Revolta sectorului cultural independent împotriva Statului
(text aparut pe VoxPublica.. multumiri pentru sustinere)
Trăim într-o ţară în care cultura, educaţia, sănătatea şi protecţia socială sînt privite şi tratate ca nişte sectoare parazite. Nu-i aşa că ele nu produc nimic, consumă bani fără să ofere nimic folositor în schimb şi sînt sectoare pe care nici măcar să le privatizezi nu merită? Atunci, mai bine să le distrugem. La ce bun o librărie, cînd poţi să ai un sediu de bancă?
La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?
Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.
Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.
Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.
Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.
Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:
- ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
- ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
- de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?
Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.
Birocraţia şi cetăţeanul
Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.
Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.
Problema parteneriatului
Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.
Statul „reformator” şi elita sa
Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.
Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.
Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.
Old Polish tango
Sint un fan al dangoului polonez interbelic. Prima oara l-am auzit cind eram mic in anii 70 prin intermediul evreilor odessiti. Tragedia abatuta peste polonezi mi-a reamintit de acele melodii triste. Nu e nimic de spus, e de ascultat….
Acesta e preferatul meu.. in varianta rusa (ce ironie) / Polish tango in Soviet Russia – Utomlennoe solntse, 1936
Polish Tango: Stefan Witas sings “Jak sen” (Like A Dream), 1936
Old Polish tango “Zagrajcie mi” (Play For Me Boys !)
Tango ‘Już nigdy’ (Never more/Never again)
Cum se face o coperta de carte
un clip misto care are ca tema: cum se face o coperta de carte (e si o reclama, dar nu asta conteaza). e foarte multa munca in spate daca se face cu stiinta si cu pasiune.
Vasili Grossman – Viaţă şi destin
Săptămîna aceasta apare la editura Polirom Vasili Grossman – Viaţă şi destin, o capodoperă a literaturii ruse.
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
Vă propun aici un fragment în avanpremieră. Iată cîtveva lucruri despre carte şi autor.
Viaţă şi destin, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întîmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă (1949, apărut în revista Novîi mir între 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în lagărele Gulagului, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişînd destine memorabile. Pe lîngă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strînsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai tîrziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.
„Viaţă şi destin este o cronică de amploare, care descompune cele două maşinării malefice ale secolului trecut, comunismul sovietic şi fascismul german. Un roman întunecat şi deprimant, în felul în care doar marile creaţii reuşesc să fie aşa – spunînd adevărul, răspicat şi cu neînduplecare, descriind toate nenorocirile de care sînt capabile fiinţele umane, însă fără să uite splendoarea la care se pot înălţa în momente de cumpănă. Un roman pe care numai un rus l-ar fi putut scrie.” (The Wall Street Journal)
„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă pînă la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupînd un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.” (The New York Times Book Review )
„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.” (The Washington Post)
Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev şi cele ale Facultăţii de Matematică-Fizică din cadrul Universităţii de Stat din Moscova, absolvind în 1929. A lucrat ca inginer chimist în bazinul Donului, dar la mijlocul anilor ’30 a renunţat la această meserie în favoarea literaturii. Nuvelele şi povestirile sale se bucură de succes şi atrag atenţia unor autori ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. În 1934, publică nuvela „În oraşul Berdicev”, care a stat la baza filmului Comisar (1967), regizat de Aleksandr Askolov. Filmul este însă interzis de KGB şi apare pe marile ecrane abia în 1990, în perioada perestroikăi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grossman a fost reporter de front, unul dintre primii comentatori ai Holocaustului. Articolul său, „Infernul de la Treblinka”, din 1944, a făcut parte dintre probele acuzării în procesul de la Nürnberg. Însă criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.
7 aprilie 2009
Film realizat de Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu la un an dupa revolta de la Chisinau:
Megapolis dupa 14 ani revin
Dupa 14 ani cei de la Megapolis (despre care am mai scris cite ceva si care au facut faimosul Karl Marx Stadt) revin cu un nou album. Albumul se numeste Supertango iar mai jos aveti piesa cu acelasi nume. Mie mi-a palcut mult (cred ca merge si pentru cei care nu stiu rusa).
Sarbatori fericite
Sarbatori fericite. Recunosc ca din muzica sacrala estica imi place foarte mult Rahmaninov si Ceaikovski. Un fragment deosebit (datele le aveti pe coperta CD-ului).
Romanian Books in Print Catalogue
A fost lansat Catalogul Cărţilor Disponibile în România / Romanian Books in Print Catalogue.
Impresii de la Chisinau – oamenii obisnuiti (II)
Menaru (Anne-Marie Blajan) a mers la Chisinau si scrie un jurnal…. mi-a citit si cartea pe post de ghid. Sper ca nu si capitolul cu alcoolul…. pe post de ghid… sa vedem ce spune.
Capcanele negândirii
Vitalie Sprinceana / articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2/81-182, ianuarie-februarie)
Capcanele negândirii (dialog cu o carte)
La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.
În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.
Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.
Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.
Ceva?
– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.
– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.
– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.
Născut în URSS…, crescut în tranziţie
Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.
Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”
Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.
Încă o carte teribilistă?
Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.
Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.
« go back — keep looking »