Nemţii trec Prutul, partizanii din Cartier sînt cu ei
Design de carte germană la Chişinău
Centrul de Carte Germană din Bucureşti şi Editura Cartier vă invită miercuri, 10 martie, ora 18.00, la Librăria din Centru, Bd.Ştefan cel Mare nr.26,
la vernisajul expoziţiei de carte „Cele mai frumoase cărţi germane 2008-2009”
În deschidere vor lua cuvântul: Ioana Gruenwald, Vasile Ernu şi Sorin Hădârcă (Madrizen)
Expoziţia include titlurile laureate, la cel mai important concurs de design de carte din Germania, „Die schönsten deutschen Bücher”, organizat de Fundaţia Buchkunst din Frankfurt.
În fiecare an, cu ocazia Târgului de Carte de la Frankfurt, are loc festivitatea de premiere a titlurilor alese de un juriu independent. Peste 40 de titluri, premiate la mai multe categorii, stabilite după criterii foarte precise cum ar fi: debut, beletristică, non-fiction, carte de copii, manuale, carte bibliofilă etc. Aşa cum declară conducerea Fundaţiei Buchkunst, toate aceste cărţi trebuie să fie “exemplare din punct de vedere al concepţiei grafice, al layout-ului şi al execuţiei tipografice”.
Cărţile laureate sunt ulterior constituite într-o expoziţie – care include de fiecare dată şi un catalog – care itinerează la numeroase târguri de carte din lume. La Bucureşti ele sosesc de peste 5 ani de zile şi acum ne bucurăm că le putem aduce pentru prima oara la Chişinău. Peste 60 de volume care vă aşteaptă să le răsfoiţi, să vă bucuraţi şi mai ales să vă inspiraţi.
Nostalgia, un element fundamental în literatură
Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010 si integral pe VeiozaArte.
Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?
În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.
Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?
Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.
Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?
Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.
Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?
Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.
Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?
Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.
Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?
Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.
Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?
Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.
Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?
Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.
Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?
Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.
Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?
La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.
Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?
Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.
Info_Culture & Vasile Ernu
(aflu de la Igor Mocanu…mersi Igor. nu e prima amenintare. am mai primit citeva de la tot soiul de neolegionari. nu stiam ca o dezbatere, o discutie, o carte poate deranja atit de mult mintile “verzi” ale natiunii)
Vasile Ernu a redactat Manifestul cărții și l-a difuzat prin majoritatea canalelor media culturale, Info_Culture, Incepem etc. Astăzi a primit un reply de la Bogdan-Felix Niță pe Info_Culture: „Moldovenii ar trebui sa-si vada de Moldova lor! Li se da o un deget si ei iau toata mana. Asa sunt corciturile astea moldo-rusesti! Cartea lui pe langa ca e prost scrisa, mai face si o critica etica a Romaniei. Cu ce drept?”. Trec peste faptul că Vasile Ernu este demult cetățean român, de etnie română, deci cam din același regn cu Vintilă Horia, Andrei Codrescu, Benjamin Fondane ș.cl., Bogdan-Felix Niță pare să fi trecut prin facultatea de filozofie ca rața prin apă, de e-n stare să comită o confuzie între critica etică și critica de idei (sociale, politice, estetice) incomode. Nu discut poziția nazistă a reacției, ea răsfrîngîndu-se, inevitabil, asupra administrației yahoogroupului Info_Culture și, probabil, în curînd și asupra revistei Texte pe care o editează sus-amintitul.
Manifestul cărții redactat de Vasile Ernu este urgent pentru că el rezumă, așa cum s-a exprimat însuși autorul, mai multe idei ce planează de ceva vreme în aer. Singura sugestie spre îmbunătățire care îi poate fi adusă este că a scăpat din vedere o a treia cauză a situației actuale a cărții din România, pe lîngă mefiența programatică a Statului și privatizarea sălbatică. Este literaturocentrismul scriitorilor înșiși & al culturii române în genere. Reabilitarea cărții se va produce total abia atunci cînd literatura română va privi în jurul său mai cu aplecare, iar cultura română își va aminti că se reproduce nu numai prin literatură, ci și prin artă contemporană, film, dans, teatru, fotografie. Revoluția nu a făcut-o cartea, ci televizorul. Așa fost dintotdeauna, de la telegramă încoace. De altfel, Vasile Ernu este unul din organizatorii Expoziției cărților premiate pentru cel mai bun design de către un juriu independent printr-un proiect al Fundației Buchkunst din Frankfurt. E un început bun în a înțelege raportul dintre text și imagine, dintre magie și istorie, dintre critică și progres.
Născut pe bulgăreşte
Ziele acestea au a apărut: Născut în URSS, în Bulgaria, la Editura KX – Critique&Humanism, în traducerea lui Stilyan Deyanov şi eiţia a III-a în limba română.
Eretici de primăvară
Cătălin Sturza / Ultimii eretici ai Imperiului / Cultura / 27 Feb 2010 + clip Primăvara – Formaţia Contemporanul (Noroc) – versiunea originala, a. 1971. In imagini: Lidia Botezatu – voce, Alexandru Cazacu – chitara.
Exista trei modalitati de a aborda noul volum al lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului (Editura Polirom, 2009): 1. ca pe un roman epistolar, conventie pe care autorul o impune inca din prima pagina, un schimb de scrisori intre A .I., „Marele Instigator”, un batran intelectual marxist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, si mai tanarul Vasiliy Andreevici, un alt intelectual marxist nascut in URSS si stabilit, incepand cu anii ’90, in Romania. Si A. I., si Andreevici sunt „eretici”, „vampiri”, „teroristi ideologici”, oameni care nu se simt bine nici in comunism, nici in capitalism si care nu se lasa incadrati in nici un sablon; 2. ca un lung eseu scris pe o singura voce in care sunt dezvoltate, liber, teme „de stanga”, cu influente ce variaza de la Slavoj Žižek la Claude Karnoouh ; ca o colectie de eseuri/povestiri paradoxale, intr-o formula literara in descendenta Gog-ului papinian.
Scrisori sovietice
Trebuie spus, dintru inceput, ca prima varianta de lectura, cea a conventiei epistolare, nu e deloc convingatoare, tocmai pentru ca A. I. si Vasiliy Andreevici reusesc prea putin sa functioneze ca doua voci distincte. Si asta nu numai pentru ca, asa cum incearca „autorul” sa arate intr-o nota din final, stilurile celor doi sunt foarte asemanatoare (scrisorile ar fi fost adaptate si traduse din limba rusa). Modurile lor de gandire sunt foarte asemanatoare, nici macar nu-si servesc unul altuia mingea, de la un capitol la altul, e pur si simplu aceeasi minge jucata, intr-un joc imposibil, cu aceeasi racheta de unul si acelasi jucator ce se afla in ambele capete ale terenului. Vasiliy Andreevici si A. I. sunt una si aceeasi minte hiperinductiva, a carei placere e sa construiasca, in permanenta, din fapte banale teorii, sa sara cat mai des de la exemplul izolat la cazul general si sa subsumeze apoi teoriile/generalitatile demonstratiei ideologice.
Mania de a teoretiza se desfasoara in fiecare pagina si duce, de multe ori, la speculatii neasteptate/delicioase. Iata, de pilda, cum vampirul devine un exponent al marginalului, imigrantului, disidentului, pe scurt, al individului care nu se incadreaza in canoanele Imperiului (in acest caz, Imperiul Occidental):
„Vampirul este cel care suge sangele «celuilalt», iar el, «cetateanul imperiului», se simte amenintat. Cel amenintat cauta la randul lui solutii de distrugere, de omorare a «vampirului». Si aici intervine «stiinta» omului occidental care isi creeaza o intreaga vampirologie si construieste o multitudine de metode de a omori vampirii. Si inca un lucru periculos: vampirismul se molipseste, e transmisibil. De aceea el trebuie distrus in totalitate”.
Alteori, totusi, procesul inductiv e dus prea departe, si ajunge fie la teorii hazardate, cum este aceea ca banca ar reprezenta institutia de „control si represiune” a noului totalitarism consumerist, fie porneste de la elemente care nu se supun, neaparat, unor generalizari; poate deveni iritanta o demonstratie in care pana si retetele unor coctailuri devin argumente ideologice. Defectul unui astfel de sistem inductiv e, in orice caz, acela ca apeleaza prea des la generalizari, de tipul „toti rusii beau votca”.
A deranja si a incita
Ceea ce ne conduce la a doua lectura a volumului, ca eseu in flux continuu, pe o singura voce. Interpretarea aceasta nu ar aduce, la randul ei, un mare beneficiu Ultimilor eretici, deoarece eticheta de „eseu” arunca intr-o zona lipsita de interes elementele de literaritate ale cartii si tradeaza orizontul de asteptare al cititorilor care prefera fictiunea teoriei politice si criticii literare.
Lectura Ereticilor ca eseu e sustinuta de text: pagini intregi sunt dedicate lui Varlam Sarlmov, autorul Povestirilor din Kolima, considerat „marele nedreptatit” al disidentei sovietice; capitolul dedicat vampirilor e, in fapt, o critica a romanului „Dracula”, al lui Stocker; o epistola intreaga insira si comenteaza versuri ale muzicii de tranzitie, de genul „Ma cheama Luca si sunt baiatul dur/Si-mi vin prea bine blugii stransi pe cur”; e excelenta, in sfarsit, epistola/sectiunea despre poezia Gulagului si despre versurile Annei Ahmatova:
„Anna Ahmatova afirma cu atata convingere si putere «POT», incat eu inteleg ca ea sustine nu numai ca poate, ca are curajul si vointa de a descrie imensa suferinta, ci si ca Gulagul trebuie pus in versuri. Afirmatia imperativa a Annei Ahmatova sustine in totalitate teza lui Salamov: numai poezia si moartea mai pot descrie, marturisi si da sens Gulagului”.
Multe dintre ideile expuse in paginile de critica si eseistica nu sunt, neaparat, originale (v. in acest sens recenzia lui Alex. Cistelecan, publicata in Vatra, nr. 12/ 2009). I se poate reprosa autorului ca ramane prea aproape de bibliografia „de stanga” pe care o viziteaza si un cititor familiarizat cu Žižek si compania ar putea striga, uneori, „Plagiat!”. Vasile Ernu este, totusi, un compilator foarte bun si are dexteritatea de a extrage din amestecul unor bibliografii eterogene propriile idei, ceea ce respecta regulile jucului eseistic si literar.
In plus, 1. Ernu pune aceste idei „pe intelesul tuturor”, „Ultimii eretici” e, exact cum i s-a reprosat deja, o carte (si) pentru corporatistii in costum care vin seara acasa si se revolta impotriva sistemului, pentru a o lua a doua zi de la inceput, ceea ce nu e neaparat un lucru nou; 2. Vasile Ernu adauga, de multe ori, o nota personala de intensitate, duce speculatiile spre consecintele lor extreme, fapt care poate deranja mintile cultivate si ii poate incita pe cititorii corporatisti. „A deranja” si „a incita” cat mai multi cititori sunt, mi se pare, tocmai efectele dupa care alearga cartea lui Ernu.
Comunism vs capitalism
Ramane, asadar, a treia lectura, justificabila printr-un plus de literaritate adus de contextele fictionale (subtiri) si de personajele literare (slefuite in graba, insa memorabile) ce populeaza epistolele/eseurile. „Cinicul” este un fost ofiter care, in epoca sovietica, fabrica bancuri pentru KGB si care acum s-a specializat in „discursul dusmanului”, producand filme si entertainment la Hollywood; „Farmacistul” este pustanul de tranzitie ce rezista nu prin „cultura si lupta de strada”, ci prin marihuana; iata portretul „parintelui Agheev”, un miliardar rus al tranzitiei, educat la Oxford, vorbitor a 17 limbi straine si retras la manastire in urma unei revelatii:
„Convertirea o face de o maniera radicala. Se retrage intr-una dintre manastirile obscure din adancurile Siberiei, unde sta sa mediteze un an intreg. «Aici am inteles totul», zice el. Se intoarce la Moscova si «isi arde corabiile». Toata averea lui de peste 10 miliarde de dolari o doneaza unor institutii de caritate, isi lichideaza toate obligatiile si conturile, vinde toate proprietatile, isi arde toate documentele si devine «parintele Agheev», fara casa, masa, bani, acte de identiate”.
Agheev e intalnit, intamplator, intr-un compartiment de tren, i se face un portret succint apoi e folosit ca pretext pentru a dezvolta o teorie excentrica despre comunismul vazut ca ultima sansa a crestinilor – e un capitol construit dupa un procedeu literar imprumutat din Gog-ul lui Papini. Exista totusi o deosebire: Papini pornea impotriva uzantelor sociale, propunand, de pilda, ca mancatul sa devina, la fel ca mersul la privata, un act de fiziologie intima. Pe Vasile Ernu il deranjeaza foarte putin uzantele sociale, ceea ce el ataca din toate puterile este establishmentul social. Daca o idee, precum, sa spunem, „comunismul a fost rau”, se bucura de un consens in randul opiniei publice, ea trebuie musai desfiintata si contrariul trebuie demonstrat.
Ernu sustine teze excentrice, unele propuse deja, intr-o forma radicala, de alti autori inaintea sa, altele preluate din filosofie/mass-media si impinse de „vampirii” A. I. si Andreevici cat mai departe. Printre ele se numara: inteligentia romaneasca de dupa anii ’90 reprezinta un grup de oportunisti care au capitalizat in bani si in imagine inclusiv discursul anticomunist; PR-ul si advertising-ul sunt sunt ingineriile de manipulare ale noului totalitarism de piata; Ceausescu este un produs eminamente romanesc, e un rau care vine din noi si pentru care nu putem da vina pe ocupantul sovietic. Capitolul unde este descris noul Gulag consumerist, al carui instrument opresiv este banca, prinde toate firele demonstratiei lui Vasile Ernu:
„In comunism, faceam un troc simplu: schimbam libertatea politica pe siguranta vietii. In capitalism, trocul se modifica, schimbarea nu este insa esentiala, tine doar de calitatea ambalajului: schimbam libertatea politica pe fericirea consumului. Mai nou, se pare ca a revenit in forta modelul comunist in care puterea vrea sa ofere tot mai multa siguranta vietii, iar noi suntem dispusi sa renuntam la tot mai multe drepturi si libertati. Modelul fericirii actuale, care este un fel de fericire a prostiei, unde schimbam libertatea pe o «viata mai buna». A trai mai bine inseamna a trai pe credit si a avea siguranta. Este un sistem «perfect». Bine ati venit in Glamour Gulag!”.
A scris, asadar, Vasile Ernu cartea totala despre comunism si capitalism? Fara a duce lipsa de exagerari si de tuse prea ingrosate, Ultimii eretici e o carte provocatoare despre relatia despre cele doua sisteme politice; e, de asemenea, o carte glamour, frumos ambalata literar, ce exceleaza in a-si momi, in bun spirit PR-istic, cititorii prin aruncarea de pastile incitante. In sfarsit, e o carte excelenta despre indivizii carora nu le plac categoriile, tocmai pentru ca nu incap in nici una dintre ele. Ramane paradoxal, totusi, cum exact un autor precum Ernu incearca sa felieze si sa imparta absolut totul intr-o astfel de carte in categorii cu etichete exacte.
Nominalizări la Premiile Observator cultural
Ediţia a IV-a, 22 martie 2010, Teatrul Odeon… si cine are chef sa voteze (nu sa ma voteze) gaseste in dreapta lista Sondaj pentru Premiul publicului.
Debut
Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Românească
Andrei Gorzo, Bunul, răul şi urîtul în cinema, Editura Polirom
Corina Sabău, Blocul 29, apartamentul 1, Editura Polirom
Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească
Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă, Editura Cartea Românească
Poezie
Dan Coman, Dicţionarul Mara, Editura Cartier
Emilian Galaicu-Păun, Arme grăitoare, Editura Cartier
Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea Românească
Anca Mizumschi, Anca lui Noe, Editura Humanitas
Alexandru Muşina, Regele dimineţii, Editura Tracus Arte
Critică/ Istorie literară/Teorie literară
George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas
Adrian Lăcătuş, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei centrale, Editura Universităţii Transilvania Braşov
Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas
Gelu Negrea, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z), Editura Cartea Românească
Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom
Proză
Matei Florian, Şi Hams şi Regretel, Editura Polirom
Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, Editura Humanitas
Cristian Teodorescu, Medgidia, Editura Cartea Românească
Lucian Dan Teodorovici, Celelalte poveşti de dragoste, Editura Polirom
Matei Vişniec, Sindromul de panică în oraşul luminilor, Editura Cartea Românească
Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, Editura Polirom
Eseu/ Memorialistică/ Publicistică
Gabriel Andreescu, L-am urît pe Ceauşescu, Editura Polirom
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom
Sanda Golopenţia, Viaţa noastră cea de toate zilele, Editura Curtea veche
Mircea Mihăieş, Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W., Editura Polirom
Marius Oprea, Şase feluri de a muri, Editura Polirom
Ion Vianu, Exerciţiu de sinceritate, Editura Polirom
Micile minuni ale vieţii (II)
Descoper cîte ceva nou în muzică. Mă bucur. Multe noutăţi din zona estică. Lucruri mai puţin cunoscute pe aici. Azi o amică îmi trimite ceva special din Austria (mersi): Soap&Skin.
Pe o prezentare a interpetei iata ce scrie:
Soap&Skin adică Anja Plaschg, născută în 1990, este pianistă, laptop artist şi cântăreaţă. La vârsta de 13 ani şi-a extins cursurile plictisitoare de pian, exersând până la 12 ore pe zi. La 14 ani a descoperit calculatorul şi a început să producă muzică cu ajutorul lui, compunând. Primul ei cântec a fost difuzat pe postul de radio FM4, fiind încă neprelucrat. Jurnalistul de la FM4, Fritz Ostermayer s-a dovedit a fi un real sprijin pentru tânăra artistă.
Din 2005 Plaschg şi-a însuşit numele de scenă „Soap&Skin” şi a devenit MySpace-Star după ce şi-a postat muzica pe internet. În 2006 s-a mutat la Viena pentru a studia pictura, dar a renunţat la studiu după numai 3 semestre în favoarea muzicii. În prezent are un contract semnat cu PIAS, sub a căror marcă a fost lansat în Austria, pe 6 martie, primul ei CD „Lovetune for Vacoom“. În timpul înregistrărilor a lucrat, printre altele şi cu Christian Fennesz. Muzica lui Soap&Skin este intensă şi conform reacțiilor publicului, este percepută drept vibrantă, şocantă şi melancolică. Concertele ei au loc în întreaga Europă, Plaschg fiind considerată cea mai spectaculoasă descoperire a ultimilor ani. http://www.myspace.com/soapandskin
Va propun doua piese.
Micile minuni ale vieţii
În ultima perioadă cercetez “periferia de Iperiu”. Descoper diverse lucruri interesante şi stranii. Voi scrie despre hălăduirea mea prin “periferia Imperiului”… fostului Imperiu.
Aşa: cîteva descoperiri muzicale din ultima perioadă. Despre Alina Orlova din Vilnius, Lituania care cîntă în lituaniană, rusă şi engleză am mai scris. Amicii de pe OpenSpace mi-au trimis acest cintecel splendid: Ciudesa-Minunea.
Şi o altă descoperire. Am primit de la un scriitor cu care m-am cunoscut în vară la Tbilisi (Arsen Revazov, un amestec dintre rus, evreu si armean. scrie în rusă) un cîtec pe versurile unui mare poet ruso-evreu: Mihail Ghendelev. Versurile lui Ghendelev sînt geniale. Însă muzica mi-a picat la inimă. Am căutat să aflu: cine face muzica, cine cîntă? Şi descoper… surprize. Fata e din Chişinău plecată în Israel şi se numeşte Ira Dolghina. Am povestit, am schimbat informaţii preţioase şi sper să mai fac rost de cîteva piese.
Ciudesa /Minunea – Alina Orlova
Doktor Leto – versuri: Mihail Ghendelev / muzica: Ira Dolghina
Born in the USSR
Anca Merce / Ginger Group / 21 February 2010 /
Cât ar dispreţui Vasile Ernu titlul de mai sus, americanizat şi prin limbă, şi prin aluzia la Springsteen… Dar adevărul e că această mândrie oarbă pe care o simte el pentru ţara în care s-a născut, o mândrie care ţâşneşte din fiecare cuvânt al volumului său de debut, Născut în URSS, îmi aminteşte de blockbuster-urile hollywoodiene în care Bruce Willis îi salvează pe toţi.
Însă America nu e singura superputere istorică, şi Vasile Ernu ne reaminteşte cu subtilitate acest lucru.
O carte ca un puzzle, compusă din povestiri nostalgic-reflexive care, reunite, îţi dezvăluie întreaga complexitate a vieţii unui homo sovieticus sau homucus, pe scurt, Născut în URSS e un argument nu neapărat în favoarea comunismului, cum a fost perceput de mulţi, ci unul contra anticomunismului mecanic. Vasile Ernu evocă simboluri şi elemente ale vieţii sociale, aplicabile oricărei ţări ce a tras vreodată la jugul comunist. Doar că el o face într-un stil aparte, cu un umor mai negru ca dracul uneori (vezi Odă tualetului sovietic), trădând un optimism ce-şi trage seva din puţinele şi aparent banalele bucurii pe care le poţi avea în comunismul sovietic.
Volumul, recompensat cu Premiul pentru debut acordat de USR şi revista “România literară” pe anul 2006, e un dicţionar cotidian de figuri iconice sovietice: scriitori, actori, eroi literari, eroi cinematografici, precum Stirlitz (James Bond-ul autohton), sau doar folclorici, precum Ciapaiev, dar şi o arhivă valoroasă de proverbe, zicători, şi mai ales bancuri.
Piesele de puzzle pot fi aşezate separat, gândite, puse cu măsură, dar e mai bine să asculţi de îndemnul rusesc “Să bem imediat”, formula utilizabilă în orice moment al zilei şi în orice situaţie, potrivit autorului, şi să dai volumul peste cap. De remarcat că Ernu nu se complace în monotonia discursivă a povestirilor, servindu-i cititorului “una rece, una caldă”.
Porneşti împreună cu autorul în ceea ce numeşte el “aventura sovietică”, îmbrăcat în djinsi, pionier – Oktombrel, mestecând ilustra jvacika innostranaia (gumă din străinătate), şi pătrunzi într-o lume care nu seamănă deloc cu ceea ce îţi imaginai, o lume dominată de imaginea romantic-idealistă a învaţăturilor lui Lenin, “adevărat maestru Jedy”. Începi să-ţi imaginezi cum ar fi să urmăreşti nu fotbal, ci şah la televizor, cum ar fi să trăieşti în komunalka şi să împarţi kuhnea cu alţi 20 de vecini, sau să bei bere cu paiul din pungă în timpul ukazului antialcoolic hrusciovean. Ţi se confirmă bănuiala că “cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra” şi primeşti faimoasele reţete ale lui Venedikt Erofeev pentru cocteilurile “Măruntaiele căţelei” sau “Lăcrămioara argintie”. Pe parcurs, înveţi repede că pronumele “ei” se referă la americani, duşmanii capitalişti. Simpatizezi cu Ernu, chiar dacă nu eşti de acord întru totul cu el, pentru că realizezi că are dreptate mai mult decât ai vrea şi evocă idei mai contemporane şi mai autohtone ţie decât ai credea: “s-au schimbat stăpânii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. […] Până şi în URSS se ştia că intelectualii sunt cei care incomodează sistemul prin natura lor. Însă se pare că natura lor poate în aceeaşi măsură să incomodeze, dar să şi slujească sistemul.”
Trebuie să citeşti Născut în URSS ca să renunţi la ideile preconcepute pe care ştii că le ai despre această superpower a lumii, ca să faci cunoştinţă cu un homo sovieticus cum n-ai mai întâlnit, dar mai ales cu Vasile Ernu, un promiţător scriitor care, prin literatură, încearcă să distrugă mitul “adevărurilor de la sine înţelese”. Конец (rus. Sfârşit)!
Persanul ilustrator de carte
Vă prezint un alt ilustrator celebru de carte pentru copii care a luat şi el faimosul Hans Christian Andersen Award şi care vine dintr-o lume mai puţin cunoscută nouă. Farshid Mesghali, căci despre el este vorba, vine tocmai din Iran. Este unul dintre cei mai mari ilustratori de carte, designeri şi creatori de desene animate din Iran. Este născut în 1943 la Isfahan, studiază pictura la Universitatea din Teheran şi are o carieră strălucită fiind unul din cei mai premiaţi ilustratori de carte ai generaţiei sale. Dinn 1986 se mută în Southern California, USA însă continuă să activeze şi în Iran.
Tot “survolînd” netul am dat peste el pe Facebook. Deci puteţi să vi-l faceţi prieten şi să aflaţi mai multe despre el. Eu vă propun cîteva lucrări.
