Basarabeanul stabilit la Bucuresti si tradus la Moscova
Interviu cu Vasile Ernu realizat de Liliana POPUSOI/ FLUX, 7 decembrie 2007
„România lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei”
Este autorul unei cărţi care contrariază, „Născuţ în URSS”, un volum despre care jurnalistul român Costi Rogozanu afirmă că este „venită cumva în răspărul jocului de-a asumarea trecutului comunist în care se tot exersează anemic intelectualii de pe la noi”. Epopeea acestei cărţi continuă, iar autorul basarabean stabilit cu traiul la Bucureşti şi tradus la Moscova, Vasile Ernu, vine să ne dea câteva răspunsuri, după ce a reventi din capitala Rusiei, unde a fost invitatul de onoare al unui prestigios Târg de carte.
A cui a fost propunerea să lansezi volumul „Născuţi în URSS” la Moscova?
Propunerea a venit din parte editurii care m-a tradus în limba rusă, adica editura „Ad Marginem”, iar evenimentul a fost sprijinit financiar de Institutul cultural român. Târgul de carte de la Moscova are loc la sfârşitul lunii noiembrie, început de decembrie şi este anual. Aici vezi cam tot ce apare pe piaţa de carte din Rusia şi poţi întâlni, pe lângă editori, şi mulţi scriitoir şi critici. Seamănă mult cu târgurile de carte din Bucureşti.
Eşti unul dintre puţinii scriitori de limbă română şi, mai cu seamă, din tânăra generatie, care se bucura de această onoare. Ce anume a stârnit interesul publicului rus, tematica volumului sau diversitatea culturală?
Din păcate sunt cred că printre primii scriitori de limbă română traduţi în rusă dupa’90. Ruşii nu ştiu mai nimic despre literatura română şi, mai ales, despre literatura actuală. România, în genere, lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei. E o mare problemă, în primul rând, a noastră, că nu reuşim să transmitem informaţii semnificative şi coerente. În ce priveşte interesul pentru cartea mea, a venit în urma unor întâmplări. Un influent intelectual rus, Victor Misiano, cu care sunt în bune relaţii, a citit câteva fragmente şi i-a placut. Mi-a făcut cunoştinţă cu Saşa Ivanov, directorul prestigioasei edituri „Ad Marginem” şi după o scurtă conversaţie, a decis să publice cartea. Cred că este o carte care interesează mult şi pe ruşi, căci este în mare parte o carte care încearcă să povestească trecutul lor, trecutul comunist dintr-o perspectivă aparte.
Lansarea cărţii a avut loc în plină campanie electorală, evenimentul în sine a fost scutit de tentă politică?
Evenimentul a avut loc în cadrul târgului de carte de la Moscova, care anul acesta a coincis cu alegerile parlamentare. Nu m-am gândit la politic direct, însă e greu să ignori politicul, mai ales când unul dintre invitaţi este Prohorov, un bun scriitor, dar şi un gânditor radical şi excentric. În Rusia, situaţia politica nu este de loc roză, ca de altfel în toată fosta URSS.
Născut în URSS, situatia politică din Rusia nu te lasă indiferent.
Rusia va rămâne mereu foarte aproape de mine, indiferent unde voi trăi. De aceea mă interesează foarte mult, aşa cum mă interesează situaţia din Basarabia. Citesc presa, urmăresc dezbaterile şi situaţia culturală etc. Chiar scriu despre situaţia politică şi culturală de acolo deseori în presa de aici. Pentru mine Rusia e un soi de a doua casă, chiar dacă este o casă aflata undeva departe.
Ai prioritatea că poţi citi în original literatura rusă. Eşti la curent cu ce se întâmplă în acest domeniu în Rusia şi ce oferă nou azi literatura rusă, cea care în trecut a dat lumii opere de valoare şi nume mari.
Citesc mult în limba rusă şi urmăresc cu atenţie ce se petrece acolo, chiar dacă după ’90 au trecut printr-o criză majoră. Am citit şi cartea mea, care este tradusă de un foarte bun scriitor şi traducător rus, Oleg Panfil. Este un mare noroc să ai un bun traducător, un fin cunoscător al limbii române şi, fireşte, al limbii ruse actuale. În ce priveşte literatura rusă, ea este foarte bine poziţionată şi acolo se produce foarte multă literatură. Există multă maculatură, însă, şi multă literatură de calitate care se traduce şi în alte limbi. Literatura rusă s-a impus demult ca fiind o literatură mare şi acum încearcă să-şi păstreze acest prestigiu. În acest moment, în Europa este una din cele mai semnificative literaturi, ne place sau nu ne place nouă.
Cum a fost primită cartea ta la Moscova? Şi cum e cu complexul în faţa “fratelui mai mare”, îl resimţi uneori?
E prematur să vorbim despre receptare, căci abia a ieşit şi e nevoie de un timp mai lung, însă primele reacţii sunt pozitive. Lor le-a plăcut ironia şi umorul din carte şi nu-i deranjează elementele nostalgice care, de fapt, sunt nişte nuanţe normale, când priveşti în urmă, spre copilărie şi adolescenţă. În ce priveşte “fratele mai mare” cred că în zona intelectuală nu funcţionează. Acesta este un concept politic, iar lumea intelectuală este foarte relaxată şi acest complex există mai degrabă în mintea noastră decât în a lor. Intelectualii ruşi sunt nişte oameni foarte normali, dispuşi să dialogheze şi chiar mult mai curioşi decât credem noi. Eu personal m-am simţit excelent în mijlocul lor şi am legat o mulţime de prietenii şi relaţii. Sper să le fructific în timp. De exemplu, pregatesc acum o antologie de literatură română care va apărea la Moscova anul viitor sper.
Moscova şi Bucureşti sunt două capitale opuse şi, totodată, cruciale pentru Republica Moldova. Nu e derutant pentru tine acest lucru? Să trăieşti la Bucuresti, să activezi la o editură prestigioasă, să fii citit acolo şi să priveşti spre Moscova?
Moscova şi Bucureşti sunt oraşe din lumi diferite. După Moscova Bucureştiul pare mic, liniştit şi drăgălaş. Moscova este oraşul unui fost mare imperiu şi a unei ţări pline de resurse naturale. Asta se simte peste tot în Moscova. Se vede că toată bogăţia Rusiei se adună acolo. E un oraş cu multe paradoxuri şi care te şochează deseori. Republica Moldova este dependentă într-un fel sau altul de cele două ţări şi nu poate să nu ţină cont de ce se întâmplă la Moscova sau la Bucureşti, căci acest lucru e dictat de poziţia geografică, economică şi culturală a Basarabiei.
Cu ce te mai ocupi?
Lucrez la editura Polirom în claitate de consilier editorial şi scriu în „România Liberă”, „Hot News”, „Suplimentul de cultură”, „Esquire”, „Noua literatură”. Acum lucrez la câteva proiecte personale care sper să apara la anul. E vorba de câteva cărţi la care lucrez. Sper ca anul viitor să ies cu ceva nou şi intrigant. Dar veţi afla despre ce e vorba la momentul potrivit.
Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră şi îţi dorim mult succes.
Amintiri din URSS
Interviu Claudiu Groza cu Vasile Ernu/ Ziarul Clujeanului nr.9, joi 8 iunie
Cele mai citite capitole din carte, la care am primit cele mai multe semnale, sunt «Sex în URSS» şi «Ce bea cetăţeanul sovietic?». Motoul secţiunii despre băutură este foarte clar: «Orice arde, se poate bea»
– “Născut în URSS” e prima ta carte. Va fi şi ultima?
– Sper că nu. M-a surprins că pot scrie mai repede decît mă aşteptam. Evident că mai am mult de lucru. Oricum, voi încerca o a doua carte, care acum se află în stadiu de proiect, legată de spaţiul romanesc.
– Vasile Ernu, ideea scrierii volumului “Născut în URSS” a fost a ta, sau ai fost “provocat” de cineva?
– Ideea mi-a aparţinut. A fost, iniţial, un proiect mai amplu, vroiam să lucrez cu mai mulţi oameni născuţi în Uniunea Sovietică, dar n-a ieşit, aşa că m-am hotărît să scriu cartea singur. A durat două luni documentarea şi trei luni scrierea propriu-zisă.
– E o abordare personală, sau un fel de “studiu ştiinţific”?
– Inişial am dorit să fac un soi de “dicţionar” al spa]iului cotidian sovietic. După aceea mi-am dat seama că nu voi putea să scriu aşa ceva, şi am combinat trei categorii de texte. O parte sunt mai apropiate de proză, în care-mi evoc anumite amintiri şi experienţe directe, altele seamănă cu nişte eseuri, dar foarte lejere şi ironice, iar celelalte sunt texte-documentar. Toate sunt foarte apropiate ca stil şi în toate folosesc ironia – “tehnica” mea preferată.
– Ironia e evidentă în cartea ta. Pe de altă parte, se simte acolo şi un pic de emoţie. De unde vine emoţia?
– Cartea nu este nostalgică, dar are un element de nostalgie, care ţine de autenticitatea scriiturii cînd se raportează la trecut. Este vorba de viaţa noastră trăită pînă la o anumită vîrstă. Eu vreau să pun accentul pe faptul că trecutul nostru, indiferent de sistemul în care trăim, este un trecut pe care trebuie să-l înţelegem, să ni-l asumăm şi să-l revalorificăm. Cartea mea este şi o replică adusă spaţiului romanesc, unde trecutul este în general negat. Cartea mea este un model despre cum trebuie să ne raportăm la trecut.
– Cu siguranţă, cei care fac parte din generaţia ta, indifferent din ce ţară estică provin, se vor regăsi în carte. Cum crezi că o să reacţioneze cei foarte tineri? Vor citi volumul doar ca pe o colecţie de “poante”?
– Am scris cartea privind în trecut şi chestionînd prezentul. Eu cred că şi generaţia tînără, şi cea vîrstnică trebuie să înţeleagă ceva: între lumea veche şi lumea nouă nu există nici o diferenţă esenţială. Noi, astăzi, facem aceleaşi compromisuri pe care le-am făcut şi în alt sistem. Trebuie să fim atenţi, să fim critici şi să nu intrăm în maşinăria sistemului. Cred că generaţia tînără poate să înţeleagă acest lucru privind înapoi şi dîndu-şi seama că riscă să facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut părinţii şi bunicii.
——-
“Născut în URSS” acoperă practic toate zonele vieţii de zi cu zi din timpul comunismului.
De la viaţa “la comun” la activităţile şi taberele pioniereşti, de la rock la politică sau de la băutură la bancuri, totul este “radiografiat” cu umor ăi naturaleţe de Vasile Ernu. |ntr-un fel, autorul seamănă cu un bunic povestindu-ţi nepoţilor tinereţea năbădăioasă. Pentru cine a trăit epoca evocată în carte, “povestea” lui Ernu e o oglindă. Pentru ceilalţi, poate fi divertisment. Inspirat din realitate.
Odată cu lansarea cărţii, Vasile Ernu a pregătit şi un site special, www.nascutinurss.ro, unde, pe lîngă amănunte despre volum, cronici şi alte texte, pot fi găsite imagini, afişe şi diferite obiecte din fostul URSS ori fotografii cu Lenin
Vasile Ernu este cetăţean al fostului URSS. Asta chiar dacă, de ani buni, s-a mutat în Romania, la Iaşi, la Cluj şi la Bucure[ti. El îşi asumă cu o nostalgie ironică anii trăiţi în Uniunea Sovietică, în
volumul “Născut în URSS”, apărut recent la Editura Polirom şi care va fi lansat mîine, de la ora
17.30, la Cluj, la Meeting Point-ul TIFF de la Muzeul Na]ional de Artă.
Bessarabian Klezmer- I (KLEZMANIA – Bessarabian Girl)
Zilele acestea plec intr-un turneu prin tirgurile din Basarabia si sudul Ucrainei spre Odessa. Un proiect de cercetare.
E greu de spus ce ma intereseaza. Atmosfera “narativa” o sa v-o ilustrez printr-un serial de muzica klezmer aparuta in aceasta zona. Va fi o serie care cuprind intreg secolul XX.
Sa incepem cu ceva mai “coser”.
KLEZMANIA – Bessarabian Girl / traditional Basarabian / Arrangement by B. Brussell / Ben Brussell – violin,
Gary Schwantes – soprano saxophone, Richard Kuhns – accordion, Steve Hanson – bass, Eddie Sassin – drums
ereticii lu’ Ernu
un text scris de Romeo Anghelache pe Humanist. Sper in curind sa lansez cartea si online asa cum sugereaza acest maestru al digitalizarii…
Vasile Ernu a comis, recent, Ultimii eretici ai imperiului. E o carte densă, grea de idei; dezobișnuit fiind cu astfel de evenimente în deșertu’ intelectual românesc, mă’nchin și’i urez autorului la și mai și. Prin comparație, lucrarea lui Negri și Hardt, Empire (2000), e mai degrabă stearpă deși are de două ori mai multe pagini, și se termină prost, inchis, spre desobire de Ereticii care continuă și după ce’ai lăsat cartea, rămâne deschisă, intrigă.
Eu îi dau premiu’ pt. obrăznicie: cartea asta trebe digitizată imediat și răspândită gratis necunoscuților.
Să vedem de ce, ce idei mi’au sclipit din lectura’i:
•- expresia “proiectul URSS”;
•- patria e limba
•- bășcălia, la români, “tinde să’nlocuiască” discursu’ critic; aici aș observa că bășcălia asta, românească, aparține unui spațiu suspendat, între urban și la țară; e natural ca discursu’ critic la români să’ntârzie în spațiu’ ăsta, urbanu’n Românica s’a construit în grabă, abia de’o generație, care va ‘zică ce pretenții să ai ?
•- caracterizează rotund intelighenția românească; nu mi’a lăsat nimic de adăugat.
•- observă și el, din interstițiile capitalismului, una din frazele cheie: “if you are so clever show me your money”; frază care implică, parșiv, că nu’i altceva mai bun de făcut decât bani; fraza asta a scos’o un cretin cu toartă, sunt sigur, mă piș pe sufletu’ lu’ ăla pentru câți proști a’nhămat la sistemu’ ăsta idiot de false valori. mi’aduc aminte înc’o perlă capitalistă: “prețu’ are semnificație numai pe timpu’ tranzacției”, de unde rezultă că nici o cifră vehiculată de capitalism n’are semnificație, nu’i nici o lege, nici o cunoaștere posibilă, adică’n general iei țeapă din vorbe; de unde rezultă că economia capitalistă e o ideologie exprimată’n cifre (de altfel, false, incomplete, improprii, fără sens portabil în afara ideologiei, multe puncte din grafic sunt mascate în culoarea fundalului).
•- zice autoru’ pe undeva (cu amărăciune sau exasperat, cred) că românu’ nu crede în nimic; posibil, da’ eu, român fiind, cred în nimic, adică nu pot crede în nimic alt-ceva; invit pe Vasile Ernu să’mi arate în ce alt decât nimic poți să crezi fără să descoperi în aceeași viață că se răschește sub presiunea omului (prost, needucat, da om și înmulțit în fine). zic că e posibilă o educație umanistă pornind de la nimic, urmărind omu’ și lucrurile peste care dă natural.
•- PR iștii de azi sunt echivalenți politrucilor de ieri; perfect de acord, notam cândva o corespondență între azi și ieri care se mai poate rafina încă.
•- cât despre disidență, V.Ernu transmite cititorului ceva esențial: “când visul tău nu corespunde cu visul regimului, apelezi la un truc simplu, acela de a nu comunica cu el pe limba lui”. eu nu l’aș numi truc, și nu e simplu: printre altele treaba asta cere să fii treaz 16 ore’n fiecare zi.
•- meditează la ce fel de critică e posibilă’n capitalism, lucru netrivial, și pune deștu’ pe cuvântu’ cheie din limbaju’ de lemn nou: banii; critica e posibilă, zic eu, când începi a întreba: ok, banii, da’ ce legătură cu fizica au banii, apoi pe unde îmblă, pe unde’ntârzie și ce anume fizic măsurabil reprezintă ei?
•- Ceaușescu a fost o hologramă a românilor; corect.
•- diferența esențială, de’o lingură, între Șalamov și Soljenițîn; aleg pe Șalamov
•- diferența, esențială și asta, dintre fascism și comunism: de la biologic la spiritual;
•- “logica oportunismului care duce la dizolvarea totală a politicului”; e autoru’ un betonist sau ce?
•- că tragedia comunismului românesc e că trupele sovietice s’au retras; nu e tragedie, ne’am inventat un Ceaușescu și noi ca toată lumea; nu văd unde’i tragedia când te uiți în oglindă și vezi că ești nebărbierit.
•- problemele de management pe care le avea securitatea cu creșterea nestăvilită a numărului de informatori aici aflu c’a fost ș’o a treia categorie de informatori: din oportunism; după ce văd azi pri’mprejur, nu mă mai surprinde că ăștia erau cei mai mulți;
•- cum banca înlocuiește biserica; oții noi vin cu un dumnezeu nou, oții vechi sunt înlocuiți pen’că d’zeu’ lor e mort de vechi; aici mă gândesc că păcatele astea două se țin de om ca mucii de asfalt, ce dracu? chiar nu poate omu’ (cât de prost) fără ele?
•- banca: instrument totalitar; da, cu atât mai mult cu cât Statu’i poate deveni dator.
•- o chestie cu vampiri, pe care n’am înțeles’o deloc; poate prinde la ăștia mai tineri crescuți de mass-media.
•- mai zicea Vasile undeva prin carte: comunismu’ se baza pe limbaj, capitalismu’ pe cifre. Și cifrele sunt un limbaj, doar că’s un limbaj care nu poate fi postmodernizat: cifrele corespund sau nu cu faptele, sunt adevărate sau false; spre deosebire de literatură și “umanistice”, cine folosește cifre nu poate minți fără să fie descoperit mai devreme sau mai târziu. Mi’i clar: câtă vreme capitalismu’ nu se confundă cu fizica, rămâne un sistem mincinos cu zurgălăi la’ncheieturi.
•- încolo, despre proprietate, furt, terorism, foame, despre semnificația copertei Ereticilor, despre metode anti-mahmureală, ei, și tot așa o ține, din cuvânt cheie în cuvânt cheie; nu te poți plictisi cu cartea asta’n mână.
În fine, ca să mă exprim moderat, Ereticii lui Ernu compun o carte contemporană de o prospețime, actualitate și relevanță intelectuală neegalate în spațiul cultural românesc, deși am senzația că’n spațiu’ ăsta (cultural românesc) a tras cu tunu’n vrăbii. Felicitări autorului din toți rărunchii.
Cele mai frumoase carti 2009
AIGA National Design Center si-a desemnat cistigatorii pentru cele mai frumoase… “50 Books/50 Covers of 2009” . Aici le vedeti pe toate.
Eu am selectat citeva. Multe din copertile acestea imi aduc aminte de anii 50-60…. gresesc cumva?
Summer Fiction: 20 under 40
The New Yorker face o lista cu cei mai importanti scriitori americani tineri (pina in 40 de ani)… Am citit doar citiva. Sa speram ca o sa-i avem tradusi.
Ersatz Musika: post-soviet urban folk from Berlin
I-am descoperit la Berlin. Mitos Micleusanu (Planeta Moldova) mi-a reamintit de ei.
Un post-soviet urban folk from Berlin. Foarte depresivi pe alocuri… recomand doar la “deconectari” si mahmureala.
Viitorul cartii
Primul „Pîh” sau cum am intrat în ceaţă
După Prima mea beţie, Primii mei blugi şi Prima mea dezamăgire în dragoste, Editura ART continuă seria Prima dată cu antologia Primul meu fum. Coordonat de Andra Matzal, volumul cuprinde aproape 30 de istorii personale ale unor scriitori cu vechime, dar şi ale unor autori care îşi povestesc primele fumuri în primul text.
În Primul meu fum semnează: Michele Bressan, Cheloo (Paraziţii), Livius Ciocârlie, Alex Cistelecan, Andrei Codrescu, Paul Dunca, Vasile Ernu, Şerban Foarţă, Miron Ghiu, Vera Ion, Aurora Liiceanu, Mitoş Micleuşanu, Cristian Neagoe, Philip O’Ceallaigh, Lia Perjovschi, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Adrian Schiop, Dan Sociu, Dan Stanciu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Jean Lorin Sterian, Vava Ştefănescu, Lucia T, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu.
Iata textul meu (varianta aproape finala).
Am fost un copil cu o educaţie mai deosebită pentru vremurile şi locul în care m-am născut. Sînt un produs straniu. Cum îi place să spune amicului meu Astvaţautorov, şi el un amestec ciudat, noi eram nişte jucării, despre care se ştia încă din fabricaţie ce vor deveni. În ciuda unor „disfuncţii istorice” am fost nişte „jucării” destul de reuşite totuşi, zic eu acum, privind în spate. Părinţii noştri vroiau să fim într-un fel, şcoala sovietică, ca orice şcoală, vroia să fim în altul, iar colegii mai mari de la scara blocului ne vroiau în cu totul alt fel. Părinţii mei, care aveau o educaţie protestantă severă, cu reguli clare şi riguroase mă puneau să-mi fac lecţiile la ore fixe, mergeam la biserică cu o rigurozitate de invidiat, ştiam Scripturile cum numai rabinul din colţu’ străzii le mai ştia şi studiam şi la şcoala muzicală, căci aşa se cuvine unui copil dintr-o famile de protestanţi. Şcoala sovietică avea şi ea rigorile ei. Avea ceva din etica puritană pe care o întrecea numai etica spartană şi protestantismul puritan, cu toate că în anii 80 întrase în descompunere. Acolo, în şcoala sovietică, nu prea existau timpi morţi: totul trebuia să fie bine organizat, mai ales timpul liber. Nu este nimic mai organizat în spaţiul sovietic decît timpul liber: el se derulează după reguli clare, prestabilite, totul era organizat pînă în ultimul detaliu căci era şi păcat să se piardă fără rost. Dacă recreaţia era prea mare, imediat ţi se organiza o repetiţie la corul şcolii. După ore, trebuia să participi la o mulţime de evenimente sau grupuri extraşcolare: de la cercul „Mîini dibace” sau „Tînărul kosmonaut” pînă la ajutorarea bătrînilor veterani de război sau la expediţii de cules seminţe de salcîm sau fier vechi. La „noi”, odihna trebuie să aibă un sens şi un rost, nu ca la „ei”, la capitalişti, unde din prea mult timp liber neorganizat, nesupravegheat şi din lipsă de sens, copii au început să se drogheze. Despre asta am aflat de la profesoara de educaţie politică. Nu ştiam exact ce înseamnă acest lucru, dar clar că nu era de bine. Oricum combinaţia dintre etica protestantă şi cea sovietică, care aveau multe în comun, făcea din mine un copil foarte distant faţă de cel de-al treilea grup semnificativ care se lupta pentru educaţia noastră, cel al băieţilor de cartier, pe care-i întîlneai pe la scările blocului, dar şi în pauzele dintre lecţii. Recunosc că-mi placea mult mai mult să merg la bibliotecă decît la întilnirile de iniţiere de prin WC-urile şcolii, parcuri sau curtea blocului. Dar nimic nu poate dura prea mult: interdicţiile nasc curiozităţi, iar ofertele nasc tentaţii. Începi să apreciezi şi să înţelegi atît etica protestantă cît şi pe cea sovietică abia în momentul în care începi să-i încalci principiile. Iar cu cît regulile sînt mai severe, cu atît mai mult încălcarea lor te aruncă într-o lume fără limite, cu orizonturi nemărginite.
Pentru un copil cu o educaţie atît de riguroasă, care nu a auzit înjurături aproape nicodată, iar cînd le auzea se ruşina şi îşi arunca privirea în puncte moarte, care nu a mirosit tutun şi care nu a aflat gustul alcoolului decît foarte tărziu, pentru un copil în care fiecare celulă ştia ce e bine şi ce e rău, încălcarea tabuurilor vine ca o furtună de vară. Vine brusc, neanunţată şi se dezlănţuie fără un scenariu prestabilit. Intră instantaneu în viaţa ta, îţi transformă dintr-odata viaţa într-un haos tentant, şi uneori chiar foarte plăcut, dar lasă şi urme adînci, dureroase.
Dar să povestesc despre prima experienţă mai deosebită, aceea a „marilor avînturi”, despre cum am luat cu asalt culmile stărilor iraţionale. Nimic nu este mai tentant pentru om, mai ales pentru un adolescent riguros educat, decît procesele, experienţele „marilor deconectări” de la realitate, de la micimile vieţii cotidiene, de la regulile standardizate şi pline de obsesii morale. Ce e mai tentant decît înaltul zborurilor iraţionale, visele şi emoţiile iraţionale care te duc într-o lume a fantasmelor. Nimic nu e mai atrăgător decît lumile pe care nu le poţi controla. Lipsa de control face să se dizolve tot ceea ce pînă atunci avea un sens atît de puternic pentru tine.
Povestea începe într-una din zilele studenţiei de la Cluj. Cînd vorbim de zborurile de mare altitudine, lumea studenţească începuse să se împartă aici între „tradiţionalişti” şi „modernişti”. E o veşnică dispută specifică spaţiului estic. Cum studenţii de la Cluj, ca în mai toate oraşele din România, sînt copii de ţărani sau chiar dacă au părinţi orăşeni, sînt strîns legaţi de viaţa patriarhală, atunci şi formele de deconectare sînt specifice zonei. Toţi folosesc în acest scop alcoolul, o tradiţie arhaică verificată de secole. În acest domeniu, nimic nu poate să ne surprindă: totul se desfăşoară după acelaşi ritual şi după acelaşi scenariu. Doar în perioada comunistă din lipsă de alcool au apărut anumite variaţiuni pe tema, pe piaţă luînd naştere diverse formule magice de consum care aveau un efect ceva mai diferit decît consumul clasic de alcool. Apariţia în cămine a studenţilor „ruşi”, cum li se mai ziceau studenţilor basarabeni, a contribuit şi ea la diversificarea acestor ritualuri de deconectare. Ei erau mai aplicaţi, veneau cu diverse combinaţii halucinogene şi aveau tendinţa de a bea mai organizat, mai susţinut şi mai gălăgios. Despre aceste ritualuri am mai povestit în carţile mele.
Însă „moderniştii” erau din altă specie. Erau mai puţini, e adevărat, şi ceva mai „elitişti”. Aveau alte ritualuri, alte preocupări, cel puţin la prima vedere şi alte substanţe pentru procesul de deconectare: alte substanţe, alte fumuri, alte zboruri. Nu erau la fel de gălăgioşi, nu ascultau aceeaşi muzică şi nu citeau aceleaşi cărţi. Rîdeau altfel, se întristau altfel şi raţionau altfel. Nu spun că erau mai buni sau mai răi, ci mie mi se păreau că sînt altfel, şi acest lucru mă atrăgea la ei.
În una din zile m-am cunoscut cu maeştrii „marelui pîh”, „marelui fum” care ştiau să organizeze cele mai adevărate seri de „deconectare”, de zbor în împărăţia viselor şi a sentimentelor necontrolate. Farmacistul, aşa cum l-am botezat eu, era un maestru de ceremornii al acestui ritual: el ştia să gasească ierburile necesare, să pregătească combinaţiile adecvate şi, mai ales, să creeze o atmosferă specială şi potrivită pentru o experienţă deosebită. În prima seară în care am venit la ei şi am fost acceptat în grup aveam să particip la un simplu ritual al „deconectarii” cu ajutorul „Bulibuleatorului”. Bulibuleatorul, acest magic obiect, este un aparat pe care în mod normal ştie să-l producă orice copil. Nu trebuie multă îndemanare şi cine ştie ce materiale speciale. Astfel de aparate sînt gîndite de oameni care construiesc ustensile „esenţiale” din lucruri aflate la îndemînă. Pentru cei responsabili voi dezvălui ceea ce ştie orice copil de grădiniţă: se ia o sticlă de Coca Cola (preferabil de 2l sau 1l) se face o gaura în partea de jos, la vreo 10 cm de la baza sticlei; se pune puţină apă care are ca scop răcirea fumului, iar sus se pune o hîrtie de staniol care se ia de la un pachet de ţigări, se găureşte de mai multe ori cu acul, se apasă puţin ca să capete forma unei pipe iar în acel loc se pune iarbă, sau „travkă” cum zic specialiştii dinspre est. E un fel de pipă pe bază de apă, sau un bong cum i se mai zice în argoul anglosaxon. Numele adevărat al unei astfel de instalaţii mi se pare însă mult mai corect în argoul rusesc, folosit de „studenţii Basa” de la noi, căci cînd tragi din acel aparat o gură de fum el scoate sunetul acesta: buli-buli! Seamănă cu sunetul de narghilea însă are acel i moale, pe care numai Bulibuleatorul îl scoate. Acest i moale are şi un efect special asupra a ceea ce urmează.
Aşa că, în prima seară a întîlnirii mele cu Farmacistul, marele guru al Bulibuleatorului şi al zborurilor de înaltă altitudine, a fost să mă familiarizez cu acest aparat magic, cu acest sunet şi mai ales, cu fumul pe care-l produce. Ritualul pregătirii este impresionant numai la început, căci această modalitate aproape „primitivă” de a produce instumente pentru lucruri cu pretenţii sofisticate impresionează. Cum spunea Farmacistul parafrazînd un cronicar rus: cu instrumente mici şi nefolositoare vom construi lumi mari şi fascinante. Însă după ce participi la cîteva ritualuri de acest fel, „bongul rusesc” devine o obişnuinţă, o necesitate tehnică, o ustensilă fără de care nu-ţi mai imaginezi viitorul, iar sunetual suav şi moale al acelui buli-buli devine ca un cîntec de leagăn. Buli-buli, buli-buli sticla se umle cu fum, din gura îţi ies rotocoale albastre, camera este inundată de fum iar tu te aşezi comod în fotoliu şi stai pregătit la cîrma unui aparat de zbor invizibil şi aştepţi decolarea. Prietenii încep să citească, căci un astfel de ritual trebuie însoţit de o muzică bună sau de un text comic sau metafizic.
Farmacistul citeşte din Ariciul în ceaţă:
„Era noapte, căci aşa le place aricilor să iasă la plimbare. În jur cîntau ţînţarii la viori cu o singură coardă. Luna plutea lin printre nori şi din cînd în cînd privea zîmbitor în jos.
– Mmmuuu! – se auzi mugetul vacii de dincolo de rîu. Undeva, departe, cîinii începură să latre. La auzul lor, iepurii săriră din tufiş şi începură să fugă care, încotro.
Peste rîu, ceaţa a început să se ridice. O ceaţa deasă şi albă se ridică pînă la brîul calului care păştea trist pe malul apei. Nu i se mai vedea decît capul ridicat, care dispărea cînd se apleca să mai ia o gură de iarbă. Din cauza ceţei, au început să dispară şi raţele albe care pluteau somnoroase pe apa rîului.”….
Cuvintele curg şi tu fie rîzi, fie cazi pe gînduri imaginindu-ţi ariciul pierdut în ceaţă. Buli-buli, buli-nuli şi ariciul se pierde în ceaţă: „Era atît de frumos încît se întreba din cînd în cînd: `oare nu cumva visez?`. Însă şi lătratul cîinilor, şi zumzăitul ţînţarilor, şi pleoscăitul apei îi aminteau că totul e adevărat, că nu visează. `Dacă o să le povestesc n-or să mă creadă` – se gîndi Ariciul şi privi mai atent pentru a-şi aminti mai tîrziu orice fir de iarbă, orice detaliu.” Buli-buli, Buli-buli… Motoarele se turează, tu apeşi pe acceleraţie – buli-buli, buli-buli – şi simţi cum ele sînt ambalate la maxim şi maşina de zbor ia viteză şi începe încet, încet să decoleze. Bili-buli, buli-buli şi te deprinzi de sol, de realitate şi de avînţi în înalturi unde totul capătă o altă percepţie. Buli-buli, buli-buli şi începi să iei cu asalt cerul, să striveşti norii şi să intri într-o altă dimesniune. Buli-buli, buli-buli şi priveşti de sus o lume care arată cu totul altefel de cît o ştiai, are alte dimesiuni şi alte culori, se modifică permaninet iar tu te afli într-o stare pe care o trăieşti ca pe o mare plăcere. O plăcere pe care nu o mai controlezi. Aparatul de zbor întră pe pilot automat şi tu zbori, zbori şi imaginile încep încet, încet să se întunece. Povestea Ariciului în ceaţă continuă… „Iată” – zise Ariciul – „Nimic nu se mai vede. Nu mi se mai văd nici măcar lăbuţele.” Tu tragi ultimele fumuri şi se termină şi povestea: „`Ce istorie…` se gîndi Ariciul, scuturîndu-se de apă. `Cine mă va crede?!` Şi intră din nou în ceaţă.”
(iata si povestea la care fac referinta… sau mai bine zis faimosul desen animat Ariciul in ceata a lui Yuri Norstein .. titrat)
Moscow by night sau de ce eroii ruşi nu poartă chiloţi peste iegări
text pentru situl lui Istodor uichendist.ro
Of, of…. Moscova, Moscova… cum spuneam cînd eram mic, în ceva versuri cu iz de propagandă: “Moscovă iubită, mîndră capitală – Toţi copii-ţi cîntă, cîntece de fală!”. M-am întors destul de obosit, căci Moscova a devenit un oraş mult prea mare şi acum aparţine unei anumite specii de vampiri. Cine a văzut Night watch ştie despre ce vorbesc. Amicul şi traducatorul meu în limba rusă, Oleg Panfil, zice că e mai mult decît atît: “La Moscova îţi halesc şi trupul, nu numai sîngele”. Aşa e. E un loc cu foarte multe vietăţi adunate de pe tot cuprinsul fostului Imperiu, iar de vreo 10 ani încoace, din cauză că a devenit şi o capitală petrolieră (şi “gazoasă”), adică din cauză că miroase a bani, mulţi bani, aici poţi găsi şi o faună a fiarelor “expate” vorbitoare de engleză. În miez de noapte, toate vietăţile nocturne ies la vînat. In general, se vînează între ele, dar mai sînt şi eroii de noapte care în Rusia sînt complet opuşi celor din America. Ei sînt mai degrabă antieroi. Nu au nevoie de costume colorate, sofisticate, de chiloţi peste iegări şi alte şmecherii din astea. Eroii de noapte ai Rusiei sînt nişte eroi scăpătaţi şi pot fi recunoscuţi după alte însemne decît mantia care fîlfîie în zbor sau chiloţii coloraţi pe care îi recunoaşte orice copil.
În ultima perioadă, Moscova s-a extins prea mult şi a atras o faună mult prea bogată, diversă şi imensă. Probabil, în acest moment, este cel mai mare oraş al Europei. Aici se adună toată energia unui spaţiu colosal. Rusia, în imensitatea ei, pompează la nesfîrşit energie, pozitivă şi negativă, iar Moscova absoarbe, suge şi consumă tot. Ea este mereu nesătulă şi nesatisfăcută.
Se ştie bine că Moscova nu este Rusia. E o frază devenită demult clişeu, aşa cum se ştie bine că Moscova diurnă şi cea nocturnă sînt foarte diferite. În Moscova diurnă ies la plimbare anumite fiinţe, cu anumite funcţii, care se văd şi activează în anumite spaţii, pe cînd în Moscova nocturnă se reactivează altfel de spaţii şi ies la lumina felinarelor şi stroboscoapelor cu totul altfel de specii.
Pentru mine este foarte interesant să urmăresc un oraş, să-l studiez, să-l analizez în spaţiile lui ascunse şi în sfera lui nocturnă. Oraşul e ca o pereche de pantaloni, îmi spune un bun prieten de-al meu: într-un fel arată pe din afară, şi în altul pe dinăuntru, unde are nişte buzunare. E bine de ştiut ce se ascunde în acele buzunare. „Buzunarele” oraşelor şi ţărilor sînt cele mai interesante lucruri pe care le putem afla. Cele nevăzute sînt mult mai profunde şi interesante decît cele care sar în ochi la prima vedere. Însă e bine ca într-o astfel de imensitate şi faună să ai un stalker, o călăuză care să te ajute să te orientezi şi să descoperi locuri şi oameni. Eu tocmai venisem dintr-un turneu ce inclusese Leipzig, Torino, Berlin… cînd am plecat la Moscova. Cu toate că aveam habar de Moscova, imediat mi-am dat seama că Berlinul, unul din oraşele mele preferate, este prin comparaţie un oraş-sanatoriu, unde lumea este la odihnă şi unde totul se derulează după un program bine stabilit. Iaraşi prin comparaţie, Torino şi Leipzig sînt nişte cătune de provincie drăguţe şi liniştite. Prea liniştite. În acest moment, poate doar Istanbulul să facă concurenţă imensităţii moscovite, iar la nivel de “complexe de superioritate” doar Londra poate să concureze capitala rusă. Mă refer doar la spaţiul european. Istanbulul, Londra şi Moscova încă sînt spaţii europene, după umila mea părere. (Foto: Vulturii AdMarginem – Katomin, Ernu, Sadulaev, Astvaţaturov, Avcenko)
Moscova însă suferă enorm de mult de două complexe care s-au acutizat în ultima perioadă. Primul se numeşte, aşa cum e scris şi în Apocalipsa lui Ioan, Principiul Curvei cele Mari (acolo era atribuit Babilonului). Amicul Zahar Prilepin, unul din străluciţii scriitori ai noii generaţii şi un intelectual angajat politic, îmi spune că acest lucru face din Moscova un oraş care nu-şi mai merită postura de capitală a Rusiei. „Ea este ca o curvă bătrînă care nu mai poate să ofere nimic, dar vrea mereu să fie satisfăcută, indiferent de cine şi în ce condiţii”. De aceea, crede el, şi asta a devenit una din cauzele pentru care luptă cu multă convingere, “capitala Rusiei trebuie urgent schimbată, undeva dincolo de Ural”. De fapt, cauzele mutării capitalei undeva dincolo de Ural sînt mult mai multe, însa acest principiu care guvernează Kremlinul şi capitala Rusiei face ca ea să producă o extenuare continua a Rusiei. (Foto: Ernu & Ivanov, ganditorul meu rus preferat)
Un alt complex care funcţionează aici mi-l explică editorul meu rus, una din cele mai sclipitoare minţi pecare le-am întîlnit în ultimii ani, Alexandr Ivanov, filosoful şi editorul care în ultimii 10 ani a devenit o instituţie, cel care descoperă şi impune cei mai importanţi scriitori ruşi, de la Sorokin la Prohanov, şi de la Prilepin la Elizarov, Astvaţaturov sau Ghigolaşvili. Saşa, cum îi zicem noi, susţine că aici funcţionează de ceva vreme, un principiu care începe să devină tot mai global: Principiul Jennifer Lopez (poate fi înlocuit cu orice nume la modă). Acest principiu decurge cumva din primul. Nimic nu ne mai interesează, nimic nu ne mai excită, nu ne mai mulţumeşte. “Vai, ce plictiseală, iar o să bem şampanie de 1000 de euro, icre de 200 euro… vai aur de 24 de carate nu se mai poartă…. Doar 500 de m2 are apartamentul tau? Vai rîul Moscova e aşa de mic că nu pot să-mi parchez iahtul… Cine mai e la modă la Londra sau la New York ca sa aduc mîine la cheful meu să cînte”… Ca să mai atragi pe cineva cu ceva, trebuie să mizezi pe maximum, pe supradoză. Dar asta sună cunoscut parcă si pentru noi şi mai ales pentru alte oraşe “imperialiste”. Cu alte cuvinte, cum ar spune Saşa: „A apărut o pătură socială puternică care doreşte bunăstarea occidentală, fără principiile care guvernează acea societate. Daţi-ne maybah-urile şi merţanele voastre şi băgaţi-vă în fund regulile şi legile voastre. Ne interesează doar simbolistica măreţiei capitaliste, a glamour-ului. Vrem bizantinism fără Bizanţ. De aici vine şi iubirea pentru fundul apetisant şi arcuit marca `Jennifer Lopez` asigurat obligatoriu pe minim 10 mil. usd.” (Foto: Ernu, Ivanov, Kuprianov, Katomin, Astvaţaturov intr-un restaurant armenesc)
În ciuda acestor “principii” care domină marea capitală de la răsărit, aici avem şi alte fiinţe nocturne (dar şi diurne) care produc diverse forme de viaţă alternativă. Aici intră în joc eroii mei fără „chiloţi peste iegări”, acei eroi scăpătaţi care produc un alt tip de viaţă şi care, de fapt, o salvează. (Salvarea va veni din cu totul altă parte decît ne aşteptăm, îmi place mie să profeţesc în plină noapte moscovită.) Dar pentru a da de ei trebuie să ai Calăuza care să ştie locurile şi oamenii. Eu îi am pe cei doi amici, editorii mei, care sînt bagaţi pînă peste cap în lumea undergorund-ului moscovit: Saşa Ivanov, de care vorbeam mai sus, care cunoaşte bine lumea literară, locurile mai deosebite ale acesteia, precum şi locurile unde poţi întîlni artişti, scriitori, filosofi sau pur şi simplu oameni cu care poţi sta la poveşti o noapte întreagă fără să te plictiseşti. Celălalt este colegul lui mai tînar, Mişa (Mihail) Katomin care ştie tot ce mişcă în materie de muzică, cluburi, chefuri private şi locuri pe care le ştiu foarte puţini. Totul e să rezişti la ritmul impus.
Petru mine acest gen de hălăduire prin oraşul nocturn, prin locuri pe care nu le vei găsi în nici un ghid turistic sau în revistele informative ale oraşelor, faptul că pot să întîlnesc oameni deosebiţi care nu au minţile clonate şi „upgradate” pe modelul standardizat “euro-americano-liberalo-glamour” mi se pare un mare cîştig. Îmi place să văd locuri deosebite, stranii şi oameni care mă pun pe gînduri.
Pe cine am întîlnit în această săptămînă moscovită? Voi aminti numai cîţiva „eroi nocturni”pe care chiar m-am bucurat să-i cunosc şi să stau la taclale…. Pe lîngă stalkerii mei Ivanov şi Katomin, oamenii cu care mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului, l-am reîntîlnit pe Zahar Prilepin, autorul faimosului roman „Sankya” (a luat toate premiile posibile şi a ajuns în cîţiva ani la ediţia a 7-a), scriitor cu viziuni politice pentru care se stă la puşcărie. Dar arataţi-mi un scriitor important rus care a avut viziuni politice „kuşer”. M-am întîlnit cu „noii vulturi AdMarginem” (editura lui Ivanov şi Kotomin): Andrei Astvaţaturov (petersburghez dintr-o veche familie de lingvişti, specialist în Joyce şi autorul unui volum care face valuri „Oameni în pielea goală” şi declarat scriitorul anului 2009), Gherman Sadulaev (cel care a scris „Eu sînt cecen” – roman care i-a creat multe probleme, omul care luptă pentru emanciparea „proletariatului de office”), Mihail Ghigolaşvili (mare atenţie la acest nume… un georgian care sta în Germania, scrie în rusă şi nu e mai slab decît Dostoevski, iar romanul lui, „Roata dracului”, este un mare roman), Vasiliy Avcenko (autorul romanului documentar „Volanul pe dreapta” care a venit tocmai de la Vladivostok cu nişte teorii ameţitoare). 
M-am mai cunoscut cu Eduard Limonov (in foto), unul dintre cei mai iubiţi şi urîţi scriitori din Rusia. E un scriitor de un talent rar întîlnit, care a scris cartea „Sînt eu, Edicika”, una din capodoperele literaturii ruse din ultimii 50 de ani. Însă Limonov este şi cel mai mare radical pe care-l are Rusia actuală, el fiind liderul naţional-bolşevik, aliat cu Kasparov împotriva Kremlinului, şi care a stat în puşcărie şi sub comunişti, şi sub Elţin, şi sub Putin. E riscant şi „compromiţător” să te afişezi cu el oriunde în lume, însă vă garantez că merită riscul. M-am revăzut cu Boris Kuprianov, cel care a inventat reţeua alternativă de librării „Falanster”, locul unde poţi găsi numai cărţi adevărate. 
Nu e loc pentru „marfă şi gunoi în Falanster”. M-am văzut şi am povestit şi cu unul din „tăticii underground-ului sovietic”, Artiom Troiţki (in foto), cel care a „gîndit” fenomenul rockului sovietic şi cel care a organizat primele festivaluri care au schimbat total harta muzicii sovietice. Funcţia lui în anii 1980 a fost poate mai importantă decăt a multor dizidenţi sovietici. Troiţki m-a zis o poveste care m-a impresionat foarte mult. Ascultaţi-l: „A existat un om care a făcut poate cel mai mult pentru muzica din spaţiul comunist, el era un român şi îi datorez enorm de mult. 
Numele acestui erou este Cornel Chiriac, DJ-ul de la Europa Liberă”. Da, m-am mai văzut cu Iurii Mamleev (foto: Ernu & Mamleev), scriitorul care după mine a salvat literatura rusă în anii 60, inventînd stilul „realismul metafizic” în contrapartidă la „realismul socialist” şi care a devenit idolul noii generaţii de scriitori de dupa 1990. Îi puteţi găsi cartea „Sectanţii” şi în limba română şi sper să fac un interviu cît de curînd cu el. 
Într-un miez de noapte mă trezesc la masa cu Afrika. Cine e Afrika? Oh, Afrika este numele de cod al lui Sergei Bugaev (in foto), zis şi „malcik Bananan” actorul principal din filmul ASSA (regizor Serghei Soloviov), film care în plină perestroika ne-a schimbat viaţa şi viziunea despre lume. Acum, el este artist, face de toate şi este animatorul lumii alternative din Rusia. 
E peste tot, se îmbracă straniu, umblă cu o gloată pestriţă şi are urechile la fel de clăpăuge. M-am mai văzut şi cu oameni „serioşi” precum Kogarliţki (in foto), unul dintre ultimii stîngisti instituţionalizaţi ruşi, omul care conduce Institute of Globalization and Social Movements. M-am cunoscut şi cu un om mai „practic”, din cei care fac multe şi vorbesc mai puţin. E vorba de omul care a schimbat tendinţele design-ului localuririlor din Moscova, Evgheny Mitta. 
Ultimul local făcut de el este Art Akademika (in foto), în fosta fabrică de ciocolată de lîngă Kremlin. Aici poţi bea ceva cu dichis. Mi-a făcut nişte kokteiluri ameţitor de periculoase, însă, tot aici, poţi vedea pozele atelierelor şi artiştilor din anii 60-70-80. O arhivă impresionantă. Iar pe pereţii localului, sînt lucrările unor artişti precum Kabakov, Dubasarski, Monastîrky, Kulik, Zvezdaciotov (nume grele ale artei contemporane) etc.
Cam multă lume. Obositor, mai ales că discuţiile cu ruşii sînt interminabile. Aaa.. şi eu de fapt m-am dus la un Festival de literatură, destul de important de altfel (cu bunavointa celor de la festival, a ICR si Centrului National al Cartii). Am fost cu alţi trei colegi români (Dan Lungu, Florin Lăzărescu şi Doina Ruşti.. vezi ultima foto). Un astfel de desant de scriitori români nu a mai fost demult la Moscova, de pe vremea congresului……. Din păcate cu ei m-am văzut fie la evenimentele la care trebuia să fim împreună, fie dimineaţa la cafea. Ei au vizitat probabil un alt oraş, cu alţi ochi… 