dialogăm, ne ascultăm unul pe altul, pornind de la ideea că vrem să înţelegem ceva. Nu-mi place să lucrez cu idei primite de-a gata. Totul trebuie pus la îndoială… Dacă-mi aduc bine aminte aşa s-a construit ceea ce noi numim spirit occidental.

În ceea ce priveşte stînga, nu te speria, nu se ia. Nu e virus, nu e molimă, e doar o formă de a interpreta politicul. Eu nu spun că e o formă perfectă, dar, totuşi, să nu uităm cel puţin rolul emancipator al stîngii în modernitate. Să nu uităm că mai toate marile drepturi cîştigate au apărut în urma unor lupte venite de pe filiera stîngii. Cum am ajuns să avem dreptul la vot, cum s-a dezvoltat emanciparea femeilor, cea a oamenilor de culoare, cum s-au cîştigat anumite drepturi salariale, dreptul la odihnă şi muncă etc.? Cine a inventat şi impus sistemele de protecţie a celor mulţi, marginalizaţi, lipsiţi de proprietate? A venit proprietarul, marele reprezentat al „proprietăţii sfinte” şi a acordat aceste drepturi pe care acum le privim ca fireşti? Să fim serioşi. Să nu uităm că pe vremuri drepturile erau strict legate de proprietate pe care o aveau doar cîteva procente a populaţiei, iar cea care nu accepta schimbarea era tocmai această filieră pe care s-a construit gîndirea de dreapta. Trebuie să recunoaştem meritele pe care le are stînga. Ar fi mare păcat să pierdem marele cîştiguri pe care le-a avut stînga în ultimii 60 de ani în Europa: accesul gratuit la educaţie, sănătate şi protecţie socială. Ceea ce fac în ultimii 20 de ani apologeţii pieţei libere nelimitate, totale, duce la distrugerea acestor drepturi. Sîntem în mare pericol mai ales că avem o ţară săracă şi asta presupune că marea parte a populaţie, lipsită de resurse, să nu aibă acces la educaţie şi sănătate. Vrem înapoi în secolul XIX?

Eu respect foarte mult dreapta, însă consider că se află într-o gravă eroare. Dreapta este diabolic de eficientă de unde şi marele ei pericol: e atît de eficientă încît tinde spre autodistrugere. De exemplu eu cred că dreapta este mult mai anticreştină decît stalinismul. În ultima mea carte pun în discuţie acest lucru. Mă mai înspăimîntă, ca să dau un alt exemplu din zona aceasta, credinţa oarbă a elitelor în „bancomate.” Fiecare epocă cu „viţeii ei de aur”, cu idolii ei. Recunosc eficienţa dreptei, însă următoarea ei axiomă pare contrazisă de realitate: zona privată e eficientă, iar statul e ineficient. Dă-mi voie să mă întreb: cum se face că o dată la 30 de ani cea mai „ineficientă” instituţie, Statul, vine şi salvează cea mai „eficientă” structură a sferei private, sistemul financiar? Din păcate, în România nu avem o stîngă politică sau intelectuală. Sînt mici focare şi atît. PSD nu mă reprezintă şi am fost un critic dur al acestui partid.

În ceea ce priveşte cărţile mele, ele sînt un soi de literatură mixtă care are şi eseu, şi ficţiune, şi memorialistică etc., dar care în esenţa lor lucrează cu sensul. Ironia este una din tehnicile mele preferate şi o folosesc din plin. Nu fac predici sau tratate morale, nu fac manifeste politice. Încerc să pun cititorii pe gînduri, încerc să-i ajut să-şi pună întrebări. Manifestul meu estetico-politic este următorul (parafrazîndu-l pe Dario Fo)…

Unde este putere acolo e politică. Unde e politică acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie e şi multă minciună. Unde există minciună apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire e şi durere. Unde e durere e suferinţă. Unde e suferinţă e tragedie. Unde e tragedie e singurătate. Unde e singurătate e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest e libertate. Unde e libertate e viaţă. Unde e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare din păcate şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.

C.S.: Ajungem încet-încet şi la Ultimii eretici…puţintică răbdare! Totuşi, pentru că ai vorbit de meritele „incontestabile” ale stîngii, ţin să îţi reamintesc faptul că aici, la Porţile Orientului, deschiderea, înainte de 1944, a venit totuşi de sus (Jean Mihail, în casa căruia se află acum Muzeul de Artă din Craiova, în lipsă de moştenitori, şi-a donat averea statului cu condiţia ca din aceasta să se dea dotă fetelor sărace, să se construiască biblioteci la sate. E un exemplu doar). Ai ridicat în răspunsul tău prea multe probleme: stânga românească are vile la New York la 20 de ani de la Revoluţie. Stânga românească (în spate având Securitatea) a venit cu noi nu ne vindem ţara, pentru a o cumpăra pe nimic.

Pe de altă parte, ca să nu deturnăm discuţia, ştiu foarte bine că tu, prin aceste afirmaţii, te ridici deasupra evenimentelor ultimilor 20 de ani şi, la nivel de concept, nu am a-ţi reproşa prea multe. Să îţi fie clar: chiar dacă eşti un „provocator”, e o plăcere, cum spunea torţionarul din Cel mai iubit dintre pământeni, să lucrezi cu intelectualii .

Ca să ne sincronizăm, poate că dreptul la proprietate şi dreptul la dreapta e tocmai o reacţie împotriva celor care au pledat, cu mîna pe kalaşnikov, pentru komunalka.
Revenind…Dreapta să fie mult mai anticreştină decît stalinismul? Ptiu, drace….pardon, ptiu, Vasile! În Ultimii eretici…personajele tale afirmă că oamenii de marketing şi PR din ziua de azi sunt mult mai periculoşi decît politrucii comunişti. Ce zici de această afirmaţie a lui David Ogilvy? „Dacă nu-ți place societatea abundenței, atunci ai dreptate să blamezi publicitatea pentru că incită masele să-și dorească asta. Dacă ești genul ăsta de puritan, atunci n-am ce discuta cu tine. Nu pot să spun decât că ești un masochist psihopat. Mă rog și eu, ca arhiepiscopul Leighton, „să mă păzești, Doamne, de greșelile înțelepților și de oamenii buni.“ Bătrânul John Burns, părintele mișcării laburiste din Anglia, obișnuia să spună că tragedia clasei muncitoare era sărăcia dorințelor sale. Nu-mi cer scuze pentru că am incitat clasa muncitoare să-și dorească o viață mai puțin spartană.”

V.E.: Bun. Multe afirmaţii într-o singură întrebare, sau ce o fi. Să o luăm pe rînd. Mai întîi să nu confundăm gesturile caritabile sau mecenatul, gesturi pe care deseori le fac oamenii bogaţi cu drepturile constituţionale cîştigate cu luptă şi trudă. Mecanismele prin care se construiesc aceste structuri-gesturi sociale de caritate şi mecenat sînt specifice mai ales tipului de cultură individualist de tip protestant, unde rolul statului e ceva mai mic. Vezi SUA. Acolo unde statul nu acorda această protecţie, există biserica, sau comunităţile de o anumită etică protestantă care organizează structuri de întrajutorare. Vin din mediul protestant şi-i cunosc bine. În societăţi de tip pravoslavnic (ortodox) aceste mecanisme nu funcţionează din multe, multe motive. Fireşte că am avut oameni care au donat, s-au sacrificat, dar nu există decît ca formă de excepţii. Ele nu rezolvă decît într-o mică, mică măsură problemele. Nu s-au creat mecanisme care să rezolve marile probleme în acest domeniu. Tot statul e cel care are puterea de a le rezolva. Scuză-mă dar nu vreau să las educaţia copiilor mei pe mîna milei lui Patriciu şi Vîntu. Dacă tu vrei, atunci mi-e milă de copiii tăi şi mă voi lupta ca să nu ajungă la discreţia lor. Punct.

Despre stînga românească la care faci referinţă nici nu vreau să discut. Am spus: nu avem un partid de stînga, nu avem intelectuali de stînga decît cîţiva marginali, cu mică vizibilitate. PSD e un partid al parveniţilor financiar şi ideologic, iar PD, cu Băsescu în frunte, au trecut de la Internaţionala Socialistă la Partidul Popular în 5 minute (caz unic în lume) fără ca unul să zică: fraţilor, da’ avem şi noi o ideologie. Nu pot să am respect faţă de astfel de oameni. PD este unul dintre cele mai nocive partide pe care le-a avut România.

Aşa că dreptul la proprietate nu trebuie să distrugă celelalte drepturi. Proprietatea, economia de piaţă etc. nu sînt nici sfinte, nici diabolice, ci doar nişte convenţii. Aşa cum şi dreptul la educaţie, sănătate, protecţie sînt drepturi-convenţii pe care le putem cîştiga sau pierde.

În ce priveşte PR-ul şi ce zic eu pe acest subiect şi mai ales ce zice simpaticul David Ogilvy, şeful ministerului de propagandă şi antipropagandă a capitalului, lucrurile stau cam aşa. Eu susţin că grupul PR&management este o clasă socială care reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi “poesis”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Eu însă nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Eu dau mereu următorul exemplu din Biblie. Moise a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron, un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului, care să nu fie un produs al societăţii, ci al unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi, devin eroii societăţii. Adică, ceea ce trăim, modelul social impus, e o inginerie socială de laborator. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali. Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceeaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Eu nu sînt puritan şi nici suficient de radical cum aş dori. Şi, ca să-l parafrazez pe bătrânul John Burns de care zici, aş spune aşa: trebuie să luptăm ca cei mulţi, săraci şi fără protecţie să aibă dreptul la visuri mai mari, iar cei puţini care au monopolizat avuţia să nu pună monopol şi pe visurile noastre. Văd că te doare inima de cei puţini care au monopolizat „sfînta” proprietate. Stai liniştit, se apără ei fără probleme de „plebea” pe care o dispreţuiesc şi o văd doar ca piese de schimb. Problema mea mare este următoarea: statul român a devenit în ultima periodă un soi de CAP de SRL-uri care slujeşte această mică clasă, o elită financiară care a monopolizat mai tot şi a devenit tot mai mult o structură care are o funcţie de protecţie a celor puţini, „eficienţi”, de cei mulţi, „ineficienţi”. Eu ştiam că funcţia statului este alta: să creeze mecanisme care să ofere şanse egale şi protecţie pentru fiecare cetăţean indiferent de poziţie socială, sex, religie, culoare etc.

C.S.: Recunosc, ai un discurs bun, mai ales că ridici foarte multe probleme dureroase pentru societatea românească. (În paranteză fie spus: în acest moment e o mare tevatură pentru înfiinţarea unui partid de stânga modern: te-ar interesa?) PR şi marketing, te revolţi împotriva lor, vorbeşti despre poziţionare chiar şi în Ultimii eretici…Dar tu însuţi ţi-ai asumat o poziţionare (ereticul venit din Basarabia pentru a demola orice mit referitor la comunism) din care nu ieşi nici mort! (am înţeles că următoarea ta carte va fi despre Basarabia)

V.E.: Asta e meseria mea. Intelectualii trebuie să fie nişte fiinţe pe care societatea nu le prea iubeşte, dar fără de care nu poate funcţiona. Ca dentiştii. Băieţii aceia care-ţi umblă în gură, îţi pun plombe, îţi scot dinţii. Avem o funcţie igienică. Trebuie să ridicăm probleme, să fim incomozi şi să aratăm partea urîtă şi cariată a societăţii. Numai la noi se crede că intelectualii sînt băieţii aceia cuminţi care compun fraze frumoase la comandă pe 30 de arginţi. Da, în istorie există şi această specie de „poeţi de curte”. Problema e că la noi „curtea” s-a cam extins şi e dificil să mai poţi face distincţii între cei de curte şi cei de exil.

Despre apariţia partidelor de stînga… ce să zic… Nu cred că în acest moment există forţe suficient de puternice care să creeze un partid cît de cît credibil, nici de stînga, dar nici de dreapta. Noi avem probleme pe ambele paliere. PDL este un partid fără coloană, cu toate că sînt cîţiva oameni interesanţi. Îmi place domnul Stoica, de exemplu. Sînt unii oameni politici şi intelectuali din zona dreptei pe care-i respect şi simpatizez mult. Din păcate, ei sînt puţini. Ideal ar fi să avem bine dezvoltate cele două direcţii, cu oameni care care au o platformă ideologică clară, un proiect coerent şi o finalitate cît de cît cuantificabilă. Însă pe mine viaţa de partid nu mă interesează. Nu am fost în vechiul regim nici măcar UTC-ist (părinţii mei aveau convingeri religioase care nu permiteau amestecarea „lumilor”) şi nu văd de ce aş fi acum. Eu cred în acest moment în nevoia deconectării de diversele centre de putere: financiare, politice, culturale etc. Cred că a venit vremea marginalilor. Ei vor avea în următoarea perioadă un rol foarte important. Va fi ultima zonă a libertăţii, a creativităţii autentice. De acolo vor veni lucrurile cu adevărat semnificative. Aceştia vor fi partizanii de care vorbesc.

În ceea ce priveşte poziţionarea. Da, critic aceste mecanisme. Însă ştiu în acelaşi timp că trăim într-o lume atît de artificială încît mecanismele funcţionează de la sine. În momentul în care ai prezentat un proiect, o carte, un film, mecanismele încep să funcţioneze automat. Chiar şi refuzînd total aceste mecanisme nu faci decît să le întăreşti puterea. Vezi cazul lui Salinger. Trebuie să fim conştienţi de asta. Azi un scriitor nu înseamnă doar cartea sa, ci şi un întreg complex de elemente care devin active. Cartea este centrală, însă în jurul ei gravitează un cumul întreg de factori. Ceea ce spun eu e foarte simplu: nu trebuie să devenim robii acestor mecanisme. Nu PR-ul ne face pe noi, nu piaţa ne face, ci noi le facem pe ele. Adică ele trebuie strivite fiincă noi le dăm viaţă lor, nu ele nouă.

C.S.: Ai provoca vreun prieten să scrie Născut în RSR? De altfel, nu pot să nu mă gîndesc la un proiect mai amplu: Născut în….Letonia, RDG, RSFI, Albania etc. Și, apropos de unul dintre laitmotivele din Ultimii eretici ai Imperiului, românii nu cunosc Rusia, un alt proiect editorial mi s-ar părea interesant – “Cum ne văd ceilalţi?” Și să fie constituit din traducerea manualelor de istorie ale tuturor vecinilor – Rusia, Turcia, Polonia, Bulgaria, pentru a ne vedea și prin ochii -oficiali- ai celorlalți.

Dar, apropos de cetăţenii sovietici care râdeau de români înainte de 1989, ce i-ai răspunde unui comentator de pe blogul Spataru care scrie aşa: “eu rămân cu amarul sentiment pe care l-am resimțit când am citit niște pasaje din “Născut …” într-un ziar din ro. erau acolo niste aberații care lejer pot fi înfrățite cu altele care apar în presa din Russia ref la md (sau ro). Te înspăimânți ce trăsnăi poate scrie o minte “mai degajată” -)) Avantajul autorului este că românii în mare parte kiar nu stiu nimik despre Russia (cum de altfel nici rushii despre md sau ro) shi iau totul de bun. -))”.

V.E.: Sînt cărţi care tratează tematica românească de o manieră asemănătoare. Eu am avut un moment potrivit şi m-a avantajat acest stil dezinvolt, fără obsesiile anticomunismului, cu umor, tandreţe şi multă ironie. Nu trebuie să ne răzbunăm pe istorie, nu trebuie să distrugem memoria sau să o falsificăm. Trecutul nu poate fi doar rău fiindcă acolo se află viaţa noastră. Mai e un avantaj: eu vorbesc despre varianta originală a comunismului care are în spate o experienţă şi o forţă colosală. Imperiile fascinează. În România s-a scris “O lume dispărută” sau “Cartea roz a comunismului”. Eu însă aştept ceva mult mai puternic. O să vină. În ce priveşte celelalte popoare, îşi știu ele propriile experienţe, nu trebuie să ne batem noi capul.

Tema “Cum ne văd ceilalţi?” e foarte interesantă fiindcă e bine să ştim cum sîntem percepuţi măcar de vecini. În URSS şi Rusia e mai simplu din cauză că ei sînt imperialişti şi atunci pentru ei, ca şi americani, există “noi şi restul lumii”. Adică nu au fixaţii pe prea multe popoare. Fiind un Imperiu, iar orice imperiu este multinaţional, sînt ceva mai relaxaţi cu taxonomiile acestea naţionale. Dar, fireşte, şi acolo funcţionează aceleaşi mecanisme care produc clişee. De exemplu, cînd am fost nu demult la Moscova am descoperit o chestiune foarte haioasă. Ştiam care-s clişeele vechi folosite aici pentru diverse popoare. Şi acum am descoperit ceva nou, adaptat economiei capitaliste: numele naţionalităţilor corespundeau unor meserii. De exemplu, dacă vrei să angajezi constructori spui: adu-mi nişte moldoveni. Dacă vrei vînzător zici: adu-mi nişte armeni. Dacă vrei nişte oameni care fac curăţenie zici: adu-mi nişte uzbeci. Deci lucrurile se mai modifică.

E foarte important să ne dăm seama că ori decîte ori vorbim despre un popor s-ar putea să nu facem decît să folosim nişte generalităţi, nişte clişee. Aşa cum nouă nu ne place să fim reduşi la două trei simboluri, la două trei nume, nici altora nu le place acest lucru. Un popor e un construct foarte complicat, compus dintr-o mulţime de nuanţe. Sînt popoare care au mii de ani şi care au acumulat atîta experienţă încît nu poţi să le reduci la două clişee banale. Pentru a pricepe mai mult e bine să călătorim, să încercăm să cunoaştem şi alte zone, ceva mai diferite de noi. Ar fi bine să începem cu vecinii noştri. Eu mă minunez cît de puţin este cunoscută aici Basarabia pe care, nu-i aşa, o considerăm “pămînt Românesc”. În capul românului obişnuit, în imaginarul lui clişeizat, Basarabia e la dracu-n praznic. Nu, e chiar aici la cîteva sute de kilometri. Eu vorbesc în cartea mea nouă de “complexul Siberian al geografiei” la români. Şi să fim atenţi: nu tot ceea ce pare la prima vedere negativ este cu adevărat rău, şi nu tot ce pare bun este cu adevărat bun. Eu am trecut printr-o perioadă foarte dificilă în primii ani de experienţă românească. Credeam că ştiu cum e cu românii şi mi-am dat seama că nu e aşa. A trebuit să mă lupt ca să pricep lucruri pe care nu le puteam pricepe. E foarte interesantă această experienţă.

C.S: Prieteni şi iubiri ne mor. Mai suferim de foame, ne e dor şi de sete, de un râs. Morţii, iubirile, prietenii nu se ridică nici la dreapta, nici la stânga. Ce ne facem, Vasile? Încotro să o luăm, Vasile?

V.E.: Eu spun în cărţile mele lucruri simple. Nu regimurile politice, nu ideologiile, nu opţiunile noastre politice sau religioase sînt cele mai importante, ci viaţa noastră şi tot ceea ce înseamnă ea. Eu încerc să depistez riscurile, pericolele care vin. Uneori ele vin de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să veghem ca nimeni să nu ne fure viaţa şi să nu existe nici-un lucru pentru care să merite să ne pierdem libertatea. De aceea societatea noastră are nevoie de persoane incomode care să vină şi să ne mai ridice din cînd în cînd ochelarii de cal cu care ne obişnuim.

Nostalgia, un element fundamental în literatură

Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010  si integral pe VeiozaArte.

Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?

În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.

Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?

Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.

Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?

Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.

Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?

Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.

Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?

Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.

Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?

Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.

Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?

Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.

Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?

Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.

Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?

Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.

Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?

La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.

Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?

Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.

Не ностальгируют лишь люди ущербные

eNews / Оксана ГРЯДЧЕНКО / ianuarie 2010

Вы принадлежите к первому поколению бессарабцев, приехавших на учебу в Румынию. Что определило ваш выбор, и почему именно Яссы?

Да, с первой волной студентов, в 1990 году, я прибыл в Румынию. Первоначально, хотелось поехать в Тимишоару, но там не было философского факультета и мы, вместе с моим другом, Лилианом Негурэ, выбрали Яссы. Он поступил на факультет психологии, а я на философский. Думаю, что выбор был случайным. Как бы там ни было, я знал, что по гуманитарным наукам есть три университетских центра – это Яссы, Клуж и Бухарест. Мне нравятся Яссы. Я и сейчас считаю Яссы одним из главных городов Румынии. Для образования он великолепен. Город имеет свой особый дух. После Ясс я жил в Клуже и Бухаресте. Клуж, на мой вкус, чересчур консервативен, Бухарест слишком суетлив, и если зазеваешься, истощит всю твою энергию. Яссы же превосходны: странная смесь меланхолии и спокойствия, менее меркантильный образ жизни, особая, растворенная в воздухе поэтичность, какая-то особая славянско-волошская мистика, это место отлично подходит для раздумий, но не будем мифотворствовать. На самом деле все это создают люди, с которыми у тебя какие-либо отношения, будь ты в Кишиневе, Яссах, Клуже или Бухаресте.

Сколько бессарабцев было тогда в Яссах, и с какими трудностями сталкивались?

Точного числа не знаю. По поводу «спешивания» бессарабцев в Румынии надо изучить соответствующую статистику. Очень важно узнать, как и сколько их приезжало ежегодно, сколько вернулось, сколько осталось, скольких растеряли в пути. Нас было достаточно много, и мы были на виду. Проблем было много, но самые большие, как мне кажется, были связаны с интегрированием. «Мы» с трудом осваивались, а «они» нас с трудом принимали. Но мало помалу мы друг с другом свыклись, и кое-чему друг у друга научились.

Во времена студенчества или сейчас, находясь в Бухаресте, чувствовали вы себя дискриминированным по причине того, что вы бессарабец?

Да, естественно, нас дискриминировали, как и мы вывели свою «форму дискриминации» по отношению к «туземцам». Эту обоюдную дискриминацию надо рассматривать в более широком контексте. Такого рода дискриминация происходит везде в мире, но это не значит, что мы должны смиряться с ней. Во-первых, надо суметь проанализировать, надо понять в чем ее причины. После этого надо действовать, надо давать ей отпор. Самая большая проблема, связанная с этим дискриминационным отношением, вытекает из того, что мы называем «разностью». Несмотря на то, что мы говорим на одном языке и претендуем на единую культуру, нравится нам это или нет , мы, все-таки, разные. Разницу можно уловить от одной исторической провинции к другой (например, Мунтении и Трансильвании). Мы же не должны забывать, что в эпоху Нового времени мы больше принадлежали к Российской империи, чем румынскому пространству. И не следует делать вид, что этого не было. Простите, но в 1990 году, мне легче было понять советского русского чем румына (т. е. румынского гражданина). Почему? Да очень просто. С русским меня связывала общая история, недавние общие воспоминания, общий опыт и совместный быт. С румынским гражданином нас связывала общность языка и «теоретической культуры». Однако, иногда для понимания одного языка недостаточно. Поэтому во второй своей книге «Последние еретики империи» («Ultimii eretici ai imperiului») , я рассказываю о том, как «выучивал» заново «свою новую родину». В начале 90-х возник процесс взаимного познавания и обучения. Эта дискриминация уменьшится (мы должны осознавать, что окончательно она не исчезнет никогда) тогда, когда мы лучше узнаем друг друга.

Самая явная дискриминация студенческой поры, в положительном или отрицательном смысле, была связана с оценками на экзаменах. Если ты знал материал, ты все равно не получал «десятку», поскольку ты «из Бессарабии», и знать на «десятку» ты, естественно, не мог. А если не знал материал, ты незаслуженно получал «пятерку», поскольку ты «из Бессарабии». Тогда я сконцентрировал свою стратегию борьбы на двух уровнях. Во-первых, я боролся за то, чтобы ко мне относились, как к Василе Ерну – конкретной личности, а не как к представителю какой-то группы, которого можно воспринимать «в общем». Я отвечаю за свои поступки, а не за какие-либо группы или общины. Вторая вещь, которую я попытался продвигать, и которая, по моему убеждению, является одним из наших преимуществ, связана с этой нашей специфической разностью, которую надо не прятать, а, наоборот, выдвигать. Думаю, что то, что на первый взгляд кажется недостатком, на самом деле, большое преимущество, и, в конечном счете, некоторым умственным усилием, любой отрицательный груз можно превратить в его противоположность. «Оттуда» мы приходим с тотально иным опытом. Мы дети великой империи, большая часть из нас знают и мыслят категориями двух культур – румынской и русской. Только используя эту разность, мы можем принести больше пользы румынской культуре и румынскому ареалу. Я постоянно говорю своим друзьям из области искусства и литературы: не пытайтесь быть очередным местным «еску», в любом случае, вы будете второразрядным «еску». Так, что лучше попытайтесь реализовать эту разность. К сожалению, очень немногие пытаются это сделать.

Недавно в Кишиневе состоялась презентация Вашей книги «Последние еретики империи» (“Ultimii eretici ai imperiulu”), каким было возвращение и свидание с бессарабской публикой?

Я не очень хорошо знаю новую бессарабскую аудиторию. У меня там немало друзей, но нынешнее поколение, мне не очень знакомо. Складывается впечатление, что публика эта особая, которая в чем-то отличается от румынской . Это странная смесь свойственной румынам «поверхностности» латинского типа (что не всегда плохо) с «избыточной» славянской чувствительностью. Эта смесь вызывает такого рода эмоцию, которая встречается в Бессарабии, а также и в Северной Буковине. Отсюда идет и особого рода почти детская, наивная, иногда обезоруживающая непосредственность, которой в Румынии почти уже не встретишь . Для меня Бессарабия представляет интерес именно сохранением этих исчезающих «чувств» и особенно теми мутациями, которые произошли за последние 15 лет, на этой окраине империи. Здесь встречаются такие типологии и явления, которые едва ли можно встретить западе (или же встречаются крайне редко), а тут их полно. Мне интересно вникать в эти явления и их описывать.

Ваша книга «Рожденный в СССР», все-таки, полна ностальгии. Что Вам дороже больше всего, в этом времени?

Повторю, что говорил неоднократно. Нынешняя господствующая идеология ставит под запрет определенные чувства. Всюду кричат, что ностальгия «опасное зло». Это выводит из себя. Коммунисты запрещали проявление любых человеческих чувств одним, капиталисты – другим. Ностальгия, любовь и ненависть, дружба, отчаяние – суть человеческие чувства, и жить без них невозможно. Говорил, и еще раз повторюсь – исключите из литературы ностальгию и останутся одни «фабрики и заводы» с из материальным содержанием.

Ностальгия как чувство связана не с местом или идеологией, а со смыслом и временем. Мы тоскуем по «тому времени», а не по идеологиям, будь они коммунистические или капиталистические. Только фанатики и идиоты могут тосковать по идеологиям. Лишь люди ущербные не испытывают ностальгии. Да, у меня было небывалое детство и отрочество, которое, по воле случая, «имели место быть в СССР». Почему тоскую по тому времени? Трудно сказать. Тоскую по «тому времени», как по моему «земному раю».

Могли бы назвать несколько молодых писателей, в которых верите?

Ох… кого считать молодыми… Напомню, естественно, тех, кого лучше знаю, некоторым даже пытаюсь помочь… Мне нравятся Думитру Круду, Юлиан Чокан, братья Вакуловские, а также Митош Миклеушану и Баштовой. Появляются новые поэты, среди которых Гамарц, Хосе Пабло, Алекс Козмеску…

Напомню несколько молодых людей, из иных, нежели литература, областей, в которых я верю – Лилиана и Петру Негурэ, Игорь Кашу, Виталие Спрынчанэ, Дорин Нэстас, Андрей Гуско… А в общем, тех, которые заслуживают, чтобы их лучше узнали, очень много. При этом, не забудем и русскоязычных авторов из Республики Молдова, среди них встречаются очень хорошие, к примеру, Олег Панфил и Владимир Лорченков.

В последнее время Вы неоднократно бывали в Москве, где вышла на русском языке Ваша книга «Рожденный в СССР». Современный российский гражданин – какой он, если сравнить с советским?

Да, книга моя вышла в одном из самых престижных московских издательств «Ad Marginem», и когда издатель, с которым я познакомился, решил издать меня на русском, это было для меня настоящей радостью. В 90-х годах, о таком даже и не мечталось, а сейчас я сдружился с Сашей Ивановым (основателем издательства) и некоторыми из его элитных авторов. Это большая честь для меня. (Издание моей книги самом значительным румынским издательством « Polirom», естественно, также большая честь для меня). В 2010 году, книга должна выйти и на 5-ти других языках.

В последние годы я регулярно бываю в Москве, потому что вписался в тамошний культурный оборот. То есть, меня приглашают на различные книжные ярмарки, фестивали и диспуты. Каков он современный российский гражданин? Трудно судить. Подобно всему Востоку, он находится в переходном состоянии, но пережитый ими разрыв бесконечно больше, а их проблемы более велики, подавляющи и драматичны. Они пережили падение империи, и это для них катастрофа. Это важно понять. Русские переживают самую крупную культурно-политическую катастрофу столетия, равную Гражданской войне и Великой Отечественной. Но им не привыкать. Будем надеяться, что «крушение империи» создаст возможность сотворения нового, более доброго, русского мира. Иногда падение империй может привести к невиданному возрождению или же к полному исчезновению. Остается увидеть, что последует…

Сильно ли изменился Бухарест?

Насколько изменился Бухарест, не берусь судить. Как-никак это седьмой по счету город, в котором я живу. Могу сказать, что у меня есть некоторый опыт перемены мест проживания. Каждое место на тебя каким-то образом влияет, но самое большое влияние оказывают люди, в этом месте живущие, с которыми ты взаимодействуешь. Они создают новые возможности для развития, размышлений и т. п. Для меня, Бухарест, – город плодотворный. Город мне нравится именно за те вещи, которые здесь многим не по вкусу. Мне нравится восточная атмосфера Бухареста. Возможно, это один из самых восточных городов Европы. Вестернизированный, но, все-таки, восточный город. В этом – его великая ценность. Как гласит незабвенная русская реплика: «Восток – дело тонкое!»

Каково Ваше мнение о поколении молодых кишиневских политиков. Достойны ли они доверия?

Что имеем – то и пользуем. Я лоббировал новый пришедший к власти альянс, несмотря на то, что там есть несколько партий, которые не внушают большого доверия. Однако, там есть и партии, в которые пришли молодые, новые люди, с другим дискурсом. Выбора у нас нет, надо попробовать и это. Будем надеяться, что они нас не слишком разочаруют. В противном случае, может произойти драма.

При каких обстоятельсвах, Вы можете вернуться в Кишинев?

Я возвращаюсь в Кишинев, в любое время. Надеюсь, что в последующий период, у меня будет все больше проектов, связанных с этим местом. Если же имеется в виду, возвращение насовсем, думаю, что это вряд ли возможно, поскольку я занят здесь (в Бухаресте – ред.) во многих проектах. Сегодня, однако, «географическое местоположение» уже не является проблемой, поскольку ты легко можежь действовать и на расстоянии. Вообще-то «география», как бы исчезла, а «расстояния» чертовски сократились. В любом случае, в Кишинев буду наведываться чаще, искренне надеюсь на это.

Cправка eNews:

Василе Ерну родился в СССР в 1971 г. Уехал в Румынию в 1990 г. Там окончил факультет философии Ясского Университета им. Ал. И. Кузы и стал магистром философии в Университете Бабеш-Больай города Клуж. Был редактором-основателем журнала Philosophy&Stuff и заместителем редактора журнала Idea artă+societate. Сотрудничает как автор со многими изданиямив Румынии, в т.ч. România Liberă, HotNews, а также Noua Literatură, Suplimentul de Cultură и Observator Cultural.
Дебютная книга В.Ерну “Рожденный в СССР” вышла в издательстве ПОЛИРОМ, и став главным литскандалом Румынии в 2006 году, получила ряд премий: премию за дебют «Литературная Румыния» и премию за дебют Союза Писателей Румынии, книга победила в конкурсе Book Pitch на Лондонской книжной ярмарке 2007 года.

В ноябре 2009 в Кишиневе состоялась презентация новой книги Василе Ерну “Ultimii eretici ai imperiului”.

„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”

http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana GREADCENCO

Faceţi parte din prima generaţie a basarabenilor veniţi la studii în România. Ce v-a determinat să optaţi pentru o facultate în România şi de ce anume Iaşiul ?

Da, am ajuns în România în primul val de studenţi, în anul 1990. Iniţial, vroiam să merg la Timişoara, însă acolo nu aveau facultatea de filosofie şi cu amicul meu, Lilian Negură, am ales Iaşiul. El a mers la psihologie, eu, la filosofie. Am ales la întimplare cred. Oricum, ştiam că am 3 oraşe universitare importante pe ştiinţele umane: Iaşi, Cluj, Bucureşti. Îmi place Iaşiul. Şi astăzi îl consider unul dintre cele mai importante oraşe din România. Pentru studii e excelent. Iaşul are un spirit aparte. Am stat, după Iaşi, şi la Cluj, şi Bucureşti. Clujul este prea conservator pentru gustul meu, Bucureştiul prea alert şi-ţi fură energia dacă nu eşti atent. Iaşiul însă este perfect: o combinaţie stranie dintre melancolie, atmosferă molcomă, stil de viaţă mai puţin mercantil, o anumită poetică în aer, o anumită mistică valaho-slavă… e un loc perfect pentru reflecţie. Dar să nu mitizăm… oamenii cu care eşti în relaţie de fapt fac totul fie că eşti la Chişinău, Iaşi, Cluj sau Bucureşti…

Câţi basarabeni erau pe atunci la Iaşi şi ce dificultăţi întâmpinaţi ?

Nu ştiu numărul. Ar trebui să vedem nişte statistici cu „descălecarea” basarabenilor în România. E foarte important să ştim cum şi cîţi au venit anual, cîţi au rămas, cîţi s-au întors, cîţi s-au pierdut pe drum. Eram destul de mulţi şi vizibili. Au fost multe probleme, însă cele mai mari cred eu au fost prebleme legate de integrare. „Noi” ne-am integrat mai greu, iar „ei” ne-au acceptat mai greu, însă treptat, treptat ne-am obişnuit unii cu alţii şi am învaţat unii de la alţii cîte ceva.

În timpul facultăţii, dar şi acum fiind la Bucureşti, aţi simţit că sunteţi discriminat în vreun fel pentru că sunteţi basarabean ?

Da, fireşte că am fost discriminaţi aşa cum şi noi am produs o „formă de discriminare” făţă de „băştinaşi”. Trebuie să privim acest raport de discriminare reciproc şi într-un context mai larg. Această discriminare se întîmplă peste tot în lume, însă asta nu înseamnă că trebuie să o tolerăm. Mai întîi, trebuie să avem capacitatea de a o analiza, trebuie să o înţelegem, să vedem care sînt cauzele. După care să acţionam, să o combatem. Problema mare legată de acest raport de discriminare vine din ceea ce noi numim „diferenţă”. Ne place sau nu ne place, noi chiar dacă vorbim aceaşi limbă şi revendicăm aceaşi cultură sîntem totuşi diferiţi. Diferenţa se poate vedea şi de la o regiune istorică la alta (Muntenia versus Transilvania, de exemplu). Iar noi nu trebuie să uităm că avem o istorie modernă în care am aparţinut mai mult de Imperiul rus decît de spaţiul românesc. Nu e cazul să ne prefacem că această experienţă nu a existat. Sorry, dar în anul 1990 secolului trecut mie îmi era mai uşor să înţeleg un rus din URSS decît un român (cetaţean român adică). De ce? E simplu: cu cetăţeanul rus aveam o istorie comună, o experienţă comună, o amintire recentă comună, o viaţă cotidiană comună. Cu cetăţeanul român aveam doar o „cultură teoretică” comună şi o limbă comună. Însă uneori doar limba este insuficient pentru a te înţelege. De aceea, în cea de-a doua mea carte, „Ultimii eretici ai Imperiului” vorbesc despre reînvăţarea „noii mele Patrii”. În anii 90 a început un proces de cunoaştere reciprocă, de învaţare reciprocă. Aceste discriminări se vor diminua (de dispărut nu vor dispărea niciodată, trebuie să fim conştienţi de aceasta) în momentul în care ne vom cunoaşte mai bine.

În studenţie, cea mai vizibilă formă de discriminare negativă sau pozitivă era cea legată de notele la examene. Ştiai materia, nu primeai 10, fireşte nu ai cum să ştii de 10, fiindcă „eşti din Basarabia”, iar dacă nu ştiai materia primeai pe nemerit un 5 fiindcă „eşti din Basarabia”. Atunci, bătălia şi strategia mea au fost concentrate pe două paliere. Mai întîi, m-am luptat să fiu tratat ca persoană concretă, Vasile Ernu, şi nu ca un personaj care aparţine unui grup şi care este tratat „la colectiv”. Eu răspund pentru faptele mele şi nu un anume grup sau comunitate. Al doilea lucru pe care am încercat să-l promovez, şi care cred cu convingere că este unul din atuurile noastre, e legat de promovarea acestei diferenţe specifice pe care o avem şi nu ascunderea ei. Eu cred că ceea ce la prima vedere pare un dezavantaj, poate fi un mare avantaj şi că pînă şi acumulările negative pot fi transformate într-un atu dacă ai puţină inteligenţă. Noi venim „de dincolo” cu o experienţă total diferită, sintem copii unui mare Imperiu, majoritatea dintre noi ştim să gîndim în categoriile a două culturi (română şi rusă). Aceste lucruri pot deveni nişte atuuri importante, deci să le folosim. Numai folosind diferenţa putem ajuta mai mult cultura şi spaţiul românesc. Eu le spun mereu amicilor mei din domeniul artei şi literaturii: nu încercaţi să mimaţi şi să fiţi ca un oarecare „escu” de aici, căci veţi fi un „escu” de mîna a doua. Aşa că încercaţi să valorificaţi diferenţa pe care o aveţi. Din păcate, puţini încearcă acest lucru.

Aţi avut recent lansarea volumului „Ultimii eretici ai Imperiului” la Chişinău. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul basarabean ?

Nu cunosc foarte bine publicul nou basarabean. Am mulţi amici acolo, însă nu-i cunosc prea bine pe cei din generaţia actuală. Am impresia că e un public aparte şi puţin diferit decît cel din România. E un amestec straniu dintre „superficialitatea” românescă de tip latin (care nu e nepărăt rea) şi o sensibilitate „excesivă” slavă. Acest amestec crează un tip de emoţie aparte care se întîlneşte atît în Basarabia, cît şi în Bucovina de Nord. Tot de aici vine un anumit tip de sinceritate, aproape copilarească, uneori naivă şi dezarmantă care în România aproape că nu mai poate fi găsită. Basarabia este pentru mine interesantă tocmai datorită păstrării acestor „sentimente”pe cale de dispariţie şi mai ales a mutaţiilor specifice periferiei de Imperiu care au apărut în ultimii 15 ani. Există tipologii şi fenomene care nu mai pot fi întîlnite în spaţiul ocidental (sau tot mai greu pot fi găsite), iar aici sînt din plin. Pe mine mă interesează să înţeleg şi să descriu aceste fenomene.

Cartea „Născut în URSS” e totuşi plină de nostalgie. De ce vă e dor cel mai mult din acea perioadă ?

Repet ce am spus de nenumărate ori. Ideologia dominantă actuală interzice anumite sentimente. Se urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. De ce îmi este dor de acel timp? E greu de spus. Îmi este dor „de acel timp” fiindcă el este „raiul meu” pe pamînt.

Daţi câteva nume de tineri scriitori basarabeni în care credeţi

Uh… ce mai înseamnă tineri…. Fireşte că îi voi aminti pe cei pe care-i cunosc mai bine… pe unii încerc să-i şi promovez… Mie îmi plac de la Dumitru Crudu la Iulian Ciocan şi de la Fraţii Vakulovki la Mitoş Micleuşenu şi Baştovoi. Apar poeţi noi precum Gamarţ, Hose Pablo, Alex Cosmescu…

Aş mai amiti şi de tineri din alte zone decît cea literara în care cred: Lilian&Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprinceană, Dorin Năstas, Andrei Gusco… de fapt sînt tare mulţi pe care ar trebui sa-i cunoaştem mai bune. Şi să nu uităm şi de scriitorii de limbă rusă din R.Moldova. Sînt cîţiva foarte buni precum Oleg Panfil şi Vladimir Lorcenkov.

La Moscova a apărut varianta în limba rusă a cărţii „Născut în URSS”, aţi mers în ultima vreme nu o dată acolo. Cum e actualul cetăţean rus faţă de cetăţeanul sovietic ?

Da, cartea mea a apărut la una din cele mai prestigioase edituri ruseşti, AdMarginem din Moscova. Era editura mea preferată şi când l-am cunoscut pe editor care a decis să mă publice în rusă a fost o adevărată bucurie pentru mine. În anii 90 nici nu visam aşa ceva, iar acum sînt bun amic cu Saşa Ivanov (cel care a creat editura) şi cu o parte din scriitorii lui de elită. E o onoare petru mine. (Fireşte că sînt onorat să fiu editat şi de cea mai importantă editură din România, ed.Polirom). Urmează ca în 2010 cartea să apară în alte 5 limbi.

Am mers în ultimii ani cu regularitate la Moscova pentru că am intrat în circuitul lor cultural. Adică sînt invitat la diverse tîrguri de carte, festivaluri, dezbateri. Cum e actualul cetăţean rus? E foarte greu de spus. E şi el în tranziţie ca tot Estul însă ruptura pe care ei au trait-o este infinit mai mare, iar problemele lor sînt mai copleşitoare şi mai dramatice. Totuşi ei au pierdut un Imperiu, iar aceasta este o catastofă pentru ei. Ar trebui să înţelegem aceasta. Ruşii trăiesc una din cele mai mari catastrofe cultural-politice din ultimii 100 de ani, echivalentul Războiului civil şi al celui de al 2-lea Război pentru Apărare Patriei. Dar ei sînt obişnuţi cu asta. Să sperăm că „prăbuşirea Imperiului” crează posibilitatea facerii unei lumi ruseşti mai bune. Prăbuşirea Imperiilor uneori pot duce la renaşteri spectaculoase sau la dispariţii totale. Vom vedea ce va urma….

Cât de mult v-a schimbat Bucureştiul ?

Nu-mi dau seama cît m-a schimbat Bucureştiul. E totuşi al 7-lea oraş în care locuiesc. Pot spune că am experianţa schimbării locurilor de trai. Fiecare loc nou te influenţează cumva. Cel mai mult însă te influenţează oamenii care locuiesc în acel spaţiu şi cu care intri în interacţiune. Ei crează noi posibilităţi de dezvoltare, de reflecţie etc. Bucureştiul este un oraş fecund pentru mine. Mie îmi plac în acest oraş tocmai lucrurile care acum nu prea plac aici. Mie îmi place aerul oriental al Bucureştiului. Bucureştiul este poate unul dintre cele mai orientale oraşe din Europa. Un orient occidentalizat, însă totuşi orient, iar aceasta este marea lui calitate. Cum spune faimoasa replică rusească: orientul este o chestiune subtilă.

Ce părere aveţi despre tânara generaţie de politicieni de la Chişinău. Merită să avem încredere în ei ?

Acestia sînt, cu ei defilăm. Am făcut lobby pentru noua alianţă ajunsă la putere cu toate că sînt cîteva partide acolo în care nu am mare încredere. Însă sînt şi partide care au adus oameni noi, tineri, cu un alt tip de discurs. Nu avem de ales, trebuie să încercăm şi altceva. Sper din tot sufletul să nu ne dezamăgească prea tare, căci atunci va fi dramatic.

În ce împrejurări v-aţi întoarce la Chişinău ?

Mă întorc oricînd în Chişinău. În următoarea perioadă sper să am tot mai multe proiecte legat de acest spaţiu. Dacă te referi la o întoarcere în sensul de a locui permanent acolo, atunci nu cred că e posibil din cauză că sînt prins în proiecte pe care le fac aici. Însă astăzi nu mai este o problemă „locul geografic” în care te afli, fiidncă poţi activa foarte uşor şi de la distanţă. De fapt, „geografia” a cam dispărut, iar „distanţele” s-au micşorat al naibii de mult. Oricum, voi vizita Chişinaul ceva mai des, sau cel puţin aşa sper.

„Ceauşescu nu a existat, noi l-am produs“

Lavinia Bălulescu / Adevarul / Duminică 29 nov 2009

Autorul susţine că românii nu şi-au asumat încă trecutul şi că nu reflectează îndeajuns asupra perioadei comuniste.

Adevărul: Te-ai născut în URSS, dar ai venit în România imediat după Revoluţie. Cum ţi s-a părut ţara, la prima vedere?

Vasiel Ernu: Am venit cu o bursă în Timişoara. Primul contact cu lumea liberă a fost straniu. Ştiam România doar din cărţi, era un loc idilic, dar când am ajuns aici am găsit o ţară isterică, erau anii nebuni. Nu se putea vorbi, toată lumea urla, toată lumea vorbea simultan.

Spuneai într-un interviu că Stalin e o figură nedreptăţită, că tot ce e rău i se atribuie lui. Ai putea spune acelaşi lucru despre Ceauşescu?

Am un capitol în carte în care spun că Ceauşescu nu a existat. Ceauşescu e în primul rând în minţile noastre şi abia în al doilea rând în istorie. Este cel mai important produs cultural şi politic al României din ultimii 70 de ani. El nu s-a produs pe sine, ci e un produs al tuturor. Responsabilitatea ne aparţine, noi l-am produs pe Ceauşescu, el nu a căzut din copac. Este timpul să ne asumăm nişte lucruri. Dacă într-o zi, în `89, oamenii au decis şi au urlat că nu îl mai vor, această proiecţie a dispărut. Facem o mare greşeală că nu ne asumăm acest trecut. Trebuie să reflectăm asupra acestor lucruri. Nu există ei şi noi. Noi toţi am făcut asta, fiecare a pus o cărămidă la piedestalul lui.

Şi îl producem în continuare?

Evident, Ceauşescu este multiplicat în continuare, doar că acum există Ceauşeşti mai mulţi şi mai mici.

Imediat după publicarea cărţii „Născut în URSS“, presa a spus că eşti un nostalgic al comunismului. Aşa este?

Sunt foarte nostalgic. Dar nu după regim. Lumea face o confuzie. Nostalgia nu ţine de spaţiu, ci de timp. Ne amintim de copilărie cu drag. Nostalgia e ca o ţară din memorie. Fugi undeva, în memoria ta, şi îţi reconstruieşti acolo ceva ce ai trăit.

Ce ai fi acum dacă ai fi rămas în URSS?

Ce alegi astăzi, ai fi ales şi în trecut. Dacă consideri că merită să faci compromisuri azi, asta ai fi făcut şi atunci. Astăzi sau ieri, ne comportăm la fel, suntem aceleaşi mici lichele sau mici eroi.

„Ernu si Tkaciuk: două specii pe cale de disparitie”

Aceasta este varianta integrala a interviului din Timpul care din pacate a trebuit sa fie “concentrat” din lipsa de spatiu. Intetelegem, insa prefer varianta initiala a rationamentelor. Multumiri echipei Timpul pentru suportabilitate.
Pavel Păduraru / Timpul / Varianta integrală a interviului

1. Îmi pare destul de bizară, dar şi caraghioasă reacţia mai multor intelectuali de la Chişinău vizavi de faptul că l-ai invitat pe Tkaciuk la lansare. Pe de o parte, Gârneţ şi alţii susţin că n-au venit la eveniment ca să stea într-o sală cu un ticalos. Deci, de ce l-ai invitat pe Tkaciuk?

Povestea turneului de lansare a fost aşa. În fiecare oraş mi-am dorit să am oameni din afara cercului de prieteni şi cel pur literar. Eu reflectez asupra fiecărui gest şi a fiecărei mişcări. Chiar şi cînd fac „focuri de artificii” încerc să produc reflecţie. Nu mă interesează divertismentul. Puteam să mă afişez cu orice VIP local. Nu acesta era scopul. Iniţial, fiindcă noua mea carte are o natură politică, voiam să aduc oameni din sfere politice diferite cu care să încerc un anumit gen de dialog. Erau trei propuneri: Alexandru Tănase, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk. Tănase, cu care de altfel mă cunosc de foarte mulţi ani (şi-i mulţumesc că a acceptat să vină), a trebuit să plece urgent la Baku. Atunci a trebuit să schimb strategia. Am adus totuşi doi oameni „de periferie” sclipitori: Vladimir Beşleagă şi Oleg Panfil.
Reacţia multor „patrioţi” care mă atacau m-a lăsat indiferent. Ce m-a mirat e însă reacţia unor „intelectuali patrioţi”, zişi „open mind”. Argumentele că „nu putem sta în aceaşi încăpere cu Tkaciuk” şi că este „imoral să-l invit pe Tkaciuk” mi se par a fi o abordare destul de primitivă. De ideea de democraţie nici nu are rost să vorbim.
Sînt cîteva lucruri care trebuie discutate. Mai întîi: ce a urmărit Ernu aducîndu-l pe Tkaciuk? În primul rînd, eu vreau să demonstrez un lucru banal. Pentru a putea lupta cu Tkaciuk, el trebuie adus în spaţiul de lupta, care este un spaţiu discursiv. „Intelectualii patrioţi” spun: nu. Tkaciuk trebuie aruncat în afara spaţiului de luptă. Sau, alţii acţionează şi mai rău: nu, noi nu vrem să intrăm în această arenă de luptă în care se află „duşmanul”. Astfel are loc o plasare a lui Tkaciuk într-o zonă discursivă de tip mistico-magico-mioritică. Personajul real Tkaciuk devine în folclorul „teosofico-politic” local un soi de mit. Pe mine mă interesează personajul real Mark Tkaciuk. Însă cel mai mult mă interesează să arăt că mecanismul „intelectualilor patrioţi” este total greşit. E o poveste mai lunga, însă ideea este simplă: pentru a vedea că regele e gol trebuie să-l pui în spaţiul de vizibilitate, nu să-l ascunzi. Sau: pentru a putea cîştiga o bătălie, trebuie să-ţi cunoşti adversarul şi să te prezinţi la luptă. Simplificînd: problema nu e Tkaciuk, ci noi, cei care refuzăm lupta.
În al doilea rînd despre morală. E imoral zic „intelectualii patrioţi” să-l aduci pe Tkaciuk la lansare. Ok. Dar explicaţi-mi şi mie cum e posibil ca un politician produs de Tkaciuk, care a fost protejatul lui, care a participat la toate actele produse de partidul lui Voronin, inclusiv evenimentele din aprilie, să fie propus şi susţinut de către aceiaşi „intelectuali patrioţi” pentru Preşedenţia Moldovei? Din punct de vedere politic înţeleg, din perspectivă intelectuală, nu. „Intelectualii patrioţi” însă tac. Fireşte e foarte „moral” să taci. Tkaciuk nu are voie să participe la o lansare, pe cînd domnul Lupu (despre care e vorba) poate să fie chiar preşedintele R.Moldova. Stranie logică, confuză morală, mare „curaj”.

2. Crezi ca el va fi ales preşedinte? Cine îl va vota?

Ştii care e diferenţa: Lupu a făcut tot ce a făcut şi Tkaciuk, doar că el a devenit între timp şi trădător. Chiar dacă „a trecut de partea noastră”, aşa cum Roşca „a trecut de partea lor”, tot trădare se cheamă. Iar comuniştii nu vor vota un trădător aşa că cea mai bună soluţie a Coaliţiei e să vină repede cu o altă propunere. Sper că domnul Lupu să înţeleagă şi să lase vacant postul de candidat la Preşedenţie. Comuniştii pot merge la compromis cu actuala coaliţie, dar e nevoie de o altă candidatură.

3. Ce să înţelegem prin intelectuali patrioţi, cînd la noi toţi intelectualii se cred patrioţi? Deci, care e diferenţa între unul patriot şi unul nepatriot?

„Intelectualii patrioţi” sînt cei care abuzează de o retorică patriotardă, sentimentalistă care nu ţine nici de discursul politic, nici de cel raţional-argumentativ. Am un vag sentiment că în R.Moldova sînt prea mulţi „patrioţi” şi prea puţini cetăţeni. Noi avem nevoie pur şi simplu de intelectuali critici şi cu mintea lucidă.

4. Cum ai aflat contactele lui Tkaciuk, de cînd îl cunoşti şi ce ţi-a răspuns el la invitaţie?

Mark Tkaciuk este o persoana publică. Demult nu mai sta în umbră, deci e destul de uşor de ajuns la el. Întîmplător însă avem un prieten comun. Am schimbat cîteva mesaje prin intermediul acestui amic comun. Acest prieten este un om de mare calitate şi în care eu am încredere, care e un amestec etnic interesant şi vorbeşte bine româneşte nefiind moldo-român. Prima oară, m-am văzut cu Tkaciuk în seara de dinaintea lansării. Am discutat, am analizat diverse lucruri, am stabilit nişte condiţii elementare de polemică, discuţie etc. El ştie ce cred despre el, eu ştiu ce crede despre mine. Eu i-am făcut un portret, i-am spus ce cred şi el a fost de acord cu acest portret făcut de mine. Vasile Ernu şi Mark Tkaciuk fac parte din două specii diferite, însă ambele sînt pe cale de dispariţie. El are funcţia de „grănicer”, eu cea de „poştaş” dar şi de „vraci” în sensul arhaic. Eu am o funcţie incomodă căci aduc şi veştile bune şi pe cele proaste, aduc şi viruşi dar şi leacul. „Tkaciuk grănicerul” stă la frontieră şi controlează intrările şi ieşirile. Eu trebuie însă să mă strecor să aduc mesajul şi medicamentul. Eu am o funcţie „igienică”, trebuie să dau cu „periuţa de dinţi pe creierul cariat” cum ar spune O. Panfil. Nu e cazul să dezvolt acum acest subiect fiindcă e o temă dintr-o altă carte a mea. Cele două specii vor muri, nu din cauză că se vor distruge una pe alta, ci din cauză ca deja apar noi mutanţi socio-politici. Una din tezele centrale a ultimei mele cărţi, „Ultimii eretici ai Imperiului”, susţine că riscurile, pericolele, dar şi salvarea pot veni de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să dinamităm adevărurile primite de-a gata, clişeele şi să ne păstrăm mintea limpede şi vie.

5. Cum comentezi faptul că nu a venit? Chiar credeai că va veni?

E libertatea fiecărui om să vină sau să nu vină, cu toate că în momentul în care faci o promisiune trebuie să te ţii de ea. Mark Tkaciuk însă şi-a motivat absenţa şi chiar a găsit un mijloc ingenios de a se explica: a intervenit pe facebook în momentul în care “intelectualii patrioţi” îmi dădeau lecţii de morală de tip komsomolist. Tkaciuk a afirmat că nu a venit din cauza întîrzierii unui avion (acelaşi motiv pe care l-a avut si Oleg Serebrian). Deci e plauzibil ţinînd cont că în acea seara a fost ceaţă pe aeroport. El şi-a cerut scuze public pentru acest incident. Însă a mai adăugat ceva interesant. El zicea cam aşa: “Dacă eu, Mark Tklaciuk, aş fi venit la lansare şi aş fi zis ce cred despre cărţile tale, adică te-aş fi lăudat, atunci, în loc să te ajute, gestul meu te-ar fi compromis definitiv în faţa „intelectualilor patrioţi”. Cum ar fi să fii lăudat de opoziţia totalitară?”
(Mark Tkachuk С ними – патриотами- я договорюсь. А ваще, Василий, каюсь. Ну может оно и к лучшему. Представляешь, я бы пришел и стал бы хвалить твои книги. Скандал! Полная дискредитация внесистемного Василия Ерну, пожавшего лавры со стороны тоталитарной оппозиции. Тебя бы наши патриоты просто бы заклевали. November 18 at 9:24am ). „Intelectualii patrioţi” n-ar fi suportat aşa ceva, mai ales că nu au fost invitaţi să facă oficiile. Sorry, „parada o conduc eu”.

6. I-ai aruncat mănuşa. Explica-ne clar, în detalii, în ce va consta duelul şi care e scopul acestuia? De ce l-ai ales ca adversar anume pe el, dar nu, să zicem, pe Reidman sau chiar Voronin?

Tkaciuk vorbeşte o limbă şi foloseşte tehnici pe care le înţeleg, cu care ştiu cum să lupt. Discursul „emoţional-ezoteric” al „patrioţilor” nu-l înţeleg. Despre un posibil „duel” o să aflaţi la timpul potrivit.
Voronin nu este decît parţial în aria mea de acoperire. Cu Voronin şi aparatul său politic se poate lupta numai într-o formulă asemănătoare. S-a dovedit că “maşinăria Voronin” poate fi învinsă de o altă “maşinărie politică” cum e cazul celei mobilizate de fosta opoziţie. Rolul intelighenţiei este (după cum susţin şi în noua mea carte) acela de a fi într-un raport critic faţă de Putere şi care trebuie să producă un anumit gen de reflecţie şi orizont de sens. Nu poţi duce o bătălie dacă nu ai spaţiu, dacă nu poţi nici măcar să dai din coate, dacă nu poţi ridica pumnii. Ambele tabere, şi “bunii” şi “răii” au nevoie de acest spaţiu, de aceea ei trebuie să comunice între ei. Noi, intelectualii, sîntem cei care defrisăm spaţii creînd condiţiile pentru bătălie, strategiile de luptă şi formele de apărare. Bătălia reală politică o dau însă alţii. Fiecare are funcţia lui în societate.
Ei bine, Mark Tkaciuk a îndeplinit ani de zile această funcţie de “extindere a domeniului luptei” pentru partidul care a guvernat 8 ani de zile, dar mai degrabă în calitate de strateg decît de intelectual. Acum se pare că parţial funcţia lui s-a schimbat. Ce a făcut marea parte a inteligenţiei noastre ”patriotice”? Nu ştiu. Unii au luat bănuţi de la statul român şi au făcut estetisme călduţe renunţînd şi la “domeniul luptei” şi la gîndirea critică. Nu e treaba mea să-i judec. Încerc doar să înţeleg. Cei care au început cu adevărat să ducă o bătălie sînt o generaţie nouă, tînără care a reuşit să se impună şi să-şi diversifice formele de revoltă şi luptă. Sper însă să nu capoteze în zona naţionalismului bigot, a fobiilor antiruseşti sau a „anticomunismului postcomunist” profitabil dar la fel de dăunător ca şi comunismul. A mai început să apară şi o intelectualitate tînără şi dinamică căreia trebuie să-i pregătim terenul şi să o ajutăm să se afirme.

7. Crezi că se vor întoarce comuniştii la putere în RM?

Dacă te referi la Partidul Comuniştilor, atunci părerea mea este că acesta nu este un partid comunist. Este un mutant care combină un naţionalism moldovenesc local, cu ortodoxism bigot şi comunism social, totul încorsetat de un liberalism economic de tip clientelar. Acest partid va fi nevoit să se reformeze în următoarea perioadă şi probabil e capabil să revină fiindcă ştie să lucreze cu aparatul de Stat. Dacă ne referim la comunism ca la regim, atunci pot spune cu siguranţă că nu ne paşte pericolul. Pînă şi cei mai vajnici reprezentanţi ai lui, Lenin şi Stalin, s-au privatizat. Deci, nu vă temeţi de comuniştii Lenin şi Stalin, ci de proprietarii Lenin şi Stalin.

8. Caracterizează, te rog în cîteva cuvinte toţi liderii politici moldoveni: Filat, Ghimpu, Urechean, Lupu, Voronin, Chirtoacă, Diacov.

Simpatiile şi poziţiile mele politice se ştiu. Sînt un intelectual de factură stranie socialist-creştină. Faţă de orice tip de putere mă găsesc în raport critic. Un intelectual poate fi de curte sau de exil. Ăsta ne e destinul. Însă, cînd trebuie să aleg, îmi fac un calcul politic raţional şi votez în interesul binelui comunităţii şi al meu. Nu sînt cetăţean al R.M., aşa că nu am votat. Însă voi deveni curînd. Am trecut de la cetăţenia sovietică la cea românescă, însă se ştie că în România am făcut lobby pentru fosta opoziţie şi, în mod special, pentru noul partid PLDM, fără a renunţa la poziţia critică şi distantă. Da, Filat are cea mai competentă echipă, un discurs pe placul politrucilor de la Bruxelles şi mişcări coerente. Important e să nu se confunde conducerea ţării cu conducerea unui SRL. Adică, sper să depăşescă faza tehnocrată a conducerii. Tehnocraţii pot produce un SRL, dar nu o ţară. De aceea e nevoie şi de alt gen de proiecte. E o poveste mai lungă. Speranţele multor oameni destupaţi e legată de ei. Domnul Ghimpu, chiar dacă e „baiat de-al nostru” are un tip de reflecţie şi de maniere care-mi aminteşte tare mult de Voronin. Aceleaşi apucături, acelaşi mod de a folosi limbajul şi microfonul, aceleaşi confuzii între naşi, fini, cumătri, nepoţi şi funcţii ale statului. Domnul Lupu e într-o situaţie favorabilă, dar foarte dăunătoare pentru celelalte partide. El este în postura de căpuşă, e ca musca la arat: comuniştii se zbat, cele mai puternice partide din noua Coaliţie trag din greu şi Lupu adună procente. El nu face şi nu trebuie să facă nimic, căci toţi ceilalţi lucrează pentru el. E o poziţie tare stranie şi nimeni nu poate face ceva căci dacă cineva va îndrăzni acum să-l pună acolo unde-i este locul, el va fi transformat într-un martir. Încă unul? Această poziţie de căpuşă îl avantajează foarte mult, însă lucrurile nu pot dura aşa la nesfîrşit. Dar nu are rost acum să-i analizăm pe toţi. Voronin e mai complicat, dar avem şi justiţie, nu numai analişti, iar ceilalţi, nu mi se par interesanţi. Chirtoacă? Totuşi e prea tînăr şi mai confundă jucăriile.

9. In cărţile tale, se observă totuşi o nostalgie faţă de URSS. Cum o explici?

Ideologia dominantă actuală pune interdicţie la unele sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam supără şi scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „a avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie.

10 . Cum apreciezi sistemul politic actual din Rusia: e dictură sau democraţie? de ce?

Nu, în Rusia actuală nu este dictatură, aşa cum R.M. în guvernarea precedentă nu a fost dictatură. Au existat abuzuri şi încălcări ale legii, însă nu e vorba de dictatură. Rusia e un amestec straniu de liberalism feroce combinat cu un un soi de politică de tip cartel. Dar cartelizarea politicii e în ascensiune nu doar în Rusia. În Rusia sare în ochi din cauza dimensiunilor şi stilului lor.

11. Spuneai că vei scrie o carte despre Moldova. Despre ce anume vrei s-o faci?

E greu să vorbeşti despre proiecte noi. Mă interesează foarte mult să scriu despre Moldova, însă cu siguranţă o voi face cu totul altfel decît s-a făcut pînă acum. Ştiu care sînt elementele cheie, însă nu ştiu încă cum se va derula povestea. Voi umbla mai mult la grilele clasice de interpretare. E ca şi cu miopul căruia îi cresc dioptriile şi din cînd în cînd îşi schimbă ochelarii. De asta avem nevoie la noi: să mai schimbăm ochelarii prin care privim şi lumea, şi pe noi.

12. Cum au decurs celelalte lansări ale volumului?

Fiecare oraş are farmecul şi stilul său. Una e să lansezi la Bucureşti, unde acum locuiesc şi cunosc foarte multă lume, şi alta e să lansezi la Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara. Toate sînt oraşe în care am locuit. În fiecare oraş am avut ca invitaţi oameni deosebiţi, iar cu o parte din ei mă aflu pe poziţii destul de diferite. Îmi asum riscul să aduc oameni care mă vor critica, care au curajul să-mi spună: „Ernu, aici baţi cîmpii sau ai greşit”. Nu vreau laude şi afişaje cu VIP-uri intelectuale. Vreau ca „jocurile de artificii” ale lansărilor mele să fie în primul rînd o reflecţie şi să ajute publicul să afle de cartea mea. Eu mă legitimez sau delegitimez doar prin cartea mea şi nu prin aceste „jocuri”. „Artificiile” se vor stinge în cîteva zile, iar cea care rămîne este cartea. Deci, lectură plăcută. Şi dacă „Ultimii eretici ai Imperiului” vă va enerva sau vă va ajuta să vă puneţi un semn de întrebare, înseamnă că scopul a fost atins.

Există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru

 interviu de Ana-Maria Onisei pentru Mediafax / octombrie

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Scriitorul Vasile Ernu, care şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”, a povestit pentru MEDIAFAX cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi cum şi-a promovat într-un mod inedit propria carte, pe platforma de microbloging Twitter.

Scriitorul Vasile Ernu şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum. “Ultimii eretici ai Imperiului”, apărui la editura Polirom, spune povestea unui bătrân terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, disident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi a un tânăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a bancilor. Deşi eroi din generaţii diferite, ei îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi de subzistenţă, dar şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune.

Pentru MEDIAFAX, Ernu povesteşte despre cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi recomandă într-un mod inedit propria carte. Ernu a mai publicat volumul “Născut în URSS”.

Reporter: Te-ai născut în 1971, în URSS. Aş vrea să alegem o zi din viaţa ta înainte de ’89 şi una din 2009 şi să le punem faţă în faţă. Putem face o paralelă? Ce s-a schimbat? Diferă provocările cu care te confruntai atunci de cele de acum?

Vasile Ernu: Cine crede că viaţa este diferită datorită regimului politic se înşeală amarnic. Viaţa este diferită mai întâi datorită vârstei. Regimurile politice sunt chestiuni colaterale. De exemplu: am 14 ani. Tatăl meu se întoarce din Uzbechistan, undeva departe, la hotar cu Afganistan. A fost să-l viziteze pe fratele meu care era în armata sovietică în Afganistan să “elibereze ţara prietenă”, cam aşa cum fac azi americanii. Şi mi-a adus un produs care numai în cele mai frumoase vise se putea întâmpla: o pereche de blugi. Eram la vârsta la care înţelegeam că unele fete mă plac, altele nu (mai ales alea pe care le plăceam eu – asta e paradoxul şi frumuseţea vieţii). Am apărut la şcoală, eram primul copil din acea şcoală care avea o pereche de blugi. Am devenit erou, toţi mă invidiau şi fetele se uitau după mine. Eram un erou foarte timid, însă am fost erou. Fie şi pentru o oră. Aşa ceva nu se uită, aşa ceva nu se poate repeta.

Azi mă tem să intru în magazinele cu blugi pentru “a nu strivi corola de minuni a lumii”. Îmi cumpăr foarte rar blugi pentru a nu pângări acel vis al copilăriei. Cum zice un erou de-al meu: Jos mâinile murdare de pe visul copilăriei mele!

Rep.: Scrii despre subiecte grave pe un ton relaxat, punctezi lucrurile importante cu uşurinţa povestitorului, o calitate rară şi o marcă pe care deja ai impus-o. De unde vine această “relaxare”?

V.E.: E foarte riscant să fii relaxat şi să ai umor fiindcă poţi cădea foarte uşor în kitsch. Cred că asta vine din istoria mea biografică şi bibliografică. Maeştrii mei sunt oameni ai ironiei şi umorului, iar umorul meu este destul de odessit, deci un amestec de valaho-ruso-evreiesc, un soi de klezmer. Ce mi-ar fi plăcut să cânt! Şi nu am renunţat la ideea de a scoate un CD în următorii ani. Apropo, am cântat în unul din filmele lui Igor Cobileanschi. În ăla cu becul: când se stinge lumina. Amicul Thomas Ciulei monta filmul şi avea nevoie de unul să cânte la final. Nu avea pe nimeni şi şi-a amintit că am cântat cu ceva lăutari la un chef aşa că m-a pus pe mine să când cu lăutarii de la Clejani. Mare realizare… Deci am debutat şi în muzică, e adevărat că destul de incognito.

Apoi, eu sunt un tip sincer şi franc şi nu mă tem decât de apa adâncă (la propriu). De aici vine şi relaxarea. Mă rog, asta cred eu, poate în realitate nu e nimic adevărat. Cine ştie.

Rep.: Pentru “Ultimii eretici ai Imperiului” ai ales să spui povestea a doi eroi din lumi diferite – bătrânul terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin şi un tânăr scriitor specialist în fraudarea băncilor. Ce îi uneşte pe cei doi? Care e spaţiul lor comun?

V.E.: Cei doi eroi au câteva date de biografie comună. Însă nu acesta este elementul forte. Nici măcar limba. Ceea ce-i uneşte şi-i ţine împreună este un anumit mod de a gândi. Sunt doi oameni curajoşi, nu se tem de idei, nu se tem să pună întrebări radicale. Sunt oameni foarte incomozi, chestionează situaţiile în răspăr, neobişnuit. Sunt oameni pe care după ce-i cunoşti rămâi fericit şi îţi dai seama că te-au ajutat să înţelegi ceva esenţial. Înţelegi că viaţa îi este dată omului o singura dată pentru a nu muri prost.

Rep.: Care e amintirea cea mai dragă pe care o ai din timpul lucrului la “Ultimii eretici ai imperiului”?

V.E.: Zilele pe care le-am petrecut la Tescani scriind. Am avut o bursă. În octombrie, în una din dimineţi m-am trezit cu ninsoare. O atmosfera tare idilică: copacii cu frunze galben-roşcate şi peste ele se aşeza un strat de zăpadă albă şi moale… O senzaţie foarte stranie, dar plăcută. Atunci mi-am zis să fiu mai bun cu eroii şi cititorii mei: există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru.

Rep.: Ai acceptat propunerea lui Andrei Ciubotaru, unul dintre cei mai activi bloggeri, de a lansa un concurs cu cartea ta pe Twitter. La ce ţi-a folosit ca scriitor această decizie? Dar cărţii, cum i-a folosit?

V.E.: Mie îmi plac ideile noi. Din cunoştinţele mele, el e primul care foloseşte acest mijloc de promovare. Mi-a povestit acum şase luni ce vrea să facă şi i-am promis că atunci când apare cartea o să i-o dau pentru concurs. Ţin ca această carte să ajungă la un public cât mai mare şi la o anumită, hai să-i zicem, “clasă de mijloc”. Mă interesează oamenii “conectaţi” fiindcă am teme care-i vizează direct. Sper să fi ajutat la ceva.

Rep.: Dacă ar fi să scrii “cartea viitorului”, din punct de vedere tehnic, fizic, cum ar arăta? Ce subiect ar avea? Unde şi cum ai alege să o publici şi în ce format?

V.E.: Scriu această carte. Viitorul e în urma noastră oricum n-am aborda subiectul. Aş publica tot pe hârtie: nu avem la momentul actual ceva mai performant decât hârtia. Ecranul e o soluţie însă nu bate hârtia, din păcate (sau din fericire). Viitorul înseamnă utopie. Cred cu convingere că trebuie să producem utopii, să reînvăţăm să visăm, să nu ne fie teamă să visăm. Dacă renunţăm la vise se pierde de fapt cel mai important lucru. Se pierde actualitatea. Acesta este noul meu proiect. Vreau să rup limitele viselor. O să vedem ce o să iasă.

Rep.: La lansarea volumului îl rugai pe Florin Dumitrescu să se gândească la un slogan. Cum ai recomanda tu cartea?

V.E.: Vorbeam cu mai mulţi oameni din domeniu publicitar. Şi cu Florin Dumitrescu, dar şi cu Şerban Alexandescu. Florin a citit cartea târziu, când ea era gata.

Nu folosesc reţete în promovare. În carte critic destul de dur reţetele de PR, strategiile de marketing şi publicitate. Dar: să fiu înţeles clar, în ciuda faptului că eu condamn aceşti politruci de tip nou nu sunt împotriva existenţei lor. Orice societate are nevoie de ei. Problema mea mare este următoarea: au depăşit domeniul lor de activitate şi încearcă să devină model social. Asta mă deranjează. În rest, cu sloganul e o glumă. Pot face câte un slogan pe oră, nu asta e miza. Imperiul contratacă… ereticii veghează.. Ernu dezgroapă securea războiului şi fumează pipa păcii…. Ce vremuri, ce ierburi… Glumesc, dar cartea chiar e bună, am citit-o, garantez pe mine. Ernu nu mă poate minţi.

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Primul său volum, “Născut în URSS” (editura Polirom, 2007) a fost nominalizat la Premiul de debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistica al revistei Observator Cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. A fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, “Născut în URSS” este în curs de apariţie la editurile Akal din Spania, Hacca din Italia, KX – Critique&Humanism din Bulgaria şi L’Harmattan din Ungaria.

 

Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii

Interviu de Vlad Odobescu / Evenimentul zilei 29 octombrie 2009.

Capitalismul consideră nostalgia rea şi periculoasă, chiar şi atunci când n-are de-a face cu regăsirea comunismului, explică autorul romanului „Ultimii eretici ai Imperiului”.

Pentru că nu-i plac drumurile bătătorite, scriitorul Vasile Ernu îşi pune cizmele şi-i face semn cititorului să-l urmeze. Până la ultima filă a noului său roman, „Ultimii eretici ai Imperiului” (editat de Polirom şi lansat săptămâna trecută, la Muzeul Ţăranului Român), îşi poartă însoţitorul prin noroaiele şi luminişurile de la graniţa dintre comunism şi capitalism. Eventualele pericole sunt insesizabile, fiindcă drumul e îmbibat de umor.

EVZ: Scenariu cu întoarcere în timp: Uniunea Sovietică se rupe mâine, mândrii săi cetăţeni sunt împrăştiaţi în lumea nouă, capitalistă. Zi-mi trei lucruri pe care le-ai lua cu tine din bătrânul U.R.S.S.
Vasile Ernu: Uh… URSS a existat totuşi aproape un secol. E vorba, practic de o întreagă civilizaţie care a produs enorm de multe lucruri: de la catastrofe şi crime oribile la opere de mare profunzime.

Dar dacă e să accept jocul propus de tine în acest moment aş alege lucruri pur-sovietice: a. Romanul lui Andrei Platonov – „Cevengur” (poate cel mai mare scriitor rus al secolului XX şi un mare roman sovietic); b. un vinil sau un CD cu muzica lui Dimitri Şostakovici (cel mai important compozitor sovietic) şi c. filmul lui Sergei Eisenstein – „Crucişătorul Potemkin”.

Dar cum îmi place „contrabanda”, aş mai trece ilegal prin vama capitalistă multe alte lucruri, mai ales producţii culturale: de la Ahmatova la Babel, de la Ilf la Bulgakov şi de la Pliseţkaya la trupa Kino. Şi multe desene animate: Norstein este pur si simplu genial.

Ai motive să exclami, precum Marele Instigator din cartea ta, „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”?
Marele Instigator este un erou la care ţin fiindcă este mereu surprinzător, nu te lasă să aţipeşti, te contrariază, gândeşte în răspăr şi are o fascinantă biografie. Deseori catastrofele şi suferinţa ne salvează iar fericirea (mai ales cea bleagă) ne poate distruge. Nu cred în filmele cu happy-end.

Dispariţia ţării în care m-am născut şi trăit 20 de ani e o formă de catastrofă, dar asta m-a şi salvat. Eroul meu m-a învăţat să privesc lucrurile din unghiuri diferite, uneori chiar incomode, să am curaj să pun întrebări aşa-zis „periculoase”.

Alegerea unei cămăşi dintr-un magazin occidental poate crea o mini-dramă pentru cetăţeanul ex-sovietic, o mini-dramă pe care personajul Vasilyi Andreevici o trăieşte: prea multe cămăşi, la preţuri prea diferite – prea multe opţiuni… S-ar mai putea totuşi cufunda cetăţeanul ex-sovietic într-o mare de cămăşi identice? Ceva pare iremediabil pierdut.
Povestea la care faci referire aici, cu aceste cămăşi-alegere, e legată de o formă subversivă şi ironică de a chestiona cele două lumi: capitalistă şi comunistă. Eroii mei văd că elementele centrale ale celor două regimuri uneori se inversează, uneori se suprapun, uneori intră în contradicţie. Aceste mici detalii din viaţa cotidiană ne pot dezvălui uneori esenţa unei maşinării ideologice şi politice.

Coada de la ghişeul de impozite, preţul fluctuant al unei cămăşi, meniul de la restaurant, beţia de la scara blocului sau un chef cu marijuana ne pot dezvălui lucruri mult mai semnificative despre societatea în care trăim decît tratatele academice. Eu asta încerc să fac. Nu-mi place să merg pe căi bătătorite şi bine cunoscute. Eu vreau să fiu un soi de Stalker (călăuză) care să arate cititorului o lume altfel decît o vede el „în mod obişnuit”.

„Unii vând detergenţi, alţii texte”

Ce te mai faci în ziua de azi cu un fost disident? Cui foloseşte?
Eu am un mare respect pentru disidenţi, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Din păcate în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regândit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie trebuie învăţat. Intelectualii şi disidenţii şi-au pierdut aura şi forţa pe care o aveau în vechiul regim.

Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe când noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decât sub formă de marfă şi decor.

Mi se pare că se află intr-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vând detergenţi, alţii maşini şi alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.

„Pentru a trăi în trecut, trebuie să fii aristocrat sau idiot”, consideră Cinicul. Cu noi, restul, ăia de nu suntem nici aristocraţi, nici complet idioţi, cum rămâne? Avem voie să fim un pic nostalgici?
Aşa cum îi spune şi numele, Cinicul reprezintă o categorie aparte de oameni. El a fost un mare specialist în contrainformaţii, producea bancuri pentru vechiul regim, iar după căderea comunismului a devenit un specialist în producerea „revoluţiilor colorate”. Interesant personaj.

Da, nouă ne rămâne nostalgia. Însă ideologia dominanta actuală pune interdicţie la astfel de sentimente. Nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii la altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Dacă scoatem din literatură nostalgia atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc şi ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii.

O luăm încetişor, vorbim despre nostalgii şi libertăţi şi ajungem fix în centrul Chişinăului, pe lângă Arcul de Triumf şi ne ameţeşte un deja-vu. Am mai trăit cândva lucrurile astea. Le-ai transmis prietenilor tăi – poate entuziasmaţi de ce se întâmplă şi poate pe bună dreptate – vreun avertisment?
Cartea mea e o înşiruire de probleme, teme şi întrebări pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Întrebările pe care le ridic sunt, de fapt, o formă de avertizare: adevărurile „de la sine înţelese” s-ar putea să fie nişte „falsuri”, nişte prejudecăţi, iar ceea ce ne pare periculos şi îndoielnic s-ar putea să ne ajute. Eu spun că trebuie să reflectăm cu mare atenţie fiecare gest, fiecare faptă pe care o comitem şi să luăm decizii cu responsabilitate. Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost.

OSTAP BENDER A MURIT

„Furtul înseamnă azi legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii”

Unul dintre personaje se autodefineşte drept consultant în domeniul furtului, „o meserie curată”. Un soi de urmaş al marelui maestru al combinaţiilor, Ostap Bender, cel care preciza că are o slăbiciune pentru Codul Penal. Se mai fură cu stil în ziua de azi, cea a bancomatelor desprinse din pereţi şi a deconturilor pe bani publici umflate cu pompa?
Am cîteva capitole în carte dedicate lui Ostap Bender şi furtului. Urmăresc şi încerc să fac câteva demonstraţii de o manieră puţin diferită. Ostapul din regimul comunist avea câteva repere foarte clare: a. avea o mulţime de „metode relativ cinstite” de a „procura sau expropria” bani; b. avea „o singură slăbiciune, respecta Codul Penal”; şi c. nu se arunca „asupra instituţiilor statului lipsite de apărare”.

Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul şi nu disidenţii. Încerc să demonstrez acest lucru.

Astăzi însă Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.

În comunism furtul era un gest riscant politic nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care cu puţin noroc şi o armată de jurişti „devine morală”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul roman de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Oana Paler – Generația canibală – Vasile Ernu
• CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu
• CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”
• Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI
• Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024
• Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu
• Victor Cobuz – Revista Cultura – Best of 2024
• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală

Cautare