Vasile Ernu tradus în japoneză – ぼくはソ連生まれ by ヴァシレ・エルヌ
În această săptămână cartea Născut în URSS apare tradusă în limba japoneză la editura Gunzosha Publishing Co.
Traducere – Seiko Takesono.
Urmează Sălbaticii copii dingo și altele sper.
Vasile Ernu este invitatul lunii în vitrina Cărturești Carusel
Scriitor de vitrină este un proiect Cărturești care îi aduce în centrul atenției (a se citi: în vitrină) pe scriitorii voștri preferați. Ideea întâlnirilor din vitrină a venit chiar de la un scriitor – autorul timișorean Robert Șerban ne-a propus proiectul, inspirat de vitrina unei librării Cărturești.
Gazda discuției este Adela Greceanu, poetă și jurnalistă, gazda emisiunii Timpul prezent la Radio România Cultural.
La plăcinte cu Marin Kapuşon & Anatol Mîrzenco & Valera Leovskii & Roma Beats.
Moldova are cea mai bună muzică şi cele mai tari plăcinte.
Eu fiind din vecini de la Cahul.Mulţumeasc şi spor la treabă: la Bucureşti dau eu plăcintele ….
Vasile Ernu: Accent Moldovenesc, Iad Urbanistic în Chișinău și Brazii din Siberia
O, acest loc straniu – Kamceatka / O, acest dulce cuvânt – Kamceatka
Gabriela Vieru / Timpul, iulie 2022
Continuând proiectul memorialistic care l-a însoțit cu prisosință în decursul acestor ani, Vasile Ernu, în Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021, cu ilustrații de Roman Tolici), uzându-se de vis drept foc declanșator al poveștilor ce compun cele patru părți ale cărții, se oprește asupra câtorva teme-cheie pe care le voi avea în vedere, precum adolescența, corpul, libertatea, salvarea, societatea (cu toate straturile ei și schimbările prin care a trecut în decursul a câțiva ani), mentalitățile și comportamentele specifice anilor ‘80-‘90, teme importante nu atât prin rezonanța și recurența lor, cât prin lentila autentică în care ele sunt proiectate. Șiretlicul de la baza tehnicii lui Ernu poate fi interpretat și ca un refuz al „regulilor” clasice ale unei narațiuni, iar o astfel de asumpție ar prelungi în sens metatextual pofigul ce însoțește atitudinea personajelor din gașca adolescentului Vasile Ernu: „Pofig înseamnă abandonul existențial total. Era felul nostru de a spune că refuzăm să ni se impună sau să ni se interzică ceva.” Dacă autorul a vrut sau nu să deconstruiască rigiditatea sistematică ce stă în spatele unui produs precum este romanul, n-am putea decât specula. Cert este că formula docuficțiunii (semnalată de Victor Cobuz în cronica din numărul 1064 al „Observatorului cultural”) i-a asigurat, așa cum e și în cazul autoficțiunii sau a genurilor slab teoretizate, de pildă, o permisivitate compozițională generoasă, atât prin lipsa unor borne formale fixe, deci, reducționiste, proprii traiectului ce asigură un construct naratologic așa cum îl cunoaștem noi, cât și prin deschiderea de tip rizomatic în care aceste formule se încadrează grație absențelor normative mai sus amintite.
Structural vorbind, volumul se împarte în patru cărți, ele desemnând cele patru anotimpuri. În interiorul lor, „totul este adevărat”. Gopnici, copii de aur, burghezi și bandiți, cu toții au rolul lor în comunitate. Doar comunitatea asigură unitate, grație jocului diferențelor și al repetițiilor. Unitate prin multiplicitate. Evoluția se realizează doar la comun. La fel și arta.
Maturizarea, refuzul, salvarea
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt definitoriu pentru acest volum, cu siguranță aș inventa unul care să cuprindă și maturizarea, și refuzul și salvarea. Ba chiar aș putea discuta de o dinamică a complementarității ce le asigură omniprezența: maturizarea prin refuz generând salvarea sălbaticilor copii
dingo, a căror aventuri ne sunt relatate pe parcursul a celor patru părți. Dar cum anume se realizează ea? Contrar așteptărilor, nu prin reconstrucția fantezistă a unei lumi-enclave în interiorul lumii reale, care deja exista în rândul burgheziei centrale, ci printr-o atitudine revoltată vis‑a‑vis de toate formele culturale și societale, atât mainstream, cât și underground. O dezicere totală față de istoria în curs de formare: „Noi nu
ne doream doar o libertate politică, așa ca în ‘68 […] Noi nu doream doar o libertate socială și economică, uram profund noua și vechea burghezie îmbuibată […] Noi doream libertate totală, eliberare de orice formă de constrângeri, de normele și regulile societății formale și reglementate.” În sens agambenian, am putea specula că forma de viață pe care tânărul Ernu căuta să și-o aproprieze este chiar viața nudă descrisă de Agamben în Homo sacer: o viață readusă la stratul ei pur bazal, apolitic de zoe. Altfel, aici evadarea se realizează întotdeauna împreună, prin tot soiul de escapade și isprăvi, precum e excursia celor patru prieteni în Crimeea (in extenso și noaptea petrecută în palat), întâlnirile și clipele cu Sonia la videosalon sau chiar întrevederile de la cafenelele rezistenței, după cum sunt ele cunoscute. Aici Puterea nu apucă să își manifeste forța, tocmai de aceea ne-ar tenta să credem că ele sunt marcate de atemporalitate și aspațialitate, căci doar așa sustragerea ar fi posibilă.
Dincolo de monografia unor timpuri atât de străine pentru cineva care nu s-a născut și nu a crescut în RSSM-ul acelor ani, lucru care îi asigură din capul locului necesitatea, volumul lui Ernu face obiectul unei interesante panorame a corpului (atât a adolescentului, cât și a persoanei mature). Sunt surprinse diverse mecanisme și experiențe prin care tinerii ajung să își cunoască trupul: „Dacă pentru bătrâni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrînii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități […] Marea te învață cel mai bine să-ți cunoști corpul”, să se raporteze la el și să îl înțeleagă: „Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții”. Aș merge până la a spune că acest făgaș interpretativ al corpului prezentat aici merită o analiză exhaustivă într-un eseu aparte, un eseu dedicat exclusiv lui, asta deoarece nu puține sunt trimiterile la trup, la memoria trupului și la maturizarea lui.
Prin stilul discursiv spontan, plin de mărci ale oralității și ale subiectivității cu care ne-a obișnuit, Vasile Ernu încheagă încă un volum necesar literaturii noastre, atât prin atitudinea „fals naivă” cu care se raportează la acea perioadă, ea lipsind din arealul scriitorilor români, după cum bine punctează Mihai
Iovănel în Istoria sa, cât și prin abundența tematică pe care o incorporează cu brio. Conștientă fiind că n-am atins nici jumătate din polii de discuție pe care această carte îi propune, voi încheia afirmând că de departe Sălbaticii copii dingo, fără măcar a încerca acest lucru, reușește performanța sensibilizării oricărui
cititor.
Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu
Lui Vasile Ernu probabil nu i-ar plăcea să spun despre întâlnirea cu el că a fost memorabilă. De aceea am să spun că a fost una pe care nu o voi uita ușor. Asta pentru că Vasile este acel tip din ce în ce mai rar de om ale cărui convingeri și valori (în care crede) nu se destramă așa ușor. Nu e inflexibil, nu e niciodată ultimativ în declarații și nu joacă pe cartea unui nombrilism pedant. E sincer, degajat, ferm când consideră că e nevoie, maleabil când situația o cere. Ca să rezum, este un om onest. Cine n-ar vrea să aibă un asemenea interlocutor? Eu am fost unul dintre norocoși, cu atât mai mult cu cât am purtat acest dialog în Biblioteca lui Gelu. Enjoy!
ÎMPREUNĂ cu Gelu Duminică. Podcast cu❌ Vasile Ernu 28 (Eram un copil care voiam să dovedesc)
Premiul Observator Cultural 2022 / memorialistică
Categoria Memorialistică
Iulia Popovici
Avem un singur cîștigător și-n decorul acesta aș vrea să citesc niște versuri care nu‑i aparțin cîștigătorului, dar sînt foarte prezente în lumea cărții lui: „Arată-mi oameni încrezători în ziua ce vine/ Desenează-mi portretele celor pierduți pe drum/ Arată-mi-l pe acela care a supraviețuit/ Dar cineva trebuia să stea la ușă/ Iar cineva în castel, pentru că cineva are cheia de la castel/ Pămînt, cer/ Între pămînt și cer – război/ Și oriunde ai fi, orice-ai face/ Între pămînt și cer – război“. Sînt primele versuri și refrenul dintr-o melodie numită Voina/ Război, de la Kino, o trupă de rock, care‑a scris această melodie în anii ‘80, cînd în Uniunea Sovietică era un alt război și care trupă este una dintre cele mai prezente figuri în cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo.
Vasile Ernu nu e tipicul memorialist pentru care scrisul e o formă de întoarcere în propriul trecut, cu toate coloraturile date de emoție. Sensul originar al cuvîntului a colporta trimitea la vînzătorii ambulanți, la mărunțișuri, la ziare, nasturi și alte trinketuri, cum s-ar spune astăzi. Vasile Ernu este colportorul absolut, care aduce împreună toate mărunțișurile vieții de zi cu zi, la care nu ne-am fi gîndit, în cazul lui, lumea urbană a Chișinăului, în primul rînd a adolescenței lui, făcînd asociații dintre cele mai incredibile, dintre cele mai neașteptate. Toate aceste asocieri fac, în final, portretul unei lumi care murea atunci și din care s-a născut o alta, pe care o vedem inclusiv acum. Mi-am scos un citat din carte cînd l-am văzut pe Vasile în seara asta: „Nu trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze, Estul a venit la timp, ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sînge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative – le-am spus noi, există o singură alternativă: Adidas sau Nike, Pepsi sau Coca Cola“.
Vasile Ernu
Am foarte multe emoții din cauză că acest premiu a venit într-un moment foarte complicat al vieții mele. Cînd am început să scriu această carte, era în plan, a venit pandemia, trebuia să scriu, au început să moară oameni, mi-a murit mama, am trecut printr‑un soi de tragedie personală, dar recunosc că nu aia a fost tragedia cea mai mare din ultima mea perioadă. Maică-mea m-a pregătit cumva că va muri, dar cînd a venit războiul a fost pentru mine o tragedie mult mai mare, din cauză că ceea ce scriam eu, despre o generație pe care o consideram cea mai liberală generație a Estului anilor ‘80, sfîrșit de anii ‘80, în care noi credeam că construim o lume total liberă, o lume care va arăta mai americană decît americanii, s-a schimbat și-acum privesc această lume altfel. De exemplu, cartea mea începe cu această călătorie în sudul Ucrainei, toată acea zonă pînă spre Crimeea o știu cu ochii închiși, o știu pe de rost de la șapte ani. Și-acum ceea ce văd este un dezastru total pentru că a venit ceva ce pentru imaginația noastră este mult prea mult, nici în cele mai mari coșmaruri nu-mi puteam imagina. Eu sînt foarte conectat și cu lumea rusă, și cu lumea ucraineană, pentru că de‑acolo vin într-o mare parte și noi nu ne‑am imaginat așa ceva. Pentru noi este o tragedie existențială, pentru că avem un anumit tip de rușine, de responsabilitate, de vină, pentru că probabil n-am făcut suficient cît trebuia să facem. Faptul că s-au întîmplat aceste lucruri este de necrezut, de neimaginat, am scris nenumărate texte în perioada asta în care spuneam că-mi era mult mai ușor să-mi imaginez extratereștri coborînd la Kiev decît rușii atacînd Kievul, asta a fost pentru noi o tragedie imensă, existențială, și asta ne face cumva mult mai responsabili.
Am fost în ultima perioadă un privilegiat, am fost nominalizat la ultimele mele cinci cărți, e al doilea premiu luat în cinci ani, asta mă face mai responsabil și-mi dau seama că trebuie să spunem adevărul, trebuie să luptăm împotriva războiului, trebuie să ne solidarizăm cu cei care suferă, cu cei care luptă împotriva războiului. Mă scol în fiecare dimineață și-mi vine să plîng, pentru că nu cred, în continuare, că acest lucru se-ntîmplă în familia mea, în sînul prietenilor mei.
Mulțumesc enorm Observatorului cultural, unul dintre puținele spații liberale din România, foarte puține, de altfel, mulțumesc juriului, care este un juriu pe care-l apreciez foarte mult, știu foarte bine ce scriu acești oameni și cît de bine pricep literatura, mă responsabilizează foarte mult, îmi pare rău că eu am luat și nu alți colegi, care-au scris cărți extraordinar de bune, îmi cer scuze și vă spun doar Pace.
Premiul Observator Cultural 2022 – Memorialistică – Sălbaticii copii dingo | Vasile Ernu
Foto – Miluță Flueraș
Cum a fost aseară la ObsCult și cana cu apă de la fecior
. Taică nu sunt Messi – dar am luat și eu 2 premii ObsCult în 4 ani – e important pentru scara blocului, nu ți se pare?
– fac o poză de reclamă dacă ajută… Dacă bag pe tik-tok scriitor te-am făcut…
Copiii te țin aproape de humus – oricum acolo ajungem.
