Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost

Ciprian HANDRU

Interviu

Nr. 193 / 103 (serie nouă) / aprilie 2024

În avangarda paginii de autor – ernu.ro – descoperim un citat din Anna Ahmatova: “În viață există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea”.

În volumul Izgoniții, discutând despre memoria omului simplu și sărac, plasați “uitarea” în categoria lucrurilor mai îngrozitoare decât moartea. Ce alte lucruri ați mai pune în această clasă?

Anna Ahmatova e una dintre scriitoarele mele preferate nu doar prin scris, ci și prin atitudinea de viață. Un fel de a fi curajoasă și demnă în situații⁠-⁠limită, cu o înțelegere profundă a tragismului. Moartea nu trebuie să ne sperie mai mult decât anumit tip de compromis în care ne pierdem umanitatea.

Iar uitarea este o temă dragă mie pentru că eu cred că lupta cu uitarea este una dintre menirile muncii cu textul: literatura face această muncă. Memoria este ceva esențial pentru umanitate și ea trebuie mereu întreținută: de asta facem curățenie în cimitire – pentru a nu uita.

Ce alți autori se află în admirația dumneavoastră permanentă?

Am o pleiadă clasică care au fost mereu cu mine și unii care vin și pleacă. Dar Gogol și Babel, Tolstoi și Dostoievski, Ahmatova și Mandelștam. Bulgakov mult timp mi⁠-⁠a fost preferat: în adolescență l⁠-⁠am învățat pe de rost. Acum citesc Franzen cu pasiune. Citesc Pelevin atent. Dintre români, am fost apropiat de linia Panait Istrati – Marin Preda. Dar am crescut cu literatura rusă.

Sunteți unul dintre cei mai apreciați comentatori sociali și politici, recunoscut pentru abordarea directă, fermă, cu argumente solide și pertinente. În postura de homo sovieticus, cum vă raportați la conflictul actual dintre Rusia și Ucraina?

Îl citesc în cheie tragică pentru că are loc în interiorul unei “familii extinse”. Adică e aceeași poveste din Garda albă a lui Bulgakov sau în Armata de cavalerie a lui Isaac Babel.

Dar politic am o atitudine simplă și clară: în război te solidarizezi cu victima, care este Ucraina, și condamni agresorul – care este Rusia. Dincolo de cauzalități și analize, acesta e gestul uman și de scriitor pe care⁠-⁠l pot face. Dar personal o trăiesc ca pe o mare tragedie pentru că se duce în intimitatea mea, în copilăria mea, între copiii, foști colegi de clasă, deveniți maturi, cu care am crescut și care acum se măcelăresc.

În volumul de debut, Născut în URSS (2006), afirmați următoarele: “Capitalismul ăsta ne⁠-⁠a stricat de tot. Ne⁠-⁠a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu.” Notație căreia i⁠-⁠am găsit câteva corespondente într⁠-⁠o carte citită recent, Realism capitalist de Mark Fisher.

Care sunt limitele capitalismului? E mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului? Și, e într⁠-⁠adevăr imposibilă imaginarea unei alternative coerente la capitalism așa cum notează autorul englez?

Da, s⁠-⁠a întâmplat să fi fost printre primii critici post⁠-⁠comuniști ai capitalismului estic într⁠-⁠o formulă soft, pentru că eram în anii 2006. Adică lucram cu ironia, cu subversiunile, cu deconstrucția. Mereu am fost adeptul criticii actualității, indiferent de regimul în care trăiești: lupți cu ce probleme te confrunți, nu cu fantome ale trecutului. Iar critica actualității, capitalismului nu presupune o legitimare a abuzurilor din trecut, ci din contră. La noi asta e o mare problemă: dacă e să critici abuzurile actualului regim, te întreabă dacă vrei în trecut. Nu, firește. Abuzurile din trecut au avut loc pentru că nu s⁠-⁠a luptat cu ele. Abuzurile de acum au loc pentru că sunt tolerate. Vrem doar să trăim într⁠-⁠o lume ceva mai umană, mai dreaptă și mai echitabilă. De aceea, trebuie să luptăm, să criticăm, să încercăm să schimbăm câte ceva.

Actualul regim are însă o capacitate imensă de a transforma până și critica sa într⁠-⁠o marfă sau formă de divertisment. Și așa e: a fost atât de bine băgat în noi, încât sfârșitul lumii este mult mai aproape decât sfârșitul capitalismului. Noi până și raiul și iadul le vedem ca extensii ale capitalismului, iar pe Dumnezeu ca pe un bancher care dă credite. Ca să ironizez puțin.

Că tot am amintit de sfârșit… Ați publicat două volume intitulate simbolic Jurnal la sfârșitul lumii (vol. I și II), acoperind perioadele 2014⁠-⁠2018 și 2018⁠-⁠2021, în care înregistrați un spectacol intim, social și politic, deopotrivă. Ce raporturi se (mai) pot stabili între trecut, prezent și viitor, în măsura în care se tot discută despre sfârșitul unui anumit tip de cultură și de literatură? În acest context, cum vor arăta arta și societatea viitorului? Vor apărea noi conflicte ideologice?

Sunt un mare fan al genului Jurnal. Sună straniu din gura unui scriitor, dar s⁠-⁠ar putea ca Jurnalul să aibă viața cea mai lungă, mai ales că astăzi cărțile au o viață tare scurtă. Jurnalul meu e un fel de a reflecta și de a gândi actualitatea dintr⁠-⁠o perspectivă istorică și tematică mai largă. Îl țin cu mare plăcere: e gimnastica mea mentală.

Eu nu cred în sfârșitul istoriei, culturii și altele în sensul dat în anii ‘90 Fukuyama. De când e lumea și omenirea se moare, mor culturi și civilizații și se nasc alte forme. Istoria este un cimitir al popoarelor, imperiilor, culturilor, religiilor – deci nimic nu se oprește: se schimbă, se transformă. La acest capitol, eu sunt liniștit. Mai ales că ceea ce numim noi cultură e legat de un anumit tip de reacție la problemele noastre. Atât timp cât avem probleme, tragedii și conflicte, vom avea cultura. Iar suferința și tragedia nu par a ne părăsi: deci vom avea viitor. Eu sunt cititor în cheie tragică, puțin slavă; atâta vreme cât avem tragedie, atât timp cât totul se termină prost, înseamnă că avem viitor. Totul e bine când se termină prost. Dacă eroul moare la final, avem viitor.

Am identificat în scrierile dumneavoastră o recurență pe tematica marginalilor, în sens restrâns, și a granițelor, în sens general. Ați scris o trilogie a marginalilor inedită în literatura română: Sectanții (2015), Bandiții (2016) și Izgoniții (2019), dar și o carte abracadabrantă, Sălbaticii copii dingo (2021), despre moartea unei generații și nașterea alteia, despre ultimii copii sovietici care caută refugiul în ficțiune. Raportându⁠-⁠ne la literatură, cum s⁠-⁠a schimbat imaginea marginalului în timp? Care sunt cele mai frecvente stereotipuri din perspectiva relațiilor centru-(semi)periferie? Dacă centrul nu se mai susține, se susține marginalul?

Da, am fost pasionat de aceste subiecte mult timp, dovadă că am și scris destul. Ideea era cumva să văd lumea, istoria, problemele nu prin ochii majoritarilor, ai celor ce dețin puterea, ai victorioșilor, ci ai marginalelor fără putere, ai celor înfrânți. Folosesc metafora cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Dacă ei ar povesti același eveniment, altfel se vede dinspre cel ce trage cu pușcă și altfel dinspre cel vânat în care se trage cu pușca. Aparent același eveniment: dar de pe poziții radical diferite și cu sens opus. De asta, istoria trebuie privită atent: cine o povestește: învinsul sau învingătorul?

foto: Șerban Mestecăneanu

În ultima epocă, asistăm la o mare transformare: eroul actualității nu mai este cel puternic – eroul în sensul clasic grec –, ci victima. E o schimbare fundamentală de paradigmă: victima devine centrală în discursul cultural, politic global. Aceasta este o temă care acum mă interesează – acum toți dorim să fim victime, marginali etc. – etica formativă azi nu mai este etica victoriosului, ci etica învinsului: ne reglementăm tot mai mult viața, comportamentul, codurile culturale pe victimă și victimizare. E un lucru bun că ne sporim atenția pe victimă, dar când asta devine formă normativă, începem să avem destule probleme. De ce? Victima e pasivă, nu e activă, și e limitată în acțiune. Ce va ieși din asta vom vedea, dar cred că fiecare formă dominantă vine cu problemele ei.

În definitiv, marginal nu ține de număr, ci de poziția de putere. Adică, marginal e cel fără putere: în momentul în care victima devine parte a puterii, nu mai este victimă, chiar dacă poate transpune coduri comportamentale pe baza propriilor tragedii. Asta e deja politică – căci e luptă pentru putere în câmpul cultural, social, politic. Cândva voi scrie pe acest subiect. Acum am de terminat altele: Generația canibală care apare la toamnă și Mama se pregătește să moară la începutul lui 2025.

foto: Șerban Mestecăneanu

Sunteți de mulți ani în România: mai resimțiți amprenta marginalului? Când și cum s⁠-⁠a produs bucureștenizarea dvs.?

Partea asta depinde cum o gestionezi: atât timp cât nu am intrat în structuri de putere, partide, joburi instituționale de prestigiu și putere, atunci par a fi marginal. Am fost un om liber profesional – aproape deloc angajat pe un post concret. Nu e deloc ușor să fii freelancer la 50 de ani –, ba chiar e o sursă sigură de depresie. În același timp, public la Polirom – editură cu prestigiu maxim, țin editoriale la Libertatea – cea mai citită din țară, sunt tradus, premiat etc. Nu vreau să o fac pe victima, nu sunt. Sunt conștient de poziția aceasta.

Dar aici am ajuns printr⁠-⁠o muncă foarte grea – am venit în România în ‘90 cu un rând de haine, fără să am pe nimeni și să știu pe nimeni. Am stat în Iași, în Cluj făcând cele două universități și după în București, care este orașul meu de suflet acum. Eu ador orașele mari, și e cel mai urban și cosmopolit din tot ce avem.

A apărut, în ultimii ani, o nouă generație de scriitori de peste Prut, cu experiențe diferite de generația dumneavoastră. De pildă, îmi vine în minte romanul Dezrădăcinare, care este confesiunea Sașei Vlas – o tânără moldoveancă, plecată la studii în Cluj și care se află într⁠-⁠o continuă elucidare de sine; ea (ne) pune pe “tavă” eul în relație cu literatura, cu societatea, cu traumele, cu feminismul etc. Întrevedem, iată, o nouă sensibilitate. Prin ce trăsături caracterizați acest nou tip de manifestare?

Am scris despre cartea Sașei Zare. Anul trecut, au fost două debuturi (publicate în 2022) în proză excepționale, ambele din Basarabia: Sașa Zare – Dezrădăcinare și Alexandru Popescu – Montana.

Societatea s⁠-⁠a schimbat mult, apare o generație cu o cu totul altă experiență, alte traume, alte emoții. Temele sunt foarte diverse și diferite. Avem migrația, munca, precaritatea, tehnologia. Traumele nu mai sunt percepute colectiv, ci mai mult individual sau în grup restrâns; medierea tehnologică, depresia socială etc. Problema exploziilor identitare cu cauzalități tare complicate etc. Și toate acestea se regăsesc în noua literatură, firește. Eu tot spun de ceva timp că asistăm la nașterea unei noi sensibilități: deja generația mea are dificultăți în a o înțelege, e nevoie de un efort. E nevoie de multă muncă comună. Cumva, Sălbaticii copii dingo e scrisă și din nevoia unei punți comune spre această generație care le aparține copiilor noștri. Și mă bucur că apar cărți bune din Basarabia.

Romanul Născut în URSS (2006), pe cât de simplu scris, pe atât de complex, tratează istoria mare prin intermediul unei povești subiective. Cum vă raportați astăzi la literatura de tip biografic? Ce credeți despre modelele narative de azi? Încotro merge scrisul literar? La ce lucrați acum?

Acum lucrez la un eseu despre noua literatură românească: ce e nou în noua literatură românească. Eu mă uit la ea nu dinspre estetică, ci dinspre social cumva – adică o abordare mai sociologică. Sunt câteva lucruri care se schimbă cu o viteză mare. Dacă aș numi câteva lucruri care se schimbă radical: literatura feminină (nu doar feministă, ci cea scrisă de femei) începe să aibă un rol mai important chiar decât cea făcută de bărbați – e o noutate schimbarea de raport; spargerea ierarhiilor și centrului – nu mai există centru și ierarhie, ci grupuscule autonome: nu mai e nevoie de un critic important, revistă mare, editură mare sau USR să legitimeze autori, s⁠-⁠a terminat cu asta și avem un soi de democratizare literară totală; s⁠-⁠a spart conceptul de traume colective unificatorii, cum era trauma comunismului, de exemplu: acum avem, ca la hipermarket, o gamă largă de traume individuale sau triburi mici; apare noua sensibilitate, care e legată mult de practicile sociale precare ale noii societății, plus tehnologie și multă depresie sau emotivitate, care are o altă bază ideologică și socială; apare o nouă etică care schimbă radical tipul de literatură și influențează noua sensibilitate – etica victimei: victima este noul erou, dar nu la nivel de erou de carte, ci sistemic pentru că e etica dominantă: acum visul nostru nu e să fim eroi, ci victime; agendele tematice se modifică radical prin natura societății, prin capitalismul acesta foarte agresiv: de la precaritate la ecologie, de la consum la depresie etc. În secolul XIX, literatura avea o temă centrală – banii. În secolul XXI, are tema centrală rezultatul banilor – depresia, victima și transformarea lor în marfă. Suferința e clar o boală care trebuie tratată la cabinetul scump al vraciului terapeut și cu prafuri farma deloc ieftine. Cam aici suntem.

Ce constantă estetică există în scrisul dvs.?

Încerc să simplific scrisul fără excesul de metafore și cuvinte frumoase inutile. Îmi plac formulările sintetice, simple, directe și clare, dar sunt obsedat de idei și context, pe care încerc să le mai îmblânzesc prin poveste.

Faceți, vă rog, o propunere de personaj de ficțiune (literatură, film, teatru fotografie etc.) pentru Premiile Ficțiunea/2023?

Woland, eroul rău al lui Bulgakov din Maestrul și Margareta, vine la București sau Iisus are a doua venire la Caracal. Teme foarte ofertante la o scară cu miză mare. Trebuie puțin curaj să vedem ce se întâmplă… Cum ar arăta varieteul lui Woland la București?

O destinație de vacanță la care visați?

Uzbekistan.

Ciprian HANDRU

Exeget, cu studii aprofundate în literatură romană (Facultatea de Litere și masterul în studii literare românești), la Universitatea Babeș–Bolyai, Cluj⁠-⁠Napoca, Ciprian Handru și⁠-⁠a început pregătirea în critică literară, prin studii dedicate lui Adrian Marino. Apoi și⁠-⁠a ales ca domeniu academic de cercetare proza românească actuală, în prezent fiind doctorand al Universității din București, unde pregătește o teză sub îndrumarea profesorului univ. dr. Ion Bogdan Lefter. A publicat mai multe articole și exegeze dedicate prozei actuale, unele premiate, dar și proză. Este redactor la revista Ficțiunea, unde ține o rubrică de carte: Lecturi contemporane. O listă inegală.

„INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO

 

La „Intrare liberă”, scriitorii Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner și Vasile Ernu au discutat cu Mirela Nagât despre literatură în contextul războiului, pe fondul Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa, care anul acesta a avut loc la București.

INTRARE LIBERĂ

„Intrare liberă” este un magazin cultural zilnic, în care sunt aduse în prim-planul dezbaterii publice teme culturale definitorii pentru …

• Importanți scriitori europeni, considerați voci civice marcante, au participat, la București, la Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, organizat, pentru al doilea an, în afara Ucrainei, din cauza invaziei Rusiei în țara vecină. Aici, programul complet al festivalului, desfășurat între 22 și 25 februarie, iar aici, înregistrarea discuțiilor de la festival.

În 22 februarie, la „Intrare liberă”, moderatoarea Mirela Nagâț i-a avut ca invitați pe Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner, scriitor de limbă germană originar din România, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, şi Vasile Ernu, scriitor născut la Odesa. Temele de discuție: literatură în contextul războiului și al regimurilor autocratice, modul în care literatura prezintă realitatea istorică și solidaritatea scriitorilor cu victimele războaielor şi dictaturilor.

Urmăriți mai jos dialogul:

VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”

ELENA-CRISTIANA ION— 4 FEBRUARIE 2024 / Cuzanet

Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea avea prea multe întrebări, încît să nu știu pe care să le aleg în detrimentul celorlalte. Scriitorul Vasile Ernu mi-a demonstrat contrariul și m-a purtat întîi pe meleagurile copilăriei în URSS, apoi printre realitățile greu de acceptat ale marilor orașe, prin neputința postcomunistă și prin nostalgiile unor vremuri mai voioase, în care îți permiteai să speri la mai bine.

Ați numit copilăria „raiul vîrstei”. Puteți descrie copilăria în URSS ca pe o perioadă fericită de sine stătătoare sau, mai degrabă, ghidată de naivitatea specifică vîrstei?

Copilăria este percepută, mai ales odată cu vîrsta, ca o perioadă, să zicem, a unui „rai”, pentru că ține de felul în care este organizată societatea. În copilărie, toată lumea te protejează, nu ai responsabilități, ți se iartă totul, ți se oferă totul. La maturitate începi să pierzi din toate aceste avantaje. Vin responsabilități, nimeni nu te mai protejează, trebuie să îi protejezi tu pe alții, nicio greșeală nu ți se mai iartă, iar lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Spre exemplu, se zice că de un copil are grijă tot satul, dar nu toate copilăriile sînt fericite. Sînt perioade complicate, în care pot apărea crize economice sau sociale, dar, dincolo de orice, chiar și cînd avem de-a face cu o criză, tot copiii sînt cei mai protejați. În memoria noastră se păstrează amintirea foarte plăcută a acestor chestiuni ce țin de protecție și de apropierea celor mai în vîrstă, care sînt constant alături de tine. În mintea mea asta va rămîne ca „epoca de aur” a vieții.

Dacă ne uităm la toată literatura, chiar dacă au trăit în crize sau războaie, majoritatea scriitorilor au amintiri foarte plăcute. Cînd zici că ai trăit o copilărie frumoasă, nu te referi neapărat nici la regimul în care ai trăit, nici la crizele pe care le-a traversat societatea, ci strict la perioada respectivă. Memoria este selectivă. Cu cît ne distanțăm de copilărie, ea devine tot mai romantică și mai plăcută. 

Știm că perioadele tranzitorii sînt, de multe ori, dificile. Cum vă raportați față de hăul dintre maturitate și adolescență?

Generația mea a prins copilăria anilor ’70. Anii ’70 au fost niște ani stabili. Evident, nu aveam atît de multe mărfuri, dar copilul nu are nevoie de prea multe. Noi credem că avem nevoie, dar omului, în general, îi trebuie foarte puține. De fapt, ceea ce creează o anumită consistență socială este stabilitatea. Copilului nu îi place schimbarea. Părinții să îi fie mereu alături, să știe că dimineața se duce la grădiniță sau la școală și apoi lucrurile să se întîmple pe același calapod. Mai ales că educația este o chestiune destul de conservatoare. Trebuie să aibă locuri de joacă, să aibă prietenii alături de el, să nu se mute în fiecare an îl alt oraș, părinții să nu plece, deoarece se pot crea traume care durează ani de zile. Copilul are nevoie să fie iubit, să fie părinții lîngă el, să aibă timp de el și să fie în atenția lor. Atît vrea un copil – atenție și iubire. Restul, obiecte, jucării, mărfuri sînt total nesemnificative.

Evident, cînd apar crize de tipul „nu avem ce mînca” este o problemă. Copilul nu trebuie să simtă lipsurile astea fundamentale. În sensul ăsta, noi în anii ’70, dincolo de regim (regimul comunist, n.r.), am trăit o perioadă destul de stabilă. Părinții veneau la 16:00 acasă, ceea ce e greu de înțeles astăzi, iar joburile erau și ele foarte stabile.

Crizele noastre au apărut în adolescență. A fost o perioadă în care am simțit această trecere din felul în care am inceput să ne maturizăm, să relaționam cu părinții și cu regimul. Au fost niște vremuri interesante pentru noi, fiindcă am prins și descompunerea regimului comunist, și dizolvarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a întîmplat după anii ‘80 a fost complicat, noi o luam razna, statul a luat-o razna și eram într-o explozie de liberate, de emoții, de anarhism. După care a venit maturitatea și lucrurile au devenit iar complicate, însă în anii ’90 deja eram mutat în România.

Care este portretul adolescentului Vasile Ernu?

Am fost un copil, să zicem, destul de cuminte. Eram pasionat de lectură. Am fost dintotdeauna un tip foarte curios, îmi plăcea să studiez și să problematizez. Îmi plăcea foarte mult să călătoresc și călătoresc enorm în continuare.

Am schimbat în perioada respectivă multe școli, deși nu eram un copil prea conflictual, și vreo trei orașe. În ultimii ani de liceu am schimbat vreo patru-cinci școli, dar acum, privind în spate, a fost o experiență foarte importantă. Am observat comunități diferite. Copiii muncitorilor trăiau foarte diferit față de cei ai clasei de mijloc, formată din profesori, medici, intelectuali și așa mai departe, care aveau vieți foarte opuse ca stilistică și ca mod de abordare. În schimb, eram foarte activ la capitolul lecturi și asta m-a ajutat mult, mai ales că sfîrșitul anilor ’80 a fost o perioadă dezorganizată, au apărut protestele și mișcările de stradă. După ’90 s-a declanșat haosul total, ceea ce a însemnat ca și următoarea epocă să se afle tot sub această marcă a haosului irațional și a unor explozii de emoții, cînd societatea s-a dizolvat.

Am venit în România și, între ’90 și ’96 am stat la Iași, apoi am stat 10 ani la Cluj, iar pe urmă m-am mutat la București. Am stat în cam toate regiunile și sînt familiar cu Moldova, Ardealul și partea de sud a țării. 

Erați foarte activ la capitolul lecturi. Ce autor v-a rămas în memorie de atunci?

Am avut cîțiva autori pe care i-am citit destul de mult, dar cred că printre cei mai importanți dintre cei pe care i-am descoperit în adolescență se numără Bulgakov. Atunci am citit foarte mult Bulgakov, care venise după o perioadă de cenzură. A fost interzis în anii ’60, ’70 și ‘’80, iar la finalul anilor ’80 a fost repus în circuit. Noi l-am redescoperit și proza lui scurtă a fost cumva o revelație, mai ales romanul Maestrul și Margareta, pe care l-am citit de nenumărate ori și îl știam aproape pe de rost. 

„Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți”

Nu v-ați putea imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română, după cum ați declarat într-un interviu. Cum vă definiți identitatea basarabeană în raport cu România?

În ’90 lucrurile erau mai radicale și veneau după o lungă perioadă de necunoaștere. Hotarele au fost închise și, de exemplu, în imaginea mea, a fost dificil. Veneam după o perioadă care se numea renaștere națională, în sensul în care ne defineam ca oameni care vorbesc limba română, sîntem români și sîntem frați. Una era discursul și alta era realitatea. Eram destul de romantici.

Eu aveam 19 ani cînd am intrat prima dată în România și am făcut parte din prima generație de studenți. Cît despre români, în sensul practic al cuvîntului, eu nu mai văzusem astfel de oameni. Să nu uităm că am fost rupți de această regiune de la 1812, iar toată modernitatea am trăit-o în Imperiul Țarist. În perioada interbelică am stat împreună foarte puțin, adică doar vreo 22 de ani. Restul am fost doar sub Imperiul Țarist sau doar sub Uniunea Sovietică. Eram formați altfel, aveam altă experiență, alt tip de practici sociale, economice, culinare. Am fost influențați enorm de mult. Mulți dintre noi vorbeam simultan două limbi, eram formatați și pe rusă, și pe română. Lucrurile astea lasă urme, nu ai cum să nu ai un anumit tip de influență, mai ales că vorbim de cîteva generații bune. Bunicii noștri aveau acte țariste, nu aveau acte românești.

Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți. Eu citeam foarte mult și începusem să citesc și literatură română, iar în capul meu era o anumită imagine. Cînd am venit aici, am descoperit o cu totul altă imagine. România era o țară care ieșea dintr-o perioadă autoritară, dură și violentă; ni se părea că este o țară mai săracă decît noi. Sună ca un paradox astăzi, dar ni se părea că venim dintr-o regiune mai prosperă. Din punct de vedere material, noi stăteam ceva mai bine. Nu foarte bine, dar aveam un anumit tip de stabilitate și nu trecusem prin demența ceaușistă.

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Ceva în capul meu nu se lega cu ce știam eu despre români și cum sînt ei. Realitatea era mult mai dură. Oamenii aveau alte ocupații, alte preocupări, alte obsesii, trebuiau să își rezolve relele postcomuniste și asta a făcut-o o perioadă complicată din punct de vedere relațional. Foarte mulți ne percepeau diferit. Multe discuții se încheiau cu „voi, românii, nu ne înțelegeți” sau „voi sînteți ruși”. Chestii dintr-astea banale, care acum par comice. Deseori ni se reproșa că sîntem altfel și cumva tot vrem să ne identificăm ca români. Vedeam că aceste experiențe ne diferențiază. Acum, cu timpul, am lăsat lucrurile mai moale. Istoric vorbind, sîntem același popor, avem aceeași identitate etnică, lingvistică, dar experiența istorică atît de diferită ne-a diversificat. Asta nu înseamnă că nu sîntem români sau că nu vorbim limba română, dar avem și aceasta experiență de imperiu, de Rusia, care a lăsat niște urme care nu trebuie să ne sperie.

Transilvania are experiența Imperiului Habsburgic, care a lăsat alte urme, așa cum și partea de sud are niște tradiții balcanice, cu influențe ale Imperiului Otoman. Astea sînt realități istorice și trebuie să ne bucurăm de această diversitate.

Noi (moldovenii, n.r.) avem o sensibilitate un pic diferită și un tip de deschidere specific estului. Sîntem sufletiști, ne place să chefuim, avem un alt mod de a percepe timpul, nu sîntem atît de pragmatici. Face parte din experiența socială. Cînd ne ducem în Ardeal, acolo ne speriem: „Ce-i, frate, cum trăiesc oamenii ăștia? Imposibil așa ceva!”. Cu mesele alea ale lor de etichetă, noi murim acolo. Eu nu pot să trăiesc în Ardeal, mă deprimă. Asta nu înseamnă că nu apreciez stilul pe care îl au, chestiile astea țin de culturi comunitare și culturi istorice pe care trebuie să ni le asumăm.

Acum mi se pare că a devenit totul mai echilibrat. S-a schimbat și percepția față de noi. La început ba se speriau, ba nu ne înțelegeau, ba exista o relație puțin tensionată. Lucrurile s-au mai calmat, ba chiar există și un anumit romantism. De exemplu, muzica basarabeană a cucerit aici. Există o întreagă generație de copii care sînt apreciați în România, la fel și scriitorii, cei care fac muzică, medicii. Căsătoriile mixte sînt o treabă foarte importantă. Am observat că a crescut cota. Dacă în anii ’90 eram considerați bandiți, alcoolici și violenți, iar fetele noastre aveau o imagine destul de discutabilă, acum, din contră, mi se pare că imaginea s-a îmbunătățit: „Bă, da’ ăștia sînt foarte faini, e ușor de lucrat cu ei, fetele lor sînt gospodine.” Cu noi e foarte ușor de trăit. Acum nu mai faci chef fără basarabeni, tre’ să-i chemi, că sînt plăcuți la chef, na!

„Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul”

Ați menționat, la un moment dat, că alienarea s-a stabilit în rîndul tinerilor încă din generația dumneavoastră. Astăzi pare că ne lovim de un abandon existențial fără precedent din ce în ce mai devreme. Care sînt similitudinile? 

M-a pasionat și mă pasionează foarte mult chestia asta, de aceea am și încercat să scriu o carte despre adolescență. Am ajuns la vîrsta la care avem copii din generația voastră. Chiar dacă eu am fost mai leneș și l-am făcut tîrziu, majoritatea prietenilor mei au copii adolescenți sau chiar înspre facultate.

Eu țin foarte mult legătura cu cei tineri. De multe ori se miră: „Aoleu, dar sînteți de-o vîrstă cu părinții mei!”. Dacă ai o atitudine prin care reușești să te apropii de ei, te percep ca fiind mult mai tînăr, chiar dacă te trădează vîrsta. Tinerețea ține mai mult de o stare de spirit, nu de vîrsta biologică efectivă.

Am observat că ceva se întîmplă în toată povestea asta și că nu prea mai înțelegem ce se întîmplă cu cei tineri. Am crezut că dacă ne povestim adolescența noastră îi va ajuta să ne înțeleagă pe noi și pe noi să îi înțelegem pe ei.

S-au schimbat foarte multe pentru că s-a schimbat societatea. S-a schimbat stilul de muncă, s-a schimbat felul de consum, s-a schimbat felul în care ne petrecem timpul. Cel mai tare cred că s-a schimbat tehnologia ca stilistică și ca mod de consum. Înainte tehnologia era foarte „fiziologică”, foarte analogică, iar acum este foarte digitală și totul se petrece în această fugă într-un soi de virtual. Generația voastră este diferită printr-un anumit tip de sensibilitate. Există un nou tip de emoție care s-a construit în jurul vostru. Sînteți mult mai interiorizați, mult mai greu de citit. Noi eram mai „tribali”, în sensul de grupuri mari, acum pare că totul s-a spart în grupuri foarte mici. Pare un fel de depresie, tristețe, abandon, iar asta ține mai ales de relația cu părinții. Generația părinților voștri a fost o generație care a vrut foarte mult să recupereze.

După căderea comunismului, ce am spus? „Ce facem acuma? Tre’ să facem bani, să ne facem casă, să ne întemeiem o viață mai prosperă.” Noi ne temem enorm de sărăcie. Pe voi nu vă mai pasionează chestia asta, dar pe părinții voștri îi pasionează foarte tare. Spunem: „Noi pentru voi facem.”, „Toată ziua stau la lucru pentru tine!”, dar greșim la capitolul ăsta. „N-am avut timp să stau cu tine anul ăsta, dar ți-am cumpărat un telefon nou.”. Oferim aceste recompense materiale și credem că așa am rezolvat. N-aveți nevoie de chestia asta și poate că vă inducem că aveți nevoie, dar ele lasă niște goluri imense. Ca o constatare, mi se pare că generația voastră are un foarte puternic sentiment de abandon de către cei mari. Plus că vine și vîrsta la care, prin natura lucrurilor, te desparți de părinți. Începi să le închizi ușa și nu mai ai nevoie de ei, ba chiar te enervează, pentru că se bagă în viața ta. „Ai lipsit 15 ani și fix acum, la adolescență, te-a apucat grija pentru viața mea?”, iar asta creează un anumit tip de reacție.

Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul. Asta schimbă foarte mult din datele problemei. E legat și de consum, pentru că voi aveți acces la un consum destul de mare față de generația noastră și chestia asta este ca un drog. De aici apar o mulțime de probleme, este un anumit nonsens care vă agasează, pentru că nici noi nu am reușit să construim ceva care să vă dea o direcție.

Pe mine mă uimește cumva, pentru că îmi amintesc de generația mea ca fiind foarte optimistă și foarte vioaie. Voi nu vă mai bucurați de viață. Asta nu înseamnă că o urîți, dar sînteți mai indiferenți, mai detașați. Poate e mai bine, habar n-am. Sînteți mai pragmatici, dar pragmatismul, de la o vîrstă, pe mine mă sperie. Adolescența nu ar trebui să fie pragmatică. Din punctul meu de vedere, pragmatismul e o chestiune destul de seacă și neinteresantă. Trebuie să existe o perioadă în care visezi și în care faci lucrurile chiar și împotriva intereselor tale. Sînt importante aceste ruperi și acest romantism, pentru că ele sînt cele care îți dau speranță. Speranțele și visele sînt utile pentru construcția umană, dar, cînd tu devii pragmatic de la 13 ani, e scam cumva.

Ne aflăm într-un context în care este firesc să adoptăm un răspuns de tipul „luptă sau fugi”. Care sînt temerile, fricile generației actuale?

Cred că ne confruntăm cu o anumită precaritate, în sensul în care dispar anumite tipuri de munci și apar altele, foarte fragmentare și foarte instabile. Mă sperie ideea că tinerii ajung să schimbe joburi atît de des. Poate părea o viață destul de veselă la început, dar, cu timpul, asta creează o mulțime de probleme. Creează instabilitate și deprofesionalizează foarte mult, pentru că faci multe joburi bucățele pe bucățele. Afectează stilul de viață, iar asta înseamnă că pentru tine devine din ce în ce mai greu să îți construiești o relație, un loc stabil. Intri foarte rapid într-o anumită dependență și într-un șir de depresii, pentru că tipul ăsta de muncă este foarte complicat și foarte epuizant. Nu te gîndești la familie. „Care familie? Eu nu am aia, nu am aia, nu pot să mă concentrez la asta, la o relație stabilă, vedem peste vreo 10 ani.” Dar tu, în 10 ani, ești terminat. Ca stil de viață, lucrurile astea sînt foarte riscante. Au ajuns aici prin mitul flexibilității muncii, care suna foarte bine acum vreo 10 ani. Acum, odată cu vîrsta, îți dai seama ca asta este ceea ce se cheamă în terminologia noastră un „bullshit job”.

Ideea de opt ore de muncă a dispărut aproape complet, toată lumea muncește cîte 13-14 ore. Pandemia a împins lumea spre munca de la domiciliu, ceea ce e un mare risc, din cauza faptului că ne schimbă spațiul privat în spațiu de producție. Înainte, veneai acasă, te deconectai de job, pentru că plecai de la birou, iar acasă era spațiul tău intim. Aveai familie, n-aveai familie, prieteni sau copii, era locul unde găteai, unde discutai, unde te uitai la un film, unde citeai o carte. Acum nu, biroul tău e acasă și tot timpul ești conectat la ideea de muncă. Dacă ne uităm la cei care lucrează de acasă – că avem toți genul ăsta de prieteni – la un moment dat umblă cu laptopul la baie, la bucătărie, cu copilul. Copilul zice: „Mami, hai să ne jucăm!” și ea îi răspunde: „Stai, că am de trimis mail, am deadline, nu pot.” Din punctul meu de vedere, trebuie să facem o distincție foarte clară între timpul de lucru și timpul de odihnă, între spațiul privat și spațiul de producție. Dacă nu distingem lucrurile astea, pur și simplu ne facem viața un iad. Mai grav, afectăm enorm viața celor din jurul nostru, a partenerilor de viață, iar dacă avem și copii, îi distrugem.

„România a devenit tot mai monoetnică”

Am remarcat că textul dumnevoastră despre mitul multiculturalității din Timișoara, deși nu a îndemnat la conflict, a stîrnit un val de reacții pe rețelele de socializare. Cum vă raportați față de acestea?

Am stat vara asta în Timișoara, pentru că am avut mai multe burse și proiecte, dintre care o bursă de scriitor, adică de creație, și o bursă de cercetare a infrastructurii și a felului în care această infrastructură devine o parte a culturii și influențează cultura orașului. Am lucrat pe piețele de vechituri din acele bazaruri de haine, care la ei sînt foarte dezvoltate.

Îmi este destul de cunoscut orașul, iar ceea ce încercam să arăt este că e destul de riscant ca Timișoara să trăiască într-o imagine falsă despre sine. Are destul de multe constructe dintr-astea, care au fost valabile cîndva, cu o istorie destul de interesantă și complicată, dar orașul s-a schimbat enorm în ultimii 50-60 de ani. Faptul că noi nu ținem cont de aceste schimbări mi se pare o problemă. Cînd vorbim despre orașul actual, trebuie să ținem cont de ce tip de societate avem, ce tip de organizare socială, ce tip de stratificări sociale, ce fel de comunități există, pentru a putea crea politici și mecanisme reale pentru o populație reală. Nu poți să spui că la noi în oraș este multiculturalism, că există comunități germane, maghiare, evreiești. Oameni buni, așa ceva nu mai există de mult, de vreo 60 de ani! S-a distrus chestia asta, pentru că s-a schimbat populația. E plăcut să trăiești într-un mit cum că este o societate multiculturală și în realitate să avem dovada că este un oraș care se manifestă cu destul de multă violență. Comunitățile reale, etnice, precum comunitatea romă, sînt violent atacate și scoase din circuit.

Am un foarte mare respect față de oraș și față de cetățenii acestuia, dar datoria mea este să arăt acolo unde sînt probleme, mai ales că am ochiul format. Corpul social trebuie îngrijit și el. Nu e plăcut să realizezi că ai trăit într-o poveste falsă.

Iașul are și el multe probleme, de București nici nu mai zic. În zona de Banat ei au și un orgoliu exacerbat, nu le-ar strica puțină modestie moldovenească. De-aia zic că ar trebui să mai facem schimburi de populație, bănățenii să stea puțin prin Vaslui și vasluienii prin Banat, să se mai schimbe relațiile. Aștia sînt prea modești, ăilalți prea orgolioși și au ce învață unii de la alții.

 Considerați că  ar mai putea exista o „capitală a diversității” în țara noastră?

Cînd a avut loc Unirea, România era mult mai diversă din punct de vedere etnic. În perioada interbelică și mai ales în perioada comunistă, tendința a fost aceea de unificare națională. Comunitatea evreiască a plecat, iar comunitatea germană s-a retras și ea aproape total. Înseamnă că Sibiul nu mai are nicio legătură cu sașii dinainte, în afara moștenirii culturale și a clădirilor care au rămas. În rest, acolo nu mai există așa ceva, așa cum și Timișoara și-a pierdut toată comunitatea evreiască și aproape toată comunitatea germană. Mai există o mică comunitate maghiară și o comunitate sîrbă, mică și ea. În schimb, apar alte comunități, cea romă este foarte puternică, italienii, care au început să își facă business-uri și așa mai departe.

România a devenit mult mai monoetnică. Comunitatea maghiară din Transilvania a scăzut foarte mult. Clujul, care le-a aparținut cumva prin identitate și construct, acum are o minoritate sub 20% de maghiari. Nu mai zic de sudul României, cum este Dobrogea, foarte pestriț etnic și foarte interesant, care a devenit și el tot mai monoetnic. Românii au început să domine peste tot, turci, lipoveni și tătari tot mai puțini. Mulți dintre ei au început să nu mai vorbească limba lor, ci să vorbească doar în română. Trebuie să ținem cont de chestiunea asta și să îi protejăm pe cei mai mici, să îi ajutăm să își păstreze identitatea. Există această identitate românească care a cucerit tot și asta este. Țara ne aparține, ce facem cu ea este altă poveste. Cum o gospodărim vedem deja din realitățile curente. 

„Acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună”

Una dintre plăcerile dumnevoastră este să călătoriți. Ați cutreierat orașe precum Clujul și, cel mai recent, Timișoara, o adevărată capitală culturală. Cu toate acestea, anii studenției i-ați petrecut la Iași. Ce lipsește din peisajul orașului?

Din punctul meu de vedere, Iașul este, indiscutabil, orașul numărul 2 al României, chiar dacă este în concurență directă cu Clujul. Hai să zicem că sînt aceste trei orașe reprezentative ale țării, printre care și Bucureștiul, care este capitala și, ca mărime, iese puțin din circuit, fiind cel mai mare și mai puternic.

Iașul nu are nevoie să fie capitală europeană, asta e o chestiune de joc și de proiect. Evident, e important să cîștige un asemenea proiect, pentru că e vorba de banii care vin și așa mai apare un cinema, o școală, o sală de spectacole, dar sînt chestiuni mai degrabă financiare. Eu nu cred că Timișoara se va schimba foarte mult după acest titlu. Timișoara va reveni la ce a fost și ce este în continuare. Dacă ea are putere, poate să devină un centru important, dar, în orice caz, din mai multe cauze, nu va bate niciodată Iașul la capitolul cultural.

În acest moment, din punctul de vedere al resursei umane, Iașul este pe primul loc după București. De ce se întîmplă asta e o chestiune istorică, care ține de infrastructură, de tradiție, de liceele pe care le are, de universitate. De asemenea, este regiunea care are cea mai multă populație și, evident, contează și asta. Organizarea socială este un pic mai diferită, nu este atît de individualistă, ci puțin mai comunitară. Cultura este o chestiune comunitară, iar acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună. Unde se merge pe „fiecare-i pentru el”, acolo e moarte curată; se poate găsi carne mai bună, dar niciodată cultură mai bună.

Dacă economia funcționează după criterii de cumulare, cultura funcționează după fix opusul, adică după criterii de dăruire, de a da în afara ta lucruri pe care nu poți pune preț.

Universitatea din Iași are cîteva mici probleme. Ar trebui să își regîndească strategiile și să înțeleagă că Iașul este plasat pe flancul estic și că poate atrage toată populația din zona Ucrainei și Republicii Moldova, pentru că este parte a comunității europene. Poate deveni unul dintre cele mai importante campusuri, mai ales că războiul a schimbat multe. Oamenii din zona de est încearcă acum să se cupleze la spațiul ăsta european, care e mult mai ofertant și economic, și ca stabilitate a vieții.

Mai mult, Iașul ar putea deveni un soi de locomotivă pentru Chișinău și ar putea fi astfel cea mai importantă zonă urbană din regiune. Zona de Iași și zona Moldovei ar putea deveni, în următoarea perioadă, cea mai importantă zonă din România ca formă de dezvoltare după București, dar clar mai important decît flancul vestic, cum este Timișoara, ba chiar mai important decît zona Clujului. Astea trebuie gîndite, fiindcă e nevoie și de o infrastructură destul de mare. Aeroportul trebuie să își facă două piste, trebuie să își facă un aeroport comercial mai puternic și trebuie o autostradă care să unească centrele Iași-București-Chișinău.

Observ cît de tare se dezvoltă și urbanistic, dar aici am multe rețineri. Chiar am fost în toamnă și am cîteva critici. Mie nu îmi place mall-ul, atît de lăudat în Iași, acel Palas Mall de lîngă Palatul Culturii. Mi se pare că a devenit foarte riscant, deoarece cucerește centrul. Centrul Iașului, care tradițional era pe axa Copou, unea mitropolia, teatrul și apoi ducea la Palat, acum este acaparat de acest mall. Lumea deja identifică Iașul cu mall-ul, lucru care este de neacceptat, fiindcă este un element pur comercial, n-are nicio treabă cu orașul în sine. Trebuie analizată foarte bine situația, pentru că schimbă croiul și dinamica orașului, care afectează viața socială. Poate să-l aglomereze enorm de mult, poate să-l facă un iad urban sau poate să-l dinamizeze.

Sper că sînt suficienți oameni inteligenți și pricepuți, pentru că trebuie să existe și un anumit tip de presiune. Mi se pare că Iașul este un pic prea cuminte la capitolul rezistență a populației. Adică este o populație prea blîndă cu administrația și cu aceste proiecte. Populația trebuie să reacționeze.

În același timp, mi se pare că, în acest moment, în Iași, totuși, se trăiește mult mai confortabil decît în Cluj. Cluj a devenit foarte agresiv, foarte scump și foarte violent, în sensul ăsta urban. Timișoara este foarte confortabilă la acest capitol.

În acest moment, dacă aș avea de ales între două orașe ale confortului, cred că Iași e printre primele. Există încă o mișcare destul de lejeră. Oamenii încă nu sînt atît de stresați. Observ și școlile, sînt încă bunicele. Se mănîncă bine. Sînt cafenele. Este viață de noapte. Timișoara nu are viață de noapte, asta m-a mirat. Nu-mi plac orașele fără viață de noapte, dar asta e o tradiție de dincolo de munți. Dincolo de munți, oamenii se culcă de la ora 9:00. În partea asta de munți, este oleacă altfel. Moldovenii sînt mai agitați, nu le place să stea, uită să iasă din beci. Asta face parte din viața noastră. Nu trebuie să ne temem de lucrul ăsta.

„S-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri”

Mediul politic pare să nu fie de interes pentru tineri, deși, inevitabil, acesta îi va afecta mai devreme sau mai tîrziu. Putem spera la un soi de „conștiință socio-politică” în rîndul acestora?

Mi se pare că generația asta este destul de depolitizată, în sensul în care politicul e văzut destul de tehnic – piste de biciclete, eco foarte abstract, un anumit tip de confort de viață, care este bine să fie dorit, evident. E puțin straniu, e o generație mult mai pragmatică. Sînt mult mai sensibili decît noi la, de exemplu, partea asta de anumite de toxicități, la un tip de violență, la anumite agresivități verbale, relaționale, care pentru noi nu sînt atît de dificile. Mă gîndesc că noi am fost crescuți într-o cultură mult mai violentă.  

În același timp, mi se pare că sînt destul de detașați, dar nu e vina lor atît de mult, cît e vina noastră, a felului în care noi i-am protejat. Am făcut un exces de protecție în ceea ce îi privește. Departe de aceste elemente, felul în care noi am construit această societate, felul în care arată țara noastră, felul în care arată nu doar țara noastră, ci și întreaga regiune și întregul angrenaj european, face ca ei să fie puțin mai detașați și cumva este vina noastră dacă ei nu o să fie implicați în aceste procese. Probabil vor veni și peste ei destul de multe probleme, pentru că fiecare generație va plăti cumva, cu toate că de multe ori s-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri, adică greșelile noastre. Noi sperăm că voi o să fiți ceva mai inteligenți și o să faceți lucrurile mai bine, cu o societate ceva mai echilibrată, cu toate că, la cum arată lucrurile, nu vreau să bag mîna în foc. Veniți într-o lume deloc stabilă, destul de cinică și destul de perversă. Asta este, o să vă descurcați voi, că sînteți deștepți!

Traversăm o perioadă dificilă, cu multe suișuri și coborîșuri. Ne deconectăm de prezent și romantizăm din plin trecutul. Cum ajungem, ca popor, să ne îmbrățișăm trecutul, să-l vedem și să-l acceptăm cu toate relele sale?

Nu va fi simplu, tocmai pentru că tindem să romantizăm trecutul. Dacă vorbim de bunicii noștri, ei au prins interbelicul, au fost anii ’60-’70, care arată acum destul de interesant,  mai ales cînd ne uităm la imagini și vedem cum se distrau sau cum trăiau părinții noștri sau bunicii voștri.  În același timp, fiind într-un regim destul de complicat și mai autoritar, a existat o dezvoltare socială economică destul de complexă. Urcînd spre anii ’60-’70, iar asta o putem vedea din arhive, educația, școala, sportul, filmul, cultura, arată destul de atractiv. Anii ’80 arată catastrofal,  pentru că a fost perioada ceaușistă, iar pe urmă vine perioada anilor ’90, care este un haos total și nimeni nu mai înțelege ce se întîmplă.

Toate aceste trecuturi vin peste noi cu toate problemele sociale pe care nu le-am rezolvat la timp. Multe ni se trag din acele epoci, sînt ca niște boli cronice. Cred că trebuie să existe un fel de împăcare; să acceptăm lucrurile. Atît au făcut părinții noștri, trebuie să-i înțelegem și pe ei. Evident, trebuie să condamnăm unele lucruri: „De ce ați acceptat atît de mult? De ce n-ați luat măsuri?”. Nu sîntem nici în cea mai proastă situație, dar nici în cea mai bună. Nu trebuie să privim cu ură la noi, dar nici să credem că sîntem buricul pămîntului. Avem și părți bune, și părți slabe, trebuie să ne înțelegem și să ne evaluăm corect. Sper să cădem la un fel de împăcare socială, dar fără a accepta mari compromisuri.

„Sălbaticii copii dingo” au crescut/crezut în imperiul sovietic, l-au privit prăbușindu-se, după care nu au mai crezut în nimic. Cum tratăm rana cîinelui dingo, fără ca acesta, resălbăticit, să ne atace?

Noi am fost o generație care s-a resălbăticit în anii ‘90. Am devenit destul de cinici, fiindcă am crezut că vom acumula foarte mult și vom schimba lumea. Realitatea arată că am pierdut pe foarte multe planuri. Am cîștigat pe chestii personale, private, dar ca societate am pierdut, pentru că am destructurat o comunitate destul de complexă și n-am pus de multe ori nimic în loc. În același timp, vin copiii noștri, care au alte cerințe de la viață, vor să aibă mai mult timp pentru ei, vor să aibă un anumit de confort cu un preț nu atît de mare.

Noi am plătit un preț prea mare pentru confortul care îl avem, de multe ori am ne-am epuizat viața fără să ne dăm seama că, de fapt, pierdem în loc să cîștigăm. Astfel, cred în acest tip de a ajunge la o înțelepciune și să înțelegem unde greșim față de cei tineri. Noi încercăm acum să vă impunem o mulțime de lucruri și deseori vă facem reproșuri că nu sînteți așa, nu sînteți așa, nu sînteți așa. Nu înțelegem că aceste reproșuri sînt, de fapt, problemele noastre nerezolvate, că noi v-am creat o mulțime de probleme și, în loc să ne asumăm problemele noastre, dăm vina pe voi. E foarte greu să accepți că ești înfrînt.

Ne place să ne jucăm, să ne credem victorioși, să zicem că noi am cîștigat, dar trebuie să fim demni și să spunem că sînt lucruri pe care le-am făcut prost, că e bine să nu călcați pe aceste urme, să nu faceți acele greșeli pe care le-am făcut noi, adică să încercați să aveți mai mult timp cu voi înșivă, cu prietenii voștri, cu copiii voștri. E important să ai o viață materială stabilă, trebuie să țineți la ea, dar nu trebuie să vă înlocuiască viața propriu-zisă.

Scurtă biografie

Vasile Ernu (n. 1971, la Odesa, azi Ucraina, în fosta URSS) este scriitor român și eseist. Este absolvent al Facultății de Filosofie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1996) și al masterului de filosofie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, 1997). A fost redactor-fondator al revistei „Philosophy&Stuff” și redactor asociat al revistei „Ideea. artă+societate”. A activat în cadrul Fundației „Idea” și Fundației „Tranzit”, Editura „Idea” și Editura „Polirom”. În ultimii ani, a ținut rubrici de opinie în „România Liberă”, „Adevărul”, „Timpul”, „HotNews”, „Libertatea”, precum și rubrici permanente în revistele culturale „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură„ și „Observator Cultural”. Vasile Ernu este unul dintre fondatorii și coordonatorii platformei „Critic Atac”.

***

Surse fotografii: www.ernu.ro; www.facebook.com

INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

ClipTVR is a Romanian public broadcast service.Wikipedia507 views 14 Dec 2023O p​ledoarie pentru literatură, azi, la #IntrareLiberă, de la ora 19.00, susţinută de scriitorii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu pornind de la recentul lor volum epistolar „Centrul nu se mai susţine. Ceea ce ne desparte”. Cei doi scriitori sunt invitaţii Mirelei Nagâţ, alături de criticul literar Adina Diniţoiu şi de jurnalistul cultural Matei Martin de la Radio România Cultural. Nu rataţi o discuţie pasionantă despre rolul literaturii şi responsabilitatea scriitorului, despre marea literatură rusă şi cum ne raportăm la ea în vremea războiului, despre relaţia scriitorilor cu puterea sau despre cum s-a transformat literatura în era digitală şi a corectitudinii politice. O bună ocazie de a afla şi câteva din preferinţele literare ale invitaţilor.

Producător Anca Lazarescu

”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Eu lucrez programatic – dacă nu am termeni, date exacte eu nu pot lucra. Chiar și în perioadele mele cele mai depresive și explodate pot lucra ca un ceas elvețian. Asta e partea protestantă din mine.

Dar am și cea estică mai mistică și pravoslavnică – când totul e gata pot arunca la gunoi totul: ca o stare de fatalitate. Această ultimă parte e ceva inserat cumva de un soi de fatalism istoric existențial care nu ține de mine.

Dar lucrez cu program și istoria-mi distruge programul. Nemilos.

Trebuia deja să termin două cărți: dar nu aveam de unde să știu că va fi război. Mama se pregătește să moară și Generația canibală se amână, dar nu mult.

Ca să ies din criza războiului a trebuit să scriu sute de texte despre est și efectele războiului. Acum mai puțin.

Războiul m-a scos total din rit mai bine de un an jumate. A lovit mai crunt decât moarte mamei. Nu credeam.

Mama a murit senină – războiul aduce o moarte violentă fără sens ceea ce face violența și cursul istoric insuportabile

Dar am publicat un Jurnal la sfîrșitul lumii II (editura Cartier) și am terminat cu Bogdan-Alexandru Stănescu – Ceea ce ne desparte II. Asta așa de criză.

Dar sper să termin anul acesta una din cele două – e timpul să râdem fie și amar în fața morții.

Iar uneori complimentele ”motivaționale” vin de unde te aștepți cel mai puțin.

Când am citit în Libertatea interviul cu Darko Perić – Helsinki din La Casa de Papel am rămas surprins de referința la mine – zice: “Dar am găsit o librărie foarte faină pe Lipscani, Cărturești. Acolo am descoperit un scriitor moldovean, Vasile Ernu. Sunt fan, am citit „Bandiții” și acum citesc „Sectanții”.”

I-am scris, firește. Oricum Sașa nu mă credea . Mi-a răspuns.

”Salut Vasile,

mulțumesc pentru mail. Uite ce coincidență, chiar anul trecut am luat Bandiții când am fost în București și anul ăsta am cumpărat Sectanții la Cluj, și după aia mi-au făcut fetele interviu.

Îmi place mult stilul tău de a scrie și vreau să zic că profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.

Sper că într-o bună zi ne vom întâlni sau la București sau la Barcelona.

Și chiar m-aș bucură să îmi trimiți cărți.

Saluta-l pe Sașa din partea mea.

Numai bine și ținem legătura.

Cu drag,

Darko”

E măgulitor. Așa că trebuie să termin: omul așteaptă.

Cum arată orașul pentru oameni ▶️ Mai Departe cu Vasile Ernu

Jun 2023 Mai Departe cu Artur Gurau

Podcastul “Mai Departe” cu Artur Gurău și Vasile Ernu, scriitor și publicist. Discuție despre potențialul Moldovei și al moldovenilor, calitatea muzicii produse la Chișinău, dezvoltarea orașelor, renunțarea la mașini, îmbunătățirea calității vieții în metropole, dar și tranziția la un regim de viață și politic social-democrat.

https://youtube.com/watch?v=vr_B8-J9NF8%3Fsi%3DKqqDF6OI3MRTJr76%26start%3D307

Școala 32 după 32 de ani – La liceul Iulia Hașdeu – fotojurnal

Asta a fost cea mai emoționantă întâlnire din ultimii ani – pentru că a fost spontană, autentică și după o absență mare, tare mare.

Mă temeam să trec pe aici.

Profesoarele au fost la înălțime iar elevii mai buni chiar decât noi pe vremuri Glumesc – au fost tare buni.

L-a final mi-au adus o cutie cu un cadou – m-au pus să ghicesc ce e acolo, în cutie.

Era o rodie – au citit atent ce am scris. Și mi-au cântat.

Am promis că la toamnă revin pe câteva zile la ei – o aduc și pe colega mai tânără din clasa vecină – Tatiana Țîbuleac (Taniușa nu scapi)

Poate-l luăm și pe Vitalie Dani să cântăm clasica genului plus Alexandr Feodorovici…. și alți profi de atunci.

Mulțumesc mult – o să povestim odată pe îndelete.

Mi-ați făcut zilele frumoase: îmi șoptește inima…

Foto: Nadejda Roscovanu – mulțumesc mult.

(foto) „Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată.” La ultima ședința a Clubului de carte l-am avut ca invitat pe Vasile Ernu

Diez – 4 august 2023, 16:13Ana Mărgineanu

Duminica trecută, 30 iulie, la Librăria din Centru s-a desfășurat o nouă ședință a Clubului de carte #diez și a Librăriilor Cartier. Pentru că e vară, timpul vacanțelor, am dezbătut un volum de memorii despre adolescența anilor ’80. Este vorba despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu.

Cartea adolescenței

La eveniment a fost prezent și scriitorul Vasile Ernu, care s-a împărtășit cu mai multe detalii interesante din viața sa, dar și despre carte. Ne-a mărturisit că ideea volumului de memorii a pornit din necesitatea de a crea o punte între el și adolescenții de acum. „Eu lucram cu foarte mulți tineri și mi-am dat seama că nu îi mai înțeleg. Ceva îmi scăpa din felul în care înțelegeam lucrurile. Mi-am zis că e bine să-mi povestesc adolescența mea pentru a face o punte și pentru a înțelege ce se întâmplă cu ei, cum se schimbă și de ce se schimbă, de ce au alt tip de emoții și alte perspective.”

Vasile Ernu ne-a zis că l-au interesat aceste schimbări, deoarece adolescența este o perioadă destul de complicată și scurtă. Potrivit acestuia, în cartea sa sunt mai mulți eroi principali: epoca, orașul, adolescenții, iar pentru el era foarte important să povestească cum arăta Chișinăul sfârșitului anilor ’80.

„Eu încerc să povestesc, prin ochii unor adolescenți, cum s-a schimbat orașul, perioada aia. Este o carte asumată a cărui subtitlu este «Cartea adolescenței». Încerc să povestesc într-o formulă bine gândită despre Chișinăul sfârșitului anilor ’80. În această carte mă interesează adolescența și epoca respectivă. Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată. Atunci au avut loc niște transformări care aveau să schimbe total globul.”

Sălbaticii copii dingo

Referitor la titlu, Vasile Ernu a lămurit că metafora se referă la momentele din viață, în carte „adolescența”, care ne scăpă de sub control. Câinii dingo reprezintă animale care au fost domesticite de aborigenii australieni, dar la un moment dat, au fost abandonați de stăpâni și s-au întors în habitatul lor inițial, redevenind sălbatici. Dingo vine din limba aborigenilor, care numeau dingo masculul și tingo femela.

Prin intermediul acestui volum, generația mai tânără poate descoperi timpurile în care trăiau părinții lor, cum arătau adolescenții anilor ’80, ce muzică ascultau, ce obsesii aveau, cum se îmbrăcau.

Impresii din partea cititorilor

Cu câteva impresii s-au împărtășit și cititorii care au venit la ședința de carte.

Gabriel Istratii a povestit că a participat chiar și la o prelansare a cărții și, citind-o, nu s-a așteptat să fie „chiar atât de bună”. „Personajele mi-au fost foarte simpatice. Nu este atât de mare diferența dintre generația prezentă în carte și generația care stătea la Asachi, în scuar. Tot cântam Țoi [referire la cântecele prezente în carte], cântam la chitară, am băut vin prost. Mi-a părut foarte bună «geografia» cărții, pentru că știam toate locurile și am trăit experiențe similare.”

Una dintre cititoare a venit și cu o remarcă destul de curioasă. Aceasta l-a întrebat pe scriitor cum reușește să își amintească atât de multe evenimente din perioada copilăriei și a adolescenței.

Vasile Ernu a mărturisit că memoria este un atu pentru el și funcționează foarte „pervers și complicat”. „Cu vârsta, observ că memoria funcționează tot mai «pervers». Amintirile mele nu vin rar și vin pentru perioade lungi. Încerc să îmi reactivez memoria prin documentare, vizionare de filme și fotografii de epocă. De multe ori, memoria mea este activată de detalii, obiecte și mirosuri. Mirosul a devenit un catalizator mult mai important decât vizualul, dar mai discut și cu alți oameni și încerc să văd ce își mai amintesc.”

Profesoară de literatură, Liliana Orehovschi a precizat că citind „Sălbaticii copii dingo” a conștientizat multe lucruri prin care a trecut, dar a uitat de ele sau nu le-a observat în acele timpuri. Aceasta a recunoscut că s-a simțit și ea un câine dingo în perioada adolescenței.

„L-am invidiat pe adolescentul din carte, pentru că a avut atât de multe conexiuni, a putut să trăiască în atâtea grupuri, să cunoască lumea care acum mă interesează din ce în ce mai mult. E vânătorul, nu e victima, deoarece are posibilitatea să se întâlnească cu mulți oameni, care astăzi sunt personalități. Mi-a plăcut experiența cu gopnicii, cea de la uzina de frigidere. De asemenea, mi-au plăcut ilustrațiile sugestive ale lui Roman Tolici.”

Fiind profesoară, Liliana Orehovschi a spus că le va recomanda această carte și elevilor cărora le predă.

Ședința de lectură de duminică a fost una în care fiecare dintre cititorii care îi urmăresc activitatea lui Vasile Ernu s-a împărtășit cu experiența sa de lectură și a aflat ce îl interesa despre volum sau despre personalitatea scriitorului.

Mai jos, vă lăsăm și câteva fotografii de la eveniment. Poate astfel vă trezim curiozitatea și veți avea dorința de a participa la următoarele întâlniri.

”Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română”. Scriitorul Vasile Ernu – despre identitatea basarabeană, noua barbarie și ideile de stânga

Igor Cornilov /  5 iunie 2023 / Andrei Mardari | NewsMaker

În mai la Chișinău au avut loc Zilele Literaturii Române. Cu acest prilej, în capitala Republicii Moldova a venit și scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia, stabilit la București. Recent, el a dedicat o nouă carte orașului nostru. Într-un interviu acordat NewsMarker, Ernu a vorbit despre spiritul Chișinăului și identitatea basarabeană, despre soarta ideii de stânga, despre filozofie și tehnologie, despre ceea ce are Moldova și nu are România.

„Noi am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident”

Povestiți-ne despre parcursul dumneavoastră în profesie.

Sunt un scriitor român cu rădăcini basarabene. Născut în Uniunea Sovietică, în sudul Basarabiei, am venit în 1987 la Chișinău, unde mi-am petrecut adolescența. Cea mai recentă carte a mea, „Sălbaticii copii dingo”, se referă tocmai la acea perioadă – este vorba despre ultimii copii ai imperiului în ajunul dispariției sale. Apoi soarta m-a dus la Iași, unde am studiat filosofia. Am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident. A fost o perioadă de căutare a unei noi/veche identități naționale. Am făcut un master în filosofie la Cluj, acum locuiesc în București, scriu cărți, colaborez cu diferite reviste…

Ce avem noi, în Moldova, și nu are România?

O mare experiență, care ne deosebește. Când Basarabia făcea parte din Imperiul Rus, România încă nu exista ca proiect politic unitar, ea a apărut mai târziu. Imperiul este o cu totul altă realitate, cu o cu totul altă organizare și mărime, iar acest lucru ne-a modelat în ceea ce ne-am dovedit a fi.

Întotdeauna îi sfătuiesc pe prietenii mei români, care vor să facă cunoștință cu Republica Moldova, să vină aici cu trenul pentru a simți diferența: când roțile trenului se schimbă la Ungheni, observi imediat că standardul european este înlocuit cu cel imperial.

De asemenea, Moldova are o experiență sovietică uriașă, ceea ce o face foarte diferită – cu toate trăsăturile ei pozitive și negative. De obicei, iubim oamenii pentru diferențe, nu pentru asemănări. Acest lucru este valabil și pentru Moldova și România. Probabil de aceea, cea mai populară muzică din România este acum cea basarabeană. Ne distingem și prin bilingvism, iar această capacitate de a fi altcineva este foarte importantă. Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română. Vreau să văd un oraș în care se vorbește română, rusă, ucraineană… Totul creează spiritul unui loc. Diferitele etnii sunt și oamenii noștri, trăim împreună pe acest pământ de foarte mulți ani și am învățat să ne înțelegem unii cu alții. Eu vin din Bugiac, unde un sat este găgăuz, altul este bulgar, altul este german… Este într-adevăr incredibil, dar nu există așa ceva în România. Multiculturalitatea este întotdeauna îmbucurătoare.

Andrei Mardari | NewsMaker

Cum s-a schimbat Chișinăul în ultimii ani?

Chișinăul este unul dintre orașele mele preferate și, nu mă tem să spun, cel mai interesant oraș din regiune. Nu are un centru medieval, așa că este foarte nou, foarte spațios. Este, de asemenea, unul dintre cele mai verzi orașe din Europa, arătând ca un oraș în mijlocul unei păduri sau al unei podgorii. Cel mai mare risc al său este agresivitatea construcțiilor; orașul are nevoie de strategii de construcție corecte. Nu cred că a fost vreodată atât de distrus ca acum – tocmai din cauza construcțiilor haotice. Chișinăul are nevoie de mai mult transport public modern pentru a reduce numărul de mașini pe șosele. E bine că dispar microbuzele, pentru că înainte erau un iad. Când vin aici, observ că orașul a devenit mai puțin agresiv, mai familist. Există o regulă în urbanism: dacă le oferi oamenilor o infrastructură bună, îi încurajezi să se dezvolte și să se schimbe în bine.

În ultimii ani, Chișinăul a cunoscut o dezvoltare rapidă a alimentației publice. Alimentarea publică moldovenească, în general, este un lucru teribil de interesant, este de o calitate mai bună decât în România, așa că trebuie apreciat.

„Noi ne gândim doar că nu suntem încă în Occident. Nu, noi suntem Occhident”

De ce ați decis să studiați filosofia?

Am început să citesc de mic, eram fascinat de cărțile care mă puneau pe gânduri. Așa a început totul.

Două concepte sunt adesea folosite pentru a descrie lumea modernă – „sfârșitul istoriei”, al lui Francis Fukuyama, și „ciocnirea civilizațiilor”, al lui Samuel Huntington. Dacă în ultimii treizeci de ani lumea a evoluat conform lui Fukuyama, evoluează acum conform lui Huntington?

Aceste concepte sunt interesante, dar nu mi se par irefutabile. De exemplu, în loc de „sfârșitul istoriei”, ne aflăm acum în vârtejul unei noi istorii, iar această teorie a fost în mare măsură disfuncțională, din punctul meu de vedere. Istoria nu se termină niciodată, ea reinventează de fiecare dată teme și probleme. Cred că civilizația trece astăzi prin schimbări fundamentale, iar războaiele sunt doar o reacție la acestea. Economia se schimbă foarte mult, capitalismul caută noi forme de profit, poate că intrăm într-o epocă în care Orientul va avea o influență mai puternică asupra Occidentului decât până acum. Timp de secole, Europa a fost stăpâna planetei, acolo s-au creat modele și norme. Acum avem o situație ciudată: Orientul a învățat toate lecțiile Occidetnului, dar bumerangul se întoarce la noi așa cum l-am aruncat. Rusia contemporană este, de asemenea, o reacție la Asia, care se apropie de noi, deși această Asie nu este vechea Asie, ci una europenizată. Putem vedea cât de puternice sunt astăzi China, India, Japonia… Singurul lucru care este clar acum este că intrăm într-o nouă epocă, care va fi foarte diferită de cea din trecut.

Avem o „ciocnire a civilizațiilor” în Moldova?

Nu. Suntem prea mici pentru a avea o ciocnire a civilizațiilor. Cred că ne-am occidentalizat deja foarte mult.

Doar că noi credem că nu suntem încă Occident. Nu, noi suntem Occidentul. Trebuie doar să mergeți în Africa și să vedeți diferența cu ochii voștri pentru a înțelege asta. Trăim și gândim într-un mod occidental, dar, desigur, cu un specific estic, având în vedere diferența de experiență și trecutul sovietic.

De altfel, Imperiul Rus a fost un imperiu european, nu asiatic. Uniunea Europeană este doar o construcție politică, nimic mai mult. Noi vrem acolo din motive simple – este mai prosperă, mai stabilă, există mai puțin radicalism și mai puține conflicte.

Andrei Mardari | NewsMaker

Crizele majore ale lumii moderne…

Criza economică, a resurselor și a schimbărilor climatice. O problemă uriașă este creșterea puternică și dramatică a inegalității sociale în lume, cu o rată de creștere în fiecare an. Foarte puțini oameni vor avea totul, iar foarte mulți nu vor avea nimic, iar acest lucru are consecințe. Inegalitatea duce la izbucniri de violență, lovituri de stat, războaie. Dacă nu ajungem la un nou contract social, riscăm să ne întoarcem în secolul XX – un secol foarte violent, cu multe războaie, conflicte și radicalism.

Se simte ca și cum secolul XXI abia începea, iar acum am fost aruncați înapoi în secolul XX.

Da, ne-am întors undeva la începutul secolului al XX-lea, după toate progresele pe care le-am făcut. Acesta este lucrul de care trebuie să ne ferim cu adevărat.

Ce părere aveți despre dezvoltarea inteligenței artificiale?

Istoria omului începe în momentul în care a decis să controleze natura, iar întreaga călătorie a civilizației este o călătorie de schimbare a naturii și de control a acesteia. Inteligența artificială este doar o altă rundă, deși este încă noul „animal de companie” al omului. Da, devine din ce în ce mai puternică, așa că trebuie să învățăm cum să o controlăm. Primele legi din lume care vor reglementa inteligența artificială sunt deja în curs de apariție. La Hollywood, scenariștii ies la mitinguri împotriva ChatGPT – iată noile forme de protest social…

„Mă tem că omenirea se îndreaptă înapoi în direcția barbariei”

În urmă cu câțiva ani se spunea că Occidentul trece printr-o „întoarcere spre dreapta”. S-a întâmplat acest lucru sau este abia la început?

Aproape că s-a întâmplat. Toată Europa de Est s-a transformat într-un fel de Internațională conservatoare, „virajul la dreapta” s-a întâmplat deja aici, foarte brusc. Rusia, Ucraina, Polonia, Polonia, Ungaria au devenit foarte conservatoare. Acum încearcă să se întâmple și în Europa de Vest, dar cred că va supraviețui, există o tradiție uriașă a diferitelor mișcări de stânga acolo. Oamenii trebuie să înțeleagă foarte clar că Europa modernă pe care o place toată lumea este o construcție social-democrată. Europa, este de fapt socialistă și a fost astfel de la Revoluția Franceză până în prezent. Uite, Germania modernă este un stat social-democrat foarte puternic, țările din Europa de Vest în general sunt țări sociale, cu educație universală, asistență medicală accesibilă, sistem de asigurări sociale, inegalitate mai mică în societate. Libertățile politice, economice și sociale au mers mână în mână acolo de la al doilea război mondial încoace. Noi, pe de altă parte, în Europa de Est, după căderea comunismului, am crezut că doar libertățile politice sunt suficiente. S-a dovedit că nu a fost așa.

Mi-e teamă că acum omenirea se întoarce la barbarie. Am făcut un pas uriaș înainte, am avut o perioadă lungă record în istorie de pace și de absență a războaielor globale, am dezvoltat instituții economice și sociale… „Întoarcerea la dreapta” este un regres. Nu spun că toate țările ar trebui să fie socialiste, dar este evident că elementele unui stat social aduc pace, dezvoltare și prosperitate. Dacă dorim războaie permanente, o întoarcere la sistemul de caste, la valorile medievale, ne vom întoarce la toate acestea foarte repede, dar care vor fi consecințele?

Va fi un nou Ev Mediu, ca în romanele lui Sorokin?

Da, „Ziua Opricinikului” nu se referă doar la Rusia, ci la toată lumea. Dacă lumea continuă să se îndrepte spre dreapta conservatoare (a vechii lumi), ne așteaptă un viitor plin de războaie civile și între țări. O perspectivă foarte reală la care am putea ajunge este un război civil la scara întregii Europe. Avem tradiție în asta.

Există astăzi un discurs de stânga în țările post-sovietice și est-europene? Pentru că retorica „stângii” noastre este de dreapta și, în unele locuri, de ultra-dreapta.

Este adevărat că comuniștii moderni din Moldova, Ucraina și Rusia sunt foarte de dreapta – susținând biserica, unele „valori familiale”… Cu toate acestea, în Europa de Est există unele mișcări și intelectuali care împărtășesc valori de stânga. Pe scena politică, prezența lor nu este foarte vizibilă, putem vorbi despre o criză a valorilor de stânga în regiune, dar cred că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor, deoarece problemele țărilor noastre sunt în mare parte de stânga – economia, sărăcia, inegalitatea socială…

Nu avem probleme în familie sau în biserică, așa cum se încearcă să ni se explice. Trebuie să dezvoltăm sănătatea și educația. Pentru cei săraci, educația este singura șansă pe care o au de a reuși în viață. Cei bogați pot avea un cont bancar de la bunica lor, noi avem doar educație… Așa că trebuie să lucrăm la aceste lucruri, plus legi care să protejeze grupurile vulnerabile.

Andrei Mardari | NewsMaker

„Depresia socială este astăzi o formă de protest față de lumea modernă”

Să vorbim despre egalitate. Fiecare persoană are abilități diferite, fiecare dintre noi se dezvoltă diferit. Cum este posibil să realizăm egalitatea socială?

Sunt de acord, nu ne naștem egali. Din punct de vedere biologic, suntem cu toții foarte diferiți. Unii sunt bruneți, alții sunt blonzi, unii sunt înalți, alții sunt scunzi, avem înclinații diferite. Eu pot cânta perfect la instrumente muzicale, iar altcineva este la fel de bun la matematică. Nu suntem identici, motiv pentru care este atât de interesant să trăim în lume. Acestea fiind spuse, toți oamenii diferiți din punct de vedere social ar trebui să aibă aceleași șanse. De exemplu, șansa unei educații. Părinții unui copil au bani, iar părinții altui copil nu au bani și nu vor avea același start în viață… Ar trebui să facem eforturi pentru ca copiii săraci să aibă același start în viață ca și copiii bogați. Apoi este vorba de asistența medicală – mecanismele sociale ar trebui să ofere tuturor șansa de a beneficia de asistență medicală de calitate. Există unele lucruri care nu ar trebui să fie vândute, educația și asistența medicală fiind primele dintre ele.

Filosoful irlandez Philip Pettit are un concept de „universalitate a grupurilor sociale”. Acesta presupune că diferite grupuri sociale coexistă pașnic unul lângă altul, niciunul nu caută să îl domine pe celălalt, sunt egale. Credeți că acest concept este fezabil?

Pentru că am înțeles că o persoană poate fi periculoasă pentru alta, am creat un sistem de legi și reglementări. De aceea avem instituții care să ne protejeze pe unii de alții. Putem face o societate mai puțin violentă, cu mai puține conflicte, dar pentru asta avem nevoie de legi și de educație. În Europa de Vest, stabilitatea a început în principal după cel de-al Doilea Război Mondial. Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o eră de conflict. Dar cheia stabilității după toate convulsiile a fost găsită în cele din urmă, ea se afla tocmai în democrația liberală (liberalismul) și pacea socială (social-democrația) și în cooperarea lor. Această alianță a fost foarte constructivă timp de aproximativ șaptezeci de ani. Acum ne întoarcem la structuri mai conservatoare, iar acest lucru este riscant.

Ce se întâmplă astăzi în filosofie?

Îmi plac ideile filosofului german Peter Sloterdijk, a cărui lucrare cea mai cunoscută este „Sfere”. Da, cu toții îl citim și astăzi pe Slavoj Žižek, deși nu mai este o filosofie nouă, ci una veche. În zilele noastre, în filosofie se acordă multă atenție economiei, naturii, ecologiei, genului, tehnologiei.

O trăsătură foarte interesantă este problema depresiei. Cu toții ne-am dat seama brusc că trăim într-o lume foarte deprimată. O explic foarte simplu. Uitați-vă, la sfârșitul perioadei sovietice, întreaga Uniune Sovietică și-a băut mințile – era o formă de refuz al regimului, un stil de protest. Depresia socială de astăzi este aceeași formă de protest față de lumea modernă. Este modul nostru de a spune NU.

Fiecare generație are propriul său mod de a rezista. Am următoarea întrebare: cât de relevant este discursul despre mediu în prezent?

Este mai mult decât real; natura ne spune că există probleme care trebuie abordate urgent. Nu este un „basm de stânga”, așa cum cred mulți oameni, schimbările climatice sunt deja vizibile și vor deveni din ce în ce mai evidente cu fiecare an care trece. Da, ecologia aparține astăzi discursului de stânga, dar cred că, în curând, am putea vedea și un discurs ecologic de dreapta. Vor apărea oameni care vor explica necesitatea de a avea grijă de natură prin preceptele lui Dumnezeu, de exemplu…

Și, în final, ce le-ați dori cititorilor de la Chișinău?

Să fie fericiți la Chișinău, este cel mai bun oraș al nostru. Și citiți ultima mea carte despre copiii săi din anii 1980.

Interviu realizat de: Igor Kornilov

,,Cărţile mele cred că sunt un foarte bun exerciţiu al minţii şi, sper, şi al sufletului…”– Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

– Interviu cu scriitorul Vasile Ernu – George MOTROC / Bucovina Literară – nr. 1-2-3(383-384-385), ianuarie/februarie/martie 2023

George Motroc: După tradiţionalele urări aniversare, vă rog să fiţi de acord să începem cu
o întrebare aproape retorică… Există pentru un scriitor în general și pentru Vasile Ernu în special un cadou aniversar mai frumos decât să-i fie tipărit noul roman chiar de ziua și luna de naștere, așa cum vi s-a întâmplat dvs., în 2021? Dacă nu greșesc, anul acesta aţi ales o altfel de aniversare, o
surpriză neliterară?

Vasile Ernu: Vă mulțumesc pentru urări. Recunosc că a fost un soi de „moft personal” această idee de
a scoate Sălbaticii copii dingo de ziua mea. De fapt eu am dorit mult să reușesc să termin cartea care să apară neapărat la vârsta de 50 de ani. De ce? Cumva e legat de faptul că la o distanță de mai bine de 30 de ani trebuie să trag o linie. Era un soi de datorie față de mine și prietenii mei: cumva o obligație „generațională”. Era cartea adolescenței noastre, a copiilor care și-au trăit adolescența în perestroika sovietică – o epocă spectaculoasă. Faptul că Editura Polirom chiar a scos cartea exact de ziua mea, pe 1 februarie, chiar m-a impresionat pentru că e greu să faci aceste programări exacte. Firește, am apreciat mult. A fost un cadou neașteptat, surprinzător chiar dacă cumva planificat. A fost una dintre surprizele foarte plăcute. Apreciez mult gestul celor de la Polirom, o echipă excelentă începând cu domnul Lupescu și trecând prin redactori, coordonatori de colecții, PR, vânzări, designeri, corectori, economiști etc. Fiecare-și face treaba bine acolo. E cea mai importantă editură pe literatură românească, indiscutabil.

G. M.: Se poate spune chiar mai mult decât încurajator și anume că există viaţă sau inspiraţie literară pentru Vasile Ernu și după trilogia care l-a făcut cunoscut?

Anul acesta am fost în mijlocul unor prieteni, simplu, retras. Cele mai frumoase surprize vin de la cititori de obicei. Oameni pe care nu-i cunoști, care te citesc și care-ți scriu. Oameni care nu te mint și afli că textele tale ajung la inimile și mintea lor. E încurajator.

V. E.: Eu nu duc lipsă de teme și nici de inspirație. Am cel puțin cinci teme în lucru. Mereu am în lucru ceva. Probleme am cu timpul și cu liniștea. E nevoie de un anumit tip de timp – un timp lung. Eu nu lucrez cu timpuri scurte. De asta-mi iau câte o lună două pe an să fac doar munca pe o anumită carte. Iar în timpurile aglomerate fac documentare. La trilogie am muncit în jur de 6 ani constant: timp de documentare și timp de scriere. Le-am scris și editat între 2015-2019. O perioadă foarte intensă.

Cu Sălbaticii copii dingo a fost cumva altfel pentru că era o carte pe care o aveam în cap cumva. Era cartea mea a adolescenței, cum spune și subtitlul. Trebuia doar să fac ordine în structură și să selectez ce las și ce nu las. Aici era mai greu cu un control asupra emoțiilor, un control asupra compoziției. Mulți spun că e „cea mi frumoasă și emotivă” carte a mea. Posibil pentru că e legată direct de viața mea și de o perioadă tare sensibilă – adolescența.

Dar am ținut mult să aibă și partea de reflecție, de informație, de antropologie urbană și politică specifică epocii. Cartea are o miză mult mai mare decât „propria experiență”. Experiența personală e doar un indiciu și o „unealtă de sprijin”. Aici am o miză mult, mult mai marea – ascunde ideea de a reda o epocă, spiritul unei epoci și a unor fenomene ceva mai complexe. Sper să fi reușit.

G. M.: Aţi reușit să alegeţi și un titlu care pune pe gânduri… În opinia dvs., generaţia din care faceţi parte e formată, fie și metaforic vorbind, din câini? Iar acești dingo ce fel de câini sunt? Pot fi comparaţi mai mult cu niște sectanţi sau cu niște izgoniţi?

V. E.: Acest titlu îl am în cap de mulți ani. Știam că voi scrie o carte cu acest titlu. Știu să dau titluri la
cărți, sper că știu să și le scriu. Mă bucură faptul că am tiraje multiple și multe ediții la mai toate cărțile. E semn că lumea le citește iar asta însemnă tot pentru un scriitor. Sălbaticii copii dingo a avut ediția a II-a la patru luni de la apariție. E un „record” pentru mine. Era un film sovietic după o povestire – Sălbaticul câine dingo (1962, regia Iulii Karsik, autorul poveștii Ruvim Fraerman). Era un film despre adolescență și iubirea adolescentină. Un film trist din ce-mi amintesc. Mi-a rămas acea atmosferă în memorie. Nu mai știu bine subiectul. Dar ideea de câine dingo m-a frământat mult.

Ce este un câine dingo? Latinii îl numesc – Canis lupus dingo. Adică un lup devenit câine. Adică orice lup când se domesticește devine câine. Dar asta nu e dingo. Dingo este fostul lup devenit câine și re-sălbăticit. Asta s-a întâmplat în Australia când câinii, animale domestice, ajunși în libertatea în sălbăticie se re-sălbăticesc. Paradoxul este că acești câini foști lupi domesticiți re-sălbăticindu-se nu mai devin lupi ci câini Dingo. Adică nu mai seamănă nici cu lupii, nici cu câinii domestici. Devin altceva – au trăsături de la ambii dar nu sunt nici una, nici alta – sunt Dingo. Asta e metafora transformărilor noastre despre care vorbesc în cartea mea.

G. M.: Dincolo de această metaforă, în cazul dvs., se poate spune că acesta este cel mai autobiografic roman de până acum sau, ca să vă întreb direct, în definitiv, sunteţi sau nu, un Dingo?

V. E.: Elemente de autobiografie folosesc în multe cărți ale mele. Și în Născut în URSS, și în Sectanții, și în Bandiții. Dar cu siguranță aici elementul autobiografic este mai puternic și mai complex. Însă miza cărții nu este deloc autobiografismul – ba chiar e o miză secundară. Nu cred că dacă aș scrie o autobiografie fie și ficțională ar fi scrisă în acest stil. Miza cărții este cu totul altă: este despre adolescență și ce însemnă această trecere de la copilărie spre maturitate și mai ale cum arăta epoca și transformările ei. O epocă specifică – e vorba de epoca perestroika, epoca în care un regim care deținea jumătate de planetă și un mare imperiu se năruie. În timp ce corpurile noastre se transformau, în timp ce noi ne transformam se transforma și se năruia o lume. Mai e și miza regiunii – cum înțelegem Chișinăul acelor vremuri și mai ales cum se împăcau multiplele identități etnice, religioase, culturale, politice și sociale. Lucrez cu multe mize – iar eu sunt acolo cu „biografismul meu”, dar care e mai degrabă o ustensilă
tehnică.

A fost o plăcere să scriu această carte – și o eliberare să scap de ea. Era o carte pe care trebuia să o scriu: ca o datorie. Așa cum e și următoarea, sau următoarele două: Generația canibală (anii 90 ai copiilor dingo) și Mama se pregătește de moarte. După cum vezi eu lucrez programat: așa e educația.

G. M.: Folosiţi în cartea dvs. două concepte interesante: „aristocraţia sovietică” și „burghezia sovietică”… Aceste categorii au existat doar în URSS sau credeţi că ele sunt specifice lumii comuniste în ansamblul ei, spre exemplu și României din epoca regimului Ceaușescu?

V. E.: Ideea de bază pe care o arăt în carte e simplă: cum e stratificată societatea. Eu sunt foarte interesat să arăt care este anatomia socială a lumii eroilor mei. Mă ocup programatic în această carte. Pentru mine e foarte interesant să înțeleg acest lucru. Cum e stratificată, cum sunt aranjate păturile sociale, cum e la centru și cum e în periferie. De asta eroul meu e și cu kopnicii – copiii ghetourilor proletare – dar e și cu copiii „din centru”. Eroul meu e prieten cu ambele categorii sociale. Și observă diferențele de gusturi, de viață, de educație, sociale, politice, economice. Și ce observăm? Că în comunism – societatea anunțată egală – avem clase sociale, avem pături sociale. Da, a existat o „egalizare” însă stratificarea socială se găsește din plin. E adevărat că banii nu au o funcție politică acolo precum azi când cu bani poți cumpăra orice.

Azi banii sunt cel mai important element politic. Atunci educația și poziția socială erau mai importante decât banii. De ce? Scrie în carte totul. Și în acest context eu arăt că aveam și atunci o „burghezie sovietică” și un soi de „aristocrație roșie”. Eu le-am cunoscut copiii, vorbesc despre asta. Adică erau familii cu anumite privilegii care țineau de poziția socială politică în ierarhia socială. Dau chiar exemple de cum se rezolva lucrurile când copii din categorii sociale diferite făceau boacăne. De ce unora nu li se întâmpla mai nimic și alții plăteau oalele sparte. Pentru că unii au mai multe plase sociale și alții nu au niciuna. Pentru că „aristocrații” sunt „oameni în afara legii”, deasupra legii. Plătesc mereu pentru ei iobagii. Dar în ciuda acestor stratificări sociale lumea de atunci nu poate fi comparată la acest capitol cu lumea de azi – azi abisul dintre clase sociale e catastrofal. Și el se mărește. Sunt grupuri sociale care nu se intersectează niciodată în viață. Atunci locuiam împreună, sau în apropiere, ne intersectam, ne cunoșteam. Și în România a fost la fel. „Băieții din Primăverii” nu sunt tot una cu „băieții din Ferentari” – iar acum „cei din Primăverii” nici măcar nu mai stau aici, ci direct la Londra. Cei „din Ferentari” tot acolo sunt.

G. M.: Aţi avertizat cititorul încă de la partea introductivă, din Precizări: „In această carte totul e adevărat. Eroii sînt adevăraţi, nu inventaţi! Depășind sfera ficţională, puteţi să ne dezvăluiţi ce s-a întâmplat și ce au devenit eroii dvs. dingo, de ieri?

V. E.: În ultimile mele 4 cărți fac un soi de Glosar: unde introduc lucruri ajutătoare pentru cititor cum ar fi termeni sau date. Acolo explic. Poveste e în felul următor: cartea are patru cărți a câte cinci capitole. Cum subiectul e adolescența din anii 87-89 – are subtilul de Cartea adolescenței – acolo sunt multe personaje cu care mă intersectez. Multe dintre ele azi sunt persoane publice, foarte cunoscute în RM și RO. Așa că în școala 32 mă intersectez cu Tatiana Țâbuleac, fiind colegi. Dintre scriitori îl găsiți și pe Dumitru Crudu sau pe profesorul care ne-a marcat – marele profesor de literatură rusă Alexandr Fiodorovici Dimitrov. O să găsiți capitole ample cu prieteni și amici care azi au ajuns nume sonore cu care am petrecut veri de neuitat prin 88-89.

E o listă mare cu copiii de la școala nr. 1 cu care „tusuiam”. Faimoasa școală 1 are un capitol amplu dedicat. Ba chiar veți găsi familii cunoscute – fac genealogii pentru a pricepe timpurile, stratificările sociale, mișcările sociale. Toate locurile principale ale anilor 88-90 sunt aici, cu oamenii care populau aceste locuri. Pentru cei ce cunosc boemia de la Fulgușor și Moldova, cafenelele rezistenței, din anii 88-89 o să găsească toți eroii de acolo precum și tot teatrul Luceafărul. Unii poartă nume reale, alții „numele vremii”. Dar asta este doar o „carte” din patru – o parte din puzzle care are 4 cărți și 21 de capitole: cu toate straturile sociale ale epocii văzute de un adolescent. Sunt și istorii din lumi diferite de cele din centru orașului. Dar ce facem cu eroii din centru – sunt ei sau nu sunt ei în carte?

Cum ceea ce scriu eu este documentaristică ficțională – docu-fiction, un amestec cu de toate – atunci răspunsul meu e dat la începutul cărții. Avertismentul sună așa: „În această carte totul este adevărat. Şi eroii sînt adevărați, nu sînt inventați. Doar că, odată ajunși în carte, ei nu mai sînt cei din viața reală, ci niște personaje ficționale care cîndva au avut o viaţă reală. Asemănările cu realitatea sînt pure coincidenţe rămase în memoria subiectivă a autorului ca o amintire plăcută din vremurile în care eram fericiţi, dar nu știam asta.” Încerc să nu vorbesc mult de oameni, ci de atmosfera de atunci.

G. M.: Sunt multe alte fraze care merită comentate, care rămân sa fie descoperite ulterior de cititor… Totuși, există cel puţin una pe care vreau neapărat să o comentaţi: „Nu am trăit niciodată o libertate mai mare și mai ușoară decât în anii 87-89” (p.16)? După o jumătate de secol de viata, Vasile Ernu poate spune că a fost cel mai liber în anii perestroikăi, dar, totuși, în regim comunist? Poate fi cineva, fie și adolescent, atât de liber în comunism?

V. E.: Da, și asta o susțin și acum. Pentru că libertatea este ceva mai complexă decât restricțiile politice care, firește, irită și nu sunt benefice. Mai întâi e vorba de libertatea adolescentului – adolescentul, adolescența este o trăsătură fundamentală a liberții. Adolescența este perioada în care omul iese din copilărie – din perioada dependentă de părinți – și nu se supune lumii mature. Încă nu e matur – adică ipocrit și subordonat dependenței de reguli, formalism, dogmatism. E cea mai „anarhică” vârstă – revolta îndreptată împotriva maturității, legalității, formalismului și ipocriziei. De aceea și statul, și instituțiile lui, și cei maturi se tem de adolescenți.

În al doilea rând am prins epoca deschiderii spre libertate și cunoaștere a tot ce a fost interzis. O libertate totală, cu o sete și o curiozitate totală spre nou. O așa dezlănțuire eu nu aveam să mai cunosc niciodată. O dezlănțuire a libertății totale căreia nu-i pusesem încă reguli, restricții, control. Și nici nu ne temeam de nimic: încă nu știam riscurile libertății. Nu știam nevoia de prevenție, de oportunism etc. Eram de o naivitate totală. Și nu în ultimul rând – încă nu sosise epoca „controlului financiar” și al nebuniei banului care schimbă radical raporturile de putere și libertate. Banii încă nu aveau funcție politică – adică nu prea interesau. Erau secundari. Mult mai târziu aveam să înțelegem ce putere de distrugere a libertății au: mult mai mare decât puterea partidelor sau politrucilor. Sunt alte forme de mecanisme de control mult mai subtile și mai teribile.

În acei ani au coincis mai mulți factori – adolescența, perestroika, statul social, condiția de familie etc.
– care au produs un spațiu al libertății pe care eu nu-l voi mai întâlni niciodată. Dar niciodată.

G. M.: Poate de aceea, ultima parte a cărţii dvs. este una tot mai plină de melancolie… Privind retrospectiv speranţele unei generaţii care credea că va schimba lumea scrieți: „Regimul era abandonat de toţi, însă puţini aveau curajul să-l înfrunte. Noi nu am fost eroi, ci niște copii curajoși care își doreau altceva. Doar că nu știam ce anume. Iar cînd a venit acel altceva, nea aruncat în vîltoarea istoriei și nea salbăticit pînă la canibalism. Dar asta e dintr-o altă carte.” Avem în aceste ultime cuvinte promisiunea unei continuări, a unei noi cărţi?

V. E.: Da. Eu am vrut să fac o carte care să cuprindă anii 87-90 în prima parte și 90-98 în partea a
doua. Dar când am început să lucrez mi-am dat seama repede că nu merge. Nu merge din două motive reale. Mai întâi: ar fi mult prea mare. Și în al doilea rând: sunt epoci radical diferite. Aproape sunt lumi diferite cu toate că există continuități, sunt aceeași oameni. Dar lumea s-a schimbat radical, istoriile s-au schimbat. Așa că am decis să împart în două cărți separate. Această primă carte care să cuprindă adolescența și epoca ultimilor copii ai comunismului, ai imperiului: Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței. Și a doua carte care să se axeze pe istoria acestor copii care se maturizează – epoca anilor 90-98. Se va numi probabil: Generația canibală. Cartea maturității. Poate în decurs de un an să o avem.

G. M.: 1 februarie este ziua dvs. de naștere, dar și a lui Nicolae Breban, un mare prozator dar din altă generaţie literară… De aceea vreau să vă întreb cum vă raportaţi la alte generaţii literare, în general vorbind și dacă dvs. credeţi că există o luptă între generaţii?

V. E.: Eu sunt un om atent și curios de felul meu. Am un mare respect față de „bătrâni” – adică de
cei născuți înaintea mea. De ce? Pentru că eu cred că am ce învăța din experiența lor, din textele lor. Sunt
atent și la cei mai tineri. De ce? Pentru că eu știu că fiecare generație are alt tip de sensibilități și experiențe. Am ce învăța și de la cei mai tineri. Eu mă tem de prostie ură și orgoliu. Eu cred că omul trebuie să încerce să fie inteligent, bun și modest. Mai ales bunătatea o apreciez: cred că e apanajul unei înțelegeri a lumii foarte profunde. Așa că mă uit cu modestie la cei din față și din spate – și încerc să învăț de la ei. Dacă au și ei ce învăța de la mine mă bucur.

G. M.: Revin cu o completare pentru penultima întrebare… M-a mirat acel răspuns final „Poate în decurs de un an” și simt nevoia să vă întreb neapărat cum merge în prezent scrisul la cel de-al doilea volum al trilogiei?

V. E.: „Sălbaticii copii Dingo” nu e o trilogie, dar ce urmează e o continuare cumva. Copii Dingo este cartea adolescenței și acum vine Cartea maturității numită Generația canibală care cuprinde epoca anilor 90 – ani
foarte dificili și complicați. Am crezut că va merge mult mai ușor, mai ales că aveam în cap cam toate poveștile pe care vreau să le spun. Însă războiul de invazie al Rusiei, dus în Ucraina, mi-a dat peste cap totul. A venit peste mine ca o lovitură existențială puternică. Nu aș fi crezut – era peste puterea mea de imaginație. Eu susțineam că va exista o revanșă a estului, dar nu credeam că va veni în formă de război. Acest război a venit și el schimbă nu doar prezentul și viitorul, ci și trecutul. Practic, cartea mea nu are cum să nu fie marcată de acest război. Dar eu sper să termin cartea în acest an. Foarte mult vreau să mă
despart de această epocă, prin această carte.

G. M.: În loc de concluzii, dincolo de acest volum, vă propun să faceţi cititorului o invitaţie prolectură: În general vorbind, de ce să mai citim literatură și, mai ales, de ce să îl citim pe Vasile Ernu în special…?

V. E.: Eu cred mult că lectura, cartea ne poate ajută să murim puțin mai inteligenți. Iar viața îi este
dată omului ca să nu moară prost și rău. Răutatea e apanajul prostiei. Așa că, cititul ne face ceva mai inteligenți. Și e la îndemâna oricui. De ce să îl citim pe Vasile Ernu? Spun cei ce mă citesc mai atent că Ernu vine cu o abordare „neordinară”, surprinzătoare și mereu în răspăr – un soi de a fi și gândi altfel: ca temă, ca abordare, ca reflecție. Și sper că și stilistic este ceva ușor și captivant. Cărțile mele cred că sunt un foarte bun exercițiu al minții și, sper, și al sufletului…

keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare