Oana Paler – Generația canibală – Vasile Ernu
Ar fi banal să zic că Vasile Ernu oferă o călătorie de 550 de pagini cu mașina timpului, nu? Nu-i nimic, o zic oricum, că nici autorul nu se ferește de clișee/locuri comune, ba mai mult, și le asumă și le și disecă, până la urmă clișeul pe niște adevăruri cimentate se bazează (uneori și pe prejudecăți, dar nu e cazul aici).
Ernu e, și în „Generația canibală” (Polirom, 2024), cum îl știm: un învingător, un optimist, un adaptabil, un sociabil, un bun observator. Are și metodă de investigare, și discurs cultivat, articulat cu referințe și concepte (actual & accesibil, fără a fi facil), ține pasul cu noul și mai ales știe să se uite în urmă fără mânie și fără patimă.
De data asta se uită spre epoca de postcomunism timpuriu, anii ’90 adică, o etapă care a creat unei generații un puternic sindrom posttraumatic.
Ernu are mai multe metode de investigare a acestei epoci, sociologice, antropologice, narative. Găsim în carte o privire de ansamblu, dar și o atenție la detaliul semnificativ, inteligent selectat din bazarul de imagini iconice ale trecutului recent.
Instituțiile, obiectele, obiceiurile, oamenii-personaj, bornele istorice, cărțile, muzica, școlile, trenurile, localurile, spațiile de locuit, orașele, toate devin „obiect de studiu” în câte un capitol special rezervat lor sau condensate în fraze de raisonneur.
Retrospectiva e minuțioasă și documentată profesionist, dincolo de vasta experiență biografică a autorului de origine basarabeană.
În lumina asta, de oraș scufundat și recuperat de autor într-o carte-document, apar anii ’90, ani istorici, unici și sălbatici. O junglă postcomunistă, în care am rămas deodată goi, neprotejați, părăsiți de istorie, dar cumva liberi, o libertate nevrotică și vampirizantă, care a dus fie la tragedii, fie la exaltări.
Ernu face o cronică a „Epocii Western a Vestului” în paralel cu istoria vieții personale, al cărei centru îl reprezintă perioada studiilor la Iași și la Cluj. Ce e interesant și atractiv în cartea lui Vasile e acea memorie a materiei, „istoria materiei lasă uneori urme mai profunde decât istoria ideilor”, zice autorul, așa că recurge la o inventariere a spațiilor și a obiectelor tranziției: bicurile, nesul frecat, nonstopul, secondurile, căminele, dozatoarele TEC, hainele de la ajutoare, primele televizoare, ziarele, reșoul de BCA, primul Nokia 2010 etc, adică toată recuzita anilor ’90, ani ai extremelor, ani marcați de crize identitare, politice, economice, de tragedia disponibilizărilor în masă, de isteria Caritasului, de capitalismul sălbatic tradus în bișniță, de foame, de insecuritate.
Limitele istorice ale anilor ’90 (teoretizate de autor într-un capitol de la început), sunt reprezentate tot prin intermediul unui obiect-metonimie, coșul de gunoi-tricolor-funarian, pe care timpul l-a învestit cu diverse funcții, altele în afară de cea practică: nationalist-politică, artistic subversiv politică și apoi comercială. După ce coșul e furat, își schimbă funcția și intră în circuitul artei contemporane, iar apoi este vândut la licitație. Punctul din urmă marchează „dizolvarea” anilor ’90.
În libertatea aia toxică se regăsesc, ca o gură de aer proaspăt, spațiile clujene de cultură alternativă, dar și revista „de gândire underground”, Philosophy & Stuff, fondată de Ernu și prietenii săi, tipărită și distribuită tot haiducește, în aceeași stilistică a anilor ’90. Spațiile alternative sunt populate de cititori de Foucault, Derrida, Deleuze & co, există dialoguri vii și fertile care marchează ruptura culturală de „tradiția humanitas”, ei alcătuiesc boema evocată de autor ca să creeze o oază de echilibru într-un ocean de nefericire națională.
All in all, e o carte plăcută, în ciuda titlului scary, o carte a recuperărilor, dar și a amintirilor dureroase (povestite însă pe un ton firesc, blând și cu umor, fără întunecări, de un autor care alege să expună ororile tranziției într-o manieră mai puțin dramatică), semn că timpul a trecut, că lucrurile s-au mai așezat, am supraviețuit și că, vorba autorului, oricum în viață/în istorie „nimic nu e pierdut și nimic nu e câștigat definitiv”.
CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu
TVR Iași
CE-AI MAI CITIT? 23 FEBRUARIE, ORA 19.00 Se împlinesc 3 ani de la invazia Rusiei în Ucraina. Războiul are chip și formă, are viață proprie și moarte pe toate fronturile. Tragedia continuă cu “negocierile de pace” dintre Putin și Trump, condiții umilitoare pentru victime, inacceptabile. Lumea liberă stă în apnee, instituțiile și structurile Europei păstrează tonul civilizat, dar perplex. De ce suntem aici? O privire înapoi, spre anii ’90, cu scriitorul Vasile Ernu. “Generația Canibală” (IAȘI, Polirom, 2024) privește înapoi, spre anii ’90, cu uimirea lui Angelus Novus, un timp aglomerat în evenimente și transformări uimitoare, pe care l-am trăit cu toții în goană și autofagie. Realizator, Oana Lazăr. Duminică, 23 februarie, ora 19.00
CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”
Euronews România 11 Feb 2025
Despre anii ’90 și cum au modelat ei istoria actuală a societății românești, am stat de vorbă cu scriitorul Vasile Ernu. Am pornit discuția de la volumul său recent, „Generația canibală”, un titlu care continuă un parcurs literar și documentar al autorului, acela al „sălbaticilor copii Dingo”. „Generația canibală” este despre transformările sociale din România anilor ’90. Cuvântul „canibalism” face referire, de fapt, la violența din societate, la fragmentarea acesteia și, nu în ultimul rând, la felul în care toate acestea au marcat și modelat, ulterior, ceea ce suntem astăzi.
Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI
De Andreea POPA / Ziarul de Iași / vineri, 21 februarie 2025,
„Culegem niște roade ale unor epoci care sunt o reacție la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false”, afirmă scriitorul Vasile Ernu despre ascensiunea discursului extremist și naționalist din România și Europa, într-un interviu pentru „Ziarul de Iași”.
Vasile Ernu a fost prezent la Iași pentru lansarea volumului Generația canibală, publicat la Editura Polirom, o carte care analizează transformările societății postcomuniste și modul în care generațiile de după 1989 au preluat puterea. În interviul acordat, autorul vorbește atât despre moștenirea anilor ’90, diferențele dintre generații și orașul Iași, cât și despre contextul politic actual din România și războiul ruso-ucrainean.
- „Generația canibală” este o carte care explorează transformările profunde ale societății postcomuniste, analizând modul în care generațiile au preluat puterea după 1989. Cine sunt acești „canibali” despre care vorbiți? Ce anume consumă și ce lasă în urmă?
„Generația” este luată ca o parte a celei mai active societăți, cei care aveau, să zicem așa, grosso modo, între 16 ani și 35 de ani – generația foarte vie, cea mai dinamică a societății – chiar dacă într-o epocă sunt mai multe generații, de exemplu, este cea a părinților noștri, spre 40 de ani, care au fost loviți altfel, sau cea a copiilor care au perceput altfel această epocă. Sunt anii ’90 și, cumva, am vrut să vorbesc despre cei care erau cei mai activi și ne reprezintă, din care făceam și eu parte.
„Canibală” este o metaforă foarte dură și puternică, dar care pentru mine este reprezentativă pentru ce s-a întâmplat în acea epocă. Adică a fost o epocă care a canibalizat trecutul, l-a consumat, l-a devorat și chiar l-a negat în totalitate, care e de înțeles pentru ura față de comunism și de tot ce s-a întâmplat înainte, dar n-a vrut să fie ca o epocă a continuității, ci ca o epocă de ruptură a discontinuității. Mai sunt câteva informații legate de felul în care ne-am comportat, felul în care am început să devenim canibali între noi și față de noi, prin acest nou accent foarte mare pe consum, pe individualism, pe puterea feroce, unul împotriva altuia, adică a unei societăți care nu mai avea aproape nimic cu ceea ce moștenise, cu ceea ce era vechi.
Vasile Ernu: „Ce am semănat în anii ’90, acum vom culege”
- Credeți că „generația canibală” este un fenomen specific spațiului postcomunist sau este o tendință globală?
Eu cred că astfel de epoci au existat în diverse alte zone. Nu cred că este specifică nouă. Eu consider că epoca anilor ’90 un soi de western, doar că westernul Estului, adică, așa cum vedem noi în filmele americane, când iei pușca și te duci tu singur, îți rezolvi toate problemele. Tu ești statul, tu ești legea, tu ești tot, pentru că ai puterea asupra vieții celuilalt. În occident s-au întâmplat lucrurile acestea, doar că diferența este că ce s-a întâmplat la ei în 200-300 de ani la noi s-a întâmplat în vreo 10 ani. Densitatea schimbărilor a fost foarte mare într-o perioadă prea scurtă de timp și asta a produs o epocă foarte intensă, aproape ca un drog. Asta este diferența între Est și Vest. Procesul acesta de canibalizare, de modernizare accelerată, de intrare într-o paradigmă occidentală s-a întâmplat, doar că la nivel foarte intens și foarte rapid, iar asta a lăsat traume destul de mari.
- Privind înapoi, considerați că această tranziție din anii ’90 putea fi gestionată altfel?
Asta e o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Eu tind să cred acum, chiar și dacă ne uităm în cadrul întregului spațiu ex-comunist, că observăm cum tranzițiile au fost destul de diferite –unele au fost mai mari, unele mai violente, unele mai controlate, altele liberalizate total, cu tot soiul de economii de șoc. Deci însăși ideea că trebuie să-i facem pe oameni să treacă printr-un șoc e o chestie violentă.
Astăzi, cred că noi am fi putut trece tranziția mai lent, mai puțin violent și cu pierderi mai mici. Ceea ce spun eu în general și dau de înțeles în carte este că pierderile Estului în această epocă de tranziție au fost mult prea mari. Pe mine nu mă deranjează atât de mult sau nu mă interesează atât de mult pierderile la nivel de infrastructură, de instituții, de resurse, de fabrici, uzine și așa mai departe. Reprezintă o pierdere importantă, dar se pot ușor reface. Ceea ce mie mi se pare că am pierdut este la nivel de resurse umane, iar asta e foarte greu de refăcut, aproape imposibil.
Pe de o parte, e bine să învățăm din povestea asta, să sperăm că nu mai trecem prin această epocă ’90. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că ceea ce am pus la baza societății noastre în anii ’90, adică ce am semănat atunci, noi acum vom culege. De asta spun că ceea ce se întâmplă astăzi pe scena locală și globală este legat foarte mult și de anii ’90, de felul în care am construit noi lumea noastră și lumea globală în acei ani, pentru că atunci s-au construit bazele.
Scriitorul spune că cei care emigrează au mai puține șanse decât cei care rămân
- Mulți dintre tinerii din acea perioadă au plecat spre Occident cu speranțe mari. Cât de diferite au fost șansele celor care au rămas față de a celor care au plecat?
Cert este că pe termen mediu și lung, de obicei, se pare că cei care pleacă pierd mai mult decât cei care rămân. Aici nu e vorba doar despre poziții sociale, statut și așa mai departe, ci despre un anumit tip de confort cu sine însuți, cu societatea, cu viață și așa mai departe. Migrația e o chestiune complicată, dorită și de multe ori e o chestiune care nu se vede, e ascunsă. Cei care au rămas aici au trecut și ei prin multe forme de violență, dar au trecut construind aici, într-o societate care cumva e a lor.
Dacă ne uităm acum la populație, mai ales dacă vorbim despre generația mea, observăm o nemulțumire destul de mare. Chiar dacă au un nivel de trai bun sau au un nivel de poziții sociale, există totuși o nemulțumire foarte mare, pentru că eu cred că ei trăiesc un soi de nemulțumire a unui preț prea mare plătit. Ne e foarte greu să ne gândim la faptul că mai mult de jumătate dintre prietenii noștri sunt aruncați în toate colțurile lumii, că pe mulți i-am pierdut pe drum, că au fost multe tragedii, ne-am distrus sănătatea, familia și așa mai departe. Lucrurile astea se cuantifică și la un moment dat îți dai seama că e un preț cam mare pentru asta.
Cum poate să înțeleagă un tânăr viața din anii ’90? Trăind o săptămână fără bani
- Dacă i-ați putea explica unui tânăr român din 2025, din generația Z, de exemplu, ce a însemnat să trăiești în România anilor ’90, ce i-ați spune?
Eu încerc întotdeauna să le explic cum ar fi să trăiești o săptămână fără bani. Astăzi e greu, aproape de neimaginat ca un copil să poată trăi fără bani. Noi am trăit foarte mult timp fără bani, adică ne bazam pe alt tip de relații, de troc, de schimb, de pachet, de bișniță, de orice. Sau să trăiască într-un cămin în care nu curge apa. E foarte interesant să expui la astfel de situații copii care pur și simplu nu își imaginează că asta poate funcționa sau că poți trăi în astfel de condiții. Noi nu le vedeam ca mari tragedii, lucrurile astea le vedeam ca pe niște banalități care trebuie rezolvate. Astăzi, ar fi, probabil, niște tragedii pentru ei.
- Sunt șansele lor mai mari acum?
Șansele nu sunt date întotdeauna de nivelul de bunăstare pe care îl ai, fiindcă acesta este combinat cu un anumit tip de motivație și de infrastructura pusă la dispoziție. Da, putem spune că au mai multe șanse, pentru că au la dispoziție mult mai multe elemente. În același timp, observ că au mult mai puțină motivație, pentru că deja sunt o mulțime de lucruri pe care le au de la sine primite. În acest sens, da, lor le e mai ușor decât părinților lor, dar asta nu înseamnă că vor produce lucruri peste ce au produs părinții lor.
Vasile Ernu: „Nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc”
- Generația care a crescut în anii ’90 este astăzi cea care domină viața publică, politică și economică. Credeți că această generație și-a asumat responsabilitatea pentru haosul acelei perioade sau a perpetuat un model distructiv?
Când vorbim despre structurile de vârf sau ale politicului și așa mai departe, este clar că e foarte important să fi păstrat instituțiile funcționale. E clar că noi am distrus sau am avariat foarte multe instituții importante ale statului, ale societății, am demantelat foarte multe elemente importante din societate, am lovit în stat și în instituțiile lui destul de mult, pentru că l-am urât. Noi am crezut foarte mult în această alternativă a pieței libere, a unui stat minimal. E la fel de drept că lumea politică a avut mecanisme de contra selecție. Acesta e un fenomen foarte interesant, pentru că de multe ori eu râd cu prietenii mei, fiindcă e foarte greu să ne transpunem acum în anii ’90, știind ce copii pregătiți eram în anii ’90.
Probabil am fost cea mai pregătită generație a României și ne gândim că, dintre noi, nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni foarte puțini pregătiți, adică oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc. Iată că a fost o contra selecție pe diverse motive, diverse cauze și care s-a dovedit că a produs un anumit tip de clasă politică.
Astăzi suntem vinovați toți, nu doar clasa politică e vinovată, suntem vinovați mai mult, dar ei au o responsabilitate mai mare. Noi am produs o clasă socială, o pătură socială și un grup politic în care astăzi e cumva destul de jenant să ne regăsim. Nu ne regăsim în el, pentru că noi știm cât de bine am fost pregătiți, noi știm cine sunt acești oameni, dar asta este realitatea. Dacă nu reușim să punem oameni mai buni, mai pregătiți, e și problema noastră.
Cea mai mare valoare a Iașului: oamenii
- Între anii ’90 și ’96 ați locuit la Iași. Cum era Iașul anilor ’90 comparativ cu cel de astăzi? Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat?
Sunt două Iașuri foarte diferite. Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni. Eu întotdeauna consider că este orașul cu cea mai bună resursă umană pe care eu am întâlnit-o vreodată, datorită unei istorii a acestui oraș, instituțiilor, tradiției liceelor, școlilor și așa mai departe. Este printre primele cel puțin trei orașe ale țării.
Partea interesantă a acestui oraș este un anumit stil de târg molcom. De exemplu, în partea urbană, mie îmi place foarte mult la Iași, dar acum dispare din păcate, zona de mahalale cu grădini, case și curți, lucru care e un soi de rural urbanizat. Adică ai impresia că parcă ești la țară, dar nu ești la țară, ești la oraș.
Pentru mine a fost foarte important, de exemplu, ușurința cu care oamenii sunt dispuși să se deschidă sau să te ajute. Eu nu am mai întâlnit asta nicăieri atât de mult într-un oraș mare, fiindcă la țară e altceva. Oamenii aveau grijă de noi, ne dădeau de mâncare, ne ajutau. Orașul este interesant prin felul lui molcom de a fi.
Astăzi, este vizibil într-o creștere destul de dinamică. Cred că în acest moment este printre cele mai dinamice orașe ale României, probabil cu cea mai mare creștere din acest moment din România, pentru că a avut și un decalaj.
E greu să mă obișnuiesc cu aceste multe blocuri noi, multe centre comerciale imense. Acestea fac parte din dezvoltarea orașelor din ultimii 20-30 de ani. E un oraș într-o dezvoltare foarte puternică. Deja este alt oraș, cu toate că, în același timp, eu zic că aici încă mai este unul dintre puținele orașe în care oamenii mai au timp. Adică mai poți să stai să mai povestești pe îndelete, lucru care nu se mai întâmplă în alte orașe unde totul e în mare viteză. De exemplu, eu îmi petrec aproape toate sărbătorile de iarnă la Iași, pentru că ne simțim cel mai bine, pentru că oamenii sunt cei mai deschiși, iar asta spune ceva despre mine și relația cu acest oraș. Îl iubesc foarte mult!
- În carte aveți un capitol dedicat crâșmelor din Iași. Vorbiți despre contrastul dintre biserici și crâșme. Care era „ritualul” unei seri într-o crâșmă ieșeană a anilor ’90? Ce făcea din aceste locuri un spațiu unic?
Înainte, erau foarte puține și erau niște locuri care se închideau devreme. Au explodat în anii ’90. Au devenit foarte importante în viețile oamenilor, mai ales ale studenților. Chiar dacă erau puțini bani, foarte interesant era tocmai acest timp fără limite. Adică te duceai oricând, veneai oricând. Și ceea ce e foarte interesant e că nu trebuia să te duci cu bani. Eu nu știu de unde ne găseam noi bani să mai bem câte o bere, că noi tot timpul n-aveam, dar niciodată n-am avut sentimentul că nu o să găsim, că nu o să consumăm ceva.
Era acest aer de libertate, era un loc unde lumea se cunoștea. Acolo am cunoscut zeci și sute de oameni – studenți de pe la alte catedre și facultăți, studenți din toată regiunea. Mi-am făcut multe relații și am cunoscut mulți copii – din Suceava până la Constanța, de la Bacău până la Chișinău. Veneau studenți de peste tot. Te cunoșteai mai mult la crâșmă decât la facultate. Acolo învățai, citeai, discutai și povesteai. Astăzi, crâșmele au cu totul altă funcție, nu se mai întâmplă asta. Crâșme e un termen generic pentru locul în care se bea, adică ceea ce numim noi baruri.
Vasile Ernu: „Ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global”
- Având în vedere contextul politic actual din România, inclusiv alegerile prezidențiale și ascensiunea discursurilor extremiste, ce spun aceste lucruri despre direcția în care se îndreaptă România?
Din păcate, dacă ar fi doar România să îndrepte într-o direcție, ar fi simplu, pentru că s-ar găsi niște țări mai mari să ne pună la punct. Dar am impresia că tot globul a luat-o într-o direcție. Din păcate, eu îi ironizez puțin și spun că acum s-ar putea să începem să trăim o epocă ’90, dar la nivel global. Adică ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global, pentru că e vorba despre dizolvarea unor instituții, despre un anumit tip de isterie mistico-comercială. Există un accent pe o instabilitate foarte mare. Nu se prevestește nimic foarte bun. Eu cred că vom trece prin niște fluctuații destul de mari, dar sper să nu fie foarte violente. Aceasta este singura mea speranță.
Dorința de extremism și naționalism vine din probleme nerezolvate în timp. „Un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri”
- Așa cum ați spus, observăm o creștere a discursului extremist și naționalist, atât în România, cât și în Europa. De unde vine această tendință și cât de periculoasă este?
Ea vine din niște niște nemulțumiri, din niște probleme nerezolvate în timp. E clar că s-au făcut multe greșeli. Adică, practic, ceea ce spuneam mai devreme, că noi culegem acum niște roade ale unor epoci, pentru că ele sunt o reacție la ceva, la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false. Toate lucrurile acestea au contribuit, pentru că un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri. Până și un Putin nu apare de nicăieri. Sunt niște cauze, iar acum vedem efectele acestor lucruri. E clar că am lăsat multe probleme nerezolvate și acum ele dau roade.
- Societatea pare tot mai atrasă de mesajele populiste și extremiste. Intelectualii, scriitorii și jurnaliștii ar trebui să le contracareze, pentru a ajuta la salvarea democrației?
E de datoria noastră, ca scriitori și jurnaliști, să pledăm pentru aceste valori umaniste și împotriva oricărui oricărei forme de extremism. Însă, dincolo de munca noastră de a explica, de a scrie și de a ne pronunța, cred că cheia problemelor se află în zona politicului și mai ales a politicului care decide zona economicului. Acolo sunt cheile principale. Deci, practic, noi, ceea ce ar trebui să facem mai mult, dincolo de discurs și text, este să facem presiune pe politic în care să se ia niște decizii și să facă niște politici care să amelioreze viața oamenilor, să stopeze tot soiul de furii, fobii și așa mai departe. Oamenii au nevoie de niște răspunsuri și aici se poate lucra mult mai eficient pe zona asta.
- Credeți că există forțe democratice capabile să reînvie speranța în politică sau vom asista la o lungă perioadă de stagnare și conflict?
Am avut o perioadă parte de un anumit tip de prosperitate și un anumit tip de libertate, care eu cred că nu ne-a displăcut. Adică am făcut multe prostii, dar avem și lucruri pe care merită să le ținem. Nu cred că am vrea foarte mult să intrăm într-o zonă de autoritarism, după ce ne-am bucurat de o libertate destul de decentă mulți ani de zile.
Vasile Ernu despre războiul ruso-uncrianean: „Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele și să condamnăm agresorul”
- Aveți o legătură personală cu spațiul ex-sovietic, sunteți născut în Odesa, iar războiul din Ucraina este un subiect esențial în contextul actual. Cum ați trăit, din punct de vedere personal, momentul în care războiul a ajuns atât de aproape de locurile copilăriei?
Am scris foarte mult atunci, în perioada aia. Chiar cartea se termină cumva cu această poveste, că eu consideram că va exista o revanșă și revanșa a venit sub formă de război. Recunosc că eu nu am crezut până în ultima clipă că va exista acest război și eu cred în continuare că el putea fi ocolit, prevenit. Pentru mine, a fost o tragedie. Zona aceea din Ucraina mi-e foarte apropiată, am copilărit acolo, am umblat pe acolo. E ca și cum s-ar duce războiul în grădina bunicilor și între doi colegi de bancă.
În același timp, am avut o poziție foarte clară. Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele, iar victima în cazul dat este Ucraina, și să condamnăm agresorul, care în cazul dat este Rusia. Niciodată n-am avut un dubiu asupra acestor lucruri. Putem discuta, evident, despre cauze și așa mai departe. Însă, în primul rând, trebuie să condamnăm agresorul și să ne solidarizăm cu victima. Acesta este un lucru important și mai ales pentru mine, ca intelectual, ca scriitor, care cunosc ambele părți destul de bine.
- România a adoptat o poziție fermă în sprijinul Ucrainei, dar există și voci care contestă acest ajutor. Este România într-un real pericol?
Noi suntem într-o structură politică, comunitatea europeană și NATO. Asta ține de o decizie a statului, a cetățenilor români. Ne-am asumat asta, trebuie să mergem pe această cale, chiar dacă, din când în când, trebuie să mai punem în discuție anumite lucruri, dar cred că e bine ce am făcut în acest sens. Nu cred că suntem mai puțin în pericol decât celelalte state, adică fiind parte a acestor structuri, noi cumva avem niște reguli de joc comune. În acest moment, eu tind să cred sau sper foarte mult că se va pune capăt acestui război prin diplomație, evident, fără a sacrifica Ucraina. Eu sper foarte mult la o pace echitabilă. Cred că un război e ultimul lucru pe care l-am dori în zona noastră
„Războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații”
- Cunoașteți foarte bine ambele tabere. Ce credeți că ar trebui să înțeleagă românii în urma acestui conflict aflat chiar la granițele țării?
Ceea ce e foarte important să înțelegem acum este că o mulțime de chestiuni pe care credem că le-am depășit nu sunt depășite definitiv. O mulțime de valori, o bunăstare, o libertate pe care am câștigat-o, nu sunt câștigate definitiv și oricând pot fi pierdute. E foarte important să înțelegem că multe lucruri bune câștigate le putem pierde foarte ușor și trebuie să ținem la ele. Așa cum nu cred că trebuie să credem că nimic nu e ireversibil. De multe ori sunt reversibile, ba chiar în mai rău. Și de asta eu zic că e foarte important în această lecție să înțelegem că trebuie să știm să facem un anumit tip de compromisuri de politică care să nu ducă în niciun caz la un conflict militar, pentru că războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații. Și mai ales, să învățăm că ceea ce avem trebuie să prețuim foarte mult și să ținem la el.
Despre Vasile Ernu
Vasile Ernu s-a născut în Odesa, URSS, în 1971, este un scriitor, eseist și comentator politic roman. A fost redactor fondator al revistei „Philosophy & Stuff” și a colaborat cu publicații precum „România liberă”, „HotNews”, „Adevărul”, C„riticAtac” și „Libertatea”. A debutat cu volumul Născut în URSS (2006), o lucrare apreciată, premiată și reeditată de mai multe ori. A publicat cărți precum Ultimii eretici ai Imperiului, Sectanții, Bandiții sau Jurnal la sfârșitul lumii. De asemenea, a coordonat volume colective pe teme politice și sociale, fiind unul dintre fondatorii platformei CriticAtac.
Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024
23 Februarie 2025, 16:07
Vasile Ernu “încearcă să lucreze ca un antropolog, încearcă să restituie cît mai mult din fenomenul pe care și l-a ales drept țintă: anii ’90.”, spune criticul Bogdan Crețu.
Acultați aici Radio România Cultural
Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu
De Arthur Suciu în revista Argeș – februarie 2025
S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În Generația canibală, Ernu se autodenumește „ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la Ultimii eretici ai Imperiului, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult și care e cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este mai mic. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător al literaturii române, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, nu prea citează din autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Această perspectivă imperială se răstoarnă însă și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea de a trăi în România, dar și prin schimbările care au loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este „un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei, în care caută să-și determine poziția de luptă. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
La Ernu, imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. Generația canibală nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această „migrațiune” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar Generația canibală e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
Dacă Trilogia marginalilor este stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele. Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.
Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 18 de ani.
Victor Cobuz – Revista Cultura – Best of 2024
Cu riscul de a mă repeta, dar fără niciun regret că voi menționa unele cărți a doua sau chiar a treia oară, nu vreau să închei textul fără a recomanda câteva dintre aparițiile editoriale remarcabile ale anului 2024.
În primul rând, ca să revin la ideile enunțate în introducerea textului, aș vrea să amintesc două cărți care se întâlnesc în câteva puncte, deși sunt foarte diferite: „Generația canibală” de Vasile Ernu și „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” de Andrei Gorzo, ambele publicate la editura Polirom.
Ambele cărți oferă o imagine a tranziției de la comunism la capitalism, perioadă complicată din punct de vedere social și politic, în care se găsesc rădăcinile multora dintre problemele enunțate în introducerea acestui articol.
Dacă Vasile Ernu realizează un portret al generației sale la prima tinerețe, privind-o cu ochiul antropologului, Andrei Gorzo disecă un caz particular, al tatălui său și al familiei sale, prins într-o încrengătură de probleme, pe care încearcă să le descifreze ca într-un veritabil roman detectivistic.
Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
Vasile Ernu a scris o carte frumoasă, intensă, socială, plină de muzică, suculentă, evocatoare și foarte importantă. Cam așa aș putea să rezum experiența mea de cititor. Încerc să scriu un eseu mai temeinic despre ea din toate cauzele pe care le-am înșirat mai sus. Și pentru că m-am simțit profund confortabil în volumul lui, probabil din două motive.
Întâi pentru că sunt eu însumi minoritar (cum au fost românii în URSS), înțeleg perfect cum se simte un basarabean când aude: „Vin rușii!”, când de fapt se apropie trei „basa” de un cămin din Iași. Așa cum notează și Ernu în capitolul despre Cluj, maghiarii de acolo i-au povestit că asemănător (sigur, cu diferențele de rigoare: „Vin românii!”) i-au apostrofat de multe ori și maghiarii din Ungaria pe maghiarii din Transilvania. Înțeleg și că atunci când ei trei rămân împreună, Mitoș Micleușanu, Roman Tolici (autorul copertei) și Vasile Ernu spun: Hai să vorbim omenește! și încep să vorbească basarabeană, care e o limbă română altfel, cu multe cuvinte rusești care se tot perindă prin carte: krîșa, kavarma, tușonka etc. Acest altfel, această condiție și viziune „altfel” cred că m-a cucerit cel mai tare dintre toate aspectele cuceritoare ale cărții pentru că tind și eu spre mentalitatea asta și mai cred și că poți iubi ceva și poți să înțelegi că mulți nu iubesc acele lucruri pentru că nu sunt ale lor.
Generația este și o carte sintetică cumva: Ernu strecoară mereu aluzii la cărțile sale anterioare, mai ales la Născut în URSS și la Sălbaticii copii dingo: astfel, avem senzația că volumul de față este o retrospectivă și o profeție deopotrivă. „E doar începutul.” (554) – asta e ultima frază a cărții, și ea vine după un citat cutremurător dintr-un poet sovietic: „Orbii nu pot privi cu mânie, / Surdomuții nu pot striga furios. / Cei fără brațe nu pot ține o armă în mână, / Cei fără picioare nu pot mărșălui înainte. / Dar surdomuții pot privi cu mânie, / Dar orbii pot striga furios. / Dar cei fără picioare pot ține arme în mâini. / Dar cei fără brațe pot mărșălui înainte.” În toată această profeție, e simpatic și faptul că Ernu nu judecă pe nimeni: îi înțelege pe cei dezamăgiți și spune că anii 90 pe care i-am crezut îngropați se vor întoarce peste noi. Judecă sistemul capitalist și mai puțin totuși comunismul, dar explică și asta: o sărăcie stabilă e mai ușor de dus decât o instabilitate completă.
Pe de altă parte, eu sunt clujean și pentru mine, toate străzile și piețele și tot orașul căruia „Vasea” îi consacră un întreg capitol îmi e familiar (de aceea, pot să spun că nicio stradă în jurul stadionului nu se numește Traian Vuia – cred că la Mașiniștilor s-a gândit autorul).
Generația canibală. Cartea maturității se structurează în patru capitole mari: cele despre Iași, Timișoara, Cluj și Basarabia. Anume: Aer: spre Iași; Vânt: Timișoara; Apă: spre Cluj; Foc și pământ: Basarabia. Se vede cu ochiul liber că este un volum construit pe cele patru elemente principale, vântul fiind „compus” din aer. Mă rog, Timișoara e un capitolaș mult mai firav decât celelalte deoarece în orașul acesta Ernu a trăit mult mai puțin decât în celelalte orașe și regiuni. Am foarte multe notițe, încerc să le structurez.
Dezinhibatul curios
Îl invidiez pe Vasile Ernu pentru că pare un dezinhibat și un curios de zile mari. Datorită poate și educației lui neoprotestante pe care o amintește deseori și despre care aș fi citit mai multe (aflăm doar că a citit Biblia și o cunoaște bine și că datorită religiei lui a învățat să cânte la două instrumente) nu pare timid în nicio situație. Eu, băiat de la Cluj care a studiat la Cluj nu numai că nu am stat la cămin, dar nici nu am îndrăznit să intru în viața aceea: i-am ascultat cu evlavie pe colegii mei care au pus foc în cămin și care au trăit o viață de care eu m-am ferit și de care eram ahtiat.
Mulțumită firii lui relaxate și flexibile, Vasile Ernu a cunoscut multă lume de la Ada Milea la Andrei Gheorghe și de la Ciprian Mihali la Dan Sociu, a intrat în universul lor, a participat la discuții cu ei, a înființat reviste, a lucrat la Tranzit House-ul lui Csilla Könczei și Péter Eckstein-Kovács, a băut în mii de crâșme de la Iași și a gătit pe reșou cam peste tot, a ascultat Luna Amară și Zdob și Zdub, Holograf, Viktor Țoi și câte și mai câte.
A participat – asta e cel mai important. Cartea lui m-a cucerit mai ales datorită acestui aspect: el nu e doar un analist, el e un participant. Datorită acestui fapt, devine cu atât mai credibil când spune că revoluția a fost confiscată sau ruinată „de noi”: se include în categoria aceasta pentru că este inclus prin însăși viața lui deja.
Obiectele, mâncărurile, băuturile și muzica
Cafeaua Amigo, reșoul, bancnotele, bagajul, muștarul, ceaiul, maioneza, nonstopul: obiectele și mâncărurile și băuturile sunt foarte importante pentru Ernu, pentru că așa cum spune, ele caracterizează mai mult o perioadă sau un loc decât orice altceva. Bagajele acelea uriașe de pildă de care îmi amintesc și eu – pe lângă alte asemănări, mai suntem și din aceeași generație – spun într-adevăr foarte mult despre perioada 1990-2005. Au spus în viață și spun acum, în cartea aceasta: cititorul vede în fața ochilor cum sunt cărate pe spate sau în mâini și sunt apoi băgate în autobuze sau în trenuri. O perioadă devine extraordinar de senzuală prin aceste obiecte: au un realism, un adevăr, o concretețe nemaipomenite.
Iar muzica formațiilor BUG Mafia, Luna Amară, Zdob și Zdub și celelalte învie parcă anii aceia trecuți de multă vreme. Mă poartă înapoi pe coridoarele căminelor în care am mai fost și eu totuși, crâșmele alea pline de fum și de speranță și de dor de viață, sentimentul tineresc al ființei pe care l-am simțit atunci, cu 25 de ani în urmă.
Pe cine au mâncat canibalii?
Eu cred că Ernu vorbește despre o generație care a fost mâncată și prin urmare și-a mâncat și încă își mănâncă copiii. Sperând într-o minune după 1989, basarabeni, români și maghiari au apucat taurul de coarne și după aceea n-au reușit să-l mai lase din mâini, iar taurul a venit peste ei. „Disponibilizare” – notează autorul cuvântul care i-a omorât pe tații noștri – și-l notează de mai multe ori: asta e și o problemă a cărții: câteodată nu poți să decizi dacă repetițiile sunt funcționale, organice, sau scăpări de redactare, cu toate că munca… este de mare calitate. „Disponibilizare” – adică șomaj, depresie, alcoolism și moarte. Sau, alt caz: școală rusă pentru că „așa va reuși copilul”, după perestroika, naționalism românesc și amnezie în ceea ce privește școala rusă, și cu toate acestea școală în limba engleză pentru copil care „așa va reuși”. O tristețe totală.
Canibalii care sunt mâncați și prin asta devorează pe alții: iată o circularitate frumoasă și înspăimântătoare.
Etajera regiunilor
E clar că lui Ernu îi place cel mai mult Moldova, mai ales (și asta spune de mai multe ori) linia Botoșani, Pașcani, Iași, Vaslui, Bârlad, Galați. Aici se simte cel mai bine, aici se simte acasă chiar dacă nu e. E de fapt un moldovean extins. Deci Iași-ul e orașul minunat, în care chiar și profesorii sunt ieșeni, pe când la Cluj, niciun profesor clujean nu e din Cluj. Observațiile de acest gen dau farmecul cărții. Un exemplu: „Am făcut jumătate de glob la picior – dar nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni așa de inteligenți și așa plini de umor ca la Iași. Un umor și o inteligență pe cât de intense, pe atât de indiferente și de modeste. Ți le ofereau ca pe un dar și se scuzau.” (109.)
La Cluj, în orașul meu, întâlnește niște maghiari foarte deschiși și de gașcă care îl numesc „Ernő”, adică Ernest datorită sonorității numelui lui de familie. Csilla și Péter, Tünde și Gyula sunt niște oameni faini, maghiari care (asta adaug deja eu) abia așteaptă să vorbească și cu nemaghiarii. Sau au așteptat: din păcate, în 2022 Gyula a trecut la cele veșnice.
Insomnia este o parte frumoasă și a tinereții mele, o perioadă când datorită cotidianului abia pornit „Krónika” și a unei iubiri de pomină am reușit să fiu dezinhibat. Știu despre ce vorbește Ernu când povestește despre băbuțele de pe coridor și despre cum le-a împăciuit.
Este descurcăreț, naratorul acesta. Nu e de mirare că are mulți prieteni: nu se panichează și găsește mereu soluția omenească.
Timișoara e un loc unde oamenii supralicitează, ceea ce naratorul crede că nu e bine. Însă: „Timișoara mi-a lăsat o impresie puternică: spațialitatea, cu parcurile imense, orașul vechi unic în felul său și amestecul etnic colorat care atunci încă se păstra (acum a dispărut aproape total)…” (233.)
La Cluj, găsește și asemănări „imperiale”: URSS se apropie de Monarhie și viceversa. Sunt niște rigori care par asemănătoare și reticența românilor ardeleni el le analizează prin realitatea basarabeană și vede prin prisma faptului că ei au trăit în zona rurală, deci orașul le e străin. Eu, unul, am fost uimit de asta: credeam că românii sunt mai deschiși decât maghiarii. Dar poate într-adevăr asta e explicația: românii maramureșeni care s-au mutat la Cluj i-au deschis ușa mai ușor decât clujenii get-beget.
Basarabia este locul nașterii și a paradisului unde cunoaște un imperiu întins (este bulversat când românii numesc drum lung o călătorie de trei ore cu trenul), învață să cânte la instrumente, vede orașe ca Odessa sau Vilnius, participă puțin la contrabandă și experimentează cum e când stabilitatea se năruie. Unul dintre scenele care îți strâng inima este cel în care un prieten al tatălui lui se întoarce de la oraș unde s-a dus cu economiile vieții lui cu două rude de salam.
Poate știu, poate nu
Naratorul cult, inteligent, dezinhibat, umblat prin lume, cu un cert talent de povestitor și cu atenție la structură: cuvinte ca „aveți așa”, „revenim” etc. sunt frecvente în text. Face paranteze, dar nu uită că trebuie să se întoarcă în făgaș.
Câteodată, mi se pare prea tranșant, ceea ce fără îndoială că face parte din farmecul lui, dar nu e mai puțin enervant. Poate derivă și asta din latura lui socială: vrea să se măsoare mereu în societate, nu își așteaptă gândul până la capăt. Un exemplu: „…comunismul și fascismul sunt fațete ale Europei, copii ai Occidentului. Ca și Gulagul, ca și Holocaustul. Ambele tragedii imense, crime sistemice fără precedent, sunt fețe ale lumii noastre occidentale. Hitler și Stalin sunt copiii Europei. Nu putem uita asta și nu putem să ne facem că nu știm.” (552.)
Nu știu. 🙂 Mie mi se pare că exact de aceea fascismul i-a lăsat fără replică pe mulți: se întâmpla în mijlocul Europei culturale. Comunismul, mai ales Gulagul s-a întâmplat la marginea acestei Europe, nu mi se pare foarte „occidentală”. Lumea cultă a fost bulversată că „națiunea lui Goethe” a putut face grozăviile alea; am auzit de mult mai puține ori că „națiunea lui Tolstoi” ar fi vrut celelalte. Asta nu minimalizează cu nimic crimele sistemice, cum le numește autorul foarte bine. Dar nu cred că sunt copiii aceleiași regiuni spirituale.
Oricum ar fi, oricâte contraargumente i s-ar putea aduce – și tocmai datorită acestui fapt: este o carte vie! – Generația canibală este fără doar și poate una dintre cele mai importante, bine scrise și captivante cărți ale anului care tocmai a trecut.
Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
Foto: Șerban Mestecăneanu
Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.
Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.
