Despre erezii politice, noii politruci, vampiri, droguri, credite, hoţi, disidenţi şi partizani

Interviu aparut mai intii in rusa, cu ocazia plecarii la festivalul de la Moscova (povestesc zilele care urmeaza).  Dupa citeva zile a aparut si in romana in doua ture pe HotNews / Think Outside The Box: partea 1 si partea 2.  Iata interviul.

Dragă Vasile Ernu, ai venit în “noua ta Patrie” cum scrii în ultima carte (“Ultimii eretici ai Imperiului”, ed.Polirom, 2009), în 1990, din “necuprinsa ţara mea natală” cum spui în “Născut în URSS”. Care este Patria ta, cum te simţi ca fost cetăţean sovietic în pielea unui cetăţean român?

În viaţă sînt multe lucruri pe care nu le putem alege.  Ele ne sînt date. Ţara în care ne naştem, limba pe care o vorbim, părinţii, etc.; sînt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… nu. Sînt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc dacă aveam de ales? Sînt cîteva locuri pe care le ador, dar sînt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sînt probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul din cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atîta experienţă, atîta tragedie şi fericire, încît uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricît de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sînt un om din sud, cu un umor klesmer (ruso-evreo-valah) şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decît tragedia. Tragedia şi sărăcia sînt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decît fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atît de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în carte.

Ce spui pare puţin cam masochist. Vrei să suferi ca să ai ce scrie?

Nu. Ceea ce vreau să spun e că trebuie să fim cu mintea mai destupată şi să scăpăm de clişee. Suferinţa, nefericirea, nu dispar niciodată, ci doar se transformă, capătă alte forme. Societatea în care trăim ştie foarte bine să ascundă această suferinţă, s-o împacheteze frumos. Pe mine mă irită povstea actuală cu eficienţa de care se tot vorbeste în noul regim: eu nu vrea să fiu eficient, nu vreau să am vilă, nu vreau să am cea mai scumpă maşină, cel mai scump catafalc ci vreua să am timp, să meditez la sensurile ascunse ale vieţii. Între mine şi noua putere dominată există o neînţelegere profundă: în timp ce ea construieşte capitalismul glorios şi luptă pentru valorile monetare, Ernu îşi permite luxul de a pune întrebări, şi încă unele foarte incomode.

Prin urmare, sînt mulţumit că am trăit în URSS şi am văzut “Gloria şi decăderea acestui Imperiu”. Cunosc marile tragedii de la prima mînă. Ştiu despre tragediile care au avut loc acolo şi încerc să le înţeleg şi să le chestionez. Prima mea carte povesteşte în mare viaţa cotidiană din Patria mea. Însă într-o zi, Patria mea a dispărut, iar orice moarte are şi ceva tragic, chiar şi cînd moare un duşman. Am ajuns la studii în România într-un context postcomunist. Veneam dintr-o familie în care se vorbea româneşte. Erau anii marilor deşteptări naţionale din zonă.

Cum ai găsit România anilor `90?

Foarte bolnavă, isterică, lipsită de capacitatea de a dialoga. Toată lumea urla şi nimeni nu asculta. Eu trecusem deja prin perestroika, fenomen care ne-a lecuit de isterie. Iniţial mi-a fost foarte greu, fiindcă eu creadeam că “România din capul meu”, învăţată din cărţi, foarte romantică, e tot una cu “România profundă”. Şi am avut o mică revelaţie: nu e suficient să ştii limba, cultura, istoria şi toate cele necesare despre o ţară ca să o pricepi. Ca să o simţi “biologic” trebuie să trăieşti cu ea, trebuie să ai o experienţă cotidiană zi de zi. Patria e ca şi o limbă, se învaţă zi de zi mai ales în copilărie. Aşa că, pentru mine România este o Patrie ca o limbă învăţată la maturitate. Dar o învăţ zi de zi şi poate e mai bine să-i fiu cetăţean, decît “patriot”. În România, ca şi în Basarabia sînt prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni.

Ai venit în România şi te-ai perindat prin Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, după ce făcuseşi un periplu prin oraşele Odessa şi Chişinău? Cum a fost acest traseu, care e locul preferat?

Da, am schimbat cîteva oraşe. Fiecare oraş e o nouă viaţă. E foarte interesant să schimbi oraşele. Mereu i-am invidiat pe amicii mei evrei pentru uşurinţa cu care schimbau locul. Dar e bine să o poţi face din propria dorinţă, nu din cauza unor presiuni externe violente. Însă mare atenţie: să nu confundăm schimbarea de care vorbesc eu cu mecanismul instaurat în ultimii 20 de ani de schimbare de oraş-job. A schimba oraşul nu înseamnă a schimba jobul şi biroul. Toate oraşele-birou sînt la fel. Asta e o formă de mimare a schimbarii şi de fapt, oamenii nu schimbă nimic. Schimbă poate o fişă în cartea de muncă. La fel e şi cu nebunia turismului. A dispărut spiritul explorator care a fost înlocuit cu spiritul turistului. Turismul e ca faimoasele  conserve sovietice  “Micul dejun al turistului”, adică, toate-s la fel şi fără nici un gust. Mergem să vedem ceea ce deja ştim, după trasee prestabilite. Urăsc aceste ritualuri….

În România e foarte interesant fiindcă se simt foarte bine faliile unor culturi şi influenţe diferite. Iaşul molcom-meditativ, cu aerul său moldo-slav. Clujul, cel mai conservator oraş al României, cu români veniţi foarte tîrziu în oraş, care se luptă să-şi aproprieze spaţiul şi istoria oraşului şi cu o comunitate încă importantă de maghiari, vechi citadini. Foarte interesant cum se simte asta, la fiecare pas. Trebuie doar să ai ochi să vezi şi urechi să asculţi. Bucureştiul… Am descoperit un Bucureşti pe care-l iubesc exact pentru ceea ce este el urît. Este cea mai orientală capitală europeană. Această combinaţie îl face irezistibil…. Nu trebuie să ne temem de Orient, şi nu trebuie să idealizăm prea mult elementul occidental. Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale. Batălia între Orient şi Occident, conflictul celor două mari culturi nu ţine de religie, cultură în sensul ei larg sau concurenţă pentru valori monetare, ci este o bătălie între două modalităţi total diferite de a gestiona timpul. În Bucureşti se simte perfect acest lucru. E o poveste foarte lungă la care lucrez acum…. Mie îmi place Estul Europei tocmai pentru că ştie să lucreze cu aceste două forme de gesionare a timpului, cel de tip oriental şi cel de tip occidental. E fascinantă povestea asta cu timpul… Chişinaul de exemplu e un spaţiu extraordinar tocmai pentru acumularea experienţei “periferiei de Imperiu”.  Din pacăte, acum e un proces de distrugere a acestei comori. Asta se întîmplă şi în Caucaz, şi în fostele republici asiatice. E o temă care mă preocupă.

Prima ta carte, “Născut în URSS ”s-a bucurat de foarte multă atenţie, comentarii peste comentarii, premii şi traduceri. Am înţeles că e la a 3-a ediţie, deci a fost un debut de succes. Crezi că “Ultimii eretici ai Imperiului” va avea acelaşi succes?

Succesul e o chestiune relativă. Vine şi pleacă înainte de a-ţi da seama că s-a întîmplat. Ideal e bine să nu te prinzi de asta, să-l tratezi ca şi cum el nu ar exista. În definitiv, scriitorii se bat pe cîteva mii de cititori. Am suficientă autoironie ca să mă protejez de aerele vedetismului. Fireşte că e plăcut să vezi că volumul este comentat şi se citeşte din moment ce se scoate cîte un tiraj pe an şi se traduce în mai multe limbi. Reuşita unui volum ţine de foarte multe necunoscute. Cînd scriam prima carte, nici măcar apropiaţii nu mă luau în serios. Renunţi la job şi stai să scrii e o chestie “neserioasă”, mai ales dacă nu mai ai 20 de ani, ci 35.

Eu am lucrat cîţiva ani buni în industria cărţii şi de felul meu fac analize riguroase fenomenelor culturale. Îmi place să analizez, să construiesc teorii şi să dau explicaţii mai generale. Mă miră foarte mult credinţa aproape oarbă în tehnologiile de PR&marketing&management. Tot mai multă lume este convinsă că banii şi tehnologiile de comunicare şi vînzare rezolvă tot. Eu zic că în domeniul cultural ele rezolvă atît de puţin, încît se poate renunţa la ele în forma lor actuală. Din punctul meu de vedere, aceste tehnologii sînt total neinteresante şi vetuste. Le dedic două capitole în noua mea carte. Mai ales că arta şi cultura sînt în esenţa lor produse anti-piaţă, sau hai să zicem ca şi Groys, ele sînt în avangarda economiei. De aceea, cultura nu prea functionează după mecanismele pieţei aşa cum scrie în manualele lui Kotler.

Că ai adus vorba de PR, tu faci în cîteva capitole o critică dură la adresa industriei de PR&marketing&management. Afirmi că ei sînt noii politruci, noii propagandişti. Nu te temi că o să-i superi?

Corect. Da, această clasă socială reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi  “poesis ”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni, pe cînd eu pledez pentru deconectare. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Însă să fiu înţeles corect: eu nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. Nu. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Moise, de exemplu, a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron care era un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului care să nu fie un produs al societăţii ci a unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. Adică ceea ce trăim, modelul social impus e o inginerie socială de laborator. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi devin eroii societăţii. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali.

Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Ai început să fii tradus, deci ai pentru ce să te bucuri.

Of… traducerile sînt o nouă “fata Morgana” a literaturii române. Să fim traduşi şi să luăm Nobelul sînt marile obsesii ale literaturii române, care, după mine, sînt în esenţa lor nişte ţinte false. Cu Nobelul am “rezolvat parţial” prin “românca” Herta Muller. Iată pe scurt părerea mea.   Traducerea este un aspect interesant şi important, însă secundar în cîmpul literaturii. Traducerea cărţii/cărţilor unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă este în primul rînd o problemă de marketing ceea ce presupune un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoare estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează. Nu e nimic rău aici, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Noi sîntem însă maeştrii în a alerga pe piste greşite. Să fim atenţi să nu cădem într-o capcană crezînd că traducrea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals. Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducrea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri  e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. ICR-ul însă face o treabă bună în acest sens, are proiecte bune pe traducere. Face ceea ce trebuie să facă. Însă problema literaturii române şi a pieţei noastre literare se află în altă parte.

Pe mine mă interesează foarte mult cititorul român, fiindcă scriu româneşte. Mă interesează şi spaţiul din R.Molodva fiindcă şi ei sînt cititori, în marea parte, de literatură română, se framîntă cu aceleaşi probleme, facem parte din acelaşi spaţiu cultural. A propos, e o piaţă foarte importantă, total neglijată de noi. Şi mă mai interesază spaţiul rus. Fac parte cumva din el, ţin legatura cu el, încerc să scriu şi să activez şi acolo. Vreau să fiu un scriitor care activează pe cele 3 pieţe culturale. Celelalte zone sînt secundare şi cu importanţă mai degrabă simbolică pentru mine. Ca să devii un scriitor important pe pieţele occidentale e nevoie de mult mai mult decît să scrii bine, dar asta e o poveste lungă. Un erou de-al meu are o întreagă teorie pe tema asta şi zice: pentru a avea o literatură mare, cu impact semnificativ, trebuie mai întîi să ai o armată puternică. Armele de azi sînt însă mult mai complicate şi mai sofisticate.

 Deci acesta e crezul tău: scrii pentru oamenii din zona din care vii şi pe temele cu care ei se confruntă. E corect ce spun?

 Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde  e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcat, e şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.  

Unii afirmă că în cărţile tale, manifeşti o nostalgie faţă de URSS, faţă de comunism. Cum o explici?

De povestea asta m-am săturat. Dar ştiu că unii critici, precum D.C.Mihăilescu, mă dau de exemplu ori de cite ori au ocazia de “scriitor nostalgic”. Simona Sora, o fată foarte isteaţă la care ţin, în recenzia primei cărţi vorbeşte de un risc pe care abordarea mea l-ar implica, că e o “carte periculoasă”, că nostalgia este periculoasă etc. Iniţial, fiind încă un baiat timid, fără experienţă în domeniu, încercam să mă apăr. Nu voiam să fiu “bau-baul” şi să distrug visele criticului din “minunata lume nouă”. Acum sînt mult mai relaxat cu această poveste. Da, sînt al naibii de nostalgic, dar nu vă temeţi, nu sug sînge de clone şi minţi clonate capitaliste… sau, mă rog, nu foarte des… Cine decide ce e bine şi ce e rău? De ce se pune inderdicţie la nostalgie? Chiar ne-am tîmpit cu toţii?

Ideologia dominantă actuală interzice astfel de sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis un tip de sentimente umane, capitaliştii, altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material. “Madleine-a” mea este un amărît de closet sovietic …şi care e problema?

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de memorie, de sens şi nu de ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie. Jos labele de pe visul meu! Nu e de vînzare… uh.. gata ca m-am înfierbîntat şi se trezeşte vampirul din mine…nu-mi tremură buza de sus?

Dacă tot ai amintit de vampiri, în “Ultimii eretici ai Imperiului” vii cu o teorie interesantă despre vampiri, spui că noi am fi o specie de vampiri şi că există o bătălie între “vampiri” şi “ceilalţi”, că “Dracula ” ar fi una din cele mai bune cărţi despre zona nostră geografică…

Nu mai vorbi că-mi faci poftă… Eu mă joc cu o altă formă de cartografiere culturală şi alte tipologii decît cele utlizate acum. E foarte interest cum un tip ca Stoker care nu a călcat niciodată pe aici descrie lumea de aici stînd şi citind enciclopedii şi cărţi englezeşti. E una din cele mai exacte descrieri a ceea ce e aici, fiindcă el lucreză cu nişte topologii britanice şi nu e influenţat de experienţa directă, nu are emoţii. Ador această abordare british. Pentru mine, romanul “Dracula” este una din cele mai bune cărţi despre anumite tipuri de cultură şi conflictele acestora. E una din cele mai bune carţi despre relaţia noastă cu Europa occidentală. Ce e foarte interesant în această poveste?

Discutam cu Saşa Ivanov, editorul meu pe această temă. El are o întreagă teorie. Mai întii aflăm că noi, cei de aici, de la periferia “civilizaţiei”, aflaţi la margine de imperii, sîntem pentru “ei” un soi de “Nosferatu”, adică “Ne-Morţi”. Sîntem nişte fiinţe prinse între două lumi, “nici una, nici alta” cum spune un bun amic şi erou în cartea mea. Al doilea lucru important este legat de modul în care este prezentată drama occidentală de necunoaştere a sinelui. Aici are loc un soi de “conflict al civilizaţiilor” între centru şi periferie, conştiinţa victoriană clasică şi periferia “necivilizată”, numită simbolic Transilvania. Conflictul întîlnirii cu acei “străini”, “alţii”, duce la o cunoaştere de sine, veşnica obsesie europeană, dar şi la apariţia unei mari fobii, aceea de pierdere a identităţii. Teama de “vampir”, de “Dracula”, nu e o teamă de “celălalt” diferit faţă de “noi”, ci o teamă că vampirul te va muşca, acest act ducînd la pierderea identităţii tale. Vei deveni şi tu altceva, vei deveni un vampir şi vei trăi prins între două lumi. Şi aici apare o luptă între vampiri şi oamenii “normali”, între “imperiu” şi “periferie”. Ei vor să ne lecuiască sau să ne omoare, noi vrem să le sugem sîngele. “Civilizaţii” dezvoltă o întreagă tehnologie şi instituţii de verificare a vampirilor, de “lecuire” şi de omorîre, instituţii care funcţionează şi azi. Problema pe care o ridic eu este următoarea: acceptăm să ne pierdem identitatea, să fim “lecuiţi”, să fim vînaţi şi omorîţi, sau le sugem sîngele? Parcă aş merge pe ultima variantă… Ar trebui poate să scriu despre “O zi din viaţa ultimului Vampir” cum au vrut să-mi scoată dinţii în vamă, cum mi-au dat cu usturoi şi cu tămîie în aeroport, cum m-au pus să vadă daca mă reflect în oglindă la ambasadă… Dar Vampir Vampirovici are şi el tehnicile lui de trucaj şi o face pe omul “civilizat” pînă ajunge la prima jugulară… haha

Frumoasă  pledoarie pentru nostalgie şi vampiri. Uite, Costi Rogozanu afirma că “Născut în URSS”, prima ta carte, “pare acum doar o jucărioară”, faţă de “Ultimii eretici ai Imperiului” şi că “aici îţi asumi riscuri” şi vrei “să zgudui ideile primite de-a gata”. Cartea ta se vrea un manifest al unei noi generaţii?

Au trecut vremurile manifestelor, profeţiilor,  revoluţiilor şi a “nebunilor”. Mi-ar fi plăcut să scriu un Manifest sau o carte care să zguduie puţin ideile “betonate” şi adevărurile primite de-a gata. Acum, din păcate (sau din fericire), trăim vremuri în care marile probleme, marile teme nu mai pot fi atacate direct şi frontal fiindcă tipul de relaţii a societăţii în care trăim are o capacitate incredibilă de a deturna sensul şi a transforma critica în propriul său interes sau într-o banală marfă. Eu nu sînt destul de “nebun” pentru a radicaliza suficient de mult discursul, iar societatea românească, aşa cum o cunosc eu, nu acceptă ereticii şi personajele incomode. Ea le exilează, face “reject”…Pînă şi oamenii foarte deştepţi sau foarte tineri care ar trebui să fie mai deschişi la idei noi şi “riscante” reacţionează după tiparul: “Ernu, eşti băiat deştept, spui lucruri interesante, însă pîna aici….” Şi ţi se trasează zona pînă unde ţi se acceptă să mergi. E ca omul care nu ştie să înnoate: tu încerci să-l bagi în apă şi cînd îi ajunge apa la genunchi urla “pîna aici”. Există foarte multă teamă, foarte puţină tradiţie a reflecţiei şi dezbaterilor, multa ignoranţă, frustrare etc. Curajul gîndirii libere nu e punctul nostru tare. Cultura română se află în perioada adolescentină în care e mulţumită să vehiculeze doar clişee. De aceea e foarte greu să produci o anumită dezbatere în societatea românească fiindcă ea este fie impasibilă şi te exclude prin ignoranţă, fie te exclude prin formule de tipul “hai sictir”. Societatea şi mediul intelectual românesc sînt sensibile numai cînd se folosesc nume concrete, dar atunci se cade foarte repede într-o dicuţie de mahala. Bătăliile personalizate fac carieră aici. Însa în cartea mea, eroii principali sînt ideile.

Acum cred că vin nişte vremuri ceva mai interesante decît debandada din ultimii 20 de ani. În societatea în care trăim se configurează alte nevoi, teme, grupuri. Un rol tot mai semnificativ îl vor avea grupurile marginale, cei care sînt departe de centrele de putere. Eu le zic partizani.

Ce înţelegi tu prin partizani şi care este lupta lor? Cine sînt, cu cine luptă şi pentru ce?

Eu pornesc de la cîteva teze foarte simple. Comunismul şi capitalismul nu sînt perioade istorice lipsite de legătură sau excepţionale. Pentru mine, ele sînt un tot: ambele sînt forme politice care lucrează cu diverse mecanisme de represiune. Sînt ca un vas communicant. Toţi urîm comunismul însă nu văd de ce aş fi îndrăgostit de capitalism: unul foloseşte represiunea politică, altul pe cea economică şi te toacă mărunt de nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Nu văd de ce ar trebui să separ comunismul şi sa-l transform într-un “rău fundamental”? Eu cred că toate crimele, indiferent de regim, au aceeaşi semnificaţie. Ce ne facem cu crimele capitalismului din secolele XVIII-XIX? De ce nu analizăm ce s-a întîmplat în faza capitalismului incipient? Nu a fost cu nimic mai breaz decît comunismul. Sînt zone geografice în care au disparut nu specii de bizoni, ci populaţii întregi. Deci s-ar putea că aceste forme de violenţa să fie un fenomen ceva mai complex ce ţine de formele de modernizare. Eu mă întreb şi pun întrebări. Eu vreau să înţeleg. Chiar nu vedem nici o legătură între stalinism şi colonialism? Lucrurile se leagă foarte bine. Ambele regimuri sînt la fel de criminale doar că ghinionul e că comunismul a avut loc mai recent, memoria fiind deci mai proaspătă şi în ţări mai puţin sofisticate precum Rusia şi România. Încercarea de a da un caracter “teologico-politic” şi a vorbi de comunism ca de un “rău metafizic” are ca scop nu cunoaşterea acelei perioade, ci altceva. Rolul acestui truc constă în legitimarea ideologiei dominante actuale şi instituirea ei ca unic adevăr. Ni se sugerează “benevol forţat” că e singura formă de organizare adevarată, fără alternativă, care trebuie să fie model pentru toate popoarele lumii….  Dacă critici actuala ideologie dominantă vin politrucii şi zic…: “a, ăstă-i nebun, vrea stalinism”. E un truc ieftin. Drepturile pe care le avem azi nu ne-au fost oferite de Putere ci au fost cîştigate cu multă trudă, multă luptă, mult curaj şi mult sînge. Ele pot fi foarte uşor pierdute.

Revenind la întrebare: cum e cu partizanii azi, sînteţi retraşi în munţi?

Da, în munţii şi codrii spaţiului virtual, tremurăm cu tastatura în mînă. Glumesc. Ei bine, acum vin partizanii, vampirii şi alte “vietăţi”. Cu adevărat totalitară e doar politica, cultura care decretează că nu mai are alternativă. Ni se spune o mantră pe care trebuie să o repetăm continuu: proprietate privată, care nu-i aşa, e sfîntă, piaţă liberă care, fireşte, cum ne spun noii politruci, este egal cu democraţia…amin… Aşadar, noi trebuie ca în acest context de monopol total să ne punem problema cum să rezistăm şi cum să luptăm, care sînt formele de luptă şi apărare civilă. Adica, cum îmi apăr libertatea? Şi aici vin partizanii mei… grupurile marginale. Pornind de la bătrînul Schmitt, cu care dealtfel nu sînt pe aceeaşi lungime de undă neapărat, spun că prima condiţie necesară a “stării de partizan” nu este să fii conectat la sistem, ci deconectat. Acum, toată lumea vrea să fie cît mai conectată la regim prin joburi bune, funcţii, credite etc. Eu susţin că a venit vremea deconectării. Trebuie să fim cît mai departe de centrele şi formele dominante de puterea politică, financiară, socială şi culturală. Partizanii nu au grade, uniforme, epoleţi. Ei nu se subordonează superiorilor. Puterea nu-i poate controla fiindcă nu are conexiuni directe cu ei, nu-i cunoaşte, ei însă se recunosc între ei şi ştiu cine este “duşmanul”. Cu ”trupele regulate” ale duşmanului, ei duc lupte “iregulate”.  

Aceşti marginali au o funcţie foarte importantă într-o societate dominată de un anumit tip de cultură şi politică. Ei sînt ca proorocii: singurii care mai înţeleg şi disting istoria, “spriritul vremii”. Şi sînt singurii care mai păstrează sensul ideii de libertate care a fost deturnat şi resemnificat. Oamenii de azi cred că a-ţi lua un credit înseamnă libertate.

Şi cine sînt cu adevărat duşmanii care ne dau bătăi de cap?

Eu zic că trebuie să avem curaj să luptăm împotriva tuturor formelor de represiune, mai ales cele prezente, nu doar împotriva celor care nu mai există. Nu leninii şi stalinii prezintă un pericol real pentru noi, căci ei s-au privatizat demult. E foarte interesant că marea bătălie care se anunţă nu e împotriva “stalinilor comunişti” şi nici măcar împotriva “stalinilor capitalişti”, cei privatizaţi care deţin averi şi puteri fabuloase. În ultima perioadă a avut loc o mutaţie masivă care odată cu criza economică a devenit foarte vizibilă. A apărut un nou mutant pe filiera celor două grupări, un soi de amestec perfect între stat şi privat. A apărut o elită birocratică mondială foarte puternică care face parte şi din stat şi din privat şi pe care nu avem mecanisme să o controlăm, nu avem arme cu care să luptam şi de care să ne apărăm. Marea luptă politică din următoarea perioadă o vom duce cu această elită birocratică, cum ar zice un bun amic, cu acest colosal CAP de SRL-uri. Şi noi trebuie să răspundem la nişte întrebări: cum vom rezista în faţa ei, cum o vom controla, cum vom lupta împotriva ei, cum ne vom proteja libertatea în faţa ei? Asta va fi cea mai mare provocare politică a următorilor 50 de ani. În acest moment, noi nu sîntem pregătiţi să luptăm. Mergem ca vitele la tăiere. Vezi ce se întîmplă: sistemul financiar a colapsat şi noi, în loc să reacţionam, să cerem o schimbare radicală a sistemului, să venim cu proiecte, noi, nu, noi nu vrem decît să se repare bancomatul…

Aşa, acum ajungem la una din problemele incitante ridicate în cartea ta. Am văzut că mulţi comentează această temă a ta legată de creditele bancare. Trăim vremuri în care creditul a devenit o parte a vieţii. Tu ce i-ai spune unui tînăr care vrea sa-şi ia o casă, o maşină? Îi zici: “frate nu-ţi lua credit că îţi pierzi libertatea?” El o să te injure şi o să spună că e mai liber cu credit decît fără credit….

Eu nu dau sfaturi, eu nu scot soluţii magice. Cartea mea nu e un reţetar. Eu incerc să arăt cititorului riscurile la care se supune, modul în care îşi poate pierde libertatea, care sînt noile forme de represiune şi că de multe ori, pericolele vin din cu totul altă parte decat ne aşteptăm. Eu vreau ca cititorul meu să-şi pună întrebări. Că-şi ia sau nu credit, asta nu mă priveşte. Eu sînt un scriitor care ştie bine care este rostul literaturii. Eu nu vin să dau nici sfaturi, nici soluţii. Eu vin să pun nişte întrebări esenţiale pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Viaţa e foarte scurtă şi e păcat să murim proşti.  

Noi avem impresia că acest credit e o poveste nouă, ce ţine de modernitate şi economia capitalistă. Fals. E o poveste pe care o găsiţi şi în primele cărţi ale Bibliei, dar şi în Grecia antică. Despre ea a scris şi una din cele mai lucide minţi ale omenirii, Aristotel. Biserica şi-a bătut mult capul cu această problemă. Eu sînt un laic, însă sînt foarte curios să văd cum e tratat acest subiect de zona religioasă. E şi un spaţiu mai sensibil si de acea am construit o poveste cu un călugăr care tratează acest subiect.

Modul în care pun eu problema loveşte atît în esenţa structurilor financiare, în clasa ideologică dominantă care predică noul canon economic, cît şi în poziţia bisericii creştine indiferent de confesiune. Problema cu creditele este foarte interesantă şi ştii de ce? Creditul este o bogăţie inversată, pe minus, astfel că dacă un bogat “intră cu greu în împărăţia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o şansă. Bogatul, cu greu, dar poate renunţa la bogăţia sa, cel cu credite nu, fiindca are o bogaţie pe minus, care nu-i aparţine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bătaie foarte lungă. Stalin sau Ceauşescu nici în visele lor cele mai bune nu şi-u imaginat un mecanism de control atît de perfect.

Practic, sistemul finaciar modern bazat pe credit ne aruncă înapoi în istorie. E o nouă formă de sclavagism. Dar e mult mai soft, cu lanţuri de aur. E ceea ce eu numesc “Glamour GULAG”. Trebuie să ne imaginăm că următoarea generaţie de oameni se vor naşte cu datorii, adică total dependenţi şi legaţi de sistem. Ei nu vor avea dreptul să aleagă, căci pentru ei au ales deja părinţii, iar pentru părinţi au ales deja alţii, ei doar au semnat. Cînd ai un credit, şi cu cît e mai mare cu atît aceasta increngătură e mai vizibilă, nu mai judeci la fel, nu mai acţionezi la fel. Orice decizie banală va trece prin prisma valorii creditului. În momentul în care ai un credit fiecare frază rostită, fiecare cuvînt scris, ficare gest va fi măsurat şi analizat de 10 ori înainte de a-l face. A propos, aş putea “apăsa puţin pe acceleraţie”. Creditul are o legătură directă pînă şi cu sexul. E o formă perversă de castrare în toate sensurile.

E sumbru ce spui. Şi ce facem? Renunţăm la credite, luptăm cu băncile? Crezi că o carte ca a ta poate schimba ceva?

Nu, cărţile nu schimbă lumea. Şi asta o ştim de foarte mult timp. Cărţile ne pot ajuta să schimbăm lumea. Eu provoc cu un scop bine definit, vreau să virusez mecanismele de clonare a gîndirii. Cînd totul a fost cucerit, cînd bătălia a fost pierdută, cînd duşmanul e peste tot, întrebarea care rămîne e “noi ce facem?”. Dacă înţelegem şi reflectăm la ce se întîmplă în jurul nostru, atunci trebuie să decidem ce facem. Colaborăm, ne supunem sau ne revoltăm? Dacă alegem una din variante: cum o facem?…. În acest, moment eu nu am soluţii fermecate, însă sînt totuşi un optimist. Eu cred cu convingere că trebuie să reinventăm utopii. Omenirea fără utopie este moartă. Moartea utopiei face să dispară viitorul, iar cînd viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie să reînveţe să viseze pentru a nu-şi pierde prezentul. Numai maşinile nu au vise. Utopiile au adus şi multă suferinţă, însă de ea nu scăpăm nicioadată.

Ideologia actuală propovăduieşte “moartea utopiei”. Ne este interzis să visăm, să ieşim din rînd, fiindcă mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv şi tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise, de nişte vise mai speciale.

Revin le o altă temă majoră din “Ultimii eretici ai Imperiului” care am văzut că a deranjat sau scandalizat pe mulţi. E o temă pe care o anunţi în prima carte şi o dezvolţi în cea de-a doua: între cele două regimuri, communismul şi capitalismul, nu există o deosebire esenţială ci doar de “limbaj”. Vii cu o ingenioasă interpretare şi scrii un text, ca replică la Soljeniţin, numit “O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”.

Eu nu sînt fanul nici-unui regim politic. Cu ele sîntem într-un raport de luptă, de control reciproc. Nu-mi fac iluzii. În politică nu există “ai noştri”. Faţă de Puterea politică eu sînt într-un permanent exil. Da, pentru mine, comunismul şi capitalismul sînt două regimuri cu forme diferite de represiune: unul are mecanisme de represiune politice, altul ecenomice.

Avem o carte foarte importantă apărută în comunism, într-o revistă comunistă după ce comuniştii condamnaseră stalinismul la congresul XX: “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” a lui Soljeniţin. Bun. Atunci începe să se construiască cea mai puternică grilă de interpretare a comunismului. Nucleul dur. Perfect. Eu spun: e timpul să găsim şi o altă grilă de interpretare, să încercăm să chestionăm regimul şi altfel. De ce nu? Eu nu ascult de nici-un Comitet Central, de pe nici o axă politică. Eu nu sînt de partea nimănui. Eu am ceva bănuieli că sînt şi alte zone interesante, grupuri interesante care au avut un efect teribil în anumite zone şi încerc să abordez altfel problema. Atunci apelez la doi autori preferaţi, Ilf şi Petrov. Dar nu-i citesc în cheie comică, ci într-una politică. Construiesc un capitol, la care ţin mult, “O zi din viaţa lui Ostap Inrahimovici Bender”, eroul celor două romane faimoase ale lui Ilf si Petrov. Grila este împrumutată de la un filosof la care ţin mult, Borys Groys, şi care mi-a povestit-o acum cîţiva ani cînd a fost aici.  Pe mine mă interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reuşit să se sustragă fie şi parţial din maşinăria puterii comuniste. Mă interesa felul în care anumite grupări puteau să găsească mecanisme de rezistenţă fără să intre în cîrdăşie cu puterea.

Comunismul, ca şi statele religioase, se construieşte pe limbă/limbaj, pe cînd capitalismul pe cifre, adică pe economic. Sînt două limbaje diferite. De aceea, comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima şi delegitima, de aceea intelectualul îşi mai păstrează aura în comunism (indiferent dacă e pozitivă sau negativă), pe cînd în capitalism devine un banal producător de mărfuri. Încerc să demonstrez acetst lucru în acest capitol. Cei care au ştiut sa fenteze regimul au fost speculanţii şi “sectanţii”, nicidecum disidenţii. Cum? Asta povestesc pe larg în carte.

Acum însă dacă trăim într-o lume metrică, unde limba nu are decît o funcţie comercială, trebuie să găsim alte mecanisme de luptă şi rezistenţă. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului şi-a pierdut puterea, a apărut un soi de inflaţie a sensului. Acum, ca actualul regim să se dizolve, trebuie ca “limba” lui să-şi piardă sensul. De exemplu, inflaţia cifrelor, adică a banilor pot să-i pună viaţa în pericol.

De ce e atît de importantă această distincţie? De ce e atît de important acest speculant-bişniţar? Nimeni nu a mai vorbit de el pînă acum şi acum vii tu şi am impresia că-l faci erou. Greşesc?

Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu dizidenţii. Fireşte că există o doză de romantism aici, eu nu scriu texte ştiintifice, ci literatură. Eu lucrez cu sensurile, nu cu adevăruri în sens ştiinţific.

Atenţie însă. Eu arăt rolul lor subversiv în comunism, dar spun şi că astăzi Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.

În comunism, furtul era un gest riscant politic, nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care, cu puţin noroc, şi cu o armată de jurişti, devine „legal”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul român de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.

 O să se cam supere mulţi pe tine că vii şi distrugi mitul disidenţilor. Afirmi undeva că “nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au învins şi luat puterea noii orînduiri după căderea comunismului, ci neînfricaţii fii ai locotenentului Schmidt”. Nu te temi de mîna lungă a anticomuniştilor de serviciu de la noi?

 Teama nu este un ingredient bun pentru reflecţie. Eu am un mare respect pentru dizidenţi, am o admiraţie deosebită pentru mulţi din ei, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Cîţiva dintre ei sînt modele pentru mine. Din păcate, în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regîndit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie e de învăţat. Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe cînd noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decît sub formă de marfă şi decor. Mi se pare că se află într-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vînd detergenţi, alţii maşini, iar alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.

            Disidenţii sînt una din cele mai interesante grupări din vechiul regim. Dar alături de ele sînt şi alte grupări importante: hoţi, „sectanţi“, grupuri culturale etc. Comunsimul poate fi citit  şi prin grila psihiatrilor, cum o face Ion Vianu, a vînzătorului de cafea, cum o face domnul Florescu. Eu spun că nu trebuie să existe un monopol al interpretării şi mai ales, spun răspicat că o mare parte a grilelor de interpretare trebuie schimbate. Ele trebuie schimbate nu din cauză că sensurile evenimentelor, faptele s-au modificat sau că noi am fi evoluat etc. În istorie totul a rămas la locul lui, sensurile au rămas aceleaşi, faptele aceleaşi, doar grilele de interpretare s-au modificat. De cînd e lumea şi pămîntul, omul se confruntă cu aceleaşi probleme: se naşte, iubeşte şi urăşte, se luptă, învinge şi pierde, construieşte şi dărîmă, face copii, case, oraşe, instituţii, dă viaţă şi omoară, ajunge în cimitire şi arhive. Noi, în ultima perioadă, am inventat această maşinărie modernă care produce iluzia permanentă a noului. In fiecare an schimbam PC-ul, telefonul şi reţeaua de net şi credem că lumea se schimbă. În esenţă nu se schimbă nimic: trecerea de la 386 la Pentium, sau de la iPhone la cine ştie ce altă tehnologie nu înseamnă o schimbare de esenţă, ci de grad. Nici măcar trecerea de la scrisoarea clasică la SMS nu e o schimbare de esenţă. Schimbări esenţiale de paradigmă, de gîndire, au fost foarte puţine. Apariţia unor mari religii, a unor curente politice noi, unele revoluţii…

Ok,….  Atunci de ce trebuie să schimbăm grilele de interpretare din cînd în cînd?

Fiindcă ele sînt construite în anumite momente  de grupuri de putere care nu sînt chiar atît de nevinovate pe cît par la prima vedere.  De exemplu grila-pattern actuală de interpretare a comunismului nu este deloc nevinovată. Este grila “vechiului duşman” şi a învingătorului. Dacă privim la genealogia ei îi vom vedea interesele. Ea apare într-o anumită perioadă şi într-o anumită zonă cu scopuri bine definite, cu obiective anunţate. Asta nu înseamnă că ea nu deţine şi adevăruri, doar că “realitatea istorică” impusă de ea s-ar putea să nu aibă nimic cu realitatea istorică (să zicem, obiectivă), ci să impună nişte himere, o falsă percepţie din care au de cîştigat cei care o impun. Continuînd în ritmul acesta s-ar putea că următoarea generaţie care vine după noi să creadă că în această zonă au existat nişte fiinţe care scoteau foc pe nări, mîncau la mic dejun carne de “burghezi” şi beau sînge de “aristocraţi”. Grilele acestea “nevinovate” e bine să mai fie explodate din cînd în cînd….  E mai igienic pentru minţile noastre. Intelectualii sînt o specie de şamani interesanţi, periculoşi, dar şi necesari. Ei produc viruşi, dar şi antidotul lor. Aşa că pot produce nişte “joint-uri” intelectuale că o să vezi fie monstruleţi, fie Cetatea Soarelui.

Aşa, bine că mi-ai amintit de droguri… cum e cu ele? Am văzut că le dedici un spaţiu separat.

Trebuie să bifăm capitolul droguri? Neapărat? Imediat o să vrei să discutăm şi despre argumentele inexistenţei lui Ceauşescu, că tot am zis că “Ceauşescu nu a existat” şi mulţi mi-au zis că nu e adevarat, că ei l-au văzut. Nu tot ce vezi e adevărat. Şi a propos, e una din temele mele preferate, chiar pot demonstra că el nu a existat…

De ce nu?Îl reinventăm şi pe Ceauşescu cu un drog mai puternic.

Good point… Da, Ceauşescu este un produs metaforic al culturii şi politicii româneşti, aşa că se împacă bine cu substanţele halucinogene… Cu drogurile o să fiu scurt, căci e un capitol la care mai trebuie să lucrez. Observaţiile mele în ce priveşte drogurile pornesc de la o obsesie mai veche legată de modul în care un anumit tip de societate construieşte un anumit tip de formă de “deconectare”, de “rezistenţă”. Spuneam în prima carte că “a construi comunsimul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”. Am văzut că multă lume mă citează doar cînd are nevoie de reţete de cocktail. E haios, însă problema alcoolului pe mine mă interesează doar ca analiză societală şi politică. În noua carte, dedic cîteva capitole relaţiei dintre alcool şi societatea de tip comunist şi vorbesc şi despre droguri. Concluzia la care ajung, care nu e una finală, e următoarea: cu cît societatea este mai artificală, cu atît tehnicile şi substanţele de deconectare sînt mai artificiale. (Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs natural: cultura de exemplu este un produs artificial). Societăţilor tradiţionale le corespunde alcoolul. Socieţilor comuniste şi capitalismului clasic le corespund şi lor alcoolul, dar susţinut cu anumite ingrediente mai artificiale, fiindcă sînt societăţi ceva mai artificiale decît cele clasice. Capitalismului de tip financiar, care are la dispoziţie şi o tehnologie tot mai sofisticată, îi corespund drogurile ca metodă şi formă de deconectare. Vorbim de o practică la scară mare, nu de grupuri marginale. De ce se modifică aceaste forme de consum? Nu din cauză că se schimbă fiinţa umană, că evoluează, că apar mutaţii etc, ci din cauză că modul de viaţă şi munca pe care o prestează omul intră în contradicţie cu timpul, cu modul lui de utilizare. Alcoolul are nevoie de timp pentru a fi consumat iar organismul de timp pentru a fi reabilitat. În societăţile mai vechi drogurile le consumau numai comunităţile marginale şi în zona religioasă, deci zone tot mai artificale. Ritualul alcoolului şi capacitatea lui de ameţire necesită un timp prea mare, care poate fi folosit la uzină dar nu pe Wall Street. Este de neimaginat să fii mare băutor şi să joci la bursă. Munca actuală, aceea imaterială de care ne mîndrim, presupune viteză, lipsă de timp, dinamism excesiv. Nimeni nu mai are timp să stea 3 ore pe zi “să-şi umfle nara” într-un birt şi dimineaţa să se dreagă încă o oră. Drogurile însă sînt forme de deconectare de mare viteză şi te repui în formă cu alte substanţe la fel de repede. E adevărat că te şi consumă repede. Dar societatea are piese de schimb. La tineri, care chiar dacă nu au un job, consumul e legat exact de aceeaşi problemă a raportului timp-activitate: ei au altă muzică, alt ritm, alte jocuri decît tinerii din vechiul regim. Nu poţi să asculţi house, să te distrezi cu ultimele realizări în materie de jocuri şi să consumi alcool. Aici eşti deja în spaţiul drogului. Toată cultura “depresiei” şi mecanismele farmaceutice de tip Prozac sînt profund legate de aceste mecanisme.

Şi aşa de final, la ce lucrezi acum?

Proiectele mele se împart în două categorii: cărţile pe care vreua să le scriu şi proiecte teoretico-practice. Din categoria teoretico-practice ar fi mai multe… Cu cîţiva prieteni vrem să pornim cît de curînd o platformă online dedicată dezbaterilor pe teme considerate de noi importante. Vom aduna lume vie, vampiri, partizani, toate vietăţile de la periferie, indiferent dacă e fiinţă nocturnă sau diurnă. Mai lucrez la organizarea Festivalului Internaţional de Literatură împreună cu Oana Boca şi Bogdan Stănescu (www.filb.ro) şi în primăvară, la organizarea Zilelor Literaturii Române la Chişinău. La Moscova mai sînt prins într-un mare proiect cultural. Îl ajut pe Cosmin Manolescu să pună pe picioare bursele de residenţe artistice. Sînt proiecte la care ţin şi le fac din plăcere. Sînt bolnav de un anumit sindrom creştino-iluminist: cred în binele colectiv şi în “luminarea maselor”. În ce priveşte cărţile la care lucrez e mai complicat. Nu ştii nicodată ce va ieşi. Lucrez la o carte despre viitor, depre reînvaţarea de a visa şi de a crede în utopii, depre cum trebuie să rupem limitele. Mai am în lucru cîteva cărti, dar despre care nu vreau să vorbesc. O să aflaţi dacă vor apărea.

Scriitori români la Moscova

danarus4(dupa ceva chin si truda am reusit sa organizam acest proiect… meritul mare il are ICR si Centrul National al Cartii – Catrinel Plesu, Dana Bleoca si amicii de la AdMarginem – Sasa Ivanov si Falanster  – Boris Kuprianov.. sper ca in fiecare an sa pot/putem organiza ceva similar la Moscova + un Zdob si Zdub si Garik Sukachiov / Dimineata pe racoare in varianta RU)

Scriitorii Vasile Ernu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu şi Doina Ruşti vor participa la festivalul de literatură Moscow International Open Book Festival, desfăşurat în perioada 11-14 iunie 2010. Evenimentul Scriitorii români la Moscova este organizat în cadrul festivalului de Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii, în colaborare cu Central House of Artists.
Promovată susţinut, în ultimii ani, la târgurile şi festivalurile de literatură din Europa Occidentală, literatura română va fi acum reprezentată, după o absenţă îndelungată, şi la Moscova, în Rusia – una dintre cele mai mari pieţe de carte şi ţara unora dintre cei mai importanţi scriitori ai lumii. Prezenţi la amplul festival literar moscovit alături de peste 60 de scriitori veniţi din 20 de ţări, invitaţii din România vor avea un rol central, participând la mesele rotunde Criza identităţii istorice sau războiul memoriei: trecut şi prezent în Europa de Est, Nepoţii lui Dracula la Moscova, Literatura pentru copii din România şi Rusia din perioada comunistă şi postcomunistă. Scriitorii români vor avea, de asemenea, întîlniri cu scriitori, editori şi ziarişti din Rusia.
Detalii despre programul scriitorilor români:

• 11 iunie, 18.00 / Cortul Aluşta – Masă rotundă: Criza identiţăţii istorice sau războiul memoriei: trecut şi prezent în Europa de Est. Care mai este relaţia dintre Rusia şi fostele ţări din blocul estic, cum mai sînt percepuţi astăzi ruşii de către români, polonezi, cehi, sîrbi, unguri etc. Invitaţi speciali: Vasile Ernu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Doina Ruşti (România), Irina Anstanasievici (Serbia), Vratislav Doubek (Cehia), Boris Dubin (Rusia), Dorota Masłowska (Polonia), Larisa Savelieva (Rusia).

• 12 iunie, 16.30 / Cortul Aluşta – Nepoţii lui Dracula la Moscova: pentru prima dată după căderea comunismului avem invitaţi speciali un grup de scriitori români:Vasile Ernu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Doina Ruşti. Se va citi în română şi rusă din operele celor prezenţi (traducător Oleg Panfil). Literatura română este cunoscută în Rusia prin intermediari. Ce se întîmplă în literatura română contemporană? Care este actualitatea literaturii române pentru spaţiul rus şi în ce măsură e bine ca ea să fie cunoscută direct. Moderator: Alexandr Ivanov (filosof, directorul editurii Ad Marginem, editorul lui Mircea Cărtărescu şi Vasile Ernu în Rusia).

• 14 iunie 17.30 / Cortul Bahcisarai – Masă rotundă: Literatura pentru copii din România şi Rusia din perioada comunistă şi postcomunistă. Invitaţi: Vasile Ernu şi Doina Ruşti (alături de alţi colegi din Rusia).
Locul desfăşurării: Central House of Artists – Krîmski val nr.10

Contact media: Serviciul Presă al ICR, 031 7100 622, biroul.presa@icr.ro

Noul val de scriitori basarabeni

ADI LEICA / Impact
Recent apărut la Polirom, volumul „Ultimii eretici ai imperiului”, este o a doua editare a unei cărţi marca Vasile Ernu, apariţie care nu poate să nu deranjeze sau să irite conştiinţa socială cel puţin a cititorului român.
Parte din primul val de studenţi basarabeni dincoace de Prut, Ernu aduce o doză sănătoasă de socialism şi o critică necesară la adresa tarelor politicii şi societăţii dirijate de pe cheiurile Dâmboviţei.
Deşi scriitor român, origi-nea cultural sovietică este pregnantă pe tot parcursul cărţii. Şi vorbim despre acea Uniune Sovietică unde numărul de apariţii editoriale pe cap de locuitor era superior celui din România cufundată în ceauşism, acel teritoriu unde capătul ţării înseamnă Vladivostok, iar nu Carei (URSS-ul din care în anii ’80 ne puteam aproviziona cu lucruri imposibil de imaginat că lipseau din aceeaşi Românie: cărţi editate în româneşte la Chişinău, fructe exotice sau haine interzise de Securitate).
Iată că locul fundaş al ţării în orice asociere voluntară sau impusă de naţiuni are o istorie mai veche decât ne-ar conveni să ştim: condescendenţa a stârnit în rândul oficialilor sovietici excesul de zel cu care cetăţenii unui stat fost aliat al fasciştilor dădea peste cap statisticile de aderare la nou-înfiinţatele partide comuniste, cu un procentaj de ~ 700%, mult peste media oricărui alt stat din lagărul socialist.
Frenezia idolatră cu care intelec- tualitatea şi oficialităţile de talie medie aderă fanatic la cultura politică dominantă a vremii justifică astfel atât epocile fanariotă şi paşoptistă, cât şi generarea unui Ceauşescu – expozant al absurdului carpato-danubiano-pontic. Ca avanpost al civilizaţiei latino-occidentale în spaţiul slav tindem să externa-lizăm şi să delegăm responsabilităţi, culpe, efecte, propria memorie, însă aceasta până când, faţă în faţă cu un popor care îşi asumă istoria, suntem nevoiţi a recunoaşte că pe Ceauşescu l-am produs organic şi ne-a aparţinut. E una din lecţiile pe care ne-o dau intelectualii români abandonaţi de Ţară dincolo de Prut.
Altă dezamăgire de sine înşine e constatarea că pe de o parte intelectualitatea este se poate opune regimului, însă cade în capcana asumării şi comunicării în acelaşi limbaj cu regimul, iar pe de altă parte penitenţa este asumată castei pe care o constituie intelighenţia şi prin urmare îi e asociat un grad superior celei îndurate de victimele fără nume din rândurile ţără-nimii.
Nu prin exerciţii de imaginaţie, ci prin discurs socio-politic, ajungem să considerăm comunismul superior fascismului (tot socialism, dar păgân şi naţional) prin prezumţia de internaţionalism şi ritualuri creştine. Dacă în fascism alteritatea (etnică, socială) care nu satisface este extirpată, în comunism ne-aderentului i se dă o şansă la reeducare, chit că această „oportunitate” înseamnă gulag. Iar cum Siberia e soră cu rusul, lagăre de convertire prin muncă (iar nu de exterminare) precum Kolîma, aflată la zile bune de mers pe jos faţă de cea mai apropiată aşezare umană, dau prilejul firii umane de a se manifesta în grad ultim, exemplu fiind posibilitatea de evadare în 3, cifră sadică, al treilea îndeplinind cu necesitate funcţia de hrană pentru ceilalţi 2 „norocoşi” care în final pot scăpa cu viaţă.
Pe când în capitalism moneda este un produs necesar al economiei, în comunism aceasta devine un efect controlat strict de politic, fără legătură cu economicul, astfel „valuta” devine tentaţia diabolică prin excelenţă, inutilă totodată în afara ariei capitaliste.
Fie într-unul, fie în celălalt tip de regim, oamenii se demonstrează capabili de a urma şi a munci pentru un principiu, un crez abstract: idealul socialismului echitabil, sau al creditului şi dobânzii care preiau monopolul energiei vitale prin instituţia bancară.
Punctul în care cele 2 piramide se inversează este cel al opoziţiei individuale faţă de autoritate. Autoritatea supremă (preşedintele ales democratic) este perfect criticabilă într-o democraţie de tip capitalist, iar managerul este cel care preia locul de mic dictator inatacabil, pe când în totalitarismul comunist autoritatea supremă este intangibilă, hârjoneala fiind rezervată gradelor inferioare şi populaţiei.
Însă despre acestea şi despre încă mai multe şi mai literaturizate concepte, în eseul epistolar al talenta-tului Vasile.

Înlocuim icon-ul Ilici cu Icoane noi sau vechi

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu / Ziarul de Garda, Chisinau / Nr. 278 (27 mai 2010)

— De ce Zilele Literaturii Române la Chişinău?

— De câţiva ani, organizez la Bucureşti cu amicii mei, Oana şi Bogdan-Alexandru Stănescu, un festival internaţional de literatură care a prins foarte bine la publicul tânăr. Am zis că ar fi bine să facem şi aici ceva de o asemenea amploare, însă mi s-a părut mai potrivit în contextul actual să începem doar cu literatura română. Orice scriitor care scrie în limba romană, indiferent dacă se află la Chişinău sau Bălţi, Bucureşti sau Iaşi, New York sau Moscova, aparţine literaturii române. Dacă ne uităm pe program, se vede clar că am încercat să aducem scriitori de peste tot, din mai multe generaţii şi de stiluri diferite. Sunt trei criterii simple de selecţie: să fie scriitor de limbă română, să fie confirmat din punct de vedere al valorii şi să fie activ (să fi publicat ceva în ultimii ani). Ideea e că în fiecare an festivalul va avea alţi scriitori, alte teme etc.

Este un proiect pilot care îşi propune nişte scopuri precise, are o anumită strategie şi un anumit concept, pe care în mare l-am gândit în principal eu, dar la realizarea căruia m-am consultat cu cei de aici (Cartier, Revista Plic, Revista Contrafort, Europa Liberă, universitari de la Universitatea din Bălţi şi de la Catedra de istorie şi filozofie a Universităţii din Chişinău etc.). Proiectul a fost susţinut şi organizat de Institutul Cultural Român şi Centrul Naţional al Cărţii în colaborare cu Editura Cartier, Departamentul Cultură al Primăriei Chişinău, revista Punkt etc. Voi face o analiză a ce s-a întâmplat şi vom lua nişte decizii.

După cum îi spuneam şi amicului meu Madrizen, faimos blogar din Basarabia, prima întrebare de la care pornesc când gândesc un astfel de proiect e următoarea: ce vreau cu acest proiect, care e sensul lui? Nu mă interesează să mă scot eu în evidenţă sau să fac o «tusovkă» cu amicii scriitori. Când vrei să construieşti un eveniment, şi folosesc aici sensul lui prim, «de mare importanţă», atunci trebuie să gândeşti strategic.

— Strategii în literatură?

— Sunt câteva puncte importante în această schemă pe care încerc să le urmăresc: a) Mai întâi, cred că astfel de proiecte pot contribui la stoparea a ceea ce eu numesc „mecanisme de ignoranţă şi necunoaştere reciprocă”. Şi asta se face de jos în sus, prin construirea de diverse reţele, relaţii între grupuri profesionale. Iar scriitorii sunt foarte importanţi în această ecuaţie, căci ei creează poveştile şi imaginarul societăţii în care trăiesc. b) O circulaţie a literaturii vii, actuale, de bună calitate din RO în MD şi din MD în RO. (Lista invitaţilor spune totul: Vladimir Beşleagă, Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Doina Ruşti, Dan Lungu, Aurelia Borzin, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu.) E foartre important ca scriitorii să se şi cunoască personal între ei, să aibă legături directe. Dar şi ca aceşti scriitori să fie cât mai bine cunoscuţi şi de cititori, presă etc. c) Acest eveniment să facă cunoscuţi, în mod special, scriitorii din MD propriului lor public, dar şi publicului din RO (e o formă de mediatizare importantă). d) Am văzut că mare parte a scriitorilor din RO nu prea ştiu multe lucruri despre MD, iar după ce vin, au poveşti foarte frumoase. Atunci, să-i aducem aici, şi să-i punem la «produs» poveşti, căci la asta se pricep şi asta poate creşte «valoarea spaţiului». Dacă nu le place, nu avem ce pierde, oricum, valoarea spaţiului cultural creşte cu de la sine putere, căci sunt mecanisme care se produc de la sine. Ar mai fi şi altele, dar voi reveni cu completări pe parcurs.

Oricum, scriitorii din RO, din ce mi-au spus, au rămas plăcut impresionaţi de experienţa acestor Zile, aşa că prima impresie este foarte bună. Dacă şi scriitorilor din MD le-a prins bine acest eveniment, cu siguranţă îl vom continua. Scriitorii şi publicul din MD au cel mai mult de câştigat dintr-o astfel de experienţă.

— Cum sunt scriitorii de literatură de astăzi?

— E greu de spus cum sunt scriitorii azi. Eu cred că ei sunt, sau ar trebui să fie, aşa cum au fost mereu cei care ne bântuie gândurile şi sentimentele. Dar hai sa încerc un răspuns prin învăluire, cu riscul de a mă repeta. Multă lume m-a întrebat aici: de ce evenimentul e şi la crâşmă şi nu doar la academie, de ce şi în parc şi nu doar la bibliotecă, de ce la restaurantul de lângă universitate şi nu la Uniunea Scriitorilor? Ei bine, din câteva motive foarte simple. Mai întâi, eu cred că literatura azi trebuie să iasă din propriul său mediu instituţional. Ea trebuie să-şi depăşească apartenenţa sa strict profesională. Mă interesează publicul tânăr, care vine şi din alte medii decât cele strict literare sau chiar artistice şi „proletari de birou”. Pe oameni trebuie să-i reînvăţăm să viseze, să se regândească. Iar literatura e un bun remediu. Această clasă de mijloc mă interesează foarte mult, şi multe dintre acţiunile mele o vizează direct. Dar nu în mod exclusiv. De aceea, trebuie să aleg cu grijă locul şi modalitaţile de desfăşurare. Cum eu nu stau în Chişinău şi nu am timp şi energie să resuscitez spaţii moarte sau căzute în transă mioritică, prefer să merg pe zone neutre, pe care să le resemnific, sau să lucrez cu oameni care deja fac lucruri importante. În al doilea rând, vreau să încerc să depăşim percepţia puţin vetustă legată de literatură şi de scriitori. Discursul literar nu este unul doar pur estetic, ci are şi importante funcţii politice, educative şi sociale. Literatura nu este numai povestea care sună frumos, ci şi povestea care te disperă, îţi dă insomnii, te enervează, de la care înveţi să gândeşti, să interoghezi, şi de care uneori chiar te temi. Iar poetul nu e neapărat un cuvânt pereche al sintagmei «poet naţional», care le zice frumos toată ziua cu neamul, limba şi patria, sau boemul «care nu munceşte». Scriitorii mari ai lumii au fost în general fiinţe care au scormonit mai peste tot şi au ridicat probleme pe care de la «opincă la vlădică» nu prea au vrut să audă de ele. Istoria ne arată că, atunci când această specie dispare din societate, e vai şi amar de acea societate.

— Ce ai descoperit la Chişinău de astă dată?

— De data asta e ceva mai special, fiindcă nu am venit să mă odihnesc, să stau pe terasă la discuţii cu amicii, ci am venit să lucrez. Sincer să fiu, această experienţă mă pune în situaţia de a-mi revizui multe dintre ideile şi percepţiile mele legate de această zonă, de ceea ce se întâmplă aici. Acum ceva vreme eram mai optimist decât acum, însă asta nu mă face să renunţ la proiectele mele legate de Moldova sau să disper. Este enorm de mult de lucru.

Zilele acestea, am discutat foarte mult pe aceste teme. De exemplu, cunoscutul critic literar Eugen Negrici, invitatul nostru, era foarte optimist de ceea ce a văzut şi întâlnit aici. Mă bucură acest lucru. Aş sintetiza câteva gânduri pe care le împărtăşeam unor amici. Cred că nu ne-am prea lămurit nici cu vechiul regim, nici cu noul. Nu ne-am împăcat nici cu noi înşine, nici cu trecutul nostru, că de prezent, ce să mai zic! Am început să urâm fanatic trecutul pe care l-am slujit fără să ne revoltam la momentul potrivit, iar acum, nu mai încercăm să-l înţelegem şi să ni-l asumăm. E trecutul nostru totuşi, nu putem scăpa de el condamnându-l. Nu poţi să-ţi arunci istoria la gunoi. Externalizăm vina prea uşor: nu-i aşa… întotdeauna sunt de vină ruşii şi comuniştii, noi, însă, nu suntem niciodată vinovaţi. Dărâmăm monumente fără să încercăm să punem nişte întrebări simple şi să căutăm nişte răspunsuri, fără să înţelegem că fiecare dintre noi, dintre părinţii şi bunicii noştri au fost părtaşi la trecutul recent într-o formă sau alta. Fie şi prin supunere tăcută. Construim monumente noi, care se răfuiesc cu cele vechi, şi care nu prea ştim ce semnifică. Dărâmarea unui monument nu înseamnă dispariţia sensului acestuia, căci în urma lui rămâne un loc gol, care este o rană dureroasă şi are o semnificaţie profundă care ne va bântui mult timp. Schimbăm numele bulevardelor din doi în doi ani, uitând că faptele şi cuvintele au o semnificaţie şi un rost, iar ele se vor răzbuna în timp. Începem să reîncălzim o ciorbă naţionalistă de secolul XIX care nu mai este «funcţională», nu mai «ţine de foame» şi ducem bătălii simbolice fără rost, iar când ieşim epuizaţi din ele, ne trezim în faţa unei realităţi cumplite, care ne poate distruge. Înlocuim icon-ul Ilici cu Icoane noi sau vechi, comunismul ştiinţific cu bazele ortodoxiei, cu acelaşi patos bolşevic pe care-l urâm. Tare mă tem că şi gălăgia asta cu Pro şi Contra seamănă de fapt cu întoarcerea ambalajului de pe o faţă pe alta, fără a schimba nimic în esenţă. Şi tare mă tem că în spatele ambalajului Pro Europa, de exemplu, se ascunde un conţinut care include tare multe fobii şi probleme.

— Dacă nu ai face literatură, publicistică, cum ai trăi?

— Sensurile vieţii nu se schimbă în funcţie de muncile pe care le prestezi sau de preocupările pe care le ai. Nu contează ce faci, ci care este sensul a ceea ce faci. Poţi fi un scriitor care, în loc să-şi îndeplinească funcţia sa socială de educator sau de spirit critic la adresa puterilor vremii, oricare ar fi acele puteri, este un banal comerciant cu texte şi funcţii. Adică poţi fi un scriitor de curte, şi atunci, după mine, mai bine te apuci de altă meserie. Sau poţi fi un simplu slujbaş undeva la un ghişeu, care-şi plăteşte impozitele la timp, respectă codul penal şi ia atitudine ori de câte ori vede în jurul lui o nedreptate socială sau politică. O societate ca a noastră are o imensă nevoie de oameni care iau atitudine faţă de nedreptate, de abuzuri, care sunt la fiecare pas şi în fiecare clipă. Din păcate, în Moldova, dar şi în România, puţini scriitori îşi îndeplinesc această funcţie. Acum se poartă comerţul şi profitul mercantil şi am uitat că noi avem o cu totul altă menire. Vai şi amar de ţara în care scriitorii fac comerţ.

— Cine sunt cititorii cărţilor tale? Îţi scriu mesaje, scrisori? Despre ce îţi vorbesc?

— Sunt foarte diverşi. Din păcate, trăim într-un spaţiu în care avem un număr mic de cititori şi el se împuţinează alarmant de repede. Cartea este cel mai ieftin şi sigur instrument de educaţie, de aceea trebuie să-i acordăm o mare atenţie. Noi, scriitorii, ne batem pentru cele câteva mii de cititori. Eu fac parte dintre fericiţii care se pot bucura că volumul lor de debut a ajuns în 3 ani la a treia ediţie, că este tradus în peste 5 limbi şi are un număr de cititori peste medie. Primesc multe e-mail-uri, discut cu mulţi cititori din ţară şi din străinătate. Merg în turnee de reprezentare prin ţară şi încerc să-mi cunosc cititorii. Unii mă laudă, alţii mă înjură, iar eu îi ascult şi îmi văd de cale. Mă interesează ce spun ei, căci ei au întotdeauna dreptate, chiar şi atunci când greşesc.

— Se spune că în R. Moldova s-a produs o schimbare, acum un an. Percepi schimbarea?

— Am susţinut noua coaliţie şi am apreciat câţiva oameni din echipa premierului Filat. În acelaşi timp, îmi păstrez o atitudine critică în continuare faţă de orice putere. Puterea nu este niciodată «a noastră». Noi trebuie să păstrăm distanţa, să ne păstrăm spiritul critic şi să facem presiuni. Aşa e mai bine şi pentru Putere, şi pentru noi, cei care-i alegem. În acest moment, aştept schimbările la nivel structural şi de esenţă. Prea multe schimbări pur simbolice. Păcat că intelectualitatea şi societatea civilă sunt foarte inactive pe ambele maluri ale Prutului.

— Care sunt simpatiile tale politice? De ce?

— Principiile mele sunt destul de simple. Eu am o educaţie care are doi piloni centrali: educaţia creştină de tip protestant şi una socialistă, de tip european. Educaţia creştină din mine spune simplu: celălalt de lângă tine, indiferent cine este el, merită totul, merită tot sacrificiul tău, însă în acelaşi timp nu există nimic (pentru) care să merite să-ţi pierzi propria ta identitate. Aceste lucruri se împacă destul de bine cu stângistul din mine, care este iritat de inegalităţile şi inechitatea socială care devin strigătoare la cer. Voi fi întotdeauna de partea celor sărăci şi lipsiţi de protecţie. Nu-mi place dreapta şi cred că proiectul capitalist este unul catastrofal pe termen mediu şi lung. Este antiumanist. Capacitatea lui de distrugere este mult mai mare decât cea a comunismului, care a fost o maşinărie foarte brutală de distrugere, însă cu un potenţial pozitiv semnificativ. Asupra acestor lucruri avem încă mult de reflectat. Regimurile trebuie analizate atent, cu nuanţe, căci riscăm să nu înţelegem nimic din ce ni s-a întâmplat şi mai ales din ce ni se întâmplă.

Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.

— Unde erai la 7 aprilie 2009?

— Eram la Bucureşti şi făceam ceea ce trebuie să fac: eram fie online şi ajutam diverse agenţii de ştiri din România, fie dădeam interviuri, alergam prin studiouri TV sau îi puneam în legătură pe amicii mei ziarişti din România cu cei din Moldova.

— Ce crezi astăzi despre acele evenimente?

— E prematur să mă pronunţ. Trebuie să ne păstrăm mintea clară şi să nu cădem în tot soiul de supralicitări a interpretărilor. Încă nu avem suficiente date care să ne permită să spunem ferm ce s-a întâmplat. Evenimentul nu este încadrat nici măcar juridic, nu avem vinovaţi etc. Este destul de mult instrumentalizat politic pentru a vedea clar ce s-a întâmplat. Sunt multe bruiaje, manipulări etc. Şi în general, există un risc ca istoria noastră recentă să fie instrumentalizată şi folosită ca armă politică, şi ar fi mare păcat. Sper că tinerii noştri istorici, câţiva dintre ei fiind chiar foarte buni, nu vor cădea în aceste capcane.

— Ce crezi despre presa din R. Moldova?

— La prima vedere, presa de aici trece prin aceleaşi procese prin care trece presa din România, dar nu numai. Indiferent ce putere va veni, presa îşi va continua starea de degradare. Ea se va concentra în jurul câtorva trusturi financiar-politice, va fi dominată de tirania ratingului, de unde şi interesul sporit pentru subiectele scandaloase şi spectaculoase în detrimentul celor cu adevărat importante, iar o bună parte dintre ziarişti vor fi plătiţi tot mai bine, creditele personale ale lor vor fi mai mari, iar autonomia lor, tot mai mică. Cu cât creditul e mai mare, cu atât independenţa este mai mică. E o nouă formă de control. Presa independentă va fi pe cale de dispariţie, cu toate că în anumite zone ea se va menţine. Aceşti marginali vor trebui susţinuţi, iar ei va trebui să se regrupeze. Bătălia care ne aşteaptă este mult mai complicată şi mai dificilă decât cea din vremurile comuniste. Îmi pare rău că trebuie să aduc veşti proaste, dar asta e meseria mea.

— Dacă nu ai fi fost născut în URSS, unde ai fi preferat să apari pe lume?

— În viaţă sunt multe lucruri pe care nu le putem alege. Ele ne sunt date. Ţara în care ne naştem, limba maternă pe care o vorbim, părinţii etc. sunt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… Nu. Sunt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc, dacă aveam de ales? Sunt câteva locuri pe care le ador, dar sunt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sunt, probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul dintre cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atâta experienţă, atâta tragedie şi fericire, încât uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricât de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sunt un om din sud, cu un umor klezmer (ruso-evreo-valah), şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decât tragedia. Tragedia şi sărăcia sunt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decât fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atât de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în noua carte.

— Cum crezi, unde e acum R. Moldova în declaratul său drum spre UE?

— Foarte departe. Însă problema Moldovei nu este UE, ci lipsa propriului său proiect.

— ZdG are o campanie, Omul de Gardă, prin care încercăm să promovăm persoanele care, în condiţii dificile, inegale, reuşesc să realizeze lucruri importante pentru cei din jur. Cunoşti astfel de oameni în R. Moldova?

— Ştiu tot ce faceţi fiindcă vă urmăresc cu respect. Vă admir pentru proiectele sociale şi ştiu multă lume care trece prin probleme foarte dificile. Există enorm de multă suferinţă în jur pe care nu avem timp şi dorinţă să o vedem. Ne place să vorbim de suferinţa din trecut, de deportări, fiind total insensibili şi ignoranţi la noile forme de «deportări» sociale, de suferinţă ambalată în reclame frumoase şi distrugere a unor întregi comunităţi şi grupuri sociale. E timpul să regândim totul de la capăt. Moldova, ca şi România, are nevoie urgent de regândire, de o reinterpretare a sa, şi de găsirea unor noi proiecte de viitor pentru societatea sa. Suntem într-o mare fundătură.

— Când nu scrii, cu ce te ocupi?

— Gândesc şi fac proiecte culturale, sociale sau cu impact asupra politicului la nivel cotidian.

— Ce înseamnă chipiurile pe care preferi să le porţi oricând şi oriunde?

— Şapca este doar un element vestimentar şi atât. Când o să mă plictisesc, o să-mi iau o tiubiteikă…

— Îţi mulţumim.

Pentru conformitate,
Aneta Grosu

Ultimul roman – neterminat – al lui Vladimir Nabokov,

uh… vine… e asteptata… e  carte.. e Nabokov… totusi

Mai intii trebuie sa-i multumim lui BAS (Bogdan-Alexandru Stanescu) ca a reusit sa convinga Editura Polirom si mai ales pe Dmitri Nabokov sa mearga pe mina lui…. sa faca Integrala Nabokov (cu mici exceptii.. Lectiile, de exemplu, au aparut altundeva… traduse slab)… Multumiri si traducatorilor… acest volum e tradus de Veronica D. Niculescu. Si nu in ultimul rind designerului de coperti Laurentiu Midvichi… Si Oanei Boca ca ma tine la curent… astept sa pun mina pe ea…. originalul arata altfel… vezi aici .. iar mai jos aveti datele…. lectura placuta (de saptamina viitoare)

CARTEA

Ultimul roman – neterminat – al lui Vladimir Nabokov, a cărui publicare, amînată mai mult de douăzeci de ani, a stîrnit controverse aprinse pe scena literară internaţională.

 Schiţă a unui roman despre „murit” şi autoanihilare, cartea constă de fapt într-o colecţie alcătuită din 138 de fişe de lucru scrise de mînă şi dispuse pe cîte o pagină separată, împreună cu traducerea în limba română, reproducînd în acest fel manuscrisul original al lui Nabokov.

Tema aparte a acestui „roman în fragmente”, scris în ultimele luni de viaţă pe patul de spital din Lausanne, o constituie aşa-numitele exerciţii de murit, de autoextincţie treptată prin care cinicul şi obezul doctor Philip Wild îşi vindecă disperarea unei iubiri eşuate.

Cartea este însoţită de o prefaţă semnată de Dmitri Nabokov, în care acesta justifică decizia controversată de a face public ultimul manuscris al tatălui său, împotriva instrucţiunilor ferme ale acestuia de a arde textul în cazul în care nu va trăi suficient pentru a-l duce la bun sfîrşit.

 „Pradă delirului, citeam cu voce tare fragmente din roman unui public oniric adunat într-o grădină înconjurată de ziduri. Publicul acesta era alcătuit din păuni, porumbei, părinţii mei de multă vreme răposaţi, doi chiparoşi, cîteva asistente medicale tinerele şi un medic atît de bătrîn, încît era aproape invizibil. Poate din cauza poticnelilor şi acceselor mele de tuse, povestea bietei Laura s-a bucurat de mai puţin succes în rîndul ascultătorilor decît nădăjduiesc să aibă pe lîngă recenzenţii înzestraţi cu inteligenţă atunci cînd va fi publicată aşa cum se cuvine.” (Vladimir Nabokov)

 „Lucra la un roman pe care îl începuse în 1975 – acelaşi an crucial: o capodoperă embrionară, ale cărei nuclee de geniu începeau să se transforme în pupe ici şi colo, pe omniprezentele sale fişe. Dădea foarte rar detalii despre ceea ce scria, însă, probabil fiindcă simţea că prilejurile de a le dezvălui erau numărate, a început să ne povestească anumite amănunte mamei mele şi mie. Şuetele noastre de după cină au devenit tot mai scurte şi mai sporadice, iar el se retrăgea îndată în camera lui, ca şi cînd s-ar fi grăbit să-şi termine opera.“ (Dmitri Nabokov)

Povești de zile mari la margine de imperiu

Voloc & Ernu

Oioi… am ajuns pe mina lui Voloc (vezi).

Kishnev – undeva departe

Uh… am revenit… dupa o saptamina de Chisinau pot scri o carte cu usurinta despre MD.. ce Berlin, ce Leipzig, ce Torino… Chisinaul m-a bulversat total…
povestesc pe indelete saptamina viitoare inainte de plecarea la Moscova… iata emisiunea lui Erizanu / Cartile saptaminii unde eu si Emilian-Galaicu Paun ne dam cu parerea.

Zilele Literaturii Române la Chişinău

În perioada 19-21 mai 2010, la Chişinău va avea loc prima ediţie a Zilelor Literaturii Române. Trei zile în care cititorii vor avea ocazia să se întîlnească cu importanţi scriitori din Republica Moldova şi România.

Evenimentul va cuprinde conferinţe, lecturi publice şi dezbateri la care vor participa: Gabriela, Adameşteanu, Vladimir Beşleagă, Aurelia Borzin, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Dan Lungu, Eugen Negrici, Doina Ruşti, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Varujan Vosganian.

„Cît de diferiţi sîntem e greu de spus. Cît de asemănători sîntem e poate mai uşor. Nu ar trebui să ne sperie nici una din întrebări. Ştim însă un lucru foarte sigur: Pentru a avea o relaţie normală e nevoie de o (re)cunoaştere reciprocă.

Prin acest proiect ce reuneşte scriitori „de pe ambele maluri” ne propunem să facem un prim pas spre încetarea reproducerii ignoranţei şi necunoaşterii reciproce. La această primă ediţie, vom încerca să răspundem la cîteva întrebări simple: de ce ne cunoaştem atît de puţin? Ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi , cu poezia şi literatura noastră? Cîteva zile la rînd, importanţi scriitori de limbă română, din ambele ţări, vor citi pentru publicul larg fragmente din cărţile lor, vor discuta şi vor încerca să ofere soluţii pentru o mai bună înţelegere a fiecaruia dintre noi.”

                     Vasile Ernu (coordonatorul proiectului)

Program:

•  Miercuri, 19 mai

Ora 17.00  – Lectură & întîlnire: Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor (cartea anului 2009) 

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126

Ora 19.00  –  Lecturi & dezbateri: RO şi MD sau ce ştim unii despre alţii? (LIVE pe privesc.eu)

Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogălniceanu, nr. 62

Invitaţi: Vladimir Beşleagă, Dumitru Crudu, Doina Ruşti, Varujan Vosganian

Moderator: Vasile Ernu

•  Joi, 20 mai

Ora 11.00 – Conferinţă: Eugen Negrici – Literatura română în comunism

Locul: Universitatea de Stat “A. Russo” din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38

Ora 17.00 – Lecturi & discuţie: Dan Lungu şi Doina Ruşti – Literatura despre comunism: eliberare, revoltă, nostalgie

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Literatura română în tranziţie. Teme şi tendinţe (LIVE pe privesc.eu)

Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogalniceanu, nr. 62

Invitaţi: Gabriela Adameşteanu, Constantin Cheianu, Iulian Ciocan, Dan Lungu

Moderator: Vitalie Ciobanu

• Vineri, 21 mai

Ora 11.00 – Conferinţă: Eugen Negrici – Literatura română în comunism

Locul: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie, blocul central, aula 511, Str. Mateevici nr. 60

Ora 15.00 – Lecturi Urbane (un nou proiect în Chişinău)

Locul: Parcul Central – Aleea Clasicilor

Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Poezia tînără din Republica Moldova şi România (LIVE pe privesc.eu)

Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogalniceanu, nr. 62

Invitaţi: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu,

Moderator: Emilian Galaicu-Păun

Prezentarea volumelor: Noua poezie basarabeană (Editura ICR) şi Noua poezie din România (Editura Cartier)

Ora 21.00 – Concert: Formaţia TRIGON

Locul: Teatrul Municipal “Satiricus I. L. Caragiale”, Str. Mihai Eminescu, nr. 55

Organizatori: Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii

Co-organizatori: Primăria Municipiului Chişinău, Editura Cartier, Revista Punkt

Parteneri: Restaurantul Passepartout, Revista Contrafort, Revista Plic, Centrul de Carte Germană, privesc.eu, Hotel Manhattan

Date Contact: 0693 80512 (MD), 0723 913 486 (RO) / v_ernu@yahoo.com

Prezentarea scriitorilor invitaţi:

 Gabriela Adameşteanu

Gabriela Adameşteanu (născută în1942) este una dintre cele mai cunoscute şi traduse scriitoare din România. Drumul egal al fiecărei zile (Ed. Cartea Româneasca, 1975) este un roman publicat în Franţa (Gallimard, 2009) şi Bulgaria (Balkani, 2007). Dimineaţa pierdută (Ed. Cartea Românească, 1984) a fost reeditat de mai multe ori şi tradus în peste opt limbi. Întîlnirea (Ed. Polirom, 2003, 2007, 2008) a apărut în Bulgaria, Ungaria, Italia. Prozele din cele două volume, Dăruieste-ţi o zi de vacanţă (Ed. Cartea Românească, 1979) şi Vara-primavara (Ed. Cartea Românească, 1989) au fost şi ele traduse în mai multe limbi. A primit importante premii naţionale: Premiul de Debut şi Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei.

Vladimir Beşleagă

Vladimir Beşleagă (născut în 1931) este unul dintre cei mai importanţi scriitori din Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1955) unde şi-a dat doctoratul din creaţia lui Liviu Rebreanu. Debutează cu o carte de copii, Zbînţuilă (1956). Pentru o perioadă continuă cu acest gen literar Vacanţa mea (1959), Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca (1963), dar abordează şi proza scurtă. Aceasta va fi inclusă în volumul La fîntîna Leahului (1963). Cartea care însă l-a consacrat este romanul Zbor frînt (1966). Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este un roman depus spre editare în 1972, dar care va vedea lumina tiparului abia în 1988. Alte romane: Acasă (1976), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Sînge pe zăpadă (1985), Cumplite vremi (1990).

 Aurelia Borzin

Aurelia Borzin (născută în 1984) este poetă şi jurnalistă. A debutat cu volumul de versuri Nesomn pentru demenţi (Ed. Prut Intenaţional, 2003; Premiul Institutului Cultural Român pentru debut în literatură, Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova). În 2007, publică volumul Pansamente (Ed. Cartier) care obţine Premiul Tineretului in Domeniul Literaturii si Artelor. A publicat deasemenea, versuri în antologiile: Noua poezie basarabeană, (Bucureşti, 2009), Erupţia rostirii sau Generaţia „Clipei Siderale” (Chişinău, 2005), Minune de gînd (Blaj, 2003).

Constantin Cheianu

Constantin Cheianu (născut în 1959) este autor de teatru, prozator, jurnalist. Unsprezece din textele sale dramatice au fost montate în teatre din Moldova şi România. A susţinut lecturi în România, Germania, Elveţia. Deţine Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru dramaturgie (1998) şi pentru proză (1999). Spectacolul după piesa sa, Plasatoarele, a fost distins cu Marele Premiu al Festivalului de dramaturgie din Moldova (1998), iar în 2008, spectacolul Monkberry a cucerit Marele Premiu al Festivalului de dramaturgie contemporană, organizat de Teatrul Satiricus. La Editura Cartier i-au apărut volumele Totul despre mine! (1999), Sex & Perestroika (2009).

 Iulian Ciocan   

Iulian Ciocan (născut în 1968) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Transilvania din Braşov, în 1995. Este autorul volumelor de critică literară Metamorfoze narative (Ed. Arc, Chişinău, 1996) şi Incursiuni în proza basarabeană (Ed. Arc, Chişinău, 2004). În 2007, publică la Editura Polirom romanul Înainte să moară Brejnev, tradus şi în limba cehă. A publicat proză scurtă şi articole în revistele Contrafort, Sud-Est, Basarabia, Familia, Observator cultural, Secolul 21 şi Labyrint (Cehia). Este comentator al postului de radio Europa Liberă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN-Club din Republica Moldova.

Dumitru Crudu

Dumitru Crudu (născut în 1968) este unul dintre cei mai importanţi poeţi, prozator şi dramaturgi contemporani. A iniţiat în 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, “Fracturismul”. Este cîştigător al multor premii literare. După piesele sale s-au montat spectacole de teatru şi s-au realizat filme în Republica Moldova, România, Italia, Camerun, Haiti, Bulgaria, Franţa, Germania şi Suedia. A publicat: Falsul Dimitrie (1994), E închis, vă rugăm nu insistaţi (1994), Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Crima singeroasă din staţiunea violetelor (2001), Salvaţi Bostonul (2001), Poooooooooate (2004), Duelul şi alte texte (2004), Steaua fără… Mihail Sebastian (2006), Oameni ai nimănui (2007), Măcel în Georgia (Ed. Polirom, 2008).

 Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (născut în 1983) a debutat cu volumul Păpuşarul şi alte insomnii (Editura Vinea, 2003) . În 2007  i se acordă Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Botoşani şi Premiul „Promethevs” pentru debut. Al doilea volum de versuri, Circul domestic, a apărut în 2005, la Editura Cartea Românească şi a primit în 2007 Premiul pentru poezie al Academiei Române. Poemele sale au fost traduse şi publicate în germană, franceză, sîrbă, slovenă, spaniolă, cehă, maghiară şi coreeană. Traduce din limba franceza şi este coautor al piesei de teatru Deformaţii, montată în 2008 la Bucureşti. În 2009, publică la Editura Cartier volumul de versuri Un anotimp în Berceni.

 Dan Lungu

Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţile sale fiind publicate în mai multe limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă şi turcă. A publicat romanele Raiul găinilor (2004, 2007, Ed. Polirom), Sînt o babă comunistă (2007, Ed. Polirom), Cum să uiţi o femeie (2009, Ed. Polirom). La aceeaşi editură a mai publicat două volume de proză scurtă, Băieţi de gaşcă (2005) şi Proză cu amănuntul (editia a II-a, 2008). A coordonat, împreună cu Radu Pavel Gheo, volumul colectiv Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, şi cu Lucian Dan Teodorovici volumul Str.Revoluţiei nr. 89 (Ed. Polirom 2009). A fost distins cu numeroase premii.

Eugen Negrici

Eugen Negrici (născut în 1941) este critic, istoric literar şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea Bucureşti. A publicat numeroase volume dintre care amintim: Antim. Logos şi personalitate (Minerva, 1971), Expresivitatea involuntară (Cartea Românească, 1977), Figura spiritului creator (Cartea Românească, 1978), Imanenţa literaturii (Cartea Românescă, 1981), Introducere în poezia contemporană (Cartea Românească, 1985), Sistematica poeziei (Cartea Românească, 1988), Literature and Propaganda in Communist Romania (Editura FCR, 1999), Literatura română sub comunism, vol. I, Proză (2002), vol. al II-lea, Poezia (2003). În 2008, publică la Cartea Românească volumul Iluziile literaturii române care va fi declarat “Cartea anului” pe 2008.

Doina Ruşti

Doina Ruşti, cunoscută mai ales prin romanul Fantoma din moară (Ed. Polirom, 2008), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat romanele Omuleţul roşu (Ed. Vremea, 2004), Zogru (Ed. Polirom, 2006), Lizoanca la 11 ani (Ed. Trei, 2009), Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Ed. Polirom, 2010) precum şi numeroase povestiri. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sunt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară. Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România 2009, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti 2006; Premiul revistei Convorbiri literare 2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare 2008.

Alexandru Vakulovski

Alexandru Vakulovski (născut în 1978) este poet şi prozator. Redactor fondator al revistei web Tiuk! (k-avem kef). Publică eseuri, proză, poezie, teatru şi critică literară în majoritatea revistelor culturale din România. În 2002 publică romanul Pizdeţ care va deveni un roman de referinţă în literatura română postrevoluţionară. Volume publicate: Oedip, regele mamei lui Freud (poezie, 2002), Ruperea (teatru, 2002), TU (poezie, împreuna cu Mihai Vakulovski, 2002), Letopizdet. Cactuşi albi pentru iubita mea (roman, 2004), Ecstasy (poezie, 2005), Bong (roman, Ed.Polirom, 2007). La Editura Cartier este în curs de apariţie un nou roman marca Vakulovski.

Elena Vlădăreanu

Elena Vlădăreanu (născută în 1981) lucrează în presă, iar în prezent realizează emisiunea „Timpul Prezent”, la Radio România Cultural. În 2002, îi apare volumul Din confesiunile distinsei doamne m. În acelaşi an, apare la Editura Timpul, volumul Pagini, considerat debutul oficial, reeditat în 2003 la Editura Vinea. Tot in 2003 publică volumul Fisuri la Editura Pontica. În 2005 îi apare al treilea volum de versuri, Europa. Zece cîntece funerare. O selecţie din textele ei a aparut în volumul No More Poetry. New Romanian Poetry (Heaventree Press, 2007). În 2009, publică la Editura Cartea Românească volumul de versuri: Spaţiu privat. Cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi.

 Varujan Vosganian

Varujan Vosganian (născut în1958) este un cunoscut scriitor, om politic şi economist. Este doctor în economie. În perioada 2006-2007 a fost Ministru al Economiei şi Comertului, iar în 2007-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Dintre lucrările publicate, menţionăm: Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă (Ed. Expert, 1994), Statuia Comandorului (proză, Ed. Ararat, 1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Samanul Albastru (poezii, Ed. Ararat, 1994), Ochiul alb al reginei (poezii, Ed. Cartea Româneasca, 2001), Iisus cu o mie de braţe (poezii, Ed. Dacia, 2004). În 2009 publică la Editura Polirom romanul Cartea şoaptelor care va lua Premiul pentru proză al revistei Observator Cultural şi va fi declarată “Cartea anului”.

Berlin, Torino, Chisinau, Moscova… stop

Dupa Berlin vine Torino. Dupa Torino vine Chisinau.  Dupa Chisinau vine Moscova (zic mai tirziu depsre asta).  Stop.. vine norul… fumul? care? schimbam avionul, luam  masina.. spre est mergem cu altceva…

Ceva de genul asta / Splin – Fara frine (nou)… ideea e simpla: masina e autentica, frine nu are, fumul de jos poate fi mult mai periculos decit ala din vazduh, de aceea plutesti… intelegeti… sa ascultam… si de miine la treaba…

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare