Come and See / NOT FOR KIDS!
Despre razboi ca e 8-9 mai. Cind am vazut acest film mi-am schimbat radical ideile despre ce inseamna un razboi. Este poate cel mai important film despre razboi, despre semnificatia unui astfel de eveniment. Are la baza afirmatia din Apocalipsa lui Ioan capitolul 6: Vino si vezi! / Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: “Vino şi vezi.”
Regia: Klimov Elem / Scenariu: Adamovich Ales, Klimov Elem / Imagine: Rodionov Alexey / Muzica: Yanchenko Oleg / Distributia: Kravchenko Alexey, Mironova Olga, Lautsyavitchus Lyubomiras, Bagdonas Vladas, Lumiste Yurs, Lorents Victor, Rabetsky Kazimir, Tilicheev Evgheniy, Berda Alexander. Filmul a fost lansat in 1985… aproape incredibil. (prima parte, dupa care puteti vedea mai departe pe youtube…)
Gulaş cu eretici
Un text de Teodor Ajder, Ziarul de garda, Nr. 275 (6 mai 2010)
«Ultimii eretici ai Imperiului» este a doua carte a lui Vasile Ernu, pe care, ca şi pe prima, „Născut în URSS”, nu vroiam să o citesc, închipuindu-mi că ce scrie el acolo sunt cam aceleaşi lucruri care mă frământă şi pe mine – amintiri din copilărie, din apusul Imperiului sovietic, meditaţii, rescrieri, recompuneri de gânduri despre cultură, artă, soartă.
Văzând, însă, coperta cărţii — o fotografie cu o statuie din bronz, compusă din trei figuri: Lenin, Mickey Mouse şi Isus, intitulată: Erou, Lider, Dumnezeu, o operă recentă a sculptorului rus Aleksandr Kosolapov, pe care o vedeam pentru prima dată, m-am răzgândit, am făcut rost de ea şi m-am pus pe citit. Imaginea de pe copertă e motivată de un vis în care protagonistul se vede la şcoală, avându-i în stânga şi în dreapta sa pe Isus şi pe Lenin, de parcă ar fi mers de mâini cu părinţii. Dar Lenin şi Isus îi sunt amici, iar cu aşa amici şterge nasul oricui! Autorul, văzând sculptura lui Kosolapov, l-a rugat să-i permită să folosească imaginea acestei lucrări. Printre altele, Mickey devine un personaj tot mai popular în artele vizuale. De obicei, e folosit ironic, dar în contexte diferite: ideologic — acelaşi Kosolapov are o serie de lucrări în care renumite compoziţii sculpturale în stil socialist-realist au fost pricopsite cu capete mari de Mickey; bustul lui Mao cu urechi de şoarece — autor Frank Kozik; religios — pseudoobiectele de cult ale lui Nadine Ospina, transcendental şi abstract (Joyce Pensato) sau angajat politic (mă refer la un desen de Enrique Chagoya, unde doi miniştri din SUA costumaţi în Mickimausuri scriu cu vopsea sângerie 2 slogane: «ruşii şi cubanezii afară din America Centrală» şi «apropo, nu permiteţi amestecul artei în politică» — din căldăruşa cu vopsea se iţeşte un picior desculţ) şi anticorporatist (în serialul South park — Mickey apare drept un afacerist hapsân, care suge bani din tineret fluturându-i sub nas stimuli erogeni.).
M-a provocat, desigur, şi scandalul iscat la Chişinău de lansarea acestei cărţi. La lansare a fost invitat deputatul comunist Mark Tkaciuk. Această invitaţie, deşi neonorată, a stârnit un veritabil scandal în rândurile literaţilor moldoveni. Ernu zicea că a fost o probă de a-l demistifica pe Tkaciuk, de a-l desacraliza. Ernu a vrut să-l prezinte drept un om simplu — un cititor de rând. În orice caz, a fost o mişcare reuşită, căci, datorită super-puperismului lui Tkaciuk, Ernu a colectat dividende grase, cititorii îmbulzindu-se la lansarea cărţii. E curios că, odată cu lansarea «Ereticilor…», în presă s-a zvonit despre o «mafie a cărnii», în care cică ar fi implicaţi oficiali comunişti cu rang înalt, inclusiv Tkaciuk. Am tot încercat să dau de urmele acestui zvon sau de evoluţia poveştii, dar fără izbândă, mafia cărnii e invizibilă. Nu m-am putut, totuşi, abţine din a mi-l imagina pe Tkaciuk într-o pestelcă mare, însângerată, lovind puternic cu o toporişcă într-o ureche de godac…
Dar să revin la cartea lui Ernu. Probabil practicarea cititului (şi a scrisului) ar fi criteriul minim al categoriei «elită», adică al grupului cel mai periculos dintr-o societate. Să fie eliminat! — dau ordin războinicii, căci, se pare, astfel societatea respectivă e mai lesne de cucerit, distrus şi uitat. O greşeală, eliticidul nu distruge nici poporul, nici memoria. Curzio Malaparte, în Kaputt, povesteşte cum fasciştii execută toţi bărbaţii unui sătuc, ucrainean, care ştiu să citească, evaluându-le întâi această capacitate. Necititorii rămân neîmpuşcaţi. Noi, cei născuţi în socialism, ne-am dezobişnuit să (ne) citim cu glas tare, neoficial, ca să nu deranjăm sau să nu fim deranjaţi, înjuraţi, arestaţi, torturaţi, deportaţi, împuşcaţi… Dar vroiam atât de mult să citesc această carte!
Nu sunt de acord, însă, cu Gherman Sadulaev (autorul gălăgiosului volum «Sunt cecen!»), care zice, pe versoul cărţii lui Ernu, că avem de a face cu un text, printre altele, «simplu», adică uşor de citit. Deşi cartea, compusă din epistolele a doi «intelectuali emancipaţi» — un scriitor rus A.I. şi un scriitor român, născut în URSS, poate fi savurată de oricine, personajele vorbesc uneori o limbă cunoscută doar lor, precum tind să devină codurile de comunicare folosite între prieteni. Dar fiindcă e un text adresat unui public, limba cărţii este făcută cât mai înţeleasă, puţin artificial, dobândind mai mult un iz de discurs filosofic şi culturologic decât asemănător cu vorba lui ghia Mişa, care vinde caşcaval (cică) olandez la Piaţa Centrală, sau a kiokii Maşa, care vinde la o altă tarabă, tot de pe acolo, costiţă de porc (provenită, cică, direct de sub toporişca lui Tkaciuk). Aşa că textul lui Ernu ar putea să nu fie chiar o carte pentru «popor». E mai curând orientată spre un cititor rafinat, nu de alde mine. Dar pluteam şi eu prin marea de cuvinte cu sentimentul că înţeleg multe şi, având proaspăt în minte fragmentul din Malaparte pomenit mai sus, cu împuşcatul cititorilor, m-am gândit ce aş fi făcut eu, dacă m-aş fi trezit într-o situaţie ca ucrainenii aceia luaţi cu fofârlica de către nazişti, care le-au promis că le dau de lucru dacă ştiu să citească. M-aş fi dat de gol? Aş fi tăcut sau aş fi declamat cu glas tare textul lui Ernu? Ştiu că un bunic de-al meu nu s-a dat de gol, arzându-şi cărţile în limba română, supravieţuind (inclusiv prin acest fapt) elitocidului (de data asta iniţiat nu de Hitler şi pezevenchii lui nazişti, ci de tătuca Stalin şi de ucigaşii lui în serie). Bunicul meu s-a autoplasat într-o poziţie de impostură. Impostura constând în faptul că, deşi în viaţa privată (omul/intelectualul) avea (sau nu) o atitudine critică faţă de regim, în viaţa publică accepta tacit privilegiile oferite de regim, fără a încerca o atitudine critică faţă de acesta. Deşi nu e chiar de mirare că Ernu nu i-a luat în calcul pe aceşti oameni cu frică de Comunist, căci ei înşişi nu îndrăznesc să vorbească despre deciziile pe care trebuiau să le ia în acele scurte perioade de respiro între ororile interogatoriilor kgb-iste în odăi care chiar de la apariţia lor au început a duhni a abator (deci, cu mult mai devreme de 7 aprilie 2009) şi umblatul cu chematul în colholz, iar mai târziu cu memoria-coşmarul acelor interogatorii şi îndemnurilor socialist-prieteniste pronunţate. Ernu nu vorbeşte prea mult în cartea sa nici despre cei, cât de cât, eficienţi în opunerea faţă de sistem, grupări terorist-anticomuniste, uneori şi înarmate, din anii 50 (mai ales că interlocutorul său A.I. este un individ care a încercat să-l asasineze pe Stalin), nici despre «acţionismul» de la sfârşitul anilor 60, inclusiv în Basarabia (deschiderea dosarelor securităţii e un pas important spre a-i cunoaşte pe aceşti cutezători extraordinari, poate acesta va fi subiectul următoarei cărţi semnate de Ernu?), sau despre cazul unor intelectuali, gen Paul Goma (să nu uităm că Goma e singurul autor pe care comuniştii l-au vrut interzis în Moldova post-sovietică!), care au fost şi au rămas «în opoziţie». Nici revoluţionarii din 89 nu sunt prea luaţi în seamă.
Vasile Ernu discută pe larg criza actuală provocată de ineficienţa intelectualilor, scriitori, artişti reprofilaţi, deveniţi noii manageri, deputaţi şi anticomunişti înrăiţi, foşti colaboratori, rămaşi colaboratori ai orânduirii schimbate la faţă, după aşa-zisa «cădere a comunismului» — mafia culturii — o temă tabu atât în România, cât şi în Basarabia, oricare i-ar fi dezlegarea.
Homo homini lupus, zice Ernu într-un alt capitol, cel mai interesant, în opinia mea, în care «eroul îl citeşte pe Varlam Şalamov, cel mai bun cunoscător al Gulagului şi al lumii interlope comuniste şi în care descoperă că etica Gulagului nu e ultimul rău, că mai este etica «blatnoi» şi că omul este pentru om nu doar lup, ci şi leu, vulpe, hienă, şi că lipsa politicului şi «rezistenţa prin cultură» produc stalinism şi ceauşism… Şalamov afirmă că Omul trăieşte prin forţa aceloraşi cauze pentru care trăiesc şi copacul, şi piatra, şi câinele… În acest sens, înţeleg că Şalamov se aseamănă cu textele lui Emmanuel Levinas, acesta trecând prin oroarea lagărului de concentrare nazist, a devenit susţinătorul unei etici universale, în care omul nu mai este buricul Pământului. Sunt voci care afirmă că fermele de păsări şi animale de azi se deosebesc prea puţin de Gulag sau Auschwitz (desigur, aceste două modalităţi de exterminare în masă nu sunt similare în multe privinţe). Mă tot aşteptam ca şi Ernu să aducă în discuţie post-umanismul, să critice antropocentrismul şi, într-adevăr, pomeneşte despre o discuţie pe care a avut-o cu nişte liceeni despre armele utilizate de oameni şi animale, dar transcrierea acesteia a fost omisă.
În schimb, ne oferă traducerea renumitei povestirii «Aricică în ceaţă», care a stat la baza scenariului desenului animat cu acelaşi nume, foarte cunoscut în teritoriul URSS, dar necunoscut în România. De fapt, în carte apar mai multe traduceri din limba rusă ale unor texte populare din spaţiul URSS, puţin cunoscute în România. Înţeleg că uneori prietenii obişnuiesc să-şi trimită versuri, fragmente de roman, mi s-a întâmplat şi mie, dar să trimit o povestire din Cehov? Sau pe «Aricică în ceaţă»? Integral? Unui erudit care, indubitabil, le ştie aporoape pe de rost? Improbabil. E clar că aceste traduceri au fost ataşate de dragul cititorului român.
Ernu şi Tkaciuk sunt traficanţi de carne şi de eretici! Drept că despre Tkaciuk poate fi doar un zvon, iar Ernu se specializează pe bucăţele mai exotice: animalul lui Şalamov, minciunile lui Okudjava, noii lui Zamiatin, aricii lui Serghei Kozlov (aricii sunt comestibili! — şi încă cum, afirmă tranşant scriitorul elveţian Adolf Muschg în «Motivul lui Albisser»).
Întâmplător, Vasile Ernu vorbeşte şi despre un proiect pentru un monument al Libertăţii. Desigur, când îşi scria romanul încă nu discuta nimeni despre un monument al Libertăţii, instalat în faţa Parlamentului. Autorul abordează un context foarte diferit de evenimentele din 7 Aprilie 2009. Se examinează câteva dintre efectele pe care le-a avut Libertatea. Unu: esticii ajunşi în vest se simpt constipaţi, zice Ernu, doi — occidentalii au observat că, ori de câte ori în veceul public intrau oaspeţii estici, pe colacul acestuia rămâneau urme de tălpi. Poziţia de vultur… capătă o postură monumentală, căci omul e ridicat pe soclu… Această poziţie a cetăţeanului postsovietic pe soclul toaletei occidentale este adevărata caricatură sovietică a statuii Libertăţii. Şi aceasta nu este singura bucată ilară din text!
În final, despre eretici. Doar dacă e vorba despre sfârşitul lumii putem descrie ereticii drept ultimii, căci eretici vor exista continuu, atâta timp cât există specia umană.
Cele de mai sus nu sunt o recenzie, ci mai curând nişte gânduri venite de la lectura «Ultimilor eretici ai Imperiului», un text complex, inclusiv în sens de «bogat».
Go To Berlin
… cum cinta niste baieti simpatici…
În perioada 28 aprilie – 8 mai sint invitat la Berlin, în cadrul proiectului International Knot.
• Pe 30 aprilie, la ora 19.00, la Kulturforum, Berlin, voi avea o prezentare pe tema Actualitatea undergroundului sovietic.
• Pe 5 mai, la ora 17.00, la Mariannenplatz, Berlin, voi avea o seară de lectură şi discuţii în jurul cărţilor mele: Născut în URSS şi Ultimii eretici ai Imperiului.
La eveniment vor fi invitaţi artişti vizuali, teoreticieni şi scriitori din mai multe ţări din Europa.
Knot este o platformă mobilă pentru producţie şi prezentare artistică ce ocupă diferite zone publice în oraşele Berlin, Varşovia şi Bucureşti, de la sfîrşitul lunii aprilie pînă la sfîrşitul lunii octombrie 2010. Conceput ca un loc nomad şi temporar, Knot creează un cadru inovator pentru interpretarea ritualurilor, atît a celor cotidiene, cît şi a celor mai puţin obişnuite. Knot este un spaţiu nou pentru experimentarea unor moduri diferite de interacţiune şi cooperare, pentru schimbul cunoaşterilor teoretice şi practice şi pentru testarea unor modalităţi variate de implicare în sfera publică.
Spaţiul central pentru toate activităţile proiectului constă într-o unitate special concepută, adaptabilă diverselor situaţii urbane întîlnite şi care poate inspira o discuţie mai amplă despre forma agorelor de mîine. Cu o structură uşor de transportat şi extins, această unitate mobilă este potrivită unei multitudini de funcţiuni eterogene şi creează un adăpost temporar şi ospitalier pentru activităţi variate, multe dintre ele simultane. http://www.knotland.net/
The Pixels & The MOOoD
Daca n-as sti ca-s romani as zice ca-s din UK. Cele doua trupe merita tot respectul si admiratia: THE PIXELS (Dancing on me) si The MOOoD (Back in the Shop).
Cine asculta acest cintec, nu-si mai gaseste linistea
… zice ultimul cintec de mai jos. Despre fata asta, Alina Orlova, am mai spus cite ceva aici si aici. Mie mi-a placut si o urmaresc. Cinta ca deobicei in lituaniana, rusa si engleza. Citeva noi piese descoperite recent. Are si piese pe tema emigratiei care sint foarte tari: “nimeni nu se roaga unui Dumnezeu care a emigrat” (din ce mi-au tradus amicicii lituanieni).
Nu va temeti, tovarasi, Lenin s-a privatizat!
Glamour Gulag (about a book by Vasile Ernu)
Ups.. in engleza despre Ereticii mei… The Short Story Made Long 21 aprilie, 2010.
“The Last Heretics of the Empire” is a good criticism of totalitarian systems, from our communism in Eastern Europe and the Soviet Union, to capitalism; drawing parallels between these two is still uncomfortable for an Eastern European audience, yet the rising popularity of the writer, Vasile Ernu (born in the Soviet Union but having studied and working in Romania), is a sign that perhaps we are ready to become more analytical.
“The Last Heretics of the Empire” is a book about pretty much everything, but a core theme is the struggle to remain critical towards all predominant political and economic systems. It’s written as an exchange of letters between two friends, one of them an anarchist who has once plotted to kill Stalin. Yet the two friends conclude that they are “Stalinist”, because they still (emotionally, instinctually) believe that language and a critical discourse can change the world by punishing the regime in power (this is a “Stalinist” attitude, according to the author, because it is valid in a system run by the political, as was communism, not one run by the economic, as is capitalism; if in the former language is crucial, in the latter, language is meaningless, the only language being money, and criticism through language and discourse cannot have an impact).
Now we live in Glamour Gulag, writes Ernu. What is this Glamour Gulag? Economic totalitarianism, a space of material well-being but deprived of freedom. A mode in which time and space have been compressed, leading to a loss of the sense of history. “The historical man, like the geographical man, comes from somewhere and is going somewhere else, and divides the space in which he moves into clear measurement units. But lately we are suffering from severe memory loss, from a historical Alzheimer, as we not only lose the memory of the past, but also that of the future. History finishes before it even begins.” It’s a world where no one can be a hero, no one can build a pyramid if they want to, because one no longer has the freedom to make up their own destiny, being restrained by the economic system, by the bureaucracy associated with it, by the technicalities that determine every aspect of life, by the impossibility of a sense of destiny, project, future.
Advanced capitalism is a time for cocaine, the two friends say, a fast drug, taken individually, that helps to escape. Communism, the building of it, and early, industrial capitalism (both belonging to modernity) were times for alcohol, which needs time to have an effect, requires socialization and has the effect of getting one in touch with one’s deeper self, as opposed to escaping from it. And the transition from communism to capitalism is parallel to a hangover (another good metaphor, to be put together with Klein’s shock therapy).
It’s a world run by and made up of managers. “The manager is not a specialist in anything. He is, rather, a specialist in nothing. He does not produce anything in classical terms and, in order to stimulate production nevertheless, he uses a simple trick, he alters the meaning of work. A fundamental mutation takes place, a big lie takes over: the manager does not produce things, but relations.” In this world, people are no longer creators, but intermediaries in a world devoid of classical products, a world in constant movement, a world of total communication, of everything with everyone.
It’s a world where the political at the grassroots level, politics in the city, has disappeared, and through this disappearance of the political, a totalitarian system is possible (this is what allows Ernu to call the contemporary world Glamour Gulag; he argues the same withdrawal of the political from the citizen sphere took place under communism, allowing the enforcing of the repressive, albeit Political, regime; now, the withdrawal of the political from everyday life allows the enforcing of economic totalitarianism). It’s a world, like before, that is completely artificial, again leading to the stifling of any resistance: if, during communism, the artificiality was one of hyper-political symbols, of propaganda, constructed by politruks and their slave intellectuals, now the artificiality is that of money, stock markets, economic symbols, maintained by managers and PR agents. In both, the people are powerless.
One means to still engage in a dialogue with the power today is through terrorist acts (and the degree of violence of the terrorist acts stems from the inequality between the senders of the message and their audience, the Western world—the bigger the inequality, the more radical means are needed to make sure one is heard). “Terrorism is a message and, at the same time, a criticism, a radical dialogue with our world today. Terrorists understand very well that everything today functions according to an economic logic, hence the only question they pose is the one which is fundamental to the capitalist system: “your money or your life?” Terrorists face a simple dilemma as regards their rapport with the Western world: they either have to accept its conditions and engage in market relations with the West, or they can choose force and violence and thus choose “life and death” over money. And the powerful are no less violent than the weak, they simply have stronger self-legitimating mechanisms.”
For the rest of us, with such a pervasive dominant system, the struggle has to take place inside the individual first of all. “The only way to react is to become partisans. But, as the battle is taking place in one’s own intimacy, it is very tough to become a partisan of your own being: not to trust anything, to doubt everything, to finally fight with yourself because you no longer know what is true and what is false in your own memory, in your own feelings, in your own being.” Intellectuals are no good, because they take the soft position of following the power and strengthening it, plus their product, language, is neutralized, it’s just a merchandize like all others (Ernu takes a direct stab at Romanian intellectuals, always softies, not real dissidents under communism, and insisting on anti-communism after the regime change, merely because that position would pay off, and would involve no risks whatsoever—to assume anti-communism when there is no threat derived from such a position is worthless, has no critical value). Ernu gives a pretty bleak account of how freedom can still be achieved, but there is a sense in all the book, that this is still possible, through the kind of partisanship described above and through this consistently heretic attitude, that of criticizing everything. Resonant of this description of Chomsky: http://www.commondreams.org/view/2010/04/19-3
Perhaps Ernu doesn’t say new things. Not about capitalism for sure. But even the criticism of capitalism is refreshing in Eastern Europe. And, surely, some of the parallels he draws between communism and capitalism are important. His previous book, “Born in the USSR” is already being translated in some foreign languages, so perhaps the same will happen with this one. Nevertheless, it’s a book more important to exist in Eastern Europe, where these questions are new, where his bringing together of capitalism and communism are still shocking.
Logorama
Un desen animat bun (mersi Vladimir)… ne da de gindit…
E regizat de colectivul francez H5, François Alaux, Hervé de Crécy + Ludovic Houplain. A fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, 2009.
Logorama from Marc Altshuler – Human Music on Vimeo.
Kapitalism – rețeta noastră secretă
Gagarin, cit te-am iubit!
Am uitat…. 12 aprilie e ziua lui Gagarin, eroul copilarieie mele. Atunci a zburat primul om in cosmos… Gagarin e eroul meu .. sorry…
Si o melodie pe tema Gagarin cintata de Undervud (era eroul fetelor sovietice… zice: Gagarin, cit de mult te-am iubit… ascultati, nu o sa va para rau).
« go back — keep looking »